Mitropolia Basarabiei este singura canonică în Republica Moldova. Încă un răspuns propagandei rusofone

11, martie, 2024 Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Trezirea Moldovenilor din somnul cel de moarte în care i-a adus barbaria ruso-sovietică aduce cu ea cernerea: cernerea între mancurți și rusofoni, pe de-o parte, și patrioți, de cealaltă parte.
Patrioții sunt cei care au o simțire curată pentru neam și patrie; chiar dacă au fost înșelați de propaganda ocupanților o vreme, când află adevărul îl urmează – căci simțirea lor e curată și statornică.
Mancurții și rusofonii însă, vor fugi mereu de adevăr, îl vor schimonosi în fel și chip, ca să rămână mai departe în solda ocupanților.

Aceste fapte s-au arătat mai cu seamă în ultima vreme, când tot mai mulți Moldoveni au revenit la Biserica Mamă, de care au aparținut totdeauna până la invazia rusă.
Iar mancurții și rusofonii au început o nouă campanie de înșelare a poporului. Cu născocirea rusească după care Moldovenii ar trebui să stea ca robii în jug în slujba Rusiei și a Bisericii Ruse.
Față de minciunile rusofone am răspuns întâi aici (click pentru accesare), apoi, împotriva unor minciuni și mai ridicole și contradictorii, aici (click pentru accesare). Dar, iată, mi se arată că s-a mai ivit o răsucire a adevărului, printr-o mincinoasă invocare a canoanelor 17 Sinodul IV Ecumenic și 38 Sinodul „al VI-lea Ecumenic” (de fapt, Sinodul V-VI Ecumenic sau Sinodul Trulan). Dar ce spun aceste două canoane?

„Parohiile din câmpii sau de prin alte sate să rămână nestrămutate la episcopiile care le țin și mai ales dacă stăpânindu-le pe ele fără silă le-au cârmuit timp de treizeci de ani. Iar dacă în cuprinsul celor treizeci de ani s-a iscat sau s-ar putea isca vreo neînțelegere asupra lor, să fie îngăduit celor ce spun că se nedreptățesc să facă plângere la sinodul eparhiei/mitropoliei. Iar dacă cineva s-ar nedreptăți de către mitropolitul său propriu, să se judece de către exarhul diecezei sau de către Scaunul Constantinopolului, după cum s-a zis mai înainte.
Iar dacă vreo cetate s-ar fi înnoit prin puterea împărătească, sau dacă s-ar înnoi de acum înainte, atunci alcătuirilor politice și obștești să urmeze și orânduirea parohiilor bisericești.” (Canonul 17 Sinodul IV Ecumenic)

„Și noi păzim canonul așezat de părinții noștri, cel care rânduiește astfel: dacă vreo cetate s-a reînnoit prin puterea împărătească, sau dacă s-ar reînnoi de acum înainte, și orânduirea lucrurilor bisericești să urmeze alcătuirile politice și obștești.” (Canonul 38 Sinodul V-VI Ecumenic, zis și Sinodul Trulan)

Aceste două canoane, anume, sunt răstălmăcite de Episcopia rusească de Ungheni și Nisporeni ca având înțelesul că

„organizarea bisericească trebuie să urmeze organizării politice a statelor, adică Biserica locală trebuie să își organizeze teritoriul canonic în funcție de teritoriul statului ortodox în care activează, iar nu invers.”

Această interpretare etnofiletistă, venită din propaganda rusească, este cu totul străină adevărului, după cum vom arăta îndată. Însă nu este singura minciună sau răstălmăcire din textul Episcopiei ruse de Ungheni și Nisporeni. Iar prima la care ne oprim este înlăturarea unor canoane esențiale.
Iată aceste canoane pe care le ascund de cititorii lor propagandiștii rusofoni:

„Dacă vreun episcop, folosind stăpânitori lumești, s-ar face prin ei stăpân peste vreo biserică, să se caterisească și să se afurisească, de asemeni și toți părtașii lui.” (Canonul 30 Apostolic)

„Episcopul să nu îndrăznească să facă hirotonii în afara eparhiei sale, în cetățile și în satele care nu-i sunt supuse Iui; iar de s-ar dovedi că a făcut aceasta fără încuviințarea celor [episcopilor n.n.] care stăpânesc cetățile sau satele acelea, să se caterisească și el, și cei pe care i-a hirotonit.” (Canonul 35 Apostolic)

„Împreună cu altele, înnoim și canonul care poruncește ca parohiile cele de pe câmpuri sau de prin sate, ale fiecărei Biserici (episcopii) să rămână nestrămutate la episcopii care le țin, și mai ales dacă stăpânindu-le pe ele fără silă, le-au cârmuit timp de treizeci de ani. Iar dacă în cuprinsul celor treizeci de ani s-a născut sau se naște vreo înțelegere asupra lor, să fie îngăduit celor care spun că sunt nedreptățiți să facă pâră despre acest lucru la sinodul mitropoliei.” (Canonul 25 Sinodul V-VI Ecumenic, zis și Sinodul Trulan)

