21 de rubini
O viziune, mai multe viziuni

desigur, acest text cuprinde multe informații despre film; poate ar fi mai bine să vedeți întâi filmul, apoi să citiți cele ce urmează

Un documentar artistic l-aș numi mai curând:
ne arată cum suntem, nu ne place și aruncăm
cu noroi. Actrița din rolul principal e un
diamant. Regizorul a reușit să vorbească într-o
societate care te vrea tăcut, asta înseamnă
libertate. (Alexandru Postelnicu)

Fariseismul, lăcomia, minciuna la rang de
rege, egoismul, nedreptatea. Tare de care
suferă adânc țara. De mulți ani, tot mai mult.
Răzbate și durerea unora că nu pot face
nimic, nu pot schimba nedreptățile, răzbate și
sentimentul neputinței în fața unor lucruri
implacabile. Rămâi adânc pe gânduri după un
astfel de film… Mulțumesc! Și mă bucur și
pentru că e filmat în cea mai mare parte în
Oradea. (Ioana Mărcuș)

Un film prea bun, cu personaje mult prea
sincere. În concluzie, „merita” să fie cenzurat,
de către totalitarismul „democrației românești”,
pe motiv de „propagandă rusă”. O producție
cu un buget cu capital 100% românesc, care a
costat cât pentru două averi, a ajuns pe
YouTube, căci în cinematografele României a
fost interzis. Mulțumesc producătorului,
regizorului, marelui scenarist pentru oferirea
acestei capodopere spre vizionare chiar aici,
pe canalul domniei sale! Cu iubire
necondiționată, Daian Antonin

Scăldătoarea aceea închipuie Biserica, Biserica cea adevărată. În care ne adunăm cu toții: și orbi, și șchipi, și uscați. Suntem orbi, că nu ne vedem păcatele. Suntem șchiopi, că ne-am abătut de la calea Domnului. Și suntem uscați de neiubire. (21 de rubini)

Am cunoscut filmul 21 de rubini, la început, prin furia unora. Cum nu judec fără să cercetez, iar cercetarea pleacă de la subiect, am căutat filmul. Care era, tăcut dar sistematic, cenzurat. Am văzut unele prezentări, am citit descrieri și comentarii sau critici. Niciun argument concret, logic, împotriva filmului, dar multă furie, supărare sau chiar ură.
Am scris în apărarea dreptului la liberă exprimare, dar mai ales a tot mai interzisului drept la critică. Ce face parte, desigur, din dreptul la liberă exprimare. Însă dreptul la critică, ce este parte esențială a Ortodoxiei, este tot mai limitat de Administrația Bisericească dacă o privește. Căci aceleași persoane și funcții care invocă felurite canoane și rânduieli ca să închidă gura criticilor le „uită” atunci când îi fac pe critici în toate felurile. Pe critici, sau pe oricine îi nemulțumește. O fățărnicie evidentă, pentru ai cărei exponenți Dumnezeu a pregătit adâncurile Iadului – cu atât mai mari, întunecoase și chinuitoare cu cât crește rangul exponentului fățărniciei.

Acest fariseism, cu multe măști, la care lașitatea și oportunismul adaugă pe mulți, este una dintre durerile dezvelite de 21 de rubini. Este scos la iveală și în viața de toate zilele, și „în societate” și în Biserică. Sau, mai bine zis, în Administrația Bisericească, după cum spune filmul, arătând și direct, și indirect, că Biserica sunt cei care țin credința, nu cei care o exploatează.
Iar acest fariseism este, așa cum am spus, doar una dintre durerile expuse de 21 de rubini.

