Etichetă: Dumnezeu

25 de ani de slujire

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

25 de ani de slujire

Dumnezeu și Neamul meu

Se împlinesc astăzi 25 de ani de la hirotonirea mea întru diacon. Este, astfel, un sfert de secol de slujire clericală în Biserica lui Dumnezeu.
Un prilej bun spre a trage din nou linie și a mă cerceta, iar: ce am făcut bine, ce am făcut rău.
Sunt nesfârșit de departe de Înțelepciune, deci înțelept este să nu am încredere că pot să cântăresc destul de bine propria-mi viață. Oricât de cinstiți ne-am vrea, oricât de cinstiți ne-am crede, tot omul este mincinos. Și, aș spune eu, mai ales atunci când este vorba chiar despre sine.
Am cântărit în aceste zile, am cumpănit.
Se cuvine să spun ceva sobornicește, la împlinirea acestei vremi? Am ce spune?

Am încercat și încerc să Îl ascult pe Dumnezeu.
Am ajuns diacon și preot nu prin meritele mele, nici prin munca mea; prin voința unor părinți ca duhovnicul meu, Adrian Făgețeanu și fratele său de pătimiri pentru Domnul, Sofian Boghiu. Ei au propus Patriarhului Teoctist hirotonirea mea, fără să am măcar idee de aceasta; de la ei am primit ascultare să dau examenul de capacitate preoțească și să îmi depun dosarul de hirotonie. Înainte să îmi dau bine seama ce se întâmplă, ÎPS Teodosie (pe atunci episcop-vicar în București), m-a hirotonit.
Durerea mea atunci a fost că nu am apucat înainte să citesc Tratatul despre preoție al Sfântului Ioan Gură de Aur; după ce l-am citit, durerea a fost de multe ori mai mare, ca și frica de osândă – căci la sărăcia mea materială se adăuga primejdia grea a sărăciei mele duhovnicești și intelectuale.
Din sărăcia și slăbiciunile mele au ieșit multe, și rele, și bune. Rele, pentru că nu am fost în stare de altceva. Bune, pentru că Dumnezeu, Atotputernic, a putut să lucreze prin mine.
Începusem să scriu multe despre cele prin care am trecut și pe care le-am făcut sau nu.
Dar am înțeles că totul se închide în câteva cuvinte:
Când și cât am reușit să Îl ascult pe Domnul, am făcut bine; sau, mai adevărat grăit, El a făcut prin mine, după cum A știut.
Când și când am făcut după mine, a ieșit rău.
Între aceste două adevăruri se închide toată viața mea, ca a oricărui alt om.
Poate voi mai trăi o oră, o zi, un an, sau mai mulți. Oricât ar fi, oricât aș fi, oricât ar trăi omul, aceeași lege rămâne:
bine este ceea ce face întru Dumnezeu, rău este ceea ce face „după el”.
Căci fiind noi puțini la minte și cunoștințe, cum facem „după noi”, cum facem după diavoli.

Așa că, după 25 de ani de slujire, îmi cer iertare de la Domnul pentru toate ale mele, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate. Și mă rog să izbutesc să Îl ascult mai mult, sau măcar să mă pocăiesc pentru cele în care și prin care mă îndepărtez de El.

Mărturisesc ocrotirea de care am avut parte de la Domnul, minunile prin care astăzi încă sunt în viață (deși mi-aș fi dorit de mult să fiu, cu totul, în Viață) și prin care s-a lucrat tot binele pe care unii, omenește, îl cred venit de la mine. Au mijlocit pentru mine, minunat, Măicuța Domnului și Sfinții din Prigoanele Comuniste, Sfinții Apostoli Andrei, Pavel, Ioan, Andronic și toți ceilalți, Sfântul Arhanghel Mihail, îngerul meu păzitor și toate puterile cerești, Sfinții Împărați Constantin și Elena, dragul și respectatul meu Ioan Gură de Aur, Sfinții StrăRomâni, precum Ioan Casian, Niceta de Remesiana, Dionisie cel Smerit, Betranius al Tomisului și ceilalți, Ioan Botezătorul, Daniil Sihastrul, Ștefan cel Mare, Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Antim Ivireanul, marii mucenici Mina, Gheorghe, Teodor Stratilat, Andrei Stratilat și mulți, mulți alții. Dumnezeu să le răsplătească pentru bunătatea lor!
Prin mila lui Dumnezeu, am avut parte de multe dușmănii și lovituri, dar și de binecuvântarea de a cunoaște foarte mulți oameni buni, chiar minunați. Pe toți să-i miluiască Dumnezeu după știința Sa!

Am încercat, pe cât am putut, să îmi cinstesc străbunii: oieri, boieri, preoți, învățători, profesori, cărvănari, negustori și ce au mai fost; toți pe care îi știu luptători pentru Credința cea Dreaptă și Neamul Românesc, pentru Limba Română, libertatea și unitatea Românilor… și nu numai. Am încercat, pe cât am putut, să duc mai departe moștenirea Sfinților și Eroilor Neamului Românesc, datorie ce stă deasupra fiecărui Român – că își dă sau nu seama, că vrea sau nu să și-o împlinească.
Desigur, am făcut puțin, prea puțin pentru cât este nevoie. Dar îmi este de ajuns că am încercat, că îmi plec genunchii la Spovedanie și primesc iertarea și harul Împăratului Ceresc al cărui ostaș m-am străduit să fiu.
Sunt un mărunt luptător al Bisericii, deci al Neamului – căci nu există patriotism sau naționalism decât întru Dumnezeu, restul fiind rătăcire, la fel cum lepădarea de neam este rătăcire. Iar faptul că am rămas așa tot Domnului trebuie să îi mulțumesc. Dacă și cât mai trăiesc, încerc mai departe să slujesc, după aceeași rânduială strămoșească: Dumnezeu și Neamul meu.

Închei repetând: tot ce „am făcut” bun, a fost ceea ce am izbutit să las să lucreze Dumnezeu prin mine; ceea ce am făcut rău, a fost făcut de mine. Aici mi se pare că stă cheia vieții creștine: în lupta de a ne dărui lui Dumnezeu, o luptă în care mândria și lașitatea ne stau împotrivă (ca și cum ne-am pierde făcând asta); luptă în care, de câte ori izbândim, ne regăsim cu veșnică uimire, așa cum ar trebui să fim, adică mai întregi și mai deplini ca niciodată, în lumina Sfintei Treimi, în pragul Împărăției Cerurilor, în harul lui Dumnezu,
Căreia să îi fie slava acum și pururea și în vechii vecilor, Amin!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Pe cine minti?