„De vreme ce în osebite vremuri s-au întâmplat năvăliri barbare și din această pricină mai multe cetăți au ajuns supuse celor fără de lege, așa că, din această pricină, înainte stătătorul (episcopul) unei astfel de cetăți să nu fi putut să ocupe propriul său scaun și să se așeze în ele cu starea (calitatea) sa preoțească, și ca astfel, după obiceiul care se ține (este în vigoare) să facă hirotoniile și să îndeplinească toate câte se cuvin episcopului – noi păzind prețuirea și cinstirea preoției și vrând (căutând) ca în nici un chip obida (apăsarea) păgână să nu lucreze spre paguba drepturilor bisericești, am stabilit împreună ca cei ce astfel au fost hirotoniți și care, din pricina arătată (năvălirii barbare),nu s-au așezat în scaunele lor să fie apărați de orice pagubă (prejudiciu), așa ca ei să facă în mod canonic și hirotoniile osebiților clerici, și să-și folosească (să-și exercite) în granița proprie puterea (autoritatea) de întâistătător, și să fie statornică și legiuită toată cârmuirea care vine de la ei. Căci îngrădindu-se asprimea (limitându-se rigoarea legii), de nevoia vremii, nu se mărginește (răsfrânge) hotarul cârmuirii.” (Canonul 37 Sinodul V-VI Ecumenic, zis și Sinodul Trulan)

„Orice alegere de prezbiter, sau de diacon, făcută de către dregători lumești, să rămână fără tărie, după canonul care zice: „Dacă vreun episcop, folosind dregători lumești, și prin aceștia s-ar face stăpân pe o biserică, să se caterisească și să se afurisească (de asemenea) și toți părtașii lui” …” (Canonul 3 Sinodul VII Ecumenic)

Citind și aceste canoane oricine își va pune cel puțin întrebarea dacă primele două se pot interpreta după cum pretind Rusofonii. Răspunsul este: nu se pot interpreta așa decât de către eretici.

Și hai să folosim o gândire sănătoasă și clară: dacă s-ar interpreta canoanele 17 Sinodul IV Ecumenic și 38 Trulan după cum spun Rusofonii, ce ar urma?
Păi, de pildă, ar fi însemnat ca după independența Ucrainei Mitropolia Kievului să devină autocefală! Dar, ce să vezi, în acest caz Biserica Rusă nu urmează interpretarea pe care o folosește pentru 1812-1813 în Basarabia!
Dar tot după acea interpretare, dacă ar fi cinstită, ar fi trebuit ca în 1991, când s-a proclamat independența Republicii Moldova, Mitropolia rusească „a Chișinăului și întregii Moldove” să devină autocefală!
Doar că, ce să vezi, nici atunci Biserica Rusă nu a interpretat canoanele 17 Sinodul IV Ecumenic și 38 Trulan așa cum pretinde astăzi că se interpretează!
Și mai putem da sute și sute de pilde că această interpretare este o minciună rusofonă anti-ortodoxă. Dar o să dăm doar una:
Între 1712 Sankt Petersburg devine noua capitală a Imperiului Rus, în locul Moscovei. Dar conducerea Bisericii Ruse NU S-A MUTAT LA SANKT PETERSBURG!!!
Ceea ce arată că Biserica Rusă minte cu nerușinare poporul Republicii Moldova, prin mijlocirea agenților săi cum sunt cei din Episcopia rusă de Ungheni și Nisporeni. Iar canoanele invocate de ea nu au înțelesul mincinos pe care îl pretinde aceasta.

Dar care este adevăratul înțeles al acelor canoane?

În primul rând, să vedem că acele schimbări amintite în Canonul 17 Sinodul IV Ecumenic se referă la câte o parohie, nu la o provincie întreagă ce ține de mai multe episcopii!
În al doilea rând, să vedem că acele schimbări sunt pentru episcopiile din aceeași mitropolie, iar nu pentru intervenția unei mitropolii sau patriarhii peste altă mitropolie sau patriarhie.
În al treilea rând, și crucial, să vedem că schimbările sunt primite doar dacă s-au făcut fără silă. Repetăm, să înțeleagă toată lumea: Canonul 17 Sinodul IV Ecumenic, dar și urmașul său, Canonul 25 Trulan, prevăd clar și hotărât că se primesc doar schimbările făcute fără silă.
Iar cum schimbările din 1812-1813 s-au făcut cu sila, este 100% clar că sunt 100% NECANONICE.
Ca urmare, conform Canonului 17 de la Sinodul IV Ecumenic, Mitropolia rusească din Basarabia este necanonică. Fapt pecetluit și de Canonul 25 Trulan, dar și de Canoanele 30 și 35 Apostolice, precum și de Canonul 3 Sinodul VII Ecumenic.
Căci acestea toate interzic deplin orice uzurpare a unei episcopii făcută cu putere lumească.
Astfel că, după aceste canoane, sunt anatema și cei care au făcut asemenea uzurpări, și complicii lor.
Iar canonice sunt doar episcopiile care dintru început aveau stăpânire peste Basarabia, adică Mitropolia Iașilor și, prin ea, Patriarhia Română, respectiv Sinodul Bisericii Ortodoxe Române. Care a primit cu înțelepciune și dragoste, prin pogorământul ce este în puterea sa, pe clericii pe care Rusia necanonic i-a hirotonit; dar care primiți de dragostea Bisericii Române sunt de acum cu adevărat canonici.