În critica acestei opere cinematografice este nevoie să precizăm că filmul este o tragedie realistă, plasată într-un timp și într-un loc de sinteză.
În mare, locul ar fi România, termen ce apare obsedant în unele secvențe. Dar singurele locuri clar denumite sunt Mideni (comuna eroilor principali), Zădărniceni și Nicăriu.
Dacă primul nume sugerează mediocritatea – fără ca această interpretare să fie sigură –, celelalte două nume au înțelesuri clare. Zădărniceni este și sediul seminarului, școlii teologice controlate de corupție, în care Credința este zădărnicită de etatism, politicianism, lăcomie și alte patimi. Nicăriu este direcția în care merg cei fără Dumnezeu, fie că sunt din Biserică sau din afara ei.

Cadrele sunt cel mai adesea de o simplitate deplină, reflectând vederea unui om cu încărcătură emoțională: concentrat pe ceea ce are în fața ochilor, ignorând detaliile până când este silit să le vadă. Chiar dacă aceste detalii ignorabile au, adesea, greutatea lor.
Prin felul în care este filmat 21 de rubini silește privitorul să se implice în tot ceea ce se întâmplă ca și cum ar fi de față: sentimentul de vizionare a unui film este estompat până la dispariție.
Din acest punct Alexandru Postelnicu are deplină dreptate atunci când îl numește un documentar artistic. Dar numai din acest punct de vedere, pentru că scenariul și regia trec de hotarele unghiului de vedere al unei persoane, trec de documentar. Aceasta pentru că locurile și timpurile se suprapun, iar replicile cele mai simple sunt instrumente ale unei exprimări bogate.

Un exemplu al acestor replici, comic și tragic totodată, este dialogul dintre Primarul din Mideni și Spăriatu, tatăl copilului (George) de la care pornește de fapt povestea. Redăm doar un schimb de cuvinte:

Primarul: Porc de Crăciun îmi trebuie mie acuma!?! … (pauză) Și să știi că dacă-l aduci, nu-l iau fără bani!
Tatăl: Dom’ Gelu!… Punem și bani!

De așteptat ar fi fost ca tatăl să spună că nu trebuie bani, adică să înțeleagă că primarul vrea să plătească. Înțelegerea pe dos, că porcul promis nu va fi luat dacă nu e însoțit de bani, ține de altă lume decât cea obișnuită: o lume a corupției devenită mod de viață.
Gândirea tatălui este corectă după regulile acestei lumi a corupției, iar așteptarea spectatorului îi dovedește nepriceperea în ale corupției. Primarul reacționează la această replică – la prima vedere absurdă, în corupție perfect logică – prin trecerea de la tonul agresiv, respingător, la un ton părintesc. Tatăl a respectat convențiile corupției, intrând astfel în mecanismul „firesc” al societății: apelul la relații, mite mascate, „manevre”…

Un plan al acestei scene – plan ce reapare sistematic în film – este al vulgarității „celor de sus” în fața celor dependenți de ei. O vulgaritate ce vine din corupția interioară și răspândește corupție mai departe. La fel ca promisiunea „primului număr” dintr-o revistă pornografică ce ar urma să „bucure bărbații din România”. Promisiune „dată la radio”, ca încheiere a propagandei mincinoase – ce se folosește și de intelectualii de curte ai vremii și locului.

Și pentru că am amintit de vreme, iar mai sus despre faptul că locurile și timpurile se suprapun, să amintim că filmul unește mai multe evenimente din ani diferiți: vizita Papei în România – cu tonele de afaceri făcute pe temă și minciunile propagandei despre beneficiile vizitei –, Plandemia – cu fățărnicia mascării publice și a înlăturării măștilor la petrecerile celor care impun măștile –, lupta anti-corupție a unor naivi ce este de fapt numai instrument de șantaj pentru cei de sus, Războiul din Ucraina etc. În paralel există trimiterea lui George (Georgică) Ciofu la seminar, prin pile, de către părinți, în anul 1999, anul în care, în aprobarea intelectualilor de curte, este bombardată, ilegal și monstruos, Iugoslavia, inclusiv Belgradul în Ziua Învierii. Intersectarea celor două lumi temporare este complexă, construind dibaci tensiuni narative.
Procedeul unificării mai multor timpuri este folosit în multe filme, nu este nou. Aici îndeplinește în primul rând rostul iluminării factorilor comuni ai acestor evenimente: fățărnicia, corupția, propaganda înșelătoare, imoralitatea, ticăloșia etc. Toți acești factori comuni fiind tipici puternicilor din film. În timp ce oamenii buni sunt fie în umbră, fie atacați.