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Pe cine minți?

Povestea Ioan Alexandru (inginerul poet care a scris Lumină lină) că Emil Cioran își schimbase foarte mult purtarea în ultimii ani de viață. Filosoful social, deschis către întâlniri și discuții, devenise foarte retras. Cum spuneau unii „se dăduse cu popii”: nu mai primea în casă decât anume preoți și oamenii pe care îi știa credincioși. Cu ceilalți pe care era nevoit să îi vadă se întâlnea la un local din apropierea casei. „Este adevărat, maestre?” l-a întrebat Ioan Alexandru. „Este adevărat!” a recunoscut senin Emil Cioran. „De ce?” a întrebat poetul. „Acolo unde merg nu mai înșel pe nimeni!” i-a răspuns, liniștit, dar cu atât mai puternic, filosoful.

Spre nefericirea lor, mulți cred că dincolo pot înșela la fel ca în această viață. Ori se înșeală că dincolo nu ar mai fi nimic – deși destui s-au întors de dincolo, de la Lazăr cel a patra zi înviat din morți până la Teo Trandafir, lămurind deplin că există acest dincolo. Mulți trăiesc în una dintre aceste două auto-înșelări; se scaldă în păcate și răutăți, se tăvălesc în patimi.
„Dumnezeu trebuie să mă ierte!”, se mint unii, ca și cum Dumnezeu le-ar fi sclav, ori ar fi legat prin cine știe ce contract să le primească ticăloșia în Rai (ca să împută și Raiul…).
„În viață rămâi cu ce bagi în gură și… iubești!”, se mint alții, deși nici ce au mâncat, nici ce au desfrânat nu este cu ei și nu rămâne niciodată cu ei.
„Așa sunt eu!” pretind cei cărora le este lene să lupte împotriva păcatelor și patimilor, deși nu s-au născut, de fapt, cu ele, ci le-au ales în timp.
Etc.
Minciună după minciună, ca să își îndreptățească patimile și orbirea.
Deși este limpede că dincolo nu vor putea să înșele pe nimeni; nici pe draci, măcar, și cu atât mai puțin pe sfinți, pe îngeri, sau pe Atotștiutorul Dumnezeu.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (III). Un răspuns la întrebări privind eseul anterior

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

(partea anterioară: Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (II). O pildă pentru traducerile rele)

În eseul anterior am dat o pildă pentru traducerile nepotrivite (greșite sau chiar rele): un text poetic liturgic tradus într-o formă ce strecoară erezia în locul frazei ortodoxe.
Unul dintre comentariile de îndoială sau de lămurire la acel eseu a fost postat de d-l Alexandru Miron în 4 Aprilie 2023. Și, pentru că răspunsul meu a devenit lung, am hotărât să postez aici atât comentariul, cât și răspunsul meu. Cu nădejdea că mai mulți se vor folosi de osteneala noastră pentru Adevăr.

Deci, iată comentariul și întrebările d-lui Alexandru Miron:

”Din p.d.v. literal ceea ce spuneți dvs. are sens. Înclin spre traducerea dvs. pt. că este mai lipsită de echivoc.
Însă n-aș cataloga imediat ca „erezie” varianta cealaltă.
Poate e doar o exprimare eufemistică pe care a gândit-o imnograful și a potențat-o traducătorul.
Din pudoare, din evlavie sau din alte motive. Pentru că ortodocșii și catolicii, spre deosebire de protestanți, au această sfială, această evlavie la Maica Domnului manifestată inclusiv prin limbaj. În Axion noi o numim „preanevinovată” (iar rușii „imaculată”), nu că nunta ar avea ceva vinovat sau maculat în ea.

În Scriptură de asemenea întâlnim exprimări eufemistice.

Bunăoară când “a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain”, e clar că nu a cunoscut-o în sensul că a făcut cunoștință cu ea ci că a făcut sex cu ea după rânduiala firii și i s-a născut astfel primul copil.

Când Noe “a băut vin şi, îmbătându-se, s-a dezvelit în cortul său, iar Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său şi, ieşind afară, a spus celor doi fraţi ai săi.” – pr. Petre Semen în “Studiul Vechiului Testament” comentează că nu e vorba doar că Ham și-a văzut tatăl dezbrăcat ci că a profitat de el pentru a săvârși un lucru mult mai grav și mai hidos.

Și, în fine, al treilea exemplu, când vorbim despre plecarea fiului risipitor, Biblia de la 1914 spune: “Și nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel mai tânăr s’a dus într-o țară departe și acolo a risipit toată avuția sa, viețuind întru desmierdări”. Pe când același text, citat în Cazania Sf. Varlaam cu trei secole înainte, este mai explicit: “Și nu după multe dzile, strânsă tot feciorul cel mai mic și să duse într-o lature departe și acolo adăvăsi avuțiia sa petrecând cu curvele”.

Deci această “neispitire” de nuntă cum apare în cântarea de la Bunavestire sau “neispitirea” de bărbat dintr-un alt canon (“Pe cea între maici Curată şi între fecioare Cinstită; pe cea Purtătoare de naştere şi Neispitită de bărbat…”) poate că vor ambele să accentueze caracterul suprafiresc al nașterii Domnului din Maica Domnului fără ca ea să fi avut contact trupesc.

Iertați dacă mă înșel.” (Alexandru Miron, 4 Aprilie 2023)

Mulțumesc și eu d-lui Alexandru Miron pentru înfățișarea acestor gânduri!

Voi încerca să le răspund pas cu pas..

1. Atunci când grăiesc cele teologice sunt stăpânit de un singur simțământ: adorarea lui Dumnezeu. Toate celelalte sentimente sunt sub îndrumarea acestuia. Dacă nu, tac până se sting.
Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt (II Petru 1.21).
Sau, altfel spus, Teologia adevărată nu este după cum vrea sau simte omul, ci este de la Dumnezeu, întru Dumnezeu, către Dumnezeu; iar omul fie o urmează, fie rătăcește.