La fel stau lucrurile și cu înțelesul Canonului 38 Trulan, pe care cu viclenie Rusofonii l-au citat fără Canonul 37 Trulan.
Căci Canonul 37 Trulan este exact osândirea năvălirilor barbare, precum cele rusești în Moldova; căci niciun suflet creștin nu poate numi „năvălire creștină” acele invazii sălbatice, cu jafuri, violuri, crime, strămutări și distrugeri.
Dar chiar trecând peste acest canon și oprindu-ne doar la Canonul 38 Trulan, tot nu poate avea înțelesul pretins de Rusofoni.
În primul rând, după cum am arătat, pentru că niciodată în Istoria Bisericii nu a fost interpretat ca schimbând apartenența unor provincii de la o patriarhie la alta, ba nici de la o mitropolie la alta, ba nici chiar de la o episcopie oarecare la alta.
Dimpotrivă, Canonul 38 Trulan se referă la cinstea episcopiilor în stat, fiind în armonie cu Canonul 3 Sinodul II Ecumenic, Canonul 28 Sinodul IV Ecumenic ș.a.a. Canoane care arată cinstea care se cuvine unei episcopii sau alta, iar nu schimbarea hotarelor unor episcopii.
Ca urmare, acest canon în niciun fel nu poate fi folosit pentru a justifica uzurparea etnofiletistă, destinată genocidului etnic, făcută de Biserica Rusă în Basarabia.

Și ajungem aici la un canon apostolic, pecetluit de toate sinoadele ecumenice, dar și de toate sinoadele ortodoxe (alături de celelalte canoane apostolice): Canonul 34 Apostolic.
Acesta zice:

„Episcopii fiecărei națiuni se cuvine a cunoaște pe cel întâi întru dânșii și a-l socoti pe acesta drept căpetenie, și nimic de seamă fără el să nu facă. Iar fiecare să facă doar cele câte se cuvin Episcopiei sale și satelor celor de sub dânsa. Dar nici acela fără de încuviințarea tuturor să nu facă ceva, că așa va fi o unire și se va slăvi Dumnezeu prin Domnul întru Duhul Sfânt: Tatăl și Fiul și Sfântul Duh.” (Canonul 34 Apostolic)

Ca să înțelegem mai bine acest canon, dar și consecințele lui pentru Biserica Rusă, să ne amintim aceasta:
În Romania sau Imperiul Roman erau și Patriarhia Romei, și cea de Constantinopol, și cea a Ierusalimului, și cea a Antiohiei, și cea a Alexandriei, dar și Biserica din Cipru, autocefală, și cea din Sinai, și altele asemenea.
Iar după cum fără teamă și rușine recunoaște Episcopia rusă de Ungheni și Nisporeni, tot Imperiul Rus era sub ascultarea Moscovei. Adică un imperiu mai întins decât cel roman, și cu mai multe nații decât acela, nu dădea niciunei națiuni dreptul să aibă propria biserică, să slujească în propria limbă etc. Acest lucru se numește erezie etnofiletistă și este un lucru rușinos și osândit de Dumnezeu!
Iar Episcopia rusă de Ungheni și Nisporeni, în loc să se cutremure de încălcarea Bibliei și a Sfintelor Canoane, în loc să se teamă de Dumnezeu pentru așa răutate, zice că etnofiletismul rus este „firesc”!