Părintele Alexie, fost deținut politic, trăiește în Mideni, un sat în care propaganda oficială este foarte puternică. Capul Familiei Ciofu, zis Spăriatu, cu toate că știe că această propagandă este o minciună, nu se ferește să o folosească împotriva Părintelui Alexie. Are ca pildă mai marii, lumești și bisericești, care nu se sfiescă să folosească marota legionarismului ca pretext universal valabil pentru atacuri, oricât de nedrepte și abjecte. O replică a îndureratului martir, Împărăția Mea nu este din lumea aceasta, e și unul dintre firele subtile și ziditoare ale filmului: pentru a avea moralitate, pentru a fi liber, pentru a fi om adevărat și, implicit, creștin adevărat, trebuie să privești dincolo de lumea aceasta. Altfel ești înrobit de ea.

Această înrobire, de altfel, apare și la Procuroarea Nina Lucreția Ciofu. Bântuită de sinuciderea fratelui ei, de suferințele tatălui ei și de moartea mamei, caută izbăvirea în dreptate (la ea, dreptate judiciară). O căutare sortită eșecului, ne arată și acest film, după cum ne arată și realitatea.

O „critică” de o furibundă părtinire, pretinde absurd că procuroarea aceasta ar fi prezentată drept fără „nici cea mai mică slăbiciune”, drept „nevinovată” etc. Cine a văzut filmul ca să îl vadă, nu ca să găsească nod în papură, va fi șocat de această idee. Dacă judecăm în cheie creștină, este evident, în primul rând, că Nina trăiește în păcat, nefiind căsătorită cu bărbatul cu care face dragoste. Deși îl socotește – unilateral – „o parte din ea”. Unilateral, căci iubitul nu-i confirmă ideea, ba chiar profesează, calm și hotărât, o altă scară de valori. Pe care ea nu o respinge hotărât, dând dovadă de slăbiciune.
De asemenea, procuroarea este „la ea acasă” într-un club a cărui atmosferă de destrăbălare este 100% străină moralei creștine. Iar aici nu este vorba doar de fumat sau dansuri, ci de animatoare indecente, de liniuțe, de lesbianism…
Pretenția de lipsă a slăbiciunilor, de nevinovăție, devine în context o bătaie de joc la adresa logicii, rațiunii și bunului simț: dimpotrivă, filmul o prezintă pe procuroare drept un om obișnuit, cu slăbiciuni și căderi, mânat să caute o dreptate imposibilă, judiciară, de motive subiective, sentimentale, personale – deci, implicit, incoerente. De aici îi vin procuroarei și subiectivismele, și multele slăbiciuni, și, până la urmă, căderea.

Și din aceleași surse vine și căderea familiei ei.

În vreme ce Părintele Alexie se raportează la Iisus Christos și rânduiala sa, Familia Ciofu, in integrum, se raportează la propriile simțăminte ca la niște idoli. O cumplită cădere ce este mult încurajată astăzi. Din pricina idolatriei față de propriile simțăminte mama își terorizează și manipulează soțul ca să intervină, să apeleze la relații, pentru ca băiatul să fie primit la seminar.

O mărturie teribilă pentru fățărnicia multora care se cred credincioși este aceea a mamei lui George. Ea vine la Părintele Alexie, cântă cu celelalte credincioase, dar nu îi cere sfatul și nu îi ascultă îndemnul.

Și asta încă nu e tot! Părintele Alexie o previne că face rău împingând copilul spre preoție prin pile „Nu-i nenoroci sufletul! Lasă-L pe Domnul să-l cheme la slujire așa cum știe El mai bine!”. Ea, printre altele, vine cu o „scuză” care este un fel de deviză a societății: așa fac toți.