Ca urmare, fie că îmi place sau nu – și nu îmi place! – sunt nevoit să îi spun rătăcirii, rătăcire, sau ereziei, ereziei. Altfel devin complice la ea.

Totuși, să înțelegem: un om curat poate susține, din greșeală, o erezie.
Acest lucru nu îl face eretic.

De fapt, dacă am putea să fim sinceri, am vedea că de nenumărate ori ni s-a întâmplat acest lucru. Adică ni s-a întâmplat să susținem cu tărie lucruri greșite, chiar foarte greșite, pe care le-am crezut bune.

Deosebirea dintre Creștinul care a greșit și omul căzut în înșelare (erezie) stă în purtarea în fața îndreptării.

Primul caută sincer să se lămurească, dacă cineva – mai ales de încredere – îi spune că a greșit. El va asculta și va dezbate, dacă are alte păreri, cu deschidere și sinceritate; astfel, dacă cel din față greșește, îl (re)câștigă pentru Adevăr, iar dacă el greșește, este (re)câștigat pentru Adevăr.

Al doilea însă, adică cel care de voia lui alunecă în înșelare, sau este chiar eretic, va respinge orice lămurire sinceră. Chiar și dacă pretinde că discută, nu va asculta real argumentele, chiar și când acestea sunt cuvintele dumnezeiești ale Scripturii sau Predaniei. Și chiar atunci când adevărul este dovedit, și nu îl mai poate combate logic, argumentat, îl va respinge încă.

O pildă este Iustin Filosoful (ce a trăit între anul 100 și anul 165 după Nașterea Domnului).
Acesta a fost botezat creștinește, dar nu a avut parte decât de foarte puțină învățătură creștină. Ca urmare, în scrierile lui de apărare a Credinței și Bisericii, s-au strecurat mai multe greșeli – și nu greșeli mici!
Biserica nu a apucat să îi arate acele greșeli, Iustin fiind ucis pentru credința sa. Și atunci, văzându-i smerenia, râvna și jertfa, Duhul Sfânt nu doar că l-a primit, ci l-a mărturisit prin Biserica lui Dumnezeu ca sfânt mucenic: este Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, prăznuit pe 1 Iunie.
Pe de altă parte însă, Biserica a arătat de ce acele greșeli sunt greșeli, și pot duce sau duc pe om în rătăcire.
Ca urmare, cei care după aceea le-au crezut și chiar le-au vestit, nu au fost primiți de Dumnezeu, fiind osândiți.

2. În eseul de mai sus nu am folosit termenul de „erezie” sau „rătăcire” la adresa traducătorului, decât cel mult ca una dintre explicațiile cu putință pentru această traducere greșită.

L-am folosit însă, și îl folosesc, pentru traducere însăși. De ce?

Pentru că în această privință Biserica deja a pecetluit Adevărul!

Expresia „neispitită de nuntă” este una prin care

  1. nunta (cununia) este numită ispită
  2. se induce ideea că Maica Domnului ar fi străină de nuntă (cununie) sau în afara acesteia

Biserica a pecetluit că amândouă aceste idei sunt rătăcire (=erezie)!

Iar eu nu pot și nu am dreptul să spun altceva!

Sinoadele Ecumenice au osândit, repetat, pe oricine pretinde că nunta (cununia) ar fi o scădere, cu atât mai mult o întinare, cu atât mai mult o ispită.

Sinoadele Ecumenice au osândit, repetat, orice încercare de a pretinde orice altă stare a Maicii Domnului în afară de cea de Mireasa lui Dumnezeu, Născătoare de Dumnezeu, Curata Pururea Fecioară.

Voi sublinia faptul că Biserica a avut și are de dat multe lupte cu Ereticii care profesează minciuni în aceste două privințe!

De la cei care încearcă să murdărească nunta – mai ales sub minciuna drăcească ce pretinde că unirea dintre soți ar fi o scădere sau chiar o cădere. Și până la cei care caută „soluții naturale” pentru nașterea lui Iisus, ori chiar „soluții supranaturale”, de tip dochetist1.

3. Gingășiile, spiritul metaforic, eufemismele și orice alte asemenea „chemări poetice” trebuie să fie, în Teologia adevărată, sub conducerea Adevărului, adică sub călăuzirea Învățăturii de Credință.

Ele nu au voie, în Biserica lui Dumnezeu, să fie pretext pentru schimbarea Învățăturii de Credință.

Este un fapt pe care Biserica, iarăși, l-a pecetluit de nenumărate ori.

Putem să fim înțelegători față de persoana care a făcut o greșeală de traducere, desigur.
În fapt, nici nu m-a preocupat vreo clipă cine este autorul greșelii; deci apărarea lui (ei?) în context este, zic eu, cu totul în afara subiectului.
Preocuparea este față de traducere în sine, deoarece, după cum am arătat, înțelesul ei primordial stă împotriva Adevărului.

4. Expresia a o cunoaște pe ea, pentru a deveni un singur trup cu ea, este o exprimare adevărată sau exactă, nu una „eufemistică”.

Voi sublinia nevoia, absolută, de a cunoaște și folosi cuvintele după înțelesul lor.

Conform DEX 2009,

EUFEMÍSM,eufemisme, s. n. Cuvânt sau expresie care, în vorbire sau în scris, înlocuiește un cuvânt sau o expresie neplăcută, jignitoare, necuviincioasă sau obscenă, respectând paralelismul de sens. [Pr.: e-u-] – Din fr. euphémisme.

În cazul în discuție, în Biblie unirea trupească dintre soț și soție (a), nu are un sens „neplăcut, jignitor, necuviincios sau obscen” și, (b), nu are un cuvânt sau o expresie definitorie „neplăcută, jignitoare, necuviincioasă sau obscenă”.

Ca urmare, termenii biblici de felul a cunoaște și unire nu sunt, conform definiției, eufemisme: sunt termenii naturali, biblici, firești.

Aș putea face aici o lămurire a înțelesurilor, a pricinilor pentru care Dumnezeu a ales aceste cuvinte pentru unirea trupească dintre soț și soție (bărbat și femeie). Dar ar fi lungă și, până la urmă, în afara temei.
Esențial este faptul că termenul citat nu este un eufemism, ci ține de graiul biblic sau teologic, în care cuvântul acoperă adevăruri.