Și pe aceeași linie a minciunii și rătăcirii, invocă amintita episcopie rusească și Canonul 8 de la Sinodul I Ecumenic, mințind că acesta ar dicta că „în aceeași țară nu pot exista două Biserici Ortodoxe”!!!
Adică în Romania (Imperiul Roman), în care erau, după epoca istorică, între 7 și 10 Biserici autocefale, nu ar fi trebuit să fie, pretind rusofonii, decât una!
Adică Biserica Rusiei declară prin acest text ca necanonice măcar patru din cele cinci patriarhate istorice, plus celelalte Biserici autocefale precum cele din Cipru și Sinai!
O adevărată nebunie!
Și este firesc să se ajungă la nebunie, pentru că aici duc toate rătăcirile prin răstălmăcirea cuvintelor sfinte. Și ca să ieșim din rătăcire, să vedem ce spune de fapt acest canon:

„… Iar dacă acolo unde există episcop sau preot al Bisericii Sobornicești se întorc oarecare (clerici catari) este dovedit că episcopul Bisericii va avea vrednicia de episcop, iar acela care se numește episcop la așa-zișii catari va avea vrednicia de preot; afară numai dacă nu i se va părea episcopului să îl împărtășească pe acesta de cinstea numelui (de episcop). Iar dacă lui nu i-ar plăcea acest lucru, pentru ca totuși să se vadă că este în cler (clericul pocăit) să i se găsească un loc, fie de horepiscop (protopop), fie de preot, ca să nu fie doi episcopi într-o cetate.” (din Canonul 8 Sinodul I Ecumenic)

Iată că în fapt acest canon prevede să nu fie doi episcopi cu autoritate egală într-o cetate, iar nu să nu fie două Biserici Ortodoxe într-o țară, cum minte Episcopia rusească de Ungheni și Nisporeni!
Mai mult, acest canon arată și temeiul pogorământului Patriarhiei Române prin care primește pe clericii din structura eretică etnofiletistă rusească.
Și, totodată, vedem că și de această dată propaganda rusofonă minte fără rușine, strâmbând în fel și chip Canoanele Bisericii, ca să pară că Biserica rusă e canonică în Republica Moldova.

Doar că Învățătura lui Dumnezeu este limpede: de la începuturile Bisericii și până la A doua venire se interzice cu desăvârșire luarea de poziții clericale în Biserică sau schimbarea structurii Bisericii în orice fel prin putere lumească.
Ceea ce arată foarte clar că Biserica Rusă este necanonică și ilegitimă în Republica Moldova. Și că singura structură bisericească legitimă și canonică în Republica Moldova este Mitropolia Basarabiei.
Așa că bine fac cei care ieșind din structurile necanonice etnofiletiste rusești vin la Mitropolia Basarabiei, spre mântuirea lor și a celor care îi urmează.
Pe aceștia Dumnezeu să îi binecuvânteze și să îi întărească!
Iar pe rătăciții rusofoni să îi lumineze Dumnezeu, dacă este cu putință, să nu își piardă sufletul în rătăcirea etnofiletismului imperialismului rusesc!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Marcel Petrisor despre Petre Tutea

18, februarie, 202415, februarie, 2024 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Marcel Petrișor despre Petre Țuțea

„Cine nu l-a cunoscut pe Petre Țuțea în vremea lui ar putea regreta c-a trăit degeaba. Nu de alta, dar pe câți nu-i moșise, înghesuindu-i pe unde apuca, pe uliță, pe stradă, în salon, acasă, în temniță chiar, ca să afle omul ce-i adevărul, să fie convins de el și să nu se mai îndoiască de faptul că „Poporul Român este marșul lui Dumnezeu pe pământ. Ce mai, adevărată minune cum alta n-ar mai fi fost pe lume. […]

Iar când un mare teolog îl întrebase odată, în închisoare, ce meserie are sau cu ce se ocupă, el îi răspunsese zâmbind că este popă de clasa a doua. Și la insistența sfinției sale de a afla unde are parohia, tot zâmbind își completă biografia, spunându-i celebrității că „parohia-i pretutindeni, amvonul improvizat oriunde și că spovedește pe unde apucă”.

Nu o dată își surprinsese interlocutorul ținând să precizeze că funcția unui preot nu-i alta decât de a comunica și nicidecum de a comenta misterul divin. „Că doar nu-i de nasul lui să facă asta!”, mai adăuga el. Și se mai și indigna, chipurile, ca și cum celălalt ar fi știut cum stăteau lucrurile.”

(din Pățanii vrute și nevrute, Ed. Christiana, București, 2015, p. 25)

Ascultându-l – indirect, din păcate – pe Petre Țuțea mă gândesc ce ușor s-ar fi putut ocoli alunecări și căderi precum „Mișcarea Ecumenică” (de fapt, Ecumenistă) și Sinaxa din Creta (zisă „Sfântul și Marele Sinod”, „mare” pentru că au votat 1.4% dintre episcopii Bisericii!). Era destul ca preoții de rang arhieresc să își aducă aminte că funcția lor este de păstrare fără schimbare și comunicare fidelă a misterului divin, iar nu de arogantă și rătăcită comentare!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Sfinţii noştri ierarhi din prigoanele comuniste