Am auzit această „scuză” de la toți cei care s-au supus și se supun răului. Nenumărați oameni, bărbați și femei, au încercat să îmi justifice uciderea copiilor în pântecele mamei, perversiunile sexuale, corupția sau lașitatea cu așa fac toți. De mii de ori am spus: Chiar dacă toți fac un lucru rău, tot rău rămâne și cei buni nu îl vor face.
Filmul nu spune asta direct, ci implicit: consecința acestor scuze este distrugerea celor care le invocă.

Revin la încercarea Părintelui Alexie de a trezi mama din răul pe care îl face. Și mă opresc la o scenă esențială. În care fățărnicia și răutatea sunt expuse cu precizie chirurgicală. Tatăl fumează lângă aragaz, băiatul muncește să învețe pentru examenul de intrare la seminar, mama vine de la muncă. Și începe cu reproșuri casnice, trecând de aici la faptul că „noi mergem din păcat în păcat”. Iar după ce a tensionat destul atmosfera, declară „Mai bine nu se mai duce la niciun seminar decât să intre cu pile!” (copilul, desigur). Soțul – ce fusese presat de ea să intervină la pile pentru copil – îi răspunde… „Toți fac așa!”. Confirmându-i, astfel, scuza imorală pe care și ea se baza. Iar ea continuă să invoce smiorcăit spusele Părintelui Alexie, după care îl invocă pe acesta: „Uite, și Părintele Alexie spune…”. Este clipa în care Spărietu se înfurie, îl înjură pe preot, merge la acesta acasă, deși e noapte, sare poarta și îl agresează, încercând să îl intimideze.

Pentru cei care sunt preoți de parohie care lucrează binele, scena este ușor de recunoscut și înțeles. Furia unora din familie față de îndreptarea sau încercarea de îndreptare a celorlalți membri ai familiei este des întâlnită.

Dar ce mi s-a părut extrem de bine surprins aici este felul viclean în care cel „credincios” iese din ascultarea față de duhovnic. Femeia a urmat aici toți pașii psihologici necesari pentru a obține reacția aceasta de la bărbatul ei. Este izbitor contrastul dintre scena venirii ei acasă și cele în care îl manipulează pentru a obține apelul la pile. Iar această deosebire nu este întâmplătoare, chiar dacă dorința interioară nu este conștientizată: din prisosul inimii grăiește gura (Luca 6.45).
Ea a vrut ca bărbatul ei să reacționeze astfel, pentru ca așa să se poată despărți „justificat” de Părintele Alexie – și să își despartă și copilul de el. Lucru ce se vede în ușurința cu care acceptă despărțirea și în râvna cu care lucrează la împlinirea pașilor de mituire și influență.

Eșecul ei se repetă în eșecul fiicei sale: amândouă sunt mânate de emoții fără pricepere, de patimi, lipsite de călăuzirea Duhului Sfânt – prin înstrăinarea de cei care Îl au și alipirea de cei care sunt departe de El.

O morală esențială a filmului este: Binele nu este bine dacă nu este bine făcut.

Cei 21 de „rubini” sunt dragostea părintească nepricepută. Spărietu a primit un ceas cu 21 de rubine de la tatăl său; doar că la ei în familie pluralul este (astăzi) rarul rubini. Pentru cusurgii intelectualiști, indignați de acest plural, voi consemna că este prezentat și de Micul Dicționar Academic, 2010, și de Dicționarul de Neologisme din 1996 și din 1998, și de Dicționarul Limbii Române Contemporane (1955-1957).
Revenind, amintim că Spărietu a primit ceasul cu 21 de rubini de la tatăl său, când a plecat de acasă. Și, prevenindu-și băiatul că o să îi fie greu, „dar dacă ăsta-i visul tău, te sprijin cum pot”, i-l pune la mână. „Altceva mai de preț n-am să-ți dau”, spune el.

