După ce am prezentat nevoia de Istorie, dar şi însemnătatea surselor istorice, dăm o asemenea sursă istorică (la sfârşitul acestei prezentări). Este primul volum din „Fontes” ori „Fontes Historie Daco-Romanae”, cum e numită de obicei colecţia de documente antice.

Titlul acestui volum este, de fapt, Fontes ad Historiae Dacoromanie Pertinentes. Şi cuprinde scrieri ce vin în atingere cu Dacia nord-dunăreană şi Sciţia Mică (Dicia sau Dobrogea); de la Hesiod (secolul VIII î.Chr.) şi până la Itinerarul lui Antoninus (de la sfârşitul sec. III d.Chr.).

Am citit aceste cărţi (Fontes), pentru prima dată în liceu, de la una dintre bibliotecile publice din Bucureşti (eram înscris la trei sau patru, deci nu-mi aduc aminte exact de la care).
Le-am citit cu nesaţ, bucuros şi uluit totodată. Bucuros de a avea o legătură directă cu izvoarele antice, cu informaţia care circula atunci despre străbuni. Uluit, pentru că multe dintre informaţii erau foarte departe de ceea ce se spunea public. Şi pentru că aparatul critic al lucrărilor se dovedea nu doar de foarte mare valoare ci şi, în unele puncte, o adevărată sfidare a aparatului de partid comunist (declarând o serie de adevăruri ne-agreate de regim sau chiar interzise).

La începutul anilor 2000, ajutat de câţiva tineri harnici – Tudora, Iulian, Lucian, Ana-Maria şi alţii – am izbutit să cumpărăm (mare minune!) şi apoi să punem în format pdf şi să urcăm pe internet aceste izvoare. Spre a le dărui Românilor de pretutindeni, ca o mică poartă spre cunoaşterea străbunilor.

Desigur, izvoarele acestea scrise nu sunt totul, ci doar un început.
Ele se referă prea puţin la străbunii sud-dunăreni, la cei nord-pontici sau din alte părţi, mai îndepărtate de Dacia ptolemaică (zona dintre Tisa, Nistru şi Dunăre, cum apare Dacia ca zonă geografică la Ptolemeu). De asemenea, cuprind o serie de inexactităţi, fie impuse de limitările vremii, de ideile scriitorilor, de subiectivităţi personale sau impuse politic etc.

Aceste izvoare scrise trebuie completate cu alte surse – fie scrise, fie arheologice – şi însoţite de multă răbdare şi dragoste de adevăr. „Completarea” lor cu închipuiri este acceptabilă doar ca formă de literatură. În Istorie înseamnă falsificarea adevărului. O practică răspândită, ce-i drept, şi extrem de distrugătoare.

Mihai-Andrei Aldea

fontes-historiae-dacoromanae-i (aceste cărţi pot fi găsite şi pe siteul vistieria)