5. Cu tot respectul față de cei care susțin altceva, nu există sprijin în textul biblic pentru a pretinde că Ham a făcut ceva mai mult decât să se uite la ce nu trebuia și să să îndemne și pe alții să se uite.
Cuvintele Bibliei sunt, și aici, foarte limpezi.
Speculații pe textul biblic au fost și sunt multe; să fugim de ele, căci ne despart de Adevăr!

6. Traducerea „viețuind întru desmierdări” din 1914, traducerea lui Varlaam „viețuind cu curvele”, nu sunt textul biblic în original!

Ca urmare, nu pot fi folosite ca exemplu de „exprimări eufemistice întâlnite în Scripturi”, ci, cel mult, „exprimări eufemistice întâlnite în traduceri”.

Dacă Dumnezeu îmi va da zile și putere, nădăjduiesc să ajung și la acele puncte și să arăt cum văd eu traducerea lor potrivită.

7. Da, există în Cântarea a 4-a la Nașterea Domnului și forma greșită de traducere „neispitită de bărbat”, deși în textul original, adică în greaca veche, se spune „neștiind (care nu știe) de bărbat”.

Nu am atins și acest text pentru că, alături de altele asemenea, tinde să dovedească, din păcate, că nu este vorba doar despre un spirit eufemistic sau poetic al traducătorului. Înclinația acestor texte este de disprețuire a nunții, a mireniei, a unirii dintre soț și soție; adică spre erezii osândite de Biserică. Pare, adică, să fie un sistem, nu o întâmplare.

Dar pentru că preocuparea mea în acest șir de eseuri este traducerea Bibliei, am dorit să țin acest șir departe de teme care pot distrage de la subiect.

Inclusiv de formele de gândire catară sau monahomaniacală ce disprețuiesc, eretic, nunta și unirea trupească a soților.

Revenind la traducerea despre care discutăm: dincolo de ceea ce „poate că vor să exprime” asemenea traduceri, Dumnezeieștii Părinți ne arată că dacă înțelesul principal este greșit, traducerea este greșită.

Faptul că textul principal este greșit mi se pare deplin dovedit.

Ca urmare, cred că este nu doar de bun-simț, ci de datoria noastră creștină, să revenim la formele de traducere limpezi, firești, neîndoielnice: aici, la „neștiind de nuntă”, respectiv „neștiind de bărbat” sau „care nu știe de bărbat”.

Dumnezeu să fie cu noi!

(următorul eseu)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Dochetismul este o erezie din secolul I, apărută deci chiar în vremea în care Apostolii vesteau Evanghelia. Care erezie, mai ales, pretindea că Iisus Christos nu a luat un trup omenesc real, ci doar o aparență a unui trup.

Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (II). O pildă pentru traducerile rele

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

Prima parte aici

În prima parte am amintit despre principiul traduttore, traditore (traducătorul (este) trădător).
Aici doresc să dau o pildă a răutății unor traduceri, printr-un text care ar trebui să fie ortodox, și ar trebui să fie o parafrază biblică.
Mergem, deci, la una dintre cântările unei mari sărbători ortodoxe, Buna Vestire (Buna-Vestire).

Înainte de toate, voi aminti faptul că sărbătoarea Bunei Vestiri este biblică, fiind (re)trăirea de către Creștini a întâmplărilor înfățișate de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca (Luca 1.26-38 ș.cl.). Ca urmare, firește, cântările ce însoțesc slujbele creștine de Buna Vestire sunt în acord cu Scripturile și mai ales cu amintitele întâmplări din Evanghelia după Luca.

Totuși, în foarte multe biserici din Patriarhia Română, există o cântare de Buna Vestire, numită Irmos la Cântarea a 5-a a Catavasiilor Bunei Vestiri, cunoscută și cântată de foarte mulți Creștini evlavioși. Cunoscută și cântată cel mai adesea cu următorul text (în care se află strecurată o erezie!):

(În)Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta;
că(ci) tu, Fecioară neispitită de nuntă [s.n.],
ai avut în pântece pe Dumnezeu cel peste toate
și ai născut pe Fiul (pe) Cel fără de ani,
Cel ce dăruiește pace tuturor
celor ce te laudă (pe tine).

După Învățătura lui Christos, nunta este cinstită de Dumnezeu.
Ca urmare, este erezie să pretinzi că nunta ar fi ispită.

Și, într-adevăr, textul original al acestui irmos (așa se numește acest fel de mic poem cântat) este ortodox. Adică folosește cuvântul απειρόγαμοζ, sau cu grafie latină „apeirogamos”, care înseamnă, ad-litteram, „care nu știe/cunoaște despre căsătorie” (a = fără; peira = experiență, cunoaștere (proprie, directă); gamos = căsătorie, cununie, împerechere).

Ori „care nu știe de nuntă” este, evident, cu totul altceva decât „care nu este (a fost) ispitit de nuntă”!
În textul original avem un cuvânt aflat în armonie cu Scripturile, oglindind realitatea biblică.
Prin urmare, traducerea dreaptă, atât după original, cât și după Biblie, este

(În)Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta;
că(ci) tu, Fecioară neștiind de nuntă [s.n.],
ai avut în pântece pe Dumnezeu cel peste toate
și ai născut pe Fiul (pe) Cel fără de ani,
Cel ce dăruiește pace tuturor
celor ce te laudă (pe tine).

Deocamdată, însă, deși – după cum am arătat prin paranteze – textul irmosului are mai multe forme în care circulă, cel mai adesea cuprinde erezia după care „Fecioara nu a fost ispitită de nuntă”; adică erezia după care nunta ar fi rea, ar fi o ispită.

De unde vine această falsificare a traducerii?
De la vreun călugăr influențat de cine știe ce rătăcire bogomilă, catară, gnostică sau de altă natură?
De la vreun călugăr influențat de monahomania ce bântuie, din nenorocire, Biserica, de (prea) multe secole? (Pentru lămurirea pe scurt a ceea ce este monahomania, și pentru alte rătăciri din Biserica de azi a se vedea aici.)
De la vreun traducător ce a confundat apeirogamos (neștiutor de nuntă) cu apeirasmogamos (neispitit de nuntă)?
Sau de la vreun traducător ispitit de cel rău, care a simțit el că „sună bine” acel cuvânt?