Dar este, cu adevărat, cel mai prețios lucru pe care un copil îl primește de la părinți averea? Oare chiar așa, cel mai prețios lucru pe care un tată îl poate da fiului său este un număr de pietre prețioase? Ori de obiecte valoroase?

Într-adevăr, tatăl lui George nu arată în film nici demnitate, nici moralitate. Undeva, ceva, este, căci își iubește soția și copiii. Dar nu este ce trebuie, pentru că îi lipsește Adevărul. Și, de aceea, nu le poate da celor dragi ceea ce au cu adevărat nevoie: credință, demnitate, curaj, moralitate. Pe care nici nu le înțelege: așa cum s-a văzut și în scena discuției cu primarul (pentru intervenție pentru băiat), tată trăiește în lumea corupției ca și cum ar fi normal. Pentru el Părintele Alexie nu este criminal pentru că a făcut închisoare – nu îl deranjează asta la nimeni –, ci pentru că stă „împotriva sistemului”, stă împotriva principiilor imorale care pentru Spărietu sunt adevăruri absolute.

Străin, prin urmare, de tot ce înseamnă adevăr, Spărietu are o dragoste strămbă, atât față de soție cât și față de copii. Care este una dintre sursele fundamentale ale răului în familia sa.

În această privință o scenă ce pare unora doar de umplutură relevă un adevăr teribil. E scena în care cei doi părinți merg, după examen, la pila numită Părintele Porumbacu. Acesta, pe de-o parte, îl laudă pe băiat, spunând că a avut una dintre cele mai bune lucrări. După care pretinde alți bani ca nota să devină oficială. Câteva scene după, se vede însă că George Ciofu este ultimul pe lista intraților.
Puțini înțeleg, cel puțin conștient, greutatea și gravitatea acestei scene¹.
Ca și a altora.

Filmul a fost declarat de cineva drept „mizerie neo-marxistă”. Afirmația, fiind incompletă, devine minciună: filmul înfățișează mizeria neo-marxistă.
La fel, filmul a fost declarat de unii ca fiind „împotriva Bisericii”. Iubesc Biserica mai mult decât îmi iubesc viața. Și tocmai de aceea repet că filmul nu este împotriva Bisericii, este împotriva corupției din Biserică. Lucru arătat foarte clar și repetat în film!

Ar fi adevărat că 21 de rubini este împotriva Bisericii doar dacă Iuda și urmașii lui sunt Biserica. Dar așa cum Iuda nu este Biserica și nu îi reprezintă pe Apostoli și urmașii lor, la fel nici urmașii lui Iuda nu sunt Biserica și nu îi reprezintă pe urmașii Apostolilor.

Iar corupția din Biserică există, iar lupta împotriva ei este încă prea mică!

Aș fi vrut să dau aici numele unui mitropolit. Care a fost angajat al Securității, începând pe post de colaborator în seminar, și continuând până la moarte. Care a băgat în pușcărie oameni cu turnătoriile lui, fiind răsplătit de Securitate cu avansări. Care a turnat pe unii în așa fel încât era clar că vor fi uciși în pușcărie. Și au fost uciși. Iar Securitatea l-a răsplătit cu avansarea ca episcop, iar apoi cu numirea ca mitropolit. Și după Revoluție, a mințit că „a fost nevoit” să semneze un contract de colaborare; pentru care, cu deplină fățărnicie, și-a cerut public iertare. Ascunzând faptul că era, de fapt, ofițer de securitate și dușman al Bisericii, până la moarte. Pentru care se și prăjește în Iad în clipa de față, pentru Veșnicie.
Aș fi vrut să dau aici numele unui episcop pedofil și homosexual, promovat de Securitate. Folosit împotriva unui ieromonah râvnitor și a mânăstirii acestuia, pentru că preotul și mânăstirea nu îi acceptau mizeria. Și care s-a răzbunat, cu ajutorul colegilor lui securiști, pe cei care i s-au împotrivit. Spre sfințirea acelora și spre osândirea sa.
Sau aș putea să dau numele unor inspectori bisericești sau protopopi sau vicari de mare și continuă corupție.
Dar cum Părintele Ciprian Mega nu a dat nume în filmul său, nu dau nici eu. Și, de asemenea, și pentru că personajele negative din film sunt o sinteză a mai multor persoane aflate pe drumul spre Iad, sau deja acolo.²