27, februarie, 2019 Mihai-Andrei Aldea

Tricolor România f

M-am întrebat şi eu, ca mulţi alţii, de ce n-au fost canonizaţi încă sfinţii români din prigoanele comuniste. Dincolo de teoriile lumeşti care ar explica acest lucru, rămâne totuşi o realitate duhovnicească, superioară. Iar aceasta cuprinde şi faptul că sfinţii martiri din vremea prigoanelor comuniste sunt sfinţi mari, foarte mari, care au făcut şi fac minuni uimitoare. Unii dintre ei au moaşte întregi, alţii au oase care împrăştie mireasmă plăcută şi/sau picură mir, şi unii şi alţii săvârşesc vindecări şi alte minunate semne… Aceste lucruri, şi altele asemenea, sunt dovezi de nebiruit ale puterii duhovniceşti a sfinţilor mărturisitori din prigoanele comuniste. Putere care, după cum arată istoria Bisericii, este mai mult decât îndestulătoare pentru a birui ceea ce teoriile lumeşti găsesc drept explicaţie pentru întârzierea canonizării.

Şi atunci?

După „ceva vreme” de întrebare şi rugăciune, am înţeles, cred eu, cine întârzie canonizarea sfinţilor închisorilor.
De pe pământ – pentru că de aici izvorăşte, de fapt, opreliştea – mirenii şi preoţii care-i cinstesc pe sfinţii din prigoanele comuniste. Pare absurd, nu? De dincolo, chiar sfinţii închisorilor. Şi mai aburd, nu-i aşa?

De fapt, nu, nu-i absurd. Ci chiar firesc: cei care opresc, în primul rând, canonizările, sunt sfinţii din prigoanele comuniste. Şi o fac din multa dragoste de Adevăr şi din Dragostea cea adevărată ce împodobeşte pe toţi sfinţii.
Ca să înţelegem lucrurile mai bine, cred că trebuie să începem de la atât de frumoasa campanie „Din temniţe spre sinaxare”. O campanie care îşi propune să ajute începerea canonizărilor atât de mult dorite de popor. O campanie în care sunt alături, ca primă propunere de trecere în calendar, trei sfinţi mari: mireanul Valeriu Gafencu, preotul de mir Ilarion Felea, preotul călugăr (ieromonahul) Daniil de la Rarău. Toţi trei, mărturisiţi ca mari mucenici, care au avut o mare iubire faţă de oameni şi o nesfârşită dragoste de Dumnezeu, care au fost cumplit chinuiţi pentru acestea şi au răbdat neclintiţi până la sfârşit. Foarte potrivit aleşi, într-adevăr, dacă…
Oare acum se înţelege de ce sfinţii închisorilor sunt primii care ţin, încă, în loc, propria lor canonizare?

Nu?

Chiar nu se vede că cei trei sfinţi aleşi ca pildă pentru toţi ceilalţi simt lipsa cuiva?
Avem aici un mirean, un preot de mir şi un ieromonah. Minunat! Foarte bine! Dar unde este ierahul?

Chiar înainte de începerea făţişă a prigoanei comuniste în România ierahii Bisericii lui Hristos deja pătimeau. Abuzurile şi ura soldaţilor şi ofiţerilor sovietici, ale noilor autorităţi de ocupaţie şi colaboraţioniste, ale întregului sistem ce voia să se instaureze au fost simţite nu doar de „masele populare” – ca să folosim o expresie a vremii – ci şi, sau în primul rând, de vlădici.

Patriarhul Nicodim Munteanu a fost înlăturat din scaun, ţinut sub strictă supraveghere, ameninţat şi persecutat până la suspecta sa moarte din 27 februarie 1948.

Mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei este alungat din scaun de sovietici pe 16 august 1947, pus în domiciliu forţat la Agapia şi, după multe mărturii, ucis de sovietici în 3 aprilie 1948.

Episcopul Dunării de Jos, Cosma Petrovici, „retras” din scaun prin decret politic în 1947 şi pus sub supraveghere moare „întâmplător” tot în 1948, pe 16 decembrie.
„Din întâmplare”, în acelaşi an 1948 este scos din scaun episcopul Atanasie Dincă, fiind mutat prin mai multe locuri, sub supraveghere permanentă, până la moarte.