Adevărul este că, oricare ar fi sursa greșelii, răutatea traducerii rămâne.
Și otrăvește, de multă vreme, sufletele Creștinilor.
Punând în lăuntrul minții lor, în inima lor, în sufletul lor, ideea mincinoasă după care nunta, atât de binecuvântată și de iubită de Dumnezeu, ar fi „ispită”, adică ceva rău.
De câte ori aceștia ascultă traducerea rea în limba română, de câte ori o cântă – adesea și fără să își dea seama – de atâtea ori repetă erezia strecurată în cântare.
Și alături de cele bune ale cântării se picură în ei otrava unei învățături ce stă împotriva lui Dumnezeu!

Vedem, prin urmare, cât de mare este răspunderea unei traduceri teologice. Cu atât mai mult traducerea Bibliei cere o răspundere pe măsură.
De asemenea, putem înțelege o lege a traducerii Bibliei:

Traducerea trebuie în primul rând să respecte înțelesurile biblice, Învățătura lui Dumnezeu; valoarea estetică este secundară, obișnuința cu o formă înseamnă și mai puțin.

Se aplică și aici, ca în toată lucrarea creștină, îndemnul să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

După cum am arătat și în prima parte, pentru orice încercare de traducere a Bibliei esențială este lucrarea harului lui Dumnezeu. Iar această lucrare are loc doar atunci când traducătorul muncește, luptă chiar, ca toată osteneala lui să fie supusă deplin lui Dumnezeu.
Căci, după cum se vede și din această pildă rea, de prea multe ori ideile greșite pe care le avem – conștient sau nu –, fie ele estetice sau teologice sau de alt fel, pot strica traducerea. Și doar supunerea fiecărei idei unei cercetări cât mai sincere, în lumina Adevărului Dumnezeiesc, poate să ne apere de asemenea alunecări.

(cu voia lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Mii de mulțumiri și sinceră recunoștință Prof. Drd. Marian Maricaru pentru analiza textului original! Ajutorul său a fost neprețuit!

P.P.S. O veche provocare a traducătorilor din slavonă, greacă veche sau latină în română este o mare familiaritate cu limba străină și o prea puțină cunoaștere a limbii române – și mai ales a limbii române adevărate, vechi. Presiunea adusă de creolo-română este o parte dintr-un cerc vicios ce accentuează problemele. Am amintit mai demult despre deosebirea dintre a vrea și a voi, astăzi amestecate în creolo-română (a vrea = a fi hotărât să facă/spună ceva;; a voi = a avea intenția să facă/spună ceva). În ceea ce privește traducerea despre care discutăm, peira înseamnă „a știi/înțelege prin trăire sau încercare”. În creolo-româna de astăzi s-ar putea traduce prin a experia sau, mai ambiguu, prin a experimenta. În româna adevărată este a cunoaște. Pentru că a cunoaște înseamnă a știi prin trăire, încercare, „pe pielea ta”. Se prea poate ca răpit de posibilitatea de a traduce peira prin încercare sau experiment (în anumite contexte specifice!) autorul traducerii să fi pierdut din vedere că o asemenea traducere contrazice Scripturile, deci este greșită. Ceea ce l-a dus la „neispitită de nuntă”. Însă aceasta arată că nu a cernut traducerea prin sita fundamentală a Bibliei, a Învățăturii de Credință. Ca urmare, a neglijat celelalte nuanțe, pierzând din vedere și traducerea, de altfel folosită deja de Români, „necunoscătoare a nunții” sau, cum am spus mai sus, „neștiind de nuntă”.

Războiul din Ucraina, Cutremurul din Turcia și Siria – o lecție neînvățată

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Războiul din Ucraina, Cutremurul din Turcia și Siria – o lecție (mereu) neînvățată

Viața este o școală în care cei mai mulți oameni nu învață nimic însemnat.
Din tot ce este prețios, din tot ce este miez și rost, oamenii se opresc, cel mai adesea, la coajă: acolo este mai ușor.

Când aveam vreo 10-11 ani s-a întâmplat să meargă televizorul – funcționa doar când avea el chef. Și prin voia „Conducerii Iubite”, era o emisiune emoționantă despre copiii din Africa. Am fost impresionat și mi-au dat lacrimile. Tatăl meu, văzându-mă, mi-a tras una:
– Ce bocești, bă, ca nebunul?
Nedreptățit și plin de emoție, i-am răspuns:
– Mi-e milă de copiii care mor de foame în Africa!
– Dacă ți-e milă, trimite-le mâncarea ta. Sau ajută-i altfel. Bocitul nu înseamnă nimic!
Am avut o oprire în gândirea modelată de emisiune și în emoțiile induse de aceasta. Nu doar pentru că aveam puțină mâncare și eram rareori sătul. Dar pentru că nu știam cum aș putea să le trimit mâncarea mea copiilor din Africa! Într-o clipită m-am văzut trimițând într-un borcan tocănița de cartofi, care ajungea în Africa stricată de căldură și transport.
– Păi nu știu cum pot să îi ajut… – i-am spus nedumerit.
– Atunci în loc să bocești învață cum poți să ajuți. Marș la lecții! – a încheiat tatăl meu educarea mea în același spirit plin de diplomație și pedagogie elegantă.