Voi sublinia doar faptul că răutățile Administrației Bisericești din film sunt o realitate dureroasă.
Iar lupta împotriva lor, o nevoie absolută.

S-a pretins că filmul ar da apă la moară anti-americanismului, că ar fi filo-rus etc. Cum s-ar zice, hoțul crede hoți pe toți. Americanii care luptă împotriva corupției din SUA sunt Americani și pro-americani, nu anti-americani! Sprijinirea corupției este sprijinirea dușmanilor Țării și Bisericii, combaterea corupției este apărarea Bisericii și Țării împotriva dușmanilor!

Un stat coruptibil este cumpărabil de către oricine. Inclusiv de către Rusia sau oricare alții.

Apropo, „patrioții” indignați de 21 de rubini au idee că tot mai multe servicii de stat din România sunt la mâna Turciei sau altor puteri străine? Bineînțeles că nu, și dacă știu tot nu le pasă, pentru că lor le pasă doar de lozinci și prejudecăți. Însă factual, corupția este cea mai mare trădare: înseamnă transformarea Patriei și Bisericii într-o marfă.

Iar faptul că 21 de rubini scoate la iveală rădăcinile corupției este foarte bine.

Chiar dacă nu va determina trezirea celor vrăjiți de corupție și imoralitate, chiar dacă nu îi va face să se desprindă de ispitele care îi conduc, mărturisește și va mărturisi. Iar cei care vor să se trezească – din Administrația Bisericească, din stat, din societate – se vor trezi și se vor mântui.

La înmormântarea Părintelui Alexie se spun anumite lucruri esențiale. Care, acoperite pentru spectator de valurile mizeriei neo-marxiste din societate (chirurgical înfățișată în film), devin semințe. Care să rodească la vremea lor.

Scenele înmormântării încep cu un fragment din Christos a înviat din morți…, mai precis fragmentul final. Apoi se aude

„Sufletul lui se bucură azi, pentru că știe unde se duce. Mereu a știut încotro se îndreaptă.”.

Paralela între această realitate și cea a alergătorilor către Nicăriu este izbitoare. Iar fraza este o mărturie a adevărului Veșniciei – realitate pe care și părinții lui George, și societatea, o ignoră sau o neagă.

Protopopul este unul dintre purtătorii coșciugului. Și este și cel care vorbește, pe marginea gropii:

„Iar eu, când oi ajunge în ziua judecății, de-o vedea Dumnezeu ceva bun și în zdreanța asta de om, un strop de lumină, apoi acea lumină mi-a aprins-o în suflet Părintele Alexie.”

Și continuă:

„Când mai bârfiți pe la colțuri… că popa cutare a făcut… că episcopul cutare a fost securist… că Biserica… că Patriarhul s-a dat cu ei… când… și când… și când. Să vă amintiți de el. Cu voi a fost Biserica! De-ați avea zeci de mii de învățători întru Christos, totuși nu aveți mulți părinți!”

Dar cine ascultă de părinți?

I-am avut pe Părinții Arsenie Papacioc, Constantin Voicescu, Sofian Boghiu, Adrian Făgețeanu, Macarie Ioniță, Visarion Iugulescu, Mina Dobzeu, Iustin Pârvu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa etc., etc.
Puțini i-au ascultat și i-au urmat cât au trăit. Și mai puțini îi ascultă astăzi.
Biserica a fost și este cu voi.
Prin fiecare preot ce trăiește Credința.
Dar, ca și de Părintele Alexie în film, câți ascultă?