În acelaşi an, se înţelege, „din întâmplare”, este alungat şi episcopul Pavel Şerpe, un episcop de numai cincizeci de ani, foarte iubit de muncitorii din Regie, pe care îi ajutase neîncetat, atât în necazurile cele mai obişnuite şi mizere, cât şi în supărările cu patronii. O asemenea legătură între cler şi credincioşi, dar mai ales între un episcop şi muncitori, era cu tot insuportabilă sovieticilor şi colaboraţioniştilor din România ocupată. Încercările unor agenţi bolşevici de a-l denigra sunt respinse cu mânie de muncitori. Îndepărtarea lui devine un obiectiv prioritar pentru Comunism. Este trimis la Seminarul de la Neamţ, alături de alţi patru episcopi alungaţi de comunişti din scaunele lor. Mai târziu, Patriarhul Justinian recurge la ajutorul lui într-o lucrare plină de primejdii, aceea de a sprijini recuperarea Sfintei Mânăstiri de la Curtea de Argeş ocupată de prigonitori şi preschimbată în „casă de odihnă”. Atât de adâncă şi plină de dăruire a fost lucrarea acestui sfânt episcop, încât Securitatea, chiar şi într-o vreme de teoretică destindere, a forţat retragerea lui din scaun. Notele informative arată că a fost sub neîncetată supraveghere şi prigoană până la moartea sa, în 1978.

Episcopul Teodor Trandafir Scorobeţ a trecut prin mai multe valuri de prigoană. Unul dintre ele a fost cel al autorităţilor ungureşti din Transilvania ocupată, care l-au trecut prin doi ani de chinuri în puşcăriile controlate de ei. Prigoana comunistă a fost şi mai cumplită, episcopul martir fiind scos din scaun în acelaşi însângerat an 1948 şi pur şi simplu răpit de autorităţile bolşevice, pentru a fi înapoiat Bisericii… mort. Nu s-a oferit nicio lămurire, nici un act justificativ, nimic. Acest sfânt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române a fost înmormântat la Răşinari, adăugându-se astfel lungului şir de martiri ce a sfinţit pământul Transilvaniei străbune.

Puţini ştiu astăzi că între Carpaţi şi Alpi, în secolul I, a vestit Evanghelia unul dintre cei şaptezeci de ucenici ai Mântuitorului, Sfântul Apostol Andronic, numit uneori şi episcopul sau apostolul Panoniei. Aradul, ale cărui rădăcini creştine încep astfel în vremuri apostolice, a fost binecuvântat în prigoanele comuniste ale secolului XX cu jertfa marelui ierarh martir Nicolae Popovici. În mai puţin de cinci ani de episcopat la Oradea – vorbim de primii săi ani aici – a făcut lucruri uimitoare. Peste 12.000 de oameni care trăiau în păcat au renunţat la acesta, primind Taina Cununiei. S-au zidit şi sfinţit 20 de biserici şi case parohiale, s-au început multe altele şi chiar catedrala din Oradea, au fost sprijiniţi şi s-au făcut instituţii pentru sprijinirea celor săraci şi loviţi de nenorociri, s-au tipărit foi şi cărţi folositoare de suflet… Uimitor de mult, cât nici nu se poate spune în câteva rânduri. Apoi a venit prima prigoană. Ocupanţii hortişti l-au alungat în grabă pe vrednicul episcop. Dar acesta nu şi-a părăsit credincioşii ci, aşezat la Beiuş, lângă noua, vremelnica şi nedreapta frontieră, i-a sprijinit din răsputeri, spre furia barbarilor invadatori. Dincolo de alte osteneli şi suferinţe martirice ale acestui mare episcop al Românilor, rămâne parcă mai presus de toate mărturisirea pe care a dat-o sub comunism, vreme de un sfert de secol. Atât între patru ochi, la sfătuire şi spovedanie, dar şi de faţă cu mulţi martori, la Sfânta Liturghie şi cu alte prilejuri, Mărturisitorul Episcop Nicolae Popovici a învăţat poporul să se ferească de învăţăturile nebuneşti ale comunismului, a dat pe faţă crimele ocupaţiei sovietice şi colaboraţioniştilor, a mângâiat pe cei care fuseseră loviţi, ei şi familiile lor… Ura comunismului a fost pe măsura mărturiei lui. Arestat, bătut, „eliberat” de frica răscoalei poporului dar pus sub pază la Sfânta Mănăstire Cheia, otrăvit de câteva ori, marele ierarh Nicolae al Oradei a fost ţinut de Dumnezeu într-o lungă suferinţă mărturisitoare. S-a stins în aceeaşi detenţie camuflată, la 20 octombrie 1960.

Alt mare ierarh al acelor vremi de prigoană împotriva Bisericii lui Hristos este Mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei. Şi el a trecut şi prin prigoana hortistă, înainte de a urca Golgota mărturisirii sub comunism. Acest fiu al Ardealului prin naştere a fost şi un adevărat fiu şi mai ales părinte al Moldovei. Dragostea sa faţă de preoţii păstoriţi a fost uimitor de mare, aşa încât şi-a pus neîncetat viaţa în primejdie pentru ei. Cu toate că acest lucru era interzis prin lege a avut grijă să ajute familiile preoţilor arestaţi de prigonitori, să îi reprimească pe cei care – de multe ori pentru puţină vreme – erau eliberaţi, să ocrotească familiile preoţilor martirizaţi de autorităţi. A încercat să oprească pe preoţi de la mărturisiri care să-i dea pe mâna prigonitorilor, mărturisind în locul lor chiar el, în catedrală şi oriunde simţea că este nevoie. A propovăduit împotriva urii de clasă, pentru dragostea creştină şi păstrarea comorii Credinţei adevărate. A mărturisit împotriva colaboraţionismului, împotriva pactizării cu sovieticii şi comunismul, împotriva primirii „legilor drăceşti” ale acestora (după propria exprimare). Declarat „duşman de prim ordin al regimului”, a fost ucis de comunişti, prin otrăvire, la 15 septembrie 1956. Dragostea poporului faţă de el era atât de mare, încât pur şi simplu autorităţile nu au îndrăznit să ia pe faţă măsuri împotriva sa.