Desigur, am învățat, pe cât am putut, să ajut.
De-a lungul deceniilor am ajutat și de-a dreptul – de la ridicarea oamenilor căzuți și ducerea lor la spital sau acasă până la curățenie sau alte lucrări casnice. Dar am ajutat și prin organizarea strângerii de ajutoare (cărți, rechizite, haine, încălțăminte, medicamente, mâncare, materiale de construcție, voluntari etc.) pentru oamenii necăjiți, loviți, ori pentru instituții esențiale pentru ei (biserici, mânăstiri, școli, grădinițe, biblioteci, spitale etc.).
Am înțeles astfel și cuvântul Domnului, care spune că pe săraci pururea îi aveți cu voi, dar pe Mine nu mă aveți pururea. Este o realitate dureroasă, căci fără El viața e pustie și stearpă.
Dar am înțeles și câtă dreptate a avut tatăl meu. Nu doar în idee, ci și în reacția violentă prin care m-a scos din vraja otrăvită a sentimentalismului sterp. O vrajă în care mulți au căzut și cad, pentru că este promovată neîncetat pe toate canalele.
Spunea cineva că este unul dintre blestemele care apasă pe Românii acestor vremuri: pietismul sau emoția goală. Oameni care se emoționează până la lacrimi și hohote de plâns la slujbe sau emisiuni, pentru că asta îi convinge cât de buni sunt. După care uită orice ar fi fost învățătură bine, îndreptare, schimbare înspre Cer; și rămân la fel, dar, se înțelege, emoționați teribil iar și iar, la toate cele care li se par „emoționante”. Zadarnic, sterp.

Bunătatea românească este un fapt. Și, uimitor la prima vedere, un fapt adeseori crunt și urât. Sau prostie crasă.
De ce?
Pentru că dacă nu înveți cum să ajuți vei ajuta răul. Sau, în cel mai bun caz, vei ajuta rău.
Școala vieții ne-a predat, în ultima vreme, de două ori această lecție:
Războiul din Ucraina;
Cutremurele din Turcia și Siria.
De fiecare dată, cei mai mulți dintre Români s-au oprit la coajă, pierzând miezul, rostul, ceea ce este cel mai prețios în acestă lecție.

S-au indignat până la neputință unii, atunci când am spus, la începutul Războiului din Ucraina că Rusia și Ucraina sunt două state satanice. Altcineva, mai treaz, m-a întrebat: Dar statul român? I-am răspuns: Și statul zis român. Amintesc asta doar pentru a vedea câtă orbire este: omul de azi nu mai cunoaște sau nu mai stăpânește înțelesurile. Pentru el cuvântul nu mai este, fiind înlocuit de vorbă – vorba goală. În mintea omului de azi, lipsit de miez și înțelegere, se amestecă în comunistă egalitate statul, oamenii, țara, poporul, politicienii, serviciile secrete, corporațiile, corupții și cinstiții. Deși poate să exprime o anume deosebire între aceste vorbe (pentru el sunt vorbe), în vorbirea lui, în discuțiile lui, trece de la una la cealaltă ca și cum ar fi identice.
Aceeași persoană care zice
Noi (poporenii) suntem jefuiți și chinuți de politicieni.
spune, foarte liniștit, în fața unui act absurd, criminal, corupt, idiot etc. al politicienilor
Era de așteptat – așa suntem noi.
Care noi?
El nu vede că sunt două noțiuni diferite – poporenii și politicienii – pe care le folosește ca diferite uneori și ca identice în alte cazuri. Mai clar, ca diferite atunci când nu este vorba despre răspunderea pentru ceea ce este rău, ca identice atunci când este vorba despre răspunderea pentru rău.
Auzi astfel poporeni care își asumă reflex vina pentru răutățile unor politicieni împotriva cărora au votat – sau chiar împotriva cărora luptă de o viață întreagă.
Această disoluție a noțiunilor este dorită și gândită spre a nimici discernământul – și spre a-l rătăci pe om într-un hățiș fără ieșire, spre a-l lăsa fără cârmă, direcție, hartă, capacitatea de a vedea cursele care îi apar în cale.

Revenind la Războiul din Ucraina, au fost câteva tipuri de reacție.
Pe mine mă interesează cei care:
a) până atunci ajutând pe Românii din Ucraina au hotărât să îi ajute și pe refugiații din Ucraina, (oarecum) la grămadă
b) până atunci ajutând pe Românii din Ucraina au hotărât să nu îi ajute și pe refugiații din Ucraina decât dacă sunt Români
c) până atunci nepăsători față de Ucraina și Românii de acolo au sărit emoționați să ajute necondiționat Ucraina și Ucraineenii
Primii au făcut bine, următorii au făcut bine, ultimii au făcut rău.

Nu există dragoste fără adevăr, așa cum nu există adevăr fără dragoste.
Dragostea fără adevăr este patimă, este emoție oarbă; adevărul fără dragoste este patimă, este justițiarism orb. Doar împreună dau ceea ce este după Dumnezeu.
Voi repeta: nu există adevăr fără dragoste, nici dragoste fără adevăr.

Dumnezeu ne ajută condiționat: să folosim spre binele nostru ajutorul Lui, nu spre răul nostru. Și dacă răbdarea lui Dumnezeu ne dă zeci de ani și chiar secole ca să îi împlinim condiția, totuși Iadul așteaptă pe cei care au eșuat. Și acesta este un fapt, indiferent de emoțiile furioase ale unora, care ar vrea să ucidă, să violeze, să jefuiască, să mintă, să otrăvească și apoi să se ducă în Rai, evident nepocăiți. Ei sunt aceia cărora li se păstrează, în veac, întunericul cel nepătruns, cum spune Scriptura.
Și dacă Cel Bun prin Sine condiționează ajutorul Său – cu înțelepciune iubitoare – este cu atât mai de înțeles ca noi să condiționăm ajutorul nostru.

O lecție pe temă a fost și este Războiul din Ucraina.