Revenind la film din afară, pot spune că actorii joacă excepțional. Toți. Nu am găsit nici măcar un gest strident, care să iasă din atmosferă. O atmosferă aproape mereu sufocantă, căci este atmosfera celor fără Dumnezeu.

Ca uriașa majoritate a filmelor bune, 21 de rubini nu merge pe o dihotomie clară, nu separă personajele și acțiunile în bun și rău. Chiar dacă sunt. Lasă înțelegerea și alegerea în seama privitorilor.

Este o răspundere de care, se pare, unii s-au îngrozit. Și nu atât pentru ei, cât pentru alții: le este groază de o trezire a conștiințelor.
Dar pentru mântuire trebuie învoire, iar învoirea cere înțelegere și alegere. Liberă.

Ionuț Popescu spune:

„Filmul este genial. Surprinde cele mai relevante elemente ale societății românești, atât de acum 20 de ani, cât și de acum 2 ani. Frapantă a fost dedicația părinților, pana la sacrificiu, pentru binele pe care îl credeau a fi pentru băiatul lor. Are foarte multe elemente comune cu fiecare familie din acele vremuri. Și ce a ieșit din această forțare a lucrurilor? Dezastru. Când vezi contradicția între aspirațiile părinților, prinși într-o iluzie, și realitate, arătată prin episcopul grobian, ți se frânge sufletul și ți se pare totul o imensă risipa. Prin urmare, consider filmul un model de așa nu, și o cerere la a fi mai circumspecți cu propriile iluzii. Ar trebui să fim mai precauți cu fantasmele în care putem cădea, atât la nivel individual, cât mai ales ca părinți. Exista o gena a naturii noastre de sclavi, care își caută permanent obiectul de adorație, pe fondul lipsei cunoașterii de sine, unica forma de împuternicire. Christos ne-a vrut liberi, iar unii i-au alterat serios mesajul, scoțând-L pe Dumnezeu mult în afara noastră. Cu Dumnezeu în afara noastră, nu mai rămâne de manifestat decât firea umana, ceea ce filmul arată în mod expresiv.”

Iar Constantin Gheorghinoiu vine cu aceste cuvinte:

„Christos a Înviat! Felicitări pentru acest film care reprezintă o fresca a sufletului românesc a ultimilor 34 de ani! Fie ca acest film sa trezeasca poporul roman din mizeria si umilința in care a decăzut!”

Filmul se încheie cu sora lui George, procuroarea, care în studenție și-a pierdut fratele, mama și apoi tatăl, ajuns „la nebuni”. Iar acum și-a pierdut prietenele, iubitul, funcția, colegii, cariera și propriul copil – în urma abuzivei arestări. Trecând pe bulevardul cu firme luminoase, către o parte mai retrasă, este „acoperită” brusc de cântarea Pricesnei Întâmpinării Domnului (Maică și Fecioară). Coboară câteva trepte și ajunge într-o biserică. Merge înaintea icoanei Maicii Domnului cu Pruncul și își pleacă fruntea pe umărul acesteia. Camera privește biserica, icoanele și preotul, dând o neașteptată pace.

O legătură între această clipă, și îndreptarea către Măicuța Domnului a ucenicelor Părintelui Alexie lămurește multe lucruri. Inclusiv căderea celei care, în loc să-și pună nădejdea în Împărăteasa Cerurilor și Fiul acesteia s-a bizuit, iar și iar, pe „ce fac toți” și pe oameni.

Peste câteva secvențe – legate de bagajul trecutului – și cel puțin o noapte, fosta procuroare ascultă clopotele, încercând să se regăsească. Apoi își vizitează tatăl la spital(ul de psihiatrie) în care se află de mulți ani. Îi pune pe mână ceasul cu 21 de rubini. El o întreabă:

– De unde ești dumneata?
Înlăcrimată, își pune capul pe umărul lui:
– De nicăieri.
Și plânge.
Ecranul se închide, iar apoi se aud cuvintele lui:
– Mie mi-e sete!