Mitropoliţii Tit Simedrea şi Visarion Puiu, episcopii Emilian Dumitru Antal, Valeriu Moglan, Grigore Leu şi alţii, sunt şi ei printre ierarhii români ai Bisericii lui Hristos prigoniţi şi chiar ucişi de autorităţile comuniste.
Este un şir cutremurător de mare de martiri, care arată o bucăţică din suferinţele cumplite ale Bisericii lui Hristos în vremea comunismului. Din acest şir se cuvine ca, pentru început, măcar unul dintre ierarhii mărturisitori să fie adăugaţi celor trei martiri din icoana campaniei „Din temniţe spre sinaxare”. Abia atunci când aceasta se va săvârşi icoana va fi într-adevăr o icoană a mărturisirii Bisericii în vremea prigoanei comuniste, cuprinzând laolaltă pe cei ce împreună au suferit şi mărturisit Dreapta Credinţă: ierarhi, ieromonahi, preoţi de mir şi mireni, Trupul lui Hristos.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Ultimii Domnitori Români

22, august, 20177, iunie, 2018 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

După Legea Românească, ultimii Domnitori Români sunt Brâncovenii.
Înlăturaţi prin trădare, au fost urmaţi de „domnitori” puşi prin încălcarea Legii Româneşti, fără a se respecta – din fericire, poate – nici măcar Rânduielile de încoronare cuvenite. De fapt, de la moartea Sfinţilor Martiri Brâncoveni (15 August 1714) şi până astăzi, niciodată Rânduielile de încoronare nu au mai fost respectate cu adevărat.

sf-martiri-brancoveni Sfinţii Împăraţi Martiri Brâncoveni: Domnitorul Constantin, Prinţii Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi Prinţul (ginerele Domnitorului) Ianache

Rânduielile de încoronare aveau, în vremea libertăţii româneşti, trei trepte.
Prima era alegerea Domnitorului.
Această alegere se făcea în afara Cetăţii (la început, Roma, apoi Constantinopolul, apoi Târgovişte, Bucureşti, Suceava sau Iaşi). De obicei era un câmp de bătaie, un loc în care armata îşi făcea pregătirea de luptă sau un loc în care cel care urma să devină Domnitor câştigase o bătălie. (Aşa a fost proclamarea Sfântului Ştefan cel Mare în Câmpia de la Direptate).
Această tradiţie era legată de rânduiala romană veche (a se vedea şi aici) prin care fiecare cetăţean avea datoria sfântă de a fi militar, de a fi unul dintre ostaşii sau ofiţerii Armatei Naţionale. Nu putea avea funcţii hotărâtoare în Stat cineva care nu îşi îndeplinise această datorie. Cu atât mai mult nu putea fi domnitor cel care nu îşi îndeplinise cu cinste datoria ostăşească.
De aceea alegerea se făcea pe câmpul de bătaie, în aer liber, de către tot poporul, care, bineînţeles, era înarmat. Iar ca semn al alegerii sale, Domnitorul ales era ridicat în picioare pe scut, purtat de Garda domnească şi adus în cetate.
Prin toate acestea Domnitorul era numit în temeiul priceperii sale de a lupta – cu şi fără arme -, numire făcută de un popor liber, înarmat. Se arăta astfel că Neamul şi Ţara sunt o oştire, că toţi Românii sunt fraţi de arme, oameni liberi, gata să trăiască şi să moară pentru Dumnezeu, Neam şi Ţară, pentru Legea Românească.