Până în Februarie 2022 Ucraina a fost un stat dușmănos față de România.
Un exemplu simplu este Canalul Bâstroe, o demență naționalistă ucraineeană ce amenința să distrugă Delta Dunării. (Și care a dat dovada incompetenței profunde a multor, foarte multor consilieri guvernamentali și prezidențiali.) Acțiunea respectivă a inclus focuri de armă împotriva grănicerilor români. Ceea ce, logic, trebuia să ducă la acțiuni categorice din partea statului zis român (a dus doar la smiorcăieli și bocituri mai jalnice decât ale unui copil!).
Un exemplu simplu este Genocidul împotriva Românilor din Ucraina, care se desfășoară neîncetat, sub toate regimurile, din secolul al XVIII-lea încoace: țări românești străvechi, precum Zaporojia, Hersonul, Vozia etc. erau românești atunci când au fost luate de Rusia. (În Zaporojia se păstra la 1770 tradiția că hatman putea să fie doar cel din neam de boieri români; pe Doneț Românii deveniți Cazaci încă păstrau în anii ’90 steagul tricolor și amintirea Românității; în Herson și Vozia înseși recensămintele rusești au dat, exceptându-i pe invadatorii musulmani, o majoritate românească de peste 90%! Etc.) Republica Ucraina, din 1992 încoace, i-a persecutat sistematic pe Românii de aici. S-a ajuns la violarea unor familii, la bătăi și ucideri, la distrugerea de biserici și școli, etc., etc.
Mulți dintre cetățenii Republicii România au dovedit o nesimțire adâncă față de Românii din Ucraina. Am luat parte în anii ’90 la sute de mitinguri, conferințe și alte acțiuni pentru Românii din Uniunea Sovietică, din Federația Rusă și Ucraina – și din alte părți ale foste URSS. Am ajuns, repede, să recunosc participanții: câteva sute de oameni. Se mai lipeau uneori de noi emoționați care, după aceea, dispăreau pentru totdeauna.
Strângerea de ajutoare pentru Românii din Ucraina s-a izbit, și în anii ’90, dar și mai mult după, de o nepăsare (=nesimțire) aproape deplină din partea emoționaților din Republica România: puțini se sinchiseau să dea o carte (care să nu fie o ruptură), un caiet, niște creioane colorate, un stilou. Mai mult? Vise!
Totuși, an de an apăreau în mass-media mărunte vești despre suferințele Românilor din Ucraina. Uneori și apelurile lor: către statul zis român, către Românii din România, către Patriarhia Română. Tot noi eram cei care răspundeam – din ce în ce mai puțini, an de an, căci unii dintre noi treceau la Domnul. Poporenii nu erau emoționați prin presă de aceste suferințe, deci le treceau cu vederea. An de an, deceniu după deceniu.

În Februarie 2022 Rusia lui Putin „nu a mai suportat persecuția Rușilor din Ucraina” și a atacat. Este un pretext ce ar fi credibil, dacă Rusia nu ar fi avut multe mijloace să schimbe soarta Rușilor din Ucraina de-a lungul vremii.
În esență, două state foarte corupte, foarte dictatoriale, foarte rasiste, foarte xenofobe, au început să se lupte între ele.
Treaba lor.
Da, dar stăpânii mass-mediei au hotărât că este treaba noastră.
Și, cum se zice în cartier, emoționații au pus botul la vrăjeală
Cei cărora până ieri nu le păsa de conaționalii lor din Ucraina, au devenit plini de emoții și foarte darnici față de străinii din Ucraina.
Cei cărora până ieri nu le păsa de răul făcut de Ucraina Românilor și României au devenit plini de emoții și susținătorii Ucrainei.
Cei cărora până ieri le era silă de naționalismul românesc, au devenit deodată plini de adorație față de naționalismul șovin ucraineean.

Ca urmare, Ucraineenii veniți în România au ajuns rasă superioară – fiind tratați ca atare și de autorități, și de emoționații cetățeni români (români?).
Iar Românii din Ucraina sunt mai persecutați decât înainte. Adeseori în aplauzele satanice ale emoționaților, care dau vina pe Românii din Ucraina pentru faptul că Ucraina îi persecută1.

Pe când, întru Dumnezeu, cei care s-au trezit că există Ucraina, Românii din Ucraina, refugiații din Ucraina etc., aveau în față calea dreaptă:
– să ajute refugiații săraci din Ucraina, și în primul rând pe refugiații români;
– să înceapă, în sfârșit, să îi ajute pe Românii din Ucraina;
– să condiționeze ajutorul pentru Ucraina de încetarea persecuțiilor și reparații pentru Românii din Ucraina, de acordarea de drepturi adevărate, practice și imediate acestora.

O altă lecție este aceea a cutremurului din Turcia și Siria.

De foarte multă vreme Turcia persecută – și nu ușor, ci criminal și profund – pe cei care nu sunt Turci, pe cei care nu sunt Musulmani. Erdogan înalță imnuri minaretelor și moscheelor prin care ”Turcii vor cuceri lumea”. Genocidul împotriva Armenilor, început masiv în Primul război mondial, a fost reactivat recent: Războiul Azero-Armean a fost aranjat și susținut masiv de Turcia. Kurzii sunt persecutați violent, la fel și alte minorități etnice băștinașe. Lazii sunt în pragul dispariției – Europa nici nu cunoaște acest popor străvechi. La fel alte naționalități, toate băștinaște în Asia Mică și dușmănite cumplit de Turcii invadatori.
În fiecare an Turcii fac mari petreceri în cinstea cuceririi locurilor în care stau: sărbătoresc, la propriu și direct, uciderea bărbaților localnici și violarea repetată a femeilor lor. Practic nu există Turc ce nu se trage din cel puțin o femeie violată până la prăbușire psihică, până la transformarea într-o sclavă. Iar aceste fapte sunt sărbătorite ca glorioase, an de an, în Turcia. Sărbătoarea Cuceririi Constantinopolului – cucerire însoțită de acte de o monstruozitate absolută – este doar paradigma acestei spiritualități satanice turcești.
În 23 Ianuarie s-au împlinit 145 de ani de când Imperiul Otoman a cerut pacea în Războiul de Independență. De aproape un secol și jumătate Turcii nu au înapoiat Românilor nimic din ceea ce au jefuit. De la Spada lui Ștefan cel Mare, expusă la Istanbul, până la nenumărate alte valori. Turcia nu și-a cerut iertare pentru jafuri, violuri, crime și distrugeri. Dimpotrivă, în cărțile școlare, în literatură și în literatura istorică, politică etc. toate acestea sunt prezentate ca realizări glorioase ale Turcilor!
Iar încercările câtorva Români, printre care mă număr, de a obține măcar o recunoaștere a greșelilor trecutului – fără de care viitorul este, evident, sumbru –, dar și alte îndreptări necesare, au fost și sunt disprețuite nu doar de autoritățile, ci și de cetățenii României.
Mai mult!
De zeci de ani Turcia lucrează la recucerirea României.
În cărțile turcești se explică iar și iar că toată România de astăzi a fost sub autoritate otomană și trebuie să revină sub stăpânirea Turciei. Se realizează filme și telenovele care glorifică figuri bestiale ale istoriei, precum Soliman zis Magnificul – un monstru odios, a cărei domnie plină de genocid, de încălcarea jurămintelor făcute de el chiar și pe Coran, de înșelăciune și perfidie, este promovată de Turcia chiar și prin sintagma ”Sub domnia iubirii”. Actul este similar cu o telenovelă laudativă despre Hitler difuzată în Israel sub același nume. Totodată, Turcia înființează licee și școli în România. Li se permite firmelor și chiar autorităților turcești să cumpere imobile în România – deși asta contravine direct Constituției României. Astfel, copiii și tinerii din România sunt îndoctrinați turcoman și musulman în propria țară: prin televizor, școli, radio, internet.
Iar autoritățile române?
Autoritățile române acceptă orice umilință: direcții de pașapoarte șed în mall-uri turcești cu plăci care arată că ele funcționează acolo din mila și mărinimia Turciei. O abjecție fără margini, dar la care emoționații nu reacționează: mass-media ai cărei sclavi sunt nu i-a emoționat!

În schimb Românii din Turcia sunt cel mult tolerați.
După peste o sută de ani, MeglenoRomânii din Turcia nu au drepturi elementare. Nu e vorba doar că statul zis român îi tratează ca și pe proprii cetățeni, cu nesimțire spurcată. Dar nici Turcia nu le acordă, ca unor buni cetățeni ce îi sunt, drepturile elementare cuvenite.
Pentru numeroasele moschei ale Turcilor și Tătarilor din România (pe care Turcia îi revendică deopotrivă), Ankara a acceptat cu greu o bisericuță românească la Istanbul. Dar pe urmă a pretins cu nerușinare să ridice o mega-moschee pe pământul Brâncovenilor; aceeași Brâncoveni pe care i-a exterminat cu bestialitate pentru că nu au acceptat să se turcească.
Și cei mai mulți dintre cetățenii României au tratat toate aceste lucruri cu aceeași nepăsare sau nesimțire cu care au tratat Românii din Ucraina, persecuțiile Ucrainei împotriva Românilor etc.

Dar cum a venit Cutremurul din Turcia și Siria, cum i-au apuca emoțiile pentru Turci și Turcia.
Și au trecut la același ajutor necondiționat, adică irațional, adică păcătos. Cu atât mai irațional cu cât s-a îndreptat covârșitor către o putere care nu avea nevoie de ajutor extern, Turcia. Dar, aceeași emoționați, au ajutat puțin sau de loc țara care chiar avea nevoie de ajutor, Siria. (Cine vrea să ajute real și direct oamenii din Siria – nu organizații dubioase – o poate face prin conturile de aici: https://antiochian.org/regulararticle/1498 )
Emoționații aceștia sunt cei care niciodată nu au sprijinit minoritățile persecutate de Turcia, nu au ajutat niciodată la repararea rănilor făcute de Turci Românilor etc. Dar s-au făcut peste noapte adoratori ai Turciei, plini de „milă și înțelegere”; milă și înțelegere mincinoase, căci nu există adevăr fără dragoste, nici dragoste fără adevăr.
S-a ajuns până la nivelul la care Creștini practicanți au emis texte anti-ortodoxe de felul „poporul turc nu merita o asemenea pedeapsă [de la Dumnezeu] mai mult decât noi, românii, sau alt popor!”. Adică s-au făcut egalii lui Dumnezeu! Au decretat ei, cu autoritate dumnezeiască, faptul că toate popoarele sunt egal de vinovate! Asta împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, care ne învață, fie și în parte, cum și de ce judecă El neamurile!
Și asta deși mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea și peste nedreptatea oamenilor care țin nedreptatea drept adevăr!
Să facem o singură paralelă, ca să vedem cât de nedreaptă este „îngăduința” sau „generalizarea” emoționaților:
Poporul Armean, care nu a atacat niciun alt popor în ultimii șase sute de ani – dacă nu mai mult – este pentru acești emoționați „un popor la fel de rău” ca Poporul Turc. Popor care în ultimii o mie de ani a atacat nenumărate popoare, a ras de pe fața pământului localități și țări, a violat milioane și milioane de femei, a jefuit țări și națiuni.
Asemenea fraze sunt iraționale. Și, bineînțeles, ne-ortodoxe, ca să nu spunem anti-ortodoxe. Căci nu sunt după adevăr, ci după emoții oarbe, adică patimi.
Dar de ce sunt exprimate?
Pentru a da pretexte pentru urmarea nedreptății; căci în străfundul sufletului conștiința spune fiecărui om că ajutorarea necondiționată a celor răi este vinovată.

Mass-media pompează emoțiile oarbe, căci ele înrobesc telespectatorii.
Și după atâta amar de vreme de manipulare, emoționații nu se trezesc – decât puțin și pe alocuri.

Să înțelegem:

La nivel personal, ajutorarea necondiționată a unui om necunoscut poate fi milă; dar ajutorarea necondiționată a unui criminal, violator, abuzator de copii etc. se numește complicitate și se pedepsește de Dumnezeu cel puțin la nivelul bestialităților celui sprijinit.
Ca parte a unei familii, a unei obști, a unei națiuni, ajutoararea necondiționată a unui străin poate să fie milă; dar ajutoararea necondiționată a unui dușman, mai ales a unui dușman activ, este lucrarea lui Iuda, este o trădare spurcată.
Acesta este adevărul.

Și aceasta este o lecție a vieții pe care și în ultimii ani cei mai mult cetățeni ai României nu o învață. Până când, Doamne ferește!, se va sfârși răbdarea lui Dumnezeu. Și le va arătat emoționaților cât de puțin îi vor ajuta cei pe care ei i-au ajutat dacă se întoarce roata.
Dar oare atunci vor înțelege ceva?
Sau se vor cufunda în văicăreală și boceală, stând în același pietism aducător de moarte?

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Sfințitul Mucenic Iustin Pârvu
Voievodul Ortodoxiei Românești

1Amintesc de textele abjecte ale unor emoționați și intelectualiști care apără crimele împotriva umanității săvârșite de Ucraina lui Zelensky împotriva Episcopului Mihail Jar și altor clerici români. Sub cele mai mincinoase și chiar demente pretexte. Dacă voi avea vreme și putere, voi reveni la acestea.