Și nouă, ar trebui să spunem.

Precum însetează cerbul de izvoarele apelor, așa însetează sufletul nostru de Tine, Doamne! (Psalm 41.1)

O morală esențială a filmului este: Cel care nu se satură întru Dumnezeu rămâne veșnic flămând și însetat; sau nesătul.

Închei aici, cu toate că aș mai avea multe de înfățișat, pentru filmul are o bogăție uriașă – iar fiecare parte are locul și rostul său. Aș putea spune că filmul este un șir de scene-cheie, legate între ele ca pașii lucrării unui chirurg de a expune organele infectate aflate sub piele. Lucrare în care, subtil, se expune și drumul însănătoșirii.

Mie mi se pare un film mare, excepțional, genial, de o mare sinceritate psihologică – de unde vine și neașteptata duritate a filmului, căci durerile căderilor, durerile fățărniciei, corupției, patimilor sunt resimțite de privitor cu putere. Este un film ce va rămâne în istoria cinematografiei românești, și nu numai.

Mi-aș dori din suflet să fie și o piatră de hotar în lupta nesfârșită pentru îndreptare – luptă a fiecărei generații din Biserică și societate și de pretutindeni. Măcar în Biserica noastră, dacă nu și în Țara noastră.

Iar dacă nu va fi, rămâne o mărturie, rămâne glasul celui ce strigă în pustie, rămâne de folos pentru oricine caută adevărul.

Împărăția lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta, dar aici se cucerește.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Pentru doritori, filmul poate fi văzut pe youtube, dându-se click aici. În urma cenzurării, s-a ajuns la această soluție de sacrificiu, urcarea pe youtube. Prin care se pierd foarte mulți bani, dar mărturia rămâne. Până o fi cenzurată și acolo…

P.P.S. Este ridicol să văd cum unii și alții nu pot nega realitatea scenelor din film, dar spumegă împotriva filmului. M-aș fi așteptat să se supere oameni trăiți într-un turn de fildeș, care nu știu că asemenea lucruri există – și chiar mai des decât excepțional. Dar cei care știu că există ar trebui să înțeleagă bine că numai îndreptarea vindecă. Deși nici ea nu șterge trecutul. Ne bucurăm de Sfântul Apostol Pavel, dar trebuie să ne amintim că sunt înscrise în Biblie și crimele lui. Și asta nu pentru că Dumnezeu este neiertător, ci pentru că este Adevărul. Îndreptarea se face plecând de la ce este către ceea ce trebuie să fie. De la o minciună spre altă minciună e drumul spre Iad.

P.P.P.S. Mi se pare că, între cei din Biserică, sunt două feluri de oameni care se smintesc de acest film: cei care se recunosc în personajele aflate pe drumul greșit și aceia care își pun nădejdea mai mult în forme și/sau oameni decât în Dumnezeu. Cei care Îl caută pe Acesta, știu că e ușor să rătăcești Calea și greu să rămâi pe ea. Și folosesc filmul ca o apărare de căderi și rătăciri.

---

1 Avem aici de-a face nu doar cu plasa de minciuni a corupției, ci și cu ușurința cu care părinții cred minciunile ce par favorabile copiilor lor. Sunt mai multe chipuri ale fugii de adevăr, care este, totdeauna, o fugă de Dumnezeu.

2 Afirmație pentru care cei care se simt cu musca pe căciulă tind să-l urască pe vorbitorul care le aduce aminte de ce îi așteaptă, în loc să se îndrepte.

========================================

două poziții de calitate față de filmul 21 de rubini:
https://thewoman.ro/filmul-21-de-rubini-in-avanpremiera-la-cluj-napoca/
https://r3media.ro/ce-am-vazut-eu-la-21-de-rubini/