A doua treaptă era Ungerea Domnitorului.
După străvechea Lege Românească, rămasă de la Sfântul Constantin cel Mare cu această rânduială, cel dintâi dintre episcopi a fost şi a rămas locţiitor de Domn şi, totodată, cel care face Ungerea Domnitorului.
De aceea, alesul Poporului devenea alesul lui Dumnezeu prin slujba care se săvârşea de cel dintâi dintre episcopii Ţării.
Slujba se făcea în Catedrală, unde Domnitorul ales intra însoţit de către mai marii poporului şi câţiva preoţi bătrâni, care îi stăteau alături în prima parte a slujbei.
Slujba întreagă cuprinea Sfânta Liturghie (de obicei într-o formă proprie, ceva mai scurtă şi cu rugăciuni speciale pentru buna cârmuire a Ţării, Neamului şi Bisericii), Ungerea şi un Te Deum. În clipa potrivită – dinspre sfârşitul Liturghiei – doi episcopi luau Domnul ales şi îl aduceau în Altar, purtându-l de trei ori în jurul Sfintei Mese. După a treia ocolire se opreau în latura din dreapta (dinspre miazăzi) a Sfintei Mesei, iar Domnul ales îngenunchea, atingând cu capul marginea Sfintei Mese, cel dintâi dintre episcopi citind cu mâinile puse pe capul acestuia rugăciunile de sfinţire ca Domnitor, apoi ungându-l cu Sfântul şi Marele Mir. Astfel, devenit Unsul lui Dumnezeu, Domnitorul primea de la Duhul Sfânt toate darurile folositoare pentru a conduce aşa cum se cuvine Ţara şi Poporul.
Ca atare, primea Sceptrul – prin care era arătat ca Uns al lui Dumnezeu pe pământ -, Coroana – care îl arăta ca Încoronat de Dumnezeu şi Reprezentant al Legii lui Dumnezeu în lume – şi Steagul de Domnie – care îl arăta drept Conducător al Poporului prin voia lui Dumnezeu. (Sabia de Domnie se primea pe câmpul alegerii.)
Odată primite Corona, Sceptrul (numit la noi şi Buzdugan) şi Steagul de Domnie, Unsul lui Dumnezeu era condus de către episcopi, prin Uşile Împărăteşti, spre Tronul Împărătesc din strana stângă (cel din strana dreaptă fiind al episcopului). Aici Împăratul uns lua parte la încheierea Sfintei Liturghii şi Rugăciunile de mulţumire (Te Deum) care urmau.

A treia treaptă, care pecetluia legătura sfântă dintre Popor, Domnitor şi Dumnezeu, avea loc la Curtea Domnească şi consta în primirea Jurămintelor de Credinţă.
Rând pe rând, aleşii ţinuturilor şi stărilor (staroştii ciobanilor, cneji, juzi şi voievozi ai satelor şi ţărilor conduse, duci, generali, dregători etc.) treceau prin faţa Domnitorului, plecându-şi un genunchi înaintea Sa, jurându-i credinţă după Legea lui Dumneze şi sărutându-i mâna.
Odată sfârşite jurămintele, Poporul striga de bucurie, urându-i Domnitorului bună domnie, Ţării viitor fericit în lumina lui Dumnezeu şi ce urări mai simţea potrivite, după care, desigur, începea petrecerea, masa ori agapa (cum vrem să-i spunem).

După ce Domnitorii Români au făcut tratate de pace cu Turcii, încercând să aşeze Ţările Române în raport cu Islamul în Casa Păcii¹ (lucrare foarte grea), s-au ivit noi trepte în alegerea şi numirea Domnitorilor.
Astfel, prima numire era politică, fiind făcută de partida boierească cea mai puternică, având şi cel mai puternic sprijin turcesc.
A doua numire era cea turcească, tot politică, după care urma ceremonialul turcesc de numire, care era, în fapt, o mare umilinţă pentru o ţară „liberă şi prietenă”.
După (re)venirea în Ţară, domnitorul numit de Turci – care primise de la aceştia drept „însemne de domnie” turceştile obiecte numite „cuca”, „steagul cu două tuiuri” şi „steagul verde cu semilună” – nu era socotit cu adevărat Domnitor până nu făcea (măcar) Rânduiala ungerii.
Cei care aveau demnitate ţineau Rânduielile de încoronare, ameţind îngrijorările turceşti cu felurite mite.
Cei care nu aveau această ungere nu erau priviţi, după Legea Românească, drept domnitori adevăraţi, ci fie ca uzurpatori, fie ca, cel mult locţiitori domneşti.

Ultimul Domnitor care a fost Uns după Rânduielile Legii Româneşti a fost Constantin Brâncoveanu,
ceea ce face din Sfinţii Martiri Brâncoveni – ultimii Domnitori Români adevăraţi.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ În Islam lumea este împărţită în Casa Islamului – adică ţările şi popoarele islamice – şi Casa Războiului, în care intră cei care nu sunt musulmani. Excepţional există şi Casa Păcii, în care intră cei care nu sunt musulmani, dar care au obţinut un statut de „prieteni” ai islamicilor. Acest statut poate fi însă revocat oricând, astfel încât menţinerea lui se făcea prin daruri date constant, ca „semn de prietenie”. (Desigur, se poate discuta cât de unilaterală şi falsă este o asemenea „prietenie”, dar aceasta este altă discuţie.)

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă