Etichetă: Dogmatică

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XIV) Tălmăcirea şi răstălmăcirea Sfintelor Scripturi

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

9. TĂLMĂCIREA ŞI RĂSTĂLMĂCIREA SFINTELOR SCRIPTURI

„Sola Scriptura”, „doar Scriptura”, strigă sectanţii (care, de altfel, aşa cum am văzut, o tot încalcă). Prin această expresie vor să spună că pentru credinţă şi mântuire este necesară şi suficientă totodată doar Sfânta Scriptură.

Acest lucru are la origine atitudinea eretică a Romano-catolicismului şi papilor de la Roma care, de-a lungul timpului, au pus Biblia sub obroc, înlocuindu-o cu tot felul de răstălmăciri ale unor teologi, de multe ori comentaţi greşit de alţi teologi ş.a.m.d.
Cu adevărat, Evul Mediu a fost pentru apusul Europei o vreme de mare întuneric sufletesc. Papalitatea avea o lăcomie de nedescris de putere lumească, şi folosea orice superstiţie pentru a apăsa şi mai greu asupra oamenilor, pentru a-i manevra şi controla. Nenumărate ordine călugăreşti împânzeau ţările catolice şi controlau tot ce se putea controla. Dar nu spre lauda lui Dumnezeu, nu spre vestirea Evangheliei, ci spre creşterea puterii Romei, spre slava Papei. Din această pricină şi românii din acele timpuri, cu vechiul şi puternicul bun-simţ pe care îl aveau, au numit Romano-catolicismul Papistăşie sau Papistăşism, ca pe o religie ce avea în centru nu pe Dumnezeu ci pe Papa de la Roma1. Pentru a se putea susţine această dominaţie întunecată era nevoie ca lumina Cuvântului lui Dumnezeu să fie ascunsă oamenilor. Ca urmare, a apărut o luptă între cei care însetau de Cuvântul lui Dumnezeu şi Papalitate, care de obicei era câştigată, prin cele mai crâncene mijloace, ce aceasta din urmă. Măcelurile organizate împotriva celor ce se opuneau Papalităţii sunt prea multe şi prea cumplite pentru a fi descrise într-o singură lucrare, aşa că nu le putem înfăţişa aici. Dar este bine de ştiut că Inchiziţia, cu tot cumplitul ei renume (de altfel meritat) a fost doar o parte din aparatul de teroare folosit de Vatican împotriva nesupuşilor.

Încetul cu încetul însă, sătule de dominaţia Romei, mai multe (şi tot mai multe) familii nobiliare ale Apusului au început a sprijini pe ascuns forţele centrifuge. Renaşterea a fost una dintre acestea, o întoarcere la păgânismul greco-roman, dar şi o depărtare evidentă de principiile romano-catolice. O altă mişcare de acest fel a fost Reforma, care preconiza revenirea la vechile principii creştine. Din nenorocire, reformaţii nu cunoşteau aceste principii, aşa că, fugind de ereziile Romei, au ajuns să îmbrăţişeze alte erezii, de multe ori tocmai din dorinţa de a se deosebi de Roma.

În ceea ce priveşte tâlcuirea Sfintelor Scripturi, atitudinea OFICIALĂ (sau DECLARATĂ) a feluritelor grupări protestante poate fi rezumată de cuvintele lui John Knox rostite în faţa reginei Scoţiei:

„Cuvântul lui Dumnezeu se explică singur; şi dacă o neclaritate apare în vreun loc, Duhul Sfânt, Care nu Se contrazice niciodată, explică acelaşi lucru mai lămurit în alte locuri, aşa încât să nu rămână nici o îndoială decât pentru aceia care rămân ignoranţi din rea credinţă.”

Înainte de a privi această afirmaţie în chip teologic, pentru a înţelege că este greşită în esenţă este de ajuns să-i privim efectul. Citind Biblia şi interpretându-o singuri, cu cea mai mare sinceritate de care erau în stare, apusenii au ajuns să înfiinţeze sute de grupări „creştine”, fiecare sigură că ea (şi doar ea) este cea adevărată. Dacă John Knox şi cei asemenea lui ar fi avut dreptate, citirea Bibliei ar trebui să ducă pe toţi oamenii la aceeaşi religie, la aceleaşi învăţături religioase. la aceleaşi păreri. Ceea ce nu se întâmplă.
Şi e ceva care arată şi mai limpede greşeala acestei păreri citate mai sus. Dacă ar fi de ajuns citirea Scripturilor şi Duhul ar lămuri lucrurile pe măsura citirii, nu ar mai fi nevoie de alte cărţi de teologie, şi cu atât mai puţin de şcoli teologice. Ar fi de ajuns să pui copilului Biblia în mână!
De fapt însă toate sectele apusene, fie că e vorba de Romano-catolicism, de Luteranism, de Baptism, de Adventiştii sâmbetişti sau de oricare alţii, toate sectele apusene se bazează NU pe Biblie, ci pe VORBELE sau CĂRŢILE întemeietorilor lor, fie că e vorba de Papa Nicolae I, de Martin Luther, de Hellen White sau oricare alţii. Aceste vorbe sau cărţi, prin care autorii îşi expun părerile asupra Bibliei, sunt cele care îi învaţă pe credincioşi CUM să înţeleagă, de fapt, Scriptura. Aceste lucrări formează o tradiţie rătăcită şi înşelătoare, opusă Sfintei Tradiţii, şi care este în adevăr temelia rătăcitelor religii pseudo-creştine.

Dovada? Ne-o dau însuşi adventiştii!

„Lucrările lui Flavel, Izvorul vieţii şi Metoda harului, au învăţat pe mii de oameni cum să îşi predea sufletele lui Hristos. Cartea lui Baxter, Pastorul reformat, s-a dovedit o binecuvântare pentru mulţi care doreau o reînviorare a lucrării lui Dumnezeu, iar cartea Odihna veşnică a sfinţilor şi-a făcut lucrarea, conducând sufletele către «odihna» care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu.”2

Aceste cuvinte ale lui Hellen White mărturisesc limpede împotriva principiului „Sola Scriptura” atât de des proclamat şi folosit de adventişti (şi nu numai) împotriva altor religii. Nu doar respectul faţă de aceste cărţi, ci pur şi simplu folosirea lor este un fapt ce contrazice acest principiu. Dar dacă suntem atenţi şi la formele de respect faţă de aceste cărţi, ne dăm şi mai bine seama de confuzia şi înşelarea în care se scaldă sectanţii. Astfel, despre două din lucrările lui Flavel, Hellen White spune că „au învăţat pe mii de oameni cum să-şi predea sufletele lui Hristos”. Ce şocant pentru un adventist sincer şi atent la ce citeşte! Nu a fost suficientă Biblia pentru a-i învăţa pe oameni acest lucru?? Dacă Flavel a înţeles acest lucru citind Biblia, prin lămurirea Duhului Sfânt, era firesc să înţeleagă şi ceilalţi! Sau… sau Biblia nu e suficientă pentru a-i învăţa pe oameni „cum să-şi predea sufletele lui Hristos” şi e trebuinţă să fie „completată” de Flavel şi alţii asemenea? Ori pentru o „reînviorare a lucrării lui Dumnezeu” era nevoie de o carte scrisă de Baxter sau de altul? Nu era suficientă citirea Bibliei? Nu prevăzuse Dumnezeu că va fi nevoie de această „reînviorare”, ca să pregătească în Biblie cele necesare? Şi dacă nu, înseamnă că principiul „Sola Scriptura” este la fel de mincinos ca „Sola Fide”. Şi dacă da, înseamnă că Baxter şi cei care l-au urmat sunt în rătăcire, de vreme ce au adăugat cuvintele lor Scripturii!
La fel este şi cu toate celelalte cărţi lăudate de sectanţi, în ciuda faptului că reproşează altor confesiuni tocmai că… folosesc şi cinstesc şi alte cărţi decât Biblia!

Ca să ne convingem şi mai bine de… ameţeala sectantă în această privinţă, să vedem cum îşi prezintă Hellen White chiar cartea din care am citat:

„Scopul acestei cărţi este de a dezvălui scenele marii lupte dintre adevăr şi rătăcire; să descopere vicleniile lui Satana şi mijloacele prin care i se poate rezista cu succes; să prezinte o soluţie satisfăcătoare marii probleme a răului, aruncând o astfel de lumină asupra originii şi sorţii finale a păcatului, încât să scoată în evidenţă pe deplin dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu în procedeele cu creaturile Sale; precum şi să arate natura neschimbătoare şi sfântă a Legii Sale. Rugăciunea sinceră a scriitoarei este ca, prin influenţa acestei cărţi, oamenii să fie eliberaţi de puterea întunericului şi să devină «părtaşi la moştenirea sfinţilor în lumină», pentru slava Aceluia care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi”3.

Ce vorbe de necrezut! Întemeietoarea sectei adventiste spune aşa ceva!
Au nu dezvăluie Biblia destul din „scenele marii lupte dintre adevăr şi rătăcire”?
Este nevoie de o carte scrisă de Ellen White ca să „descopere vicleniile lui Satana şi mijloacele prin care i se poate rezista cu succes”?
Nu este în stare Biblia să descopere vicleniile lui Satana şi mijloacele prin care i se poate rezista cu succes?
E necesară o carte scrisă la aproape 2000 de ani după venirea lui Hristos pentru a se prezenta o „soluţie satisfăcătoare” marii probleme a răului?
El nu a prezentat-o prin Evanghelia Sa?
Sau nu e destul de limpede ori destul de satisfăcătoare?
Şi tot aşa, nu aruncă Biblia o lumină destul de puternică asupra originii şi sorţii finale a păcatului încât să scoată în evidenţă pe deplin dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu?
Nu aruncă Biblia o astfel de lumină, dar o aruncă o carte scrisă de Hellen ?
Incredibil!
Pentru cineva care declară că „Biblia se lămureşte prin ea însăşi” şi că nu este nevoie de nici un fel de tradiţie care să „completeze” Scriptura, aceste afirmaţii sunt pur şi simplu aberante!
Ca să nu mai amintim că, după spusele lui Hellen White, cartea ei arată „natura neschimbătoare şi sfântă a Legii” lui Dumnezeu!
E oare nevoie de o carte suplimentară faţă de Biblie pentru a arăta acest lucru?
Şi, mai mult decât atât, culmea absurdităţii, confuziei şi chiar, iertaţi să fim, dar textul o impune, a prostiei, finalul acestei declaraţii a autoarei: „Rugăciunea sinceră a scriitoarei este ca, prin influenţa acestei cărţi, oamenii să fie eliberaţi de puterea întunericului şi să devină «părtaşi la moştenirea sfinţilor în lumină», pentru slava Aceluia care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi”!
E nevoie de „influenţa” cărţii ei pentru eliberarea oamenilor de sub puterea întunericului?
Nu e de ajuns Biblia?!
Nu e de ajuns ceea ce păstrează Sfânta Scriptură pentru ca oamenii să fie eliberaţi de puterea întunericului şi să devină „părtaşi la moştenirea sfinţilor în lumină”?
UNDE MAI ESTE PRINCIPIUL „SOLA SCRIPTURA„???

Iată ce puteri şi influenţe îşi arogă această autoare şi, aşa cum am văzut, aceleaşi sunt arogate şi de alte scrieri ale autorilor apreciaţi de unii sau alţii dintre protestanţi. Trebuie să subliniem că, în imensa majoritate a cultelor şi religiilor atacate de aceşti sectanţi pentru tradiţiile lor, rolul acelor tradiţii nu e cu absolut nimic mai mare decât rolul atribuit de adventişti cărţilor arătate aici. De aceea teoretica duşmănie a sectanţilor faţă de tradiţie este, la fel cu duşmănia faţă de sfinţi, o simplă formulă falsă, o înşelare fără acoperire în realitate.
În realitate, toţi cei care 

Am arătat până acum felul în care sectanţii (adventişti şi nu numai), se contrazic pe ei înşişi în privinţa proclamatului principiu „Sola Scriptura”. Dar trebuie să subliniem că şi din punct de vedere teologic şi biblic principiul „Sola Scriptura” este greşit!

Iată, vom privi întâi poziţia Vechiului Testament faţă de acest lucru. Astfel, în primul rând să remarcăm faptul că până la Moise, când se dă pentru prima oară Legea, nu a existat DECÂT Tradiţia. Doar de la Moise apare Scriptura, prin primele cinci cărţi sfinte, numite de aceea, cu un nume general, şi Pentateuhul. În paralel cu această primă formă a Scripturii a continuat să existe şi Tradiţia. Dar această Tradiţie era oare bine privită de Dumnezeu? Sau era ceea ce condamna Hristos spunând: „pentru ce şi voi stricaţi Legea lui Dumnezeu, învăţând porunci care sunt ale oamenilor”? Să vedem ce spune Scriptura!

În Vechiul Testament, în cartea IV Regi 1, 18 se spune: celelalte fapte pe care le-a făcut Ohozia sunt scrise în cartea cronicilor regilor lui Israel. Această carte, Paralipomena, sau Cartea Cronicilor, se află în Biblie şi este, prin urmare, parte din Cuvântul lui Dumnezeu. Asemenea trimiteri mai există (de exemplu IV Regi 10, 34; II Paralipomena 24, 27; Matei 3, 3; Luca 16, 29 etc.), dar ceea ce e foarte important pentru aprecierea Tradiţiei e faptul că acelaşi tip de trimitere există şi pentru cărţi care nu sunt în Biblie! Astfel, chiar în Prima Carte a Cronicilor (I Paralipomena), scrie Faptele lui David, cele dintâi şi cele de pe urmă, sunt scrise în însemnările lui Samuel văzătorul şi în însemnările lui Natan proorocul şi în însemnările lui Gad văzătorul. Şi iar scrie, la II Paralipomena 9, 29, că celelalte fapte ale lui Solomon, de la cele dintâi până în cele de pe urmă, sunt scrise în cartea lui Natan proorocul, în proorocia lui Ahia Şilonitul şi în vedeniile lui Ido văzătorul despre Ieroboam, fiul lui Nabat. Mai sunt şi alte asemenea trimiteri (II Paralipomena 12, 15; 13, 22 etc.), dar şi acestea sunt de ajuns pentru a înţelege două lucruri. Întâi, că Biblia trimite limpede şi direct la cărţi aflate în afara sa, adică la ceea ce se numeşte în limbaj obişnuit „Sfânta Tradiţie”. Că aceste cărţi sunt adevărate (deci beneficiază de o anume inspiraţie dumnezeiască) este evident tocmai prin faptul că Sfânta Scriptură le recomandă ca fiind demne de citit (deci adevărate), fiindcă tot omul este mincinos4. Apoi, al doilea lucru ce se cuvine înţeles din prezenţa lor în Sfânta Scriptură este legat de faptul că… au dispărut! Deci care e rostul menţionării lor, ştiind că Biblia este cuvânt veşnic, de vreme ce Dumnezeu le-a menit dispariţiei? Este evident că prin exemplul lor Dumnezeu a vrut să arate că există o Tradiţie Sfântă, compusă din lucruri care, deşi nu sunt consemnate în Biblie, sunt totuşi vrednice de ascultare.

Acest lucru se vede limpede şi în Noul Testament, prin mai multe cuvinte ale Duhului Sfânt. Astfel, ştim întâi că Iisus Hristos Domnul nu lăsat scris de mâna Sa nimic. Deci de la începutul propovăduirii Sale şi până la scrierea ultimei cărţi a Noului Testament, Apocalipsa, Sfânta Tradiţie a fost cea care a ţinut şi apărat Învăţătura sfântă a lui Dumnezeu Fiul! Iată, mărturiseşte despre această lucrare a propovăduirii chiar Biblia, zicând:

Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni şi Domnul împreună cu ei lucra şi întărea cuvântul prin semnele care urmau (Marcu 16, 19-20).

Iată Tradiţia Sfântă în toată puterea ei, întărită de Dumnezeu prin minuni, bază a întemeierii şi unităţii Bisericii în vremea Sfinţilor Apostoli! Acest lucru ar trebui să fie suficient pentru a schimba purtarea celor care o resping dintru început, fără o gândire serioasă. Dar, desigur, se poate pune întrebarea: bine, la început a fost Tradiţia, dar se mai păstrează ea DUPĂ scrierea integrală a Noului Testament? Să vedem ce spune despre aceasta… Noul Testament!

Fraţilor, staţi neclintiţi, şi ţineţi predaniile pe care le-aţi primit, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (II Tesaloniceni 2, 15).

Iată cum Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptura sunt puse pe acelaşi plan, în deplină egalitate, de însuşi Sfântul Apostol Pavel, autorul a treisprezece dintre cărţile Noului Testament (în total… douăzeci şi şase de cărţi!).

Şi iar spune Apostolul neamurilor:

O, Timotei, păzeşte ce ţi s-a încredinţat, depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase (I Timotei 6, 20); Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea ce este în Iisus Hristos (I Timotei 1, 13).

Se vede prin urmare că porunca dată de Sfântul Apostol Pavel lui Timotei este de a păzi fără abatere şi fără stricăciune Învăţătura primită prin cuvânt de la el, adică ceea ce numim Sfânta Tradiţie.

Dar chiar şi cărţile Noului Testament au fost întâi parte din Sfânta Tradiţie, aşa cum chiar ele mărturisesc:

Deoarece mulţi s-au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi, aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, prea puternice Teofile, după ce am urmărit cu de-amănuntul de la început, să ţi le scriu pe rând, ca să te încredinţezi despre temeinicia învăţăturii pe care ai primit-o (Luca 1, 1-4)

Deci Evanghelia după Luca a fost, de fapt, scrisă după Sfânta Tradiţie a Bisericii primare!

Vedem deci că este un echilibru între Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură, care se sprijină şi completează reciproc. Pe de-o parte, se porunceşte a nu se strica vreodată Sfânta Tradiţie, iar Sfânta Scriptură se mărturiseşte a fi întemeiată deplin pe Tradiţia Sfântă a Bisericii. Dar la rândul ei, şi Sfânta Scriptură se arată a fi încredinţare a credinţei adevărate, mărturie temeinică a adevărului, dreptar pentru recunoaşterea adevăratei învăţături apostolice! Şi nici nu are cum să fie altfel, căci Sfânta Scriptură a apărut nu din părerea înaltă despre propriul talent scriitoricesc al vreunui om; nici din timpul prea larg pe care l-a avut vreun Apostol la dispoziţie şi pe care l-a folosit ca atare. Sfânta Scriptură a apărut din necesităţi speciale, cu neasemuită înţelepciune rânduite de Duhul Sfânt special pentru a se înălţa măreaţa zidire a Noului Testament, ca o măsură şi apărare a Învăţăturii Bisericii. Şi însăşi Sfânta Scriptură, aşa cum am văzut, trimite la Sfânta Tradiţie!

Şi, pentru o şi mai deplină lămurire, pe lângă acele cuvinte deja arătate, mai arătăm şi altele:

Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! Precum v-am spus înainte, vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit, să fie anatema! (Galateni 1, 8-9)

Iar Evanghelia de care vorbeşte aici Pavel fusese vestită galatenilor de către el, prin viu grai, nu prin ceva scris. Iată poruncă înfricoşătoare, cu blestem cumplit5, pentru păstrarea Sfintei Tradiţii!

Dacă ne temem de blestemul ce interzice orice schimbare în textul Bibliei (Apocalipsa 22, 18-19) la fel de mult ar trebui să ne temem de acest blestem aruncat de fapt de Dumnezeu asupra celor care schimbă în vreun fel Sfânta Tradiţie.
Şi, ca noi dovezi că Sfânta Scriptură trimite pe creştini la cercetarea şi cunoaşterea Sfintei Tradiţii, iată iarăşi câteva cuvinte:

Mai sunt şi multe alte minuni pe care le-a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi şi care nu s-au scris în cartea aceasta (Ioan 20, 30); Dar sunt şi multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris (Ioan 21, 25).

Şi ca dovadă că Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan nu doar a scris că aceste lucruri există, dar a şi vorbit despre ele ucenicilor săi, iată mărturia Bibliei:

Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină (II Ioan 1, 12)

sau

Multe lucruri aveam să-ţi scriu; totuşi, nu voiesc să ţi le scriu cu cerneală şi condei, ci nădăjduiesc să te văd în curând şi atunci vom grăi gură către gură (III Ioan 1, 13-14).

Iată prin urmare că Sfântul Apostol Ioan avea obiceiul şi încrederea de a lăsa multe din cele ale Duhului prin viu grai, fără a se teme că astfel se vor pierde sau nimici.

Mai sunt multe, multe asemenea texte în Vechiul şi Noul Testament, dar nu mai insistăm asupra lor, căci pentru orice om de bună credinţă este suficient cât am scris pentru a înţelege că, dincolo de feluritele basme băbeşti şi nebuneştile idei ale ştiinţei mincinoase există cuvântul predaniilor apostolice, sfânt, drept, puternic, dumnezeiesc6.

Dar, va întreba cineva, de ce mai este trebuinţă de Tradiţie (aşa cum am văzut că spune chiar Scriptura) de vreme ce avem Biblia? Şi cum putem deosebi Tradiţia Sfântă de feluritele răstălmăciri şi falsuri eretice apărute de-a lungul veacurilor?

Întrebarea „de ce mai este trebuinţă de Tradiţie” ne lămureşte de fapt şi asupra rătăcirilor cumplite în care, aşa cum am văzut, cad sectanţii.
Vom face aici o revenire la pretenţiile lor de „înţelegere” directă şi fără sprijin sau lămurire externă a cuiva cu autoritate, sau a unei Tradiţii. Am arătat la începutul capitolului că se contrazic pe ei înşişi în aceasta, iar apoi şi că sunt împotriva Scripturii când se opun Tradiţiei. De fapt tocmai aici este problema. Pentru că încrezându-se în capacitatea lor de a înţelege Biblia cad în greşeli teribile; iar Biblia nu se poate înţelege fără Sfânta Tradiţie, aşa cum vom vedea. Dar de la ce pornesc sectanţii când îndrăznesc să creadă că pot, fără pregătire teologică, a înţelege Biblia?

Hellen White spune în această privinţă:

„Trebuie să exercităm toate puterile minţii pentru studiul Scripturilor şi să punem la lucru gândirea ca să înţelegem, atât cât pot muritorii, lucrurile adânci ale lui Dumnezeu; totuşi, nu trebuie să uităm că ascultarea şi supunerea de copil constituie adevăratul spirit al celui care vrea să înveţe. Dificultăţile din Scriptură nu pot să fie niciodată rezolvate prin aceleaşi metode care sunt folosite pentru înţelegerea problemelor filozofice. În studiul Bibliei nu trebuie să ne angajăm cu acea încredere în sine cu care atât de mulţi păşesc în domeniile ştiinţei, ci cu un spirit evlavios şi dependent de Dumnezeu şi cu o dorinţă sinceră de a cunoaşte voia Sa. Trebuie să venim cu un spirit umil şi dispus să înveţe, pentru a dobândi cunoştinţă de la marele EU SUNT. Altfel, îngerii răi ne vor orbi atât de mult minţile şi ne vor împietri atât de mult inimile, încât nu vom mai fi impresionaţi de adevăr.”

Convingător, nu? Mai mult, aproape adevărat. Sau chiar adevărat, dacă… Dar să vedem întâi ce spune mai departe!

„Multe părţi din Scriptură, pe care învăţaţii le consideră taine sau peste care trec declarându-le neimportante, sunt pline de mângâiere şi învăţătură pentru acela care a fost învăţat în şcoala lui Hristos. Un motiv pentru care mulţi teologi nu au o mai clară înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu este că ei închid ochii faţă de adevărurile pe care nu doresc să le practice. Înţelegerea adevărului biblic nu depinde atât de mult de capacitatea intelectuală a celui care studiază, cât de sinceritatea scopului, de dorinţa serioasă după neprihănire.”

Şi totuşi, aceste cuvinte NU sunt ale Scripturii, ci ale unui om, mai precis ale unei femei, care învaţă pe alţii cum trebuie înţeleasă Biblia, deşi este scris femeii nu-i îngăduiesc să înveţe pe alţii (I Timotei 2, 12) şi deşi tot ea, în altă parte, susţine cu tărie că „Cuvântul lui Dumnezeu se explică singur” aşa încât, de fapt, n-ar fi nevoie de cuvintele ei!
Să-i privim totuşi cuvintele cu atenţie, ca să vedem în ce fel de ceaţă adâncă duc pe cel care caută în ele un reper. Vedem că ea spune – şi nu doar aici, ci şi în multe alte părţi – că mulţi teologi şi învăţaţi se înşeală cercetând Scripturile din pricină că nu au o „dorinţă serioasă după (de) neprihănire”. Bine. Dar CINE are o asemenea dorinţă? Cum putem ştii că o avem sau nu, ori că cel ale cărui tâlcuiri le ascultăm le are sau nu? În definitiv, este limpede că oricine doar începe studiul Scripturilor, de vreme ce până atunci a fost departe de Cuvântul lui Dumnezeu se află dacă nu în rătăcire, apoi nici prea departe. Şi este limpede că mai are în suflet destulă pâclă, destule umbre din cele vechi ale păcatului. Deci poate fi uşor înşelat. Este evident că sunt mulţi oameni în jurul nostru care au păreri foarte hotărâte despre ei, bune sau rele, deşi toată lumea vede că se înşeală! Sunt destui care se cred sinceri şi nu sunt, care se cred înţelepţi şi nu sunt, care se cred răbdători şi nu sunt, care se cred pricepuţi şi nu sunt, care se cred frumoşi şi nu sunt, care se cred răi şi nu sunt, care se cred slabi şi nu sunt ş.a.m.d. Aşa cum sunt oameni frumoşi care se cred urâţi, oameni pricepuţi care se cred nepricepuţi, oameni talentaţi care se cred fără talent etc., etc. Atât de uşor se înşeală omul asupra sa însuşi! Cum poate dovedi practic cineva, inclusiv Hellen White sau oricare alt interpretator al Bibliei, că are cu adevărat acel „spirit umil” şi celelalte calităţi pe care Hellen White le pretinde necesare pentru înţelegerea Bibliei? Cum poate afla OBIECTIV dacă le are sau cum le poate dobândi? E foarte uşor să PRETINZI ori chiar să FII CONVINS că le ai. Dar nu înseamnă că este şi adevărat acest lucru!
De fapt un asemenea mod de gândire este cu totul năucitor şi înşelător. Nu poţi să fi sigur, pe baza sincerităţii tale, că de fapt tu nu greşeşti şi că celălalt are dreptate. Doar şi el e convins, ca şi tine, că e sincer, că are spirit umil şi celelalte… Nu cumva greşeşti tu? De ce ar greşi el, şi nu tu? Dacă eşti umil, trebuie să te întrebi aceasta, căci doar un trufaş inconştient poate pretinde că deţine adevărul, fără să se îndoiască absolut de loc, nu? În definitiv, toţi suntem oameni păcătoşi, toţi putem greşi crezând că nu o facem, toţi ne putem înşela, crezând că mergem bine. Până la urmă, nu putem ştii nimic sigur!

Aceasta este rătăcirea la care se ajunge prin învăţăturile protestante şi neoprotestante.

Am arătat că ei au ajuns la asemenea învăţături greşite reacţionând – de multe ori tot greşit – faţă de ereziile Imperiului romano-catolic. Una din ereziile papiste era tocmai aceea de a schimba sau „îndrepta” Tradiţia după dorinţă, punându-se în paralel Biblia sub obroc, pentru a nu se observa contradicţiile ce apăreau între ele în urma schimbărilor eretice făcute. Ca urmare, Luther şi alţii asemenea lui s-au trezit deja sub o tradiţie papistă alterată, stricată, murdărită adânc de nenumăraţii papi şi teologi eretici ai Romei. Şi reacţia a fost aceea de a respinge Tradiţia în întregime, în loc de a căuta Tradiţia adevărată, de dinaintea falsificărilor.

Şi totuşi această Tradiţie este apărată şi recomandată cu tărie chiar de Biblie care, aşa cum am văzut, chiar anatemizează pe cei care o strică sau o înlătură (Galateni 1, 8-9). Şi o apără şi o recomandă pentru că fără ea se ajunge la acea ameţeală sectantă pe care am văzut-o mai sus, la acea lipsă de repere în înţelegerea adevărată a Scripturii. De fapt chiar Biblia explică acest lucru:

Avem cuvântul proorocesc mai întărit la care bine faceţi luând aminte, ca la o făclie ce străluceşte în loc întunecos, până când va străluci ziua şi Luceafărul va răsări în inimile voastre, aceasta ştiind mai dinainte că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia; pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt (II Petru 1, 20-21).

Iată prin urmare cuvânt limpede şi sigur al lui Dumnezeu: nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia. Există un cuvânt proorocesc mai întărit, deosebit prin urmare de proorocia Scripturii.

Vedem aici care este motivul pentru care Dumnezeu a lăsat şi apărat Sfânta Tradiţie cu atâta tărie: ea cuprinde acea învăţătură de care are nevoie tot începătorul pentru a putea începe să înţeleagă cele mai uşoare pasaje din Scriptură.

Să ne aducem aminte că Sfinţii Apostoli, după trei ani alături de Mântuitorul şi nespus de multă învăţătură prin cuvânt şi faptă de la Acesta (Ioan 20, 30; 21, 25), doar după Înviere au primit HARUL de a înţelege Scripturile:

Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim (Luca 24, 44-47).

Vedem prin urmare că deşi cunoşteau Scripturile atât de bine, deşi lăsaseră toate ca să Îl urmeze pe Hristos, deşi Îl ascultaseră atât de mult, deşi aveau atâta har primit de la El încât şi duhurile li se supuneau, totuşi încă nu înţelegeau Scripturile!

Câtă neştiinţă, câtă trufie, câtă nebunie sau câtă înşelăciune poate avea cineva în suflet pentru a crede că e suficient să fi sincer ca să înţelegi Scripturile, când chiar ele mărturisesc împotriva unei asemenea păreri!

Pentru ca Sfinţii Apostoli să fie pregătiţi a primi harul înţelegerii cuvintelor dumnezeieşti ale Scripturii a fost nevoie de trei ani în care Însuşi Dumnezeu Fiul i-a crescut cu grija, dragostea şi înţelepciunea Sa; i-a mustrat, i-a învăţat, le-a dat pilde şi le-a fost El Însuşi pildă, S-a schimbat la faţă înaintea lor, le-a adus mărturia Tatălui, a Duhului, a lui Moise şi a lui Ilie, le-a întărit şi călăuzit credinţa prin minuni de care ştim şi de care nu ştim etc, etc, etc! Ce şcoală, ce putere, ce creştere a fost aici! Şi doar mai apoi au putut Sfinţii Apostoli să primească harul înţelegerii Scripturii! Şi chiar şi atunci Hristos încă i-a ajutat şi i-a învăţat, fără a-i lăsa în seama acestui har dintru început. Iar ereticii vin cu ideea trufaşă că un om ca noi, copleşit de păcate şi abia ridicând capul spre Lumina cea adevărată, doar pe baza sincerităţii mai mult decât mărginite pe care o poate avea un păcătos, fără îndrumare, fără ajutor, va primi un asemenea har încât va înţelege fără greşeală Sfânta Scriptură! Ce prăpastie, ce pieire, ce înşelare!

Din fericire, noi, creştinii drept-măritori, avem acel cuvânt proorocesc mai întărit la care bine facem luând aminte, Sfânta Tradiţie de Dumnezeu. Această Tradiţie nu a fost mărturisită de unul sau altul dintre oameni. Aşa cum a arătat din mare vechime Vincenţiu de Lerin, Sfânta Tradiţie este ceea ce a crezut Biserica întreagă, de pretutindeni şi din totdeauna. Învăţăturile Tradiţiei au fost pecetluite cu aceeaşi autoritate ca cea a Sinodului din Ierusalim, care, sub insuflarea Duhului Sfânt, a stabilit ce este de păstrat din Legea Veche pentru ucenicii lui Hristos, deşi acest lucru nu le fusese spus de Mântuitorul în timpul vieţuirii Sale pe pământ7. Aşa cunoaştem prin urmare cum să deosebim Tradiţia Bisericii celei adevărate de feluritele învăţături false.

Vedem prin urmare că principiul „Sola Scriptura” este un principiu mincinos, ce contrazice chiar Scriptura, spre a putea duce pe oameni la trufie şi înşelare; că înlăturarea Sfintei Tradiţii este o cale sigură de a cădea sub blestemul Scripturii şi în rătăcire; că interpretarea Scripturii fără călăuzirea Bisericii duce sigur la înşelare; şi că Dumnezeu a purtat de grijă neamului omenesc înfiinţând Biserica Sa tocmai pentru ca aceasta să păstreze Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie şi, odată cu ele, harul şi îndrumarea de care are nevoie orice om pentru a dobândi Împărăţia cerurilor.

Note

1 Este de remarcat că această înlocuire a lui Dumnezeu cu Papa în Romano-catolicism a fost cu putinţă ca urmare a ereticei pretenţii a papilor (mai ales de la ereziarhul Nicolae I încolo) de a fi „locţiitorii lui Hristos pe pământ” („vicarius filiis Dei”). Prin aceste cuvinte ei creau mari probleme. Întâi, ca pretinşi locţiitori ai lui Dumnezeu era firesc să dispună de puterea Acestuia. Deşi duhovniceşte nu o aveau, căci fiind căzuţi în erezie nici Botez adevărat nu mai aveau şi nici alte Taine sau alte haruri, ei au căpătat-o însă cu ajutorul puterii lumeşti (bani, pământuri, armate, prinţi etc) şi al folosirii ignoranţei şi superstiţioasei religiozităţi populare. Acest lucru a dus la crime ce ar fi fost de necrezut, dacă nu ar fi fost consemnate de nenumărate documente, inclusiv papistaşe. A doua problemă creată de pretenţia papilor de a fi „locţiitori ai Fiului lui Dumnezeu” este conflictul, contradicţia directă cu Biblia. Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, înainte de a Se înălţa la cer, le-a spus apostolilor limpede: Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor (Matei 28, 20). Şi acest lucru s-a întâmplat NU prin cine ştie ce intermediar uman gen Petru, Ioan, Andrei, Filip sau altul dintre Apostoli. Evanghelia spune limpede: Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la ceruri şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni, şi Domnul împreună cu ei lucra şi întărea cuvântul, prin semnele care urmau (Marcu 16, 19-20). Iată deci că Domnul lucra împreună cu ei toţi, nu prin oareşice intermediar, după cum şi făgăduise că va fi cu ei în toate zilele. Dar dacă Domnul era cu Apostolii şi cu ceilalţi creştini, nu prin înlocuitori, ci în chip direct (cum se vede şi în convertirea lui Saul şi în multe alte locuri din Biblie), atunci cel care se pretinde locţiitor al Său este înşelător şi antihrist. Asemenea lucruri foarte limpezi pentru cel care cunoaşte Dumnezeieştile Scripturi dărâmă pseudo-teologia papistă, atât cu privire la această erezie, cât şi la altele asemenea. De aceea Papalitatea a fost nevoită să ascundă Biblia faţă de oamenii obişnuiţi. Ea ajungea numai în mâinile celor prea îndoctrinaţi, prea laşi sau prea ambiţioşi pentru a-i accepta învăţăturile şi care astfel erau capabili de a asigura pe mai departe funcţionarea Imperiului religios papistaş.

2 Hellen White, Marea luptă, p. 227

3 E. G. White; subliniem că am corectat câteva din exprimările agramate ale traducerilor adventiste; în unele cazuri am lăsat însă textul ca atare, pentru a nu putea fi acuzaţi de denaturare (aşa, de pildă, am lăsat „în procedeele cu creaturile Sale” deşi este o exprimare cu totul nefirească pentru limba română).

4 Psalmul 116, 1.

5 Anatema înseamnă lepădare în afara Bisericii, sau, respectiv, pogorâre de viu în iad.

6 De aceea este cu atât mai ruşinoasă răstălmăcirea sectanţilor care interpretează mustrarea adresată fariseilor de Hristos (De ce şi voi călcaţi porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră? Matei 15, 3; vezi şi Marcu 7, 7-8) ca referindu-se la… Sfânta Tradiţie! Deci Sfânta Tradiţie, adică Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, transmis oral de Apostoli ucenicilor lor şi de aceştia mai departe, această Evanghelie, se poate pune pe acelaşi picior cu datinile mincinoase ale sectanţilor farisei? Acolo era vorba de datini care călcau porunca lui Dumnezeu, nu care o păstrau! Ori nimic din Sfânta Tradiţie a Bisericii celei adevărate (nu vorbim de rătăcirile papistaşe ori ale altor eretici) nu calcă Scriptura! Dimpotrivă, Sfânta Tradiţie este APĂRĂTOAREA Sfintei Scripturi, căci ea i-a dat şi canonul, şi fără Sfânta Tradiţie nu există nici Scriptura! Fiindcă, nu trebuie să uităm aceasta, Sfânta Tradiţie este cea prin care s-a format Biblia şi s-au stabilit cărţile canonice şi cele bune de citit, şi s-au înlăturat cărţile îndoielnice sau eretice. Dacă se respinge Sfânta Tradiţie canonul Sfintei Scripturi nu mai are nici o putere, şi atunci nu mai are nici o putere nici Sfânta Scriptură! Se vede prin urmare că Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură sunt legate ORGANIC, şi că orice despărţire între ele este erezie şi duşmănie faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Iar datinile, superstiţiile şi basmele omeneşti/lumeşti/băbeşti etc sunt cu totul altceva decât Tradiţia Bisericii lui Dumnezeu.

7 Acest lucru se vede limpede din discuţiile Sinodului din Ierusalim (Faptele Apostolilor, capitolul 15); căci nu se citează nici o clipă vreun cuvânt al lui Hristos Iisus în această privinţă, ceea ce n-ar fi lipsit dacă El s-ar fi pronunţat cât a fost pe pământ.

< (XIII) Preoţia

(XV) Despre viaţă, moarte, Rai şi Iad >

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XIII) Preoţia

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

8. PREOŢIA

Am amintit şi în alte ocazii puncte că unul din efectele trufiei nebuneşti a ereticilor este ridicarea împotriva stăpânirilor rânduite de Dumnezeu. Desigur, la fel ca în vremea lui Moise, diavolul şi slugile lui vizează în primul rând preoţimea (şi cei amăgiţi îi urmează, izbind cu piciorul în ţepuşă, cum spune Scriptura).

Ereticii pretind că preoţia aşa cum o are Biserica Ortodoxă este o greşeală. Ei pretind că prin cuvintele Sfântului Apostol Petru voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu (I Petru 2, 9) se anulează orice preoţie specială, toţi creştinii fiind egali în har preoţesc. Oare? Tot acolo, tot Sfântul Apostol Petru, spune clar credincioşilor: fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor (I Petru 5, 5).

Pe de altă parte, preoţilor, Sfântul Apostol Petru, în aceeaşi epistolă, le spune: Pe preoţii cei dintre voi îi rog, ca unul ce sunt împreună-preot şi martor al pătimirilor lui Hristos şi părtaş al slavei celei ce va să se descopere:

Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste, nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei.
Iar când se va arăta mai marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi.” (I Petru 5, 1-3).

Iată deci că sunt şi preoţi, cărora li s-a dat în pază turma lui Dumnezeu. Cum li s-a dat? Sfântul Apostol Petru spune că este împreună preot cu aceştia. Dar pe Petru cine l-a suit în această cinste? Oare a fost el ales Apostol şi Preot de oameni, de ceilalţi ucenici ai Domnului, sau Însuşi Domnul şi Dumnezeul nostru l-a ales pe el? Ori pe alţii dintre Apostoli i-o fi ales vreo comunitate oarecare, sau Marele Arhiereu?

Ce spune Scriptura? Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână (Ioan 15, 16).

Se vede prin urmare cu limpezime că preoţia aceasta este rânduită de Dumnezeu.
Dar nu sunt cuprinşi în ea toţi creştinii? Doar este scris totuşi voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu (I Petru 2, 9)!
Deci, dacă toţi creştinii sunt preoţie împărătească, pot fi unii mai preoţi decât alţii?
Da! Căci există trepte ale harului şi slujirii dumnezeieşti (I Corinteni 12). Dar, pentru a nu lăsa loc de îndoială, să vedem întâi chiar pilda Vechiului Testament!

Dacă veţi asculta glasul Meu şi de veţi păzi legământul Meu, dintre toate neamurile Îmi veţi fi popor ales, că al Meu este tot pământul; Îmi veţi fi împărăţie preoţească şi neam sfânt! (Ieşire 19, 5-6). Iată deci aceeaşi făgăduinţă făcută lui Israel, la ieşirea din Egipt, în Muntele Sinai! Dar cu toate că dăduse această făgăduinţă, Dumnezeu şi-a ales preoţi şi arhierei, pe leviţi şi pe cei din neamul lui Aaron. Iată deci că preoţia avea mai multe trepte! S-au ivit însă şi atunci oameni trufaşi şi răzvrătiţi împotriva rânduielilor sfinte, care au vrut să răpească treptele mai înalte ale preoţiei, date lui Moise şi Aaron şi celor împreună cu ei. Culmea este că, asemenea lui Luther între romano-catolici şi aceştia aveau o poziţie mai înaltă decât restul poporului, adică erau dintre leviţi, dar tot nemulţumiţi de situaţia lor. Această tristă întâmplare s-a numit „răzvrătirea lui Core” (Iuda 1, 11) şi descrierea ei se poate citi de oricine în cartea Numeri, capitolul 16. Vom arăta aici doar că pentru această răzvrătire Dumnezeu a vrut să piardă tot poporul lui Israel şi, când Moise şi Aaron au schimbat prin rugăciunea lor această hotărâre, Dumnezeu a poruncit pământului să-şi deschidă gura sa; iar Core şi ceilalţi răzvrătitori, cu toţi ai lor, au fost înghiţiţi de vii! Şi pe cei 250 de bărbaţi care îndrăzniseră a-i urma şi a lupta spre a lua şi ei preoţia lui Moise şi Aaron, i-a ars de vii foc ieşit de la Dumnezeu! Iată, nu le-a ajutat lor că erau neam sfânt şi împărăţie preoţească, ba nici că erau dintre leviţi, căci aceasta altceva însemna decât voiau ei să creadă.

Vedem prin urmare limpede că şi în Vechiul Testament exista o sfinţire şi o preoţie a întregului popor ales, dar existau, din porunca lui Dumnezeu, şi preoţi, leviţi, arhierei, aleşi de Domnul pentru a sluji întâi Cortului Sfânt iar apoi Templului. Şi, de asemenea, că încălcarea ierarhiei sfinte şi sfinţitoare orânduită de Dumnezeu este un păcat îngrozitor, ce se pedepseşte ca atare.

O ierarhie bisericească este arătată limpede şi în Noul Testament. Sunt Sfinţii Apostoli, apoi episcopii, preoţii şi diaconii. Prezenţa lor este atât de limpede, încât nici sectanţii nu o pot nega ca atare. Ei încearcă însă a convinge pe cei ce îi ascultă că aceste trepte ale clerului nu aveau de fapt nici un rol sfinţitor, nici o putere preoţească propriu-zisă, ci doar una… administrativă şi eventual învăţătorească. Pentru aceasta ei au trebuinţă să dovedească, printre altele, că Hirotonia lor nu era o sfinţire specială, ci doar o „alegere a comunităţii” şi că nu există Taine (slujbe) care să nu poată fi săvârşite de toţi credincioşii. Din nefericire pentru ei, Biblia mărturiseşte împotriva lor.

Astfel, Hirotonia ca slujbă sfântă şi sfinţitoare, săvârşită de mai-marii Bisericii pentru primirea în cler a unor persoane, este menţionată în Sfânta Scriptură de mai multe ori.

Astfel, când se completează numărul celor doisprezece Apostoli, alegerea propriu-zisă se face prin aruncarea sorţilor şi rugăciune către Dumnezeu, nu printr-un vot al comunităţii (Fapte 1, 15-26). Hirotonia propriu-zisă încă nu se face, căci încă nu avusese loc Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea; Fapte 2, 1-4). După acest moment însă hirotoniile sunt menţionate de mai multe ori. De pildă, atunci când se aleg primii şase diaconi, cu acordul comunităţii din Ierusalim, ei nu pot să slujească ca diaconi decât după ce apostolii îi hirotonesc (Fapte 6, 5-6). Simon Magul, din Samaria, vede şi el că Duhul Sfânt se dă doar prin punerea mâinilor apostolilor şi încearcă să cumpere această putere, devenind primul sectant sau eretic (Fapte 8, 14-20). De asemenea, când Saul prigonitorul (viitorul Apostol al neamurilor) e întors către adevăr de Hristos, pe drumul Damascului, alegerea lui e confirmată prin punerea mâinilor lui Anania (Fapte 9, 12-18), arătându-se iarăşi puterea preoţească deosebită a clericilor creştini. Iar când Saul şi Barnaba sunt aleşi pentru misiunea apostolească pe care o vor lucra până la capătul vieţii lor pământeşti, iarăşi are loc Hirotonia lor, pentru noua treaptă de sfinţire la care erau chemaţi (Fapte 13, 1-3). De altfel, acelaşi lucru îl vor face şi noii apostoli, Pavel (fostul Saul) şi Barnaba, hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică (Fapte 14, 23) cum se face până astăzi în Biserica lui Hristos cea adevărată.

Deosebirea dintre clerici, harismatici1 şi restul Bisericii este şi ea de multe ori arătată în Faptele Apostolilor, prin menţionarea separată a acestora (ex.: Fapte 11, 1: apostolii şi fraţii – 15, 4: au fost primiţi de Biserică şi de apostoli şi de preoţi – 20, 17 a chemat la sine pe preoţii Bisericii etc.). Tot această deosebire se arată şi în tulburarea ridicată de iudaizanţi – de care am vorbit şi mai sus – şi pentru care apostolii şi preoţii s-au adunat ca să cerceteze despre acest cuvânt (Fapte 15, 6). Se vede astfel autoritatea pe care o aveau aceştia asupra poporului creştin. De altfel acest lucru era cunoscut de toţi, căci altfel cei din Antiohia nu ar fi avut de ce să rânduiască ca Pavel şi Barnaba şi alţi câţiva dinte ei să se suie la apostolii şi la preoţii din Ierusalim pentru această întrebare (Fapte 15, 2). Acest cuvânt arată şi autoritatea pe care o avea Sinodul, adică adunarea apostolilor şi a clericilor în lămurirea cu putere dumnezeiască a tuturor problemelor Bisericii. Căci pentru această problemă a iudaizanţilor are loc primul sinod cunoscut, Sinodul Apostolic din Ierusalim, şi hotărârea acestui Sfânt Sinod este deschisă de cuvintele cutremurătoare părutu-sa Duhului Sfânt şi nouă (Fapte 15, 28)!

Tot de Hirotonie este vorba şi când Sfântul Apostol Pavel îi spune ucenicului său Tit, episcopul Cretei, pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit (Tit 1, 5 şi urm.). De asemenea, tot de Hirotonie este vorba şi când se vorbeşte de harul ce s-a dat lui Timotei întâi cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor, aceşti mai-mari fiind bineînţeles episcopii sau apostolii (I Timotei 4, 14). Şi tot Hirotonie în sensul adevărat, ortodox, al cuvântului avem şi în îndemnul dat de Sfântul Apostol Pavel lui Timotei să aprinzi şi mai mult, din nou, harul lui Dumnezeu care este în tine prin punerea mâinilor mele (II Timotei 1, 6).

Iată deci cum, din nou, Dumnezeieştile Scripturi mărturisesc împotriva rătăcirilor adventiste, arătând că diaconii, preoţii şi episcopii erau aşezaţi prin Hirotonie şi nu prin alegere. Iată cum se vede că aceştia erau deosebiţi de restul Bisericii, deoarece erau şi chemaţi la o slujire mai înaltă decât ceilalţi creştini.

De altfel chiar Vechiul Testament, cel fetişizat de adventişti, mărturiseşte despre veşnicia preoţiei.

Căci aşa zice Domnul: Nu va lipsi lui David bărbat care să şadă pe scaunul casei lui Israel. Şi preoţii-leviţi nu vor avea lipsă de bărbat care să stea înaintea feţei Mele şi să aducă în toate zilele arderi de tot, să aprindă tămâie şi să săvârşească jertfe… precum e nenumărată oştirea cerească şi nenumărat nisipul mării, aşa voi înmulţi neamul lui David, robul Meu, şi al leviţilor celor ce-Mi slujesc Mie (Ieremia 33, 17-2).

Că această proorocie nu se referă la preoţia vechi-testamentară este limpede, căci prin venirea lui Hristos şi prin distrugerea Templului şi a tribului leviţilor jertfele Legii Vechi au încetat şi au devenit chiar cu neputinţă. De asemenea, şi Sinodul Apostolic din Ierusalim, ca şi toată mărturia Noului Testament le înlătură, astfel încât nu poate fi vorba de ele. Dar acum în locul viţeilor ce se puneau pe altar (Ps. 50, 20) şi al celorlalte jertfe Hristos S-a adus ca jertfă pe Sine, înlocuind pentru totdeauna jertfele Legii vechi (Evrei 9, 11-14). Deci jertfele de care vorbeşte proorocia că vor fi aduse lui Dumnezeu în veac sunt cele ale Noului Testament, adică în primul rând şi mai presus de toate Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Este limpede că sectanţii nu au această preoţie proorocită de Ieremia, întrucât nu au nici Liturghie, ci o maimuţăreală numită de ei „simbol” (deşi cuvântul însemnează altceva decât cred ei), şi nu au nici arderi de tămâie. Doar Ortodoxia, Biserica cea adevărată a lui Hristos, le are pe toate acestea.

Se vede prin urmare, şi din mărturia Vechiului Testament şi din mărturia Noului Testament, că preoţia creştinească este cea ortodoxă, că ierarhia creştină este făcută după rânduială sfântă, dumnezeiască şi răzvrătirea împotriva ei este o mare amăgire. Căci a şi zis Hristos către ucenicii Săi: Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi (Ioan 16, 20). Şi în altă parte: cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Matei 10, 40)2. Această putere şi autoritate dată Sfinţilor Apostoli nu vedem nicăieri în Scripturi să fi pierit odată cu ei; chiar şi Matia nu a fost dintre cei doisprezece aleşi la început de către Iisus, iar Pavel cu atât mai puţin. De asemenea se bucură de deplină cinstire şi Barnaba, şi Sila, şi Timotei, şi Tit, şi Marcu, şi toţi cei care, prin mila lui Dumnezeu şi ostenelile lor, s-au învrednicit de nemărginitul de mare dar al apostoliei şi preoţiei. Aceste lucruri sunt atât de limpezi în Biblie încât este nevoie de traduceri răstălmăcite şi interpretări sucite pentru ca cei neştiutori să poată fi înşelaţi, şi chiar şi aşa sunt destui cei care se trezesc la realitate şi se întorc de la rătăcire la adevăr.

Dar, va întreba cineva, de ce a lăsat Dumnezeu preoţia?

Ca răspuns la aceasta întrebare, vom cita totuşi cuvintele pe care Duhul Sfânt Dumnezeu le-a insuflat iubitului său apostol Pavel:

Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh. Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn. Şi lucrările sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi. Şi fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos (I Corinteni 12, 4-7).

Acest cuvânt ne arată că există un folos pentru fiecare din lucrările lui Dumnezeu date în Biserica Sa. Iar acest folos este, desigur, al nostru, nu al lui Dumnezeu, întrucât El fiind desăvârşit nu are nevoie de ale noastre. Ba chiar şi ceea ce se cere nouă de Dumnezeu tot spre folosul nostru este până la urmă, nu spre vreo trebuinţă a Sa.

Note

1 Harismaticii erau acei creştini înzestraţi de Dumnezeu cu haruri speciale (de unde şi numele lor), ca darul tămăduirii, al proorociei sau înainte-vederii, al învăţăturii ş.a.m.d. Ca urmare a acestor daruri ei aveau un statut deosebit în cadrul Bisericii, nu ca preoţii sau episcopii, dar nici ca ucenicii obişnuiţi; acest statut deosebit a stârnit uneori invidia ucenicilor mai neîntăriţi, pentru care pricină vorbeşte şi Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni, la capitolele 11-14 şi mai ales în capitolul 12.

2 Nu dăm decât două astfel de texte, deşi sunt mult mai multe. Pentru cine le ştie nu e nevoie a arăta mai mult, iar ceilalţi se cuvine a le căuta şi ei, spre învăţarea cu Dumnezeieştile Scripturi.

< (XII) Ce putem mânca, noi, creştinii? Şi, până la urmă, ce trebuie să ţinem din Legea lui Moise?

(XIV) Tălmăcirea şi răstălmăcirea Sfintelor Scripturi >

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XII) Ce putem mânca, noi, creştinii? Şi, până la urmă, ce trebuie să ţinem din Legea lui Moise?

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

7. CE PUTEM MÂNCA, NOI CREŞTINII? ŞI, PÂNĂ LA URMĂ, CE TREBUIE NOI SĂ ŢINEM DIN LEGEA LUI MOISE?

Ce putem mânca noi creştinii?

Mâncaţi tot ce se vinde în măcelărie, fără să întrebaţi nimic pentru cugetul vostru (I Cor. 10, 25). Iată porunca lui Dumnezeu!
Dar adventiştii pretind că nu am avea voie să mâncăm carnea anumitor animale. De ce spun asta? Desigur, pentru că sunt în rătăcire. Dar de unde apare această rătăcire?
Ei pornesc în amăgirea lor de la legământul făcut de Dumnezeu cu israeliţii după ieşirea din Egipt. Atunci, ca parte a obligaţiilor lor faţă de Dumnezeu, li s-a dat şi să nu mănânce anumite feluri de animale, care, pentru ei, urmau a fi considerate spurcate. Iată un exemplu:

Grăiţi fiilor lui Israel şi le ziceţi: Iată animalele pe care le puteţi mânca din toate dobitoacele de pe pământ: Orice animal cu copita despicată, care are copita împărţită în două şi îşi rumegă mâncarea, îl puteţi mânca. Dar şi din cele ce-şi rumegă mâncarea, sau îşi au copita despicată sau împărţită în două, nu veţi mânca pe acestea: cămila, pentru că aceasta-şi rumegă mâncarea, dar copita n-o are despicată; aceasta este necurată pentru voi. Iepurele de casă îşi rumegă mâncarea, dar laba n-o are despicată; acesta este necurat pentru voi. Porcul are copita despicată şi despărţită în două, dar nu rumegă; acesta este necurat pentru voi (Leviticul 11, 2-7 şi urm.).

Şi se continuă mai departe cu aceeaşi precizare fundamentală pentru voi (Lev. 11, 4-8, 10, 12, 20, 2326, 28, 29, 31 etc.), adică pentru fiii lui Israel, pentru evreii Vechiului Testament. Deci animalele nu erau spurcate în sine, ci urmau a fi spurcate pentru ei, pentru israeliţi. De altfel, cum ar fi putut fi spurcate în sine animalele, când ele făceau parte din creaţia lui Dumnezeu cea bună foarte (Facerea 1, 20-25)? Dar ele urmau a fi spurcate pentru evrei, evreii Vechiului Testament, ca parte a contractului (legământului) dintre ei şi Dumnezeu. Deşi ele nu erau spurcate în sine, evreii aveau obligaţia a le trata ca atare, renunţând să le mănânce, ca o formă rituală de postire, ca o jertfă adusă lui Dumnezeu, ca un alt chip al postului pe care Adam şi Eva nu îl ţinuseră.

Dar pentru noi, creştinii, este valabil acest cuvânt? (Vedeţi, revenim la aceeaşi problemă a adventiştilor, cea cu privire la ţinerea Legii de către creştini!)
Bineînţeles, nu este valabil acest cuvânt pentru noi creştinii. De fapt, putem cunoaşte deplin ce este valabil pentru creştini din Legea lui Moise, căci iudaizanţi rătăciţi – ai căror urmaşi şi mai rătăciţi sunt adventiştii de astăzi – au tulburat Biserica şi în zilele Sfinţilor Apostoli. Ei încercau a sili pe creştinii dintre neamuri a păzi „rânduielile lui Moise” şi chiar a se tăia împrejur, făcând pentru aceasta mari presiuni în Biserică (Galateni 2, 11-13; Fapte 11, 2-3; 15, 1-5).

Şi Apostolii şi preoţii s-au adunat ca să cerceteze despre acest cuvânt (Fapte 15, 6).

Şi făcându-se multă vorbire, s-a sculat Petru şi le-a zis: Bărbaţi fraţi, voi ştiţi că, din primele zile, Dumnezeu m-a ales între voi, ca prin gura mea neamurile să audă cuvântul Evangheliei şi să creadă. Şi Dumnezeu, Cel ce cunoaşte inimile, le-a mărturisit, dându-le lor ca şi nouă. Şi nimic n-a deosebit între noi şi ei, curăţind inimile lor prin credinţă (Fapte 15, 7-9).

Iată deci, mărturia Duhului Sfânt prin gura marelui Petru, arătând cum Dumnezeu primea pe păgânii care credeau în Hristos şi nu ţineau Legea lui Moise, curăţindu-i prin credinţă.

Acest lucru se vede şi din primirea Duhului Sfânt de către sutaşul Corneliu şi cei împreună cu el (Fapte 10, 1-48). Că acest sutaş nu era dintre prozeliţi, deci nu ţinea Legea lui Moise, se vede chiar din pilda pe care Dumnezeu i-o dă lui Petru. Căci pe când Sfântul Apostol Petru se pregătea să mănânce,

a căzut în extaz şi a văzut cerul deschis şi coborându-se ceva ca o faţă mare de pânză, legată în patru colţuri, lăsându-se pe pământ. În ea erau toate dobitoacele cu patru picioare şi târâtoarele pământului şi păsările cerului. Şi glas a fost către el: Sculându-te, Petre, junghie şi mănâncă. Iar Petru a zis: nicidecum, Doamne, căci niciodată n-am mâncat nimic spurcat şi necurat. Şi iarăşi, a doua oară, a fost glas către el: Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le numeşti spurcate. Şi aceasta s-a făcut de trei ori şi îndată acel ceva s-a ridicat la cer (Fapte 10, 10-16).

Este evident deci că sutaşul Corneliu mânca, la fel ca toţi cei dintre neamuri, alimente interzise în Legea Veche, ceea ce l-ar fi oprit pe zelosul Petru a se duce în casa lui. Iar Duhul Sfânt a arătat în chip evident că o asemenea oprelişte nu mai există în Legea Nouă.
Desigur, învăţătorii înşelăciunii adventiste, stânjeniţi de această pildă atât de limpede a lui Dumnezeu, încearcă s-o răstălmăcească. Ei spun că animalele spurcate din pânză ar închipui neamurile (păgânii), dar nu ar avea legătură cu vreo anulare a prescripţiilor Legii Vechi privind mâncarea. O asemenea părere copilărească este uşor de înlăturat. De vreme ce se face comparaţie între animalele interzise în Vechiul Testament şi neamuri, ori sunt primite ambele în Legea Nouă, ori nici una. Căci dacă s-ar compara neamurile cu animalele zise spurcate, şi n-ar fi curăţite în Legea lui Hristos şi unele şi altele, comparaţia n-ar avea nici o valoare. Ar fi ca şi când ai spune „zăpada este albă ca smoala”! De vreme ce smoala este neagră, în chip firesc zăpada ori nu poate fi albă, ori nu poate fi ca smoala. Deci dacă neamurile, în ciuda Legii Vechi, au fost primite de Dumnezeu, atunci şi animalele cândva socotite spurcate sunt bune de mâncare.

Dar să ne întoarcem şi la acel loc în care Sfinţii Apostoli şi preoţii din Ierusalim ne sunt arătaţi de Dumnezeu în discuţii privind ţinerea sau ne-ţinerea Legii lui Moise de către creştini. După ce Sfântul Apostol Petru aminteşte – cum am arătat – de minunile făcute de Dumnezeu pentru (şi la) primirea celor dintre neamuri în credinţa Adevărului, el mai aminteşte ceva important: Legea lui Moise nici n-a putut fi ţinută vreodată de om. Căci, spune el:

Pentru ce ispitiţi pe Dumnezeu şi vreţi să puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi n-am putut să-l purtăm? (Fapte 15, 10).

Dar despre aceasta deja am mai vorbit, arătând că din Legea Veche nu se poate mântui cineva, ci numai din Hristos. Astfel că Duhul Sfânt a folosit prilejul Sinodului de la Ierusalim pentru a proclama adevărul în chipul cel mai limpede. Şi această hotărâre – care este totodată o certare a tuturor sectanţilor şi iudaizanţilor – sună astfel:

Apostolii şi preoţii şi fraţii, fraţilor dintre neamuri, care sunt în Antiohia şi Cilicia, salutare! Deoarece am auzit că unii dintre noi, fără să fi avut porunca noastră, venind, v-au tulburat cu vorbele lor şi au răvăşit sufletele voastre, zicând că trebuie să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi Legea, noi am hotărât, adunaţi într-un gând, ca să trimitem la voi bărbaţi aleşi, împreună cu iubiţii noştri Barnaba şi Pavel, oameni care şi-au pus sufletele lor pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Drept aceea, am trimis pe Iuda şi Sila, care vă vor vesti şi ei, cu cuvântul, aceleaşi lucruri.
Pentru că părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare:
Să vă feriţi de cele jertfite idolilor, de [animale] sugrumate, de sânge şi de desfrâu, de care ferindu-vă, bine veţi face. Fiţi sănătoşi! (Fapte 15, 23-29).

Iată, prin urmare, limpede, ce rămâne din regulile Legii Vechi: a nu mânca cele jertfite idolilor, animalele sugrumate şi sânge de animale şi, desigur, fuga de desfrânare. Nu mai sunt nici vechile jertfe, nici vechile ritualuri, nici tăierea împrejur, nici sâmbăta, nici opreliştile alimentare, nici celelalte ale Legii Vechi. Căci şi păzirea Sâmbetei, şi oprirea de la carnea anumitor animale s-au dat prin Moise, prin Legea Veche. Nu au păzit nici Sâmbăta sau prescripţii alimentare nici Avraam, nici patriarhii, nici urmaşii lor până la Moise. Ba mai mult, prin acest Sinod din Ierusalim încetează chiar şi tăierea împrejur! Iar aceasta, deşi poruncită şi de Moise, se dăduse încă lui Avraam de Dumnezeu, ca semn al făgăduinţei şi al legăturii dintre cei aleşi şi Dumnezeu, până la venirea Mântuitorului! Iată deci câtă putere are Legea Nouă, spre a depăşi hotarele mici ale preînchipuirii, ale Legii Vechiului Testament! Iar pentru subiectul acestui capitol iată că NU există pentru creştini vreo interdicţie de genul „nu mânca, nu atinge”, căci orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat (I Timotei 4, 4).

Şi acest lucru rămâne până la sfârşitul veacului, indiferent cât ar încerca ispititorii (şi Ispititorul) să rătăcească pe cei aleşi.

Pentru cei care încă nu s-au lămurit îndeajuns, Duhul Sfânt a lăsat în Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel, o întâmplare care mărturiseşte şi întăreşte adevărul deja arătat:

[…] când Chefa [adică Sfântul Apostol Petru] a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. Căci înainte de a veni unii de la Iacob [adică din Biserica din Ierusalim şi împrejurimi, păstorită de Sfântul Apostol Iacob], el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi, împreună cu ei, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască precum iudeii? (Galateni 2, 11-14).

Să vedem dar întâmplarea! Petru, marele apostol şi mărturisitor al dumnezeirii Cuvântului, a venit în Antiohia, unde foarte mulţi creştini nu erau dintre iudei, ci dintre feluritele neamuri ale Siriei. Şi, după Legea Nouă, mânca Sfântul Apostol Petru împreună cu toţi creştinii, primind la fel şi carnea de porc, şi pe cea de vită sau de pasăre, şi fructele de mare şi peştele şi toate celelalte. După cuvântul Evangheliei, după cum spune Pavel, Apostolul neamurilor. Dar venind din Biserica Ierusalimului iudei care ţineau şi rânduieli ale Legii Vechi, a şovăit Petru, nevoind – poate din dragostea cea multă faţă de neamul său, poate dintr-o nepotrivită temere – să-i ruşineze. Şi a început să mănânce cu ei, ferindu-se de cărnurile pe care Legea Veche le interzicea, dar care acum erau permise creştinilor. Şi au fost atraşi la această făţărnicie mulţi, ba chiar şi cei dintre neamuri s-au văzut nevoiţi – sub presiunea iudaizanţilor şi a pildei lui Petru – să respecte ce nu era de respectat. Şi pentru a se restabili adevărul şi firescul Bisericii a fost nevoie de intervenţia autoritară a Sfântului Apostol Pavel. Şi lui nimeni n-a putut să-i spună ceva, ca unul ce avea Adevărul de partea sa.

Iată, prin urmare, că Biserica a ţinut în vremea Sfinţilor Apostoli aceeaşi lege ca şi astăzi, prin care toate cele ale lui Dumnezeu sunt binecuvântate. Fără Legea Veche, fără a pune pecetea spurcăciunii pe cele pe care Însuşi Dumnezeu le-a făcut şi le-a numit curate1. Vedem limpede mărturia Sfintei Scripturi, mărturia lui Dumnezeu, mărturie pe care Hellen White şi urmaşii ei o calcă în picioare, ca duşmani ai Adevărului, ai Bisericii, ai lui Dumnezeu.

Desigur, ei mai adaugă la aceste răstălmăciri ale Bibliei şi tot felul de explicaţii omeneşti, care să arate tot felul de beneficii ale practicilor lor. Astfel, ei se străduiesc să dovedească faptul că, prin evitarea cărnii de porc şi a celorlalte alimente de care se feresc, au o viaţă mai lungă şi mai sănătoasă. De fapt nu este chiar aşa, pentru că ei aleg anumite eşantioane din comunităţile adventiste, altele fiind în contradicţie cu declaraţiile de sănătate şi longevitate ale sectei. Dar, oricum, acest lucru nu ar trebui să conteze pentru un CREŞTIN! Căci noi nu pentru a sta cât mai mult în lumea de aici trebuie să luptăm, ci pentru câştigarea vieţii veşnice. Din acest punct de vedere mult mai importantă decât longevitatea şi sănătatea este ASCULTAREA faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Iar adventiştii, prin „regimul lor alimentar”, aşa cum am văzut, îl încalcă. A, dacă ar spune, „ştim că nu mai este obligatorie o asemenea lege, dar noi o ţinem pentru noi, pentru sănătatea noastră”, încă ar fi de înţeles. Dar aşa cum fac ei, proclamând practici străine drept practici creştine, iar apoi justificându-le cu asemenea argumente lumeşti, se dovedesc doar negustori de idei religioase. Mai rău este că şi aici se înşeală; şi aceasta din două pricini. Întâi, trebuie să amintim tuturor că sănătatea şi viaţa noastră sunt cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Alimentaţia Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul în pustie, a Sfântului Proroc Ioan Botezătorul şi a altor sfinţi din Vechiul şi Noul Testament era – după ideile dietologiei moderne – cu totul nesatisfăcătoare. Şi totuşi sfinţii nu au avut probleme de sănătate sau longevitate. Putem da numeroase astfel de exemple şi din călugărie, de la Sfântul Antonie cel Mare sau Sfântul Daniil Sihastrul la părintele Cleopa sau la părintele Sofian, sfinţi asceţi ai zilelor noastre. Din toate aceste pilde se vede limpede că alimentaţia modernă, cu tot suportul ei ştiinţific, se limitează doar la considerente omeneşti. Dar realitatea duhovnicească este foarte diferită. Nu vom trata aici acest subiect, care e prea larg pentru lucrarea de faţă. Credem însă că am spus destul pentru ca oricine să vadă că de fapt ideile adventiste legate de regimul alimentar sunt greşite şi pur şi simplu necreştineşti.

Şi nici nu este de mirare că ajung în astfel de rătăciri feluriţii sectanţi, când ei nici măcar nu au preoţie, care să apere învăţătura Bisericii de răstălmăciri. „Ba nu!” ar zice sectanţii, „noi toţi suntem preoţie împărătească, neam sfânt…” Dar nu sunt, nici nu au preoţie, aşa cum nu au nici dreptate în nenumăratele lor rătăciri. Şi neavând preoţie, nu au nici călăuzire. Dar de fapt, ce e cu preoţia, şi de ce nu o au?

Note

1 Să mai spunem că unii adventişti compară ţinerea prescripţiilor alimentare ale Legii Vechi cu … postul creştin?! Ce legătură poate fi între cele două? Postul se ţine NU pentru că ceva ar fi spurcat, ci pentru ca, exersând înfrânarea, abţinerea de la bucatele cele mai gustoase şi săţioase, creştinul să dea cât mai multă putere sufletului şi să aşeze trupul în postura de supus ascultător faţă de suflet, în postura care i se cuvine (desigur, de multe ori postul mai are şi caracter de comemorare sau doliu, lucruri care de asemenea nu au legătură cu ceea ce fac adventiştii).

< (XI) Credinţă moartă şi Credinţă vie

(XIII) Preoţia >

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XI) Credinţă moartă şi Credinţă vie.

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

6. CREDINŢĂ MOARTĂ ŞI CREDINŢĂ VIE

Există o minciună născocită de Luther, cu o frumoasă sonoritate latină: sola fide. Adică „doar credinţa”.
Această minciună cu sunet plăcut are rolul de a-i înşela pe oameni, făcându-i să creadă că nu este nevoie de fapte pentru mântuire, ci doar de credinţă (sola fide = singură credinţa [mântuieşte]). În acest fel omul se simte îndreptăţit să trăiască aşa cum îi place, făţărnicindu-se totodată că are o credinţă dreaptă şi de aceea se va mântui1.
Asemenea tuturor protestanţilor şi neoprotestanţilor, şi adventiştii ţin această regulă absurdă. Şi se încurcă în ea mereu.

Biserica lui Dumnezeu a mărturisit totdeauna că sunt absolut necesare pentru mântuire trei lucruri:
HAR, CREDINŢĂ şi FAPTELE CREDINŢEI (fapte bune).
Acest lucru este al Bisericii dintru început, din vremurile apostolice.

La Cincizecime, HARUL lui Dumnezeu a luminat pe Apostoli, CREDINŢA propovăduită de Sfântul Apostol Petru a fost primită de cei care ascultau, şi aceştia au întrebat „CE SĂ FACEM?” Şi făcând FAPTA credinţei, adică pocăindu-se şi botezându-se, au păşit pe drumul vieţii, FĂCÂND mai departe cele ale credinţei, sub paza HARULUI ceresc (Faptele Apostolilor 2, 1-47).

Dar cel ce urăşte pe om, diavolul, a lucrat şi în această privinţă, chiar din acele timpuri. Acest lucru s-a făcut însă cu voia lui Dumnezeu, pentru a primi noi sprijin astăzi. Căci Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Iacob, răspunzând celor ce în acea vreme rătăciseră de la adevăr, a răspuns şi celor de astăzi. Căci scris este:

Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască?
Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, şi cineva dintre voi le-ar zice: „Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi”, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi… Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred, şi se cutremură. Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este?
Avraam, părintele nostru, au nu prin fapte s-a îndreptat, când a pus pe Isaac, fiul său, pe jertfelnic? Vezi că lucra credinţa împreună cu faptele lui şi din fapte credinţa s-a desăvârşit? Şi s-a împlinit Scriptura care zice: „Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate” şi a fost numit prieten al lui Dumnezeu. Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă.
La fel şi Rahav, desfrânata, au nu din fapte s-a îndreptat când a primit pe cei trimişi şi i-a scos afară pe altă cale?
Căci precum trupul fără de suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este (Iacob 2, 14-26).

Ar fi de ajuns aceste cuvinte spre a lămuri pe orice om sincer. Şi prin înţelesul lor ele pot lumina şi acele texte pe care sectanţii le răstălmăcesc spre a lor pierzare, pentru a justifica erezia „sola fide”.

Din nefericire însă, sunt destui oameni derutaţi de „învăţăturile” eretice – dacă pot fi numite învăţături şi nu sofisme păgâneşti. Aceştia, derutaţi, au nevoie de mai multă lămurire, deoarece le-a fost pironită în minte sofistica sectantă, şi le este greu să înţeleagă Adevărul aşa cum este. De aceea, vom porni de la un text adventist, pentru a vedea urâciunea rătăcirii în toată goliciunea ei, şi pentru a ştii unde sunt greşelile mai evidente, de la care poate porni vindecarea celor amăgiţi.

„Apostolul Pavel este poate cel care în epistolele sale s-a ocupat cel mai mult de problema legii, adică de relaţia dintre credinţă şi fapte, subliniind ideea că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele legii (Rom. 3, 28) Astfel el intenţiona să convingă pe toţi că neprihănirea, adică acea stare de nevinovăţie pe care Domnul o dă celor credincioşi (Iov 33, 26) este darul fără plată al lui Dumnezeu (Rom. 5, 16), şi nu poate fi dobândită prin eforturile omului de a păzi Legea, ci este un dar nemeritat primit de omul credincios în virtutea meritelor jertfei Domnului Isus Hristos.

Totuşi [se grăbesc să spună adventiştii] prin aceasta el nu sugerează nicidecum desfiinţarea legii, ci dimpotrivă, caută să elimine orice posibilitate a unei greşite interpretări a spuselor lui, declarând: Deci prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum, noi întărim Legea (Rom. 3, 31).”

Oare aşa să fie? Nici vorbă!

Cuvintele de mai sus ridică probleme mari oamenilor neîntăriţi în cele ale teologiei, prin erorile fundamentale de interpretare a Bibliei pe care le introduc. Trebuie subliniat că ideile preconcepute ale adventiştilor – şi ale altora asemenea lor – sunt cele care determină aceste greşite interpretări2.

Să remarcăm în primul rând că adventiştii – dar şi ceilalţi protestanţi şi neoprotestanţi – sunt puşi în mare dificultate de ideea „sola fide”. Căci dacă este de ajuns credinţa, atunci nu mai e nevoie de fapte, şi toate principiile morale şi rituale ale sectei sunt egale cu zero. Crezi în Hristos? Da? „Haliluia” şi la revedere! Nu mai ai nevoie de altceva! (După ideologia necreştină „sola fide”).
Şi pentru adventişti aceasta este o mare problemă. Dacă omul primeşte neprihănirea în dar, de ce ar mai păzi „Legea” (adventistă)?

Desigur, problema nu există pentru ortodocşi, care cunosc drumul pe care trebuie să meargă omul, împreună lucrând cu harul dumnezeiesc întru credinţa cea adevărată, pentru ca lucrând faptele credinţei să se curăţească şi să se sfinţească. Adventiştii nu au însă un răspuns la întrebarea aceasta (Dacă omul primeşte neprihănirea în dar, de ce ar mai păzi Legea?). Şi atunci vin cu o scamatorie! Şi pornesc adventiştii, după cum vom vedea imediat, de la cuvintele Sfântului Apostol Pavel:

„Aşa că Legea negreşit este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună. […] Ştim în adevăr că Legea este duhovnicească; dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului (Rom. 7, 12;14). Prin aceste cuvinte apostolul Pavel arată că motivele neascultării nu trebuie căutate în Lege, ci în omul care este „pământesc, vândut rob păcatului” care nu ascultă de Lege. Pentru oamenii duhovniceşti, care au în inimă poruncile, fac din fire lucrurile Legii […] şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor. (Romani 2, 14;15), păzirea acestora nu mai constituie o problemă Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile lui nu sunt grele (I Ioan 5, 2). De fapt aceasta este lucrarea pe care Domnul a promis s-o facă pentru cei credincioşi în noul legământ: nu să desfiinţeze Legea, ci s-o întipărească în inimile lor, aşa încât ei să înţeleagă că cerinţele ei sunt raţionale, „sfinte, drepte şi bune” şi s-o păzească nu pentru că în caz contrar ar urma să fie pedepsiţi, ci pentru că acestea au devenit un principiu al caracterului lor şi nici nu pot concepe să acţioneze altfel (şi urmează şi un citat din Ieremia 31, 31-33)”

Această „scamatorie”, aşa cum am văzut, sare peste întrebarea „Dacă omul primeşte neprihănirea în dar, de ce ar mai păzi Legea?” şi trece direct la posibilitatea de a respecta Legea, ceea ce este cu totul altceva. Mai mult, se face acest lucru cu o afirmaţie atât de ridicolă, încât orice om cu discernământ – sau cu destule cunoştinţe – ar rămâne uimit de prostia ei. Se spune că Noul Legământ se limitează la ce? La întipărirea Legii lui Moise – revizuită de Hellen White şi asociaţii ei – în inimile oamenilor, astfel încât oamenii să devină un fel de roboţei programaţi pentru a o urma întru totul! „Nu pentru că în caz contrar ar urma să fie pedepsiţi, ci pentru că acestea au devenit un principiu al caracterului lor şi nici nu pot să acţioneze altfel”. Nu pot să acţioneze altfel?! Ce enormitate!

Mai este nevoie să spunem că niciodată nu a existat aşa ceva? Sfântul Apostol Petru, cel restaurat în vrednicia apostolească de Mântuitorul (Ioan 21, 15-19) şi dovedit ca stâlp al Bisericii (Galateni 2, 9), a greşit totuşi, chiar şi după Pogorârea Sfântului Duh! Cum a greşit? Din neştiinţă? Nu! Făţărnicindu-se (Galateni 2, 11-16)! Iată deci că nu există, chiar la sfinţi, acest automatism în respectarea Legii lui Dumnezeu, născocit de adventişti (şi alţii asemenea). Pilda aceasta este clară. De ce o neglijează adventiştii? Pentru că, prin mila lui Dumnezeu, această întâmplare conţine şi un răspuns clar la bâiguielile privind „păstrarea Legii” după venirea lui Iisus. Ce spune Duhul Sfânt prin Sfântul Apostol Pavel?

Iar când Chefa [adică Petru] a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. Căci înainte de a veni unii de la Iacob, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi, împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii? Noi suntem din fire iudei, iar nu păcătoşi dintre neamuri. Ştiind însă că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptăm din credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii nimeni nu se va îndrepta (Galateni 2, 11-16).

Iată cum se dovedeşte că Legea nu este de folos spre îndreptare şi că nu se cuvine a fi ţinută de creştin. Şi, totodată, se arată şi că şi sfinţii pot cădea în greşeală. În acest fel se vădesc a fi mincinoase şi cuvintele adventiste despre „ţinerea Legii” de către creştini, şi cele despre „mântuirea din credinţă, fără fapte”.

Care este de fapt adevărul?

Se arată de multe ori în Sfânta Scriptură că faptele cele bune ale omului nu sunt meritul (exclusiv al) acestuia, ci se fac prin colaborarea cu harul lui Dumnezeu. De asemenea, se arată că prin propriile puteri nimeni nu se poate mântui. Şi este de înţeles. De vreme ce diavolul umblă ca un leu, căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8) înseamnă că orice om îl are ca potrivnic. Şi diavolul, fiind înger întunecat, deci cu puterea unui duh, este mult mai puternic decât un om oarecare. Mai mult, diavolul nu lucrează neapărat singur, folosindu-se, dacă e nevoie, şi de alţii asemenea lui (Luca 11, 24-26). De aceea, cu atât mai mult omul nu poate sta împotriva ispitelor diavoleşti. Astfel încât respectarea oricărei legi este cu neputinţă pentru om, dacă diavolul îi stă împotrivă. Cu o singură excepţie: dacă omul este unit cu Dumnezeu, atunci este mai puternic decât toată oştirea Satanei. Căci dacă Dumnezeu este cu cineva, cine poate sta împotriva lui?

Aceasta o spune şi Sfântul Apostol Pavel – aşa cum am mai arătat – atunci când ridică problema balanţei dintre neputinţa omului de a face binele şi voinţa omului de a face binele. Această balanţă nu se poate înclina în favoarea omului decât dacă intervine harul care dă putinţa de a se face binele pe care prin credinţă omul vrea să îl facă.

Vedem prin urmare că ne întoarcem la aceeaşi treime necesară pentru mântuire – CREDINŢĂ, HAR şi FAPTE BUNE. Şi înţelegem că nu se poate obţine mântuirea fără vreuna dintre ele.

De altfel, dincolo de toate nebuneştile răstălmăciri adventiste, şi mai presus de orice cuvânt omenesc, luminează pururea Cuvântul lui Dumnezeu:

Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi Proorocii.
Intraţi pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află.
Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte.
Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?
Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roade bune se taie şi se aruncă în foc.
De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.
Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri (Matei 7, 12-21).

Mai e ceva de adăugat la aceste limpezi şi dumnezeieşti cuvinte?

Dumnezeu ne arată luminat că cel care face voia Sa se mântuieşte, iar cel care nu o face se aruncă în iad. Aceasta pentru că, aşa cum cei ai Bisericii lui Hristos ştiu, credinţa adevărată se arată în faptele credinţei. Sau – cum ne vorbeşte Dumnezeu – pomul se cunoaşte după roade. Credinţa cea adevărată este cea care rodeşte faptele strălucitoare ale mântuirii.
Iar bâiguielile sectante, întuneric sunt.

Note

1 O variantă pseudo-ortodoxă o reprezintă cei care poartă la ei tot felul de „vise” şi „talismane” (obiecte de cult păgâneşti, de neacceptat pentru creştini) şi cred că prin aceasta se vor mântui, deşi viaţa lor e plină de păcat şi necredinţă.

2 Pentru lipsa de corectitudine a interpretărilor, este poate important şi „amănuntul” că atunci când se neagă în vreun fel importanţa Legii pentru mântuire, adventiştii scriu „lege”, pentru ca apoi când îi apără importanţa să scrie „Lege”, ca şi când ar fi vorba de două lucruri diferite. Acest lucru duce pe cei nepricepuţi în eroare, făcându-i mai receptivi la răstălmăcirile „în favoarea” Legii. De fapt, aşa cum am arătat şi mai sus, adventiştii nu apără Legea lui Moise, ci un „mutant” grotesc creat de Hellen White şi alţii asemenea ei.

< (X) Ziua de odihnă. Ce spun adventiştii despre ziua de odihnă. Ce spune Dumnezeu despre ziua de odihnă.

(XII) Ce putem mânca, noi, creştinii? Şi ce trebuie să ţinem din Legea lui Moise? >

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (IX) Adventişti, Milenarişti şi Sâmbetişti

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

4. ADVENTIŞTI, MILENARIŞTI ŞI SÂMBETIŞTI

Adventismul este o erezie ce se prezintă în multe forme în lume. La noi cei mai răspândiţi sunt adventiştii sâmbetişti – aşa-zişi „de ziua a şaptea” – care sunt însă doar o latură a mişcării adventiste. Chiar şi aceşti sâmbetişti sunt împărţiţi şi ei în mai multe grupări, din care cele mai cunoscute sunt gruparea clasică născută de Ellen White şi gruparea reformistă, apărută după primul război mondial şi care şi ea este pe linia aceleiaşi femei mincinoase, care a înşelat nenumărate suflete.

Adventiştii propriu-zişi sunt de fapt milleriştii şi celelalte secte similare. Ei se caracterizează printr-o preocupare bolnăvicioasă pentru momentul venirii lui Dumnezeu la sfârşitul veacului, prin eforturile disperate pe care le-au făcut – şi mulţi le mai fac încă – de a afla ce nu se poate afla, adică data precisă a Judecăţii. Milleriştii au „găsit” – „călăuziţi” de ex-baptistul Henry Miller – în secolul XIX, că anul adventului – adică al venirii Domnului – ar fi fost, întâi 1843, apoi 1844. Ei au aşteptat în mod repetat venirea Domnului pe străzi sau pe acoperişuri, în haine albe. Dar fără nici un rost, desigur. Dezamăgirea a fost imensă. Crezând în mod ridicol în astfel de calcule mulţi naivi îşi vânduseră averile, dându-le fie conducătorilor sectei, fie altora, mai realişti ca ei. De aceea, multe familii au rămas într-o sărăcie lucie ca urmare a acestei rătăciri. Mulţi din cei amăgiţi au trecut la diferite culte, alţii au înfiinţat diverse secte – ca de exemplu Charles Russel, întemeietorul Iehovismului1. Alţii au mers mai departe pe linia lui Miller. Dintre noii propovăduitori ai ereziilor adventiste unii au înţeles mai devreme, alţii mai târziu, că deşi a bate toba pe ideea de sfârşitul lumii e profitabil, e ineficient să stabileşti o dată precisă. Ei au rămas astfel, de un secol sau un secol şi jumătate, amăgind oamenii generaţie după generaţie că în timpul lor va veni sfârşitul lumii şi vor vedea cu ochii lor pământeşti Apocalipsa.

Dintre cei – puţini – care rămăseseră legaţi de ideile adventiste imediat după eşecul lui Miller, s-a detaşat o femeie, Hellen White. Deşi este scris în Sfânta Scriptură că femeia în Biserică trebuie să tacă, deşi este spus că femeia în Biserică nu are dreptul să înveţe pe alţii (I Cor. 14, 34-37), ea tocmai asta s-a apucat să facă, înfiinţând secta adventistă. Şi nu oricum, ci proclamându-se profetesă! Există destule contestări – din afara adventismului – la adresa aşa-zisului har profetic al lui Hellen White. Există şi răspunsuri justificative adventiste. Acestea, deşi pornesc de la pretenţie de obiectivitate, prezintă însă numai punctul de vedere adventist, fără cea mai mică oprire serioasă asupra celorlalte poziţii. Dar, pentru ca orice creştin cu discernământ să înţeleagă care este adevărul, este suficient să amintim două lucruri importante, din Sfânta Scriptură şi respectiv din viaţa lui Hellen White.

În primul rând, faptul că în Sfânta Scriptură femeia nu a avut niciodată rolul de călăuză duhovnicească, sau de conducere (indiferent de formă) a Bisericii!2

În tot Vechiul Testament, chiar femeile cele mai importante, cele mai vestite, au stat sub pecetea desăvârşită a supunerii faţă de Sfinţii Prooroci şi Legea lui Dumnezeu. Iar cele care au trecut peste această lege, au dus în păcat pe cei care au ascultat de glasul lor! În această ultimă stare au intrat Eva, soţia lui Adam, şi Mariam, soţia lui Aaron, care au dus pe soţii lor în mari ispite şi căderi atunci când şi-au uitat poziţia şi s-au ridicat mai presus de starea lor (Facerea 3, 1-24; Numeri 12, 1-15). În schimb, altă femeie, Estera, deşi ajunsă regină a marelui Artaxerxe (Estera 2, 17), asculta de înţeleptul Mardoheu întru totul, ca şi înainte de a fi regină (Estera 2, 20), şi s-a făcut astfel salvare neamului său şi lucrătoare a voii lui Dumnezeu (Cartea Estera).

De asemenea, în Noul Testament vedem acelaşi lucru. Căci ceea ce în Duhul Sfânt a spus Iată de acum mă vor ferici toate neamurile căci mi-a făcut mie mărire Cel Puternic (Luca 1, 48-49), Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, nicidecum nu şi-a luat vreo funcţie în Biserică, deşi se învrednicise a naşte pe Însuşi Dumnezeu întrupat! Nici Fiul ei, Care a iubit-o atât de mult încât şi pe Cruce i-a purtat de grijă (Ioan 19, 26-27) nu i-a dat vreo funcţie văzută sau vreo preoţie în Biserică, nici ei şi nici unei alte femei. Mai mult, nici în Faptele Apostolilor, nici în Epistolele lor nu găsim vreun exemplu de femeie care să ocupe funcţie în Biserică mai mare decât cea de slujitoare (diaconiţă). Chiar şi de la fiicele lui Filip arhidiaconul, de care se spune că prooroceau (Fapte 21, 8-9), nu ni se păstrează nici un cuvânt, iar proorocia despre robirea lui Pavel o face proorocul Agav, trimis de Domnul în casa lui Filip (Fapte 21, 10-11).

Mai mult, în Noul Testament se şi vorbeşte despre rolul femeii în Biserică. Dar aceste cuvinte sunt de aşa natură încât trebuie să gândeşti cel puţin ciudat pentru a te încrede în „călăuzirea” lui Hellen White sau a altui personaj feminin de acelaşi tip. (Am amintit mai înainte de cuvintele Duhului Sfânt din Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, dar cuvinte apropiate se găsesc şi la I Petru 3, 1-6, Coloseni 4, 18 etc.).

Cu toate acestea, şi în ciuda faptului că adventiştii pretind că „nu admit” sfinţii, cinstea pe care o acordă cuvintelor ei şi vieţii ei este exact genul de venerare fără discerământ pe care îl practică romano-catolicii faţă de cei pe care îi consideră sfinţi. Desigur, cu excepţia icoanei, deoarece adventiştii (încă) nu au icoane3. Această idolatrizare a aşa-zisei profetese Hellen White este foarte importantă pentru mentalitatea adventiştilor sâmbetişti.

A doua contestare ce se aduce lui Hellen White vine din marele număr de texte plagiate după alţi autori, fără cea mai mică menţionare. Cei interesaţi pot găsi comparaţii amănunţite între textele din Spiritul profeţiei şi Advent Herald, Tragedia Veacurilor şi Advent Harbinger, Manuscript Release şi Advent Shield etc care dovedesc limpede „copierea” aproape cuvânt cu cuvânt a unor texte milleriste (dar nu numai) în lucrările „inspirate” (cum le cred adventiştii) ale lui Hellen White.

Ambele contestaţii sunt, după cum am văzut şi vom mai vedea, adevărate. Dar alături de acestea sunt şi altele, asupra cărora nu mai insistăm acum.

Se vede astfel că Hellen White era o femeie răzvrătită împotriva rânduielilor dumnezeieşti şi sigură – fără sfătuirea cea mântuitoare – că „inspiraţia” ei e de sus. Totuşi considera necesar şi să o „completeze” cu texte „împrumutate” fără acordul autorilor şi fără mărturisirea împrumutului… Este limpede ce fel de călăuzire asigură ea celor care fac greşeala s-o urmeze.
Trecând însă peste acest sumbru personaj, să observăm că nici între neoprotestanţii şi protestanţii americani religia adventistă nu a fost socotită, până în anii ’50, ca religie creştină. Doar după ce doi cercetători americani, Grey Barnhouse şi Walter Martin, au declarat că Adventismul de Ziua a Şaptea „ar putea fi” considerat „nu un cult anti-creştin, ci doar o mişcare creştină oarecum heterodoxă (adică, ce se depărtează de la doctrinele fundamentale ale Creştinismului)” unii dintre protestanţi şi-au schimbat opinia. Pentru cei mai mulţi însă, imaginea Adventismului de Ziua a Şaptea rămâne aceeaşi ca în vechime: cult străin de creştinism. Şi, de fapt, aşa şi este. Desigur, „depărtaţi de la doctrinele fundamentale ale Creştinismului” sunt toţi ereticii, nu doar adventiştii. Dar este foarte sugestiv pentru adâncimea rătăcirii adventiste faptul că nici măcar ceilalţi sectanţi nu i-au putut – şi, în majoritate, nici acum nu pot – să-i accepte ca religie „creştină”, deoarece caracterul anti-creştin al adventismului de ziua a şaptea este mult prea limpede.

*

Dar, dincolo de ce spun alţii, să vedem ce spun adventiştii despre ei înşişi. Şi să auzim întâi cum îşi mărturisesc propria apariţie, ca să vedem dacă sunt sau nu creştini:

„De la început, denominaţiunea Adventistă de Ziua a Şaptea şi-a anunţat poziţia după cum urmează: «Noi, subsemnaţii, ne asociem ca biserică, adoptând numele de Adventişti de Ziua a Şaptea şi angajându-ne prin legământ să păzim poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus»”. (J. Loughborough, The Great Second Advent Movement, p. 352)

„Noi ne asociem ca biserică”!!!
„Ne asociem ca biserică”!!! Nu tu continuare a Bisericii întemeiate de Hristos, nu tu unitate cu primele veacuri creştine, nu tu legătură cu Duhul Sfânt şi Cincizecimea… „subsemnaţii, ne asociem ca biserică”! Cât de ridicol!

Oare cum sună aceste cuvinte în lumina Sfintelor şi Dumnezeieştilor Scripturi?
Oare se pot apuca nişte „subsemnaţi„ să formeze o biserică, să se asocieze ca biserică, adoptând un nume oarecare – fără nici o legătură cu Scriptura, de fapt – şi pretinzând că se angajează prin legământ să păzească nişte porunci şi o credinţă care vorbesc despre o Biserică întemeiată de Hristos4? Acea Biserică a fost întemeiată de Hristos în vremea venirii Sale în lume, iar după Înălţarea Sa la cer Duhul Sfânt o declara prin Sfântul Apostol Pavel Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului (I Timotei 3, 15). Unde a dispărut această Biserică, stâlp şi temelie a adevărului, până la „asocierea” adventiştilor? Că, pe de-o parte, un stâlp trebuie să fie întreg, nu întrerupt, nu stalactită sau stalagmită, că atunci nu mai e stâlp şi nu mai poate susţine nimic (şi cu atât mai puţin adevărul). Iar pe de altă parte, nu a existat în istorie nici un cult care să aibă învăţătura de credinţă adventistă. Şi, de fapt, dacă citim Sfânta Scriptură, vom vedea că nici nu există vreo legătură între ei şi Hristos, decât prin faptul că Hristos a proorocit despre cei ca ei zicând: Mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii. Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi (Matei 24, 10-11).

La fel sunt şi aceste grupări religioase, făcute de oameni după voia lor, iar nu întemeiate de Dumnezeu.

Oare Biserica este o „asociaţie” de oameni, formată de ei, când au vrut ei? Oare nu este „Trupul lui Hristos” zidit de Dumnezeu şi dat de Dumnezeu la plinirea vremii? Citiţi în Scriptură şi veţi vedea că pe Hristos nu oamenii (subsemnaţi ori nu) L-au adus în lume, ci Dumnezeu L-a dat cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi (Efeseni 1, 22-23). Şi atunci cum îi vom numi pe cei ce au pretenţia că se substituie lui Dumnezeu şi „se asociază” într-o aşa-zisă „biserică”? Cum vom numi pe cei ce pretind că respectă credinţa lui Hristos dar, după cum am văzut, o batjocoresc? Eretici sau sectanţi, desigur. Tot una e.

Dar faptul că este vorba de grupări omeneşti fără suport dumnezeiesc se vede şi din schimbările de credinţă ce au loc în cadrul sectelor, ca şi din faptul că aşa-zisa lor credinţă contrazice de fapt Sfânta Scriptură (Biblia). Şi vom vedea aceasta cu claritate.

Să lămurim însă, în primul rând, altă problemă:
În ce cred adventiştii?
Deşi vom analiza mai jos părerile lor principale în lumina adevărului, pe rând şi mai pe larg, dăm şi aici câteva repere.
Astfel, adventiştii consideră că punctul central şi suprem al învăţăturii biblice îl constituie… cele zece porunci!
Ei le privesc pe acestea ca pe legea supremă, şi le interpretează – după cum spun chiar ei – în sensul lor „literar şi evident”. (Evident pentru cine? Ei între ei nu s-au înţeles asupra acestui sens „evident”, motiv pentru care s-au şi despărţit unii de alţii în mai multe secte.) De fapt, acest obicei, de a separa o parte din Cuvântul lui Dumnezeu şi a-i declara o autoritate superioară în comparaţie cu restul Dumnezeieştilor Scripturi, este tipic pentru eretici. Şi în cazul de faţă, „autoritatea supremă” a celor zece porunci este de fapt o amăgire. Şi a crede că cele zece porunci „acoperă datoria omului faţă de Dumnezeu şi semenii săi” – cum spun adventiştii – este, de asemenea, o amăgire cumplită. Sfântul Apostol Pavel spune creştinilor foarte clar, în Duhul Sfânt, că: Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm prin credinţă; iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză (Galateni 3, 24-25). Iar Fiul lui Dumnezeu ne-a spus şi el că ne dă Lege nouă, pe care suntem datori s-o respectăm pentru a ne număra printre cei aleşi ai Săi! (Ioan 13, 34)

Deci creştinii nu mai sunt sub Legea Veche, ci sub Legea Nouă, sub Legea lui Hristos. Dacă Legea Veche nu ar fi fost doar „bună şi dreaptă”, ci şi suficientă pentru mântuire, „acoperind datoria omului faţă de Dumnezeu şi semenii lui”, nu era nevoie de Legea Nouă. Iar dacă a venit Legea Nouă, Legea Noului Testament, pecetluită cu sângele lui Hristos, nu mai suntem sub Legea Veche! Şi cu atât mai mult nu o putem considera nici pe ea şi mai ales o mică parte a ei, „autoritate supremă”, anulând importanţa Cuvântului Fiului Omului. Dar de fapt nici adventiştii nu ţin de Legea Veche, deoarece ea era călăuză spre Hristos (Gal. 3, 24), iar scăzând autoritatea lui Hristos sub pretextul ţinerii Legii, de fapt nici pe aceasta nu o ţin! 

Adventiştii, şi în special adventiştii de ziua a şaptea – spre deosebire de alţi neoprotestanţi milenarişti, din care mulţi doar aşteaptă cu nerăbdare „mileniul” care nu va veni niciodată –, adventiştii, deci, au o serie întreagă de reguli „vechi-testamentare”, abrogate pentru toţi creştinii adevăraţi, dar pe care ei le ţin. Şi se consideră totuşi creştini, deşi cred în Hellen White mai mult ca în Hristos, după cum vom vedea mai jos, iar pe deasupra peste tot critică purtarea „Bisericii creştine” sau „bisericilor creştine” (de care, dacă ar fi creştini, ar ţine şi ei).
Trebuie să subliniem iar şi iar faptul că sectele, inclusiv cele adventiste, sunt multe şi variate, atât de variate încât nici enciclopediile nu ajung să le cuprindă pe toate. Aceasta deoarece sectele se bazează pe trufia unor oameni, iar oamenii sunt mulţi şi variaţi. Şi mereu se găsesc noi „pastori”, noi „(i)luminaţi”, noi „inspiraţi”, care să înfiinţeze o nouă grupare… De aceea există şi multe secte „milenariste” şi „adventiste”, care aşteaptă „venirea grabnică a Domnului” şi „mileniul păcii”. Pentru unele, aceste idei sunt centrale, iar pentru altele secundare. Printre cei „axaţi” pe ideile milenariste se numără în primul rând feluritele secte adventiste şi milenariste clasice, ca milleriştii. Dar şi acestea, ca şi multe alte secte, au aceeaşi învăţătură mincinoasă a „mileniului” şi chiar şi o asemănătoare şi bolnăvicioasă preocupare pentru data venirii Domnului. Aşa sunt, de exemplu, iehoviştii, care au stabilit şi ei de vreo şase-şapte ori data venirii Domnului, greşind, desigur, de fiecare dată.

Adventiştii, care „s-au fript” şi ei cu aceste „calcule” de nenumărate ori, s-au resemnat în final – cel puţin din punct de vedere oficial – la o aşteptare „nedeterminată”, deşi în fiecare zi precizează că „sfârşitul este foarte aproape” şi că „profeţiile privind sfârşitul s-au împlinit”. Deşi, dacă era aşa, dacă s-au împlinit aceste profeţii, trebuia de mult să vină sfârşitul lumii, că doar de mai bine de 150 de ani ei spun asta tot timpul. Desigur, creştinii adevăraţi ştiu că va veni şi sfârşitul lumii, va veni şi Fiul lui Dumnezeu în Slava Sa, dar nu se străduiesc să ghicească data, ci să trăiască în priveghere permanentă, după porunca lui Dumnezeu. Dar despre aceste lucruri vom mai vorbi şi mai jos.

Printre minciunile comune atât adventiştilor cât şi altor secte neoprotestante se numără şi respingerea preoţiei creştine autentice care este înlocuită cu o aşa zisă preoţie generală şi ideea absurdă că te poţi mântui fără a face nici o faptă bună.
Totodată, adventiştii sunt şi iconoclaşti, adică duşmani declaraţi ai sfintelor icoane, împotriva cărora manifestă o fariseică obsesie. Şi despre acestea vom vorbi mai jos.
Altă învăţătură rătăcită a acestor sectanţi adventişti este ţinerea zilei a şaptea, Sâmbăta sau „Sabatul” cum îi zic ei în locul zilei de Duminică, ziua Învierii lui Hristos.
De la acest obicei ei au primit şi porecla de „sâmbetişti”. De altfel, aşa cum am văzut, de când s-a organizat mai bine această sectă şi-a luat numele de „Adventişti de ziua a şaptea”, mărturisindu-şi pe faţă greşita învăţătură. De această rătăcire ne vom ocupa imediat.

Note

1 Şi acestuia, ca şi celorlalţi ereziarhi, i potriveşte cuvântul Dumnezeieştilor Scripturi: cârtitori, nemulţumiţi cu starea lor, umblând după poftele lor şi gura lor grăieşte lucruri trufaşe, deşi, pentru folos, dau unor feţe mare cinste (Iuda 1, 16).

2 Desigur, ar fi poate bine să amintim de erezia mult răspândită la anglicani, protestanţi, neoprotestanţi etc, care dă femeilor funcţii pastorale. Dar lăsăm acesta pentru alt prilej.

3 Spunem „încă nu au icoane” deoarece sectele din România, pentru a amăgi pe credincioşii ortodocşi, adoptă tot felul de practici ortodoxe pe care la început le batjocoreau cu neruşinare. Astfel, de exemplu, ei considerau iniţial ca „un mare păcat” faptul că ortodocşii îşi numesc lăcaşurile de cult biserici şi uzau în schimb de termenul „casă de rugăciune”. Astăzi, casele de rugăciune sectante şi-au schimbat denumirea în „biserici”! Nu mai e păcat? Când au minţit? La început sau acum? Sau tot timpul? Şi la fel este, de exemplu, cu Sfânta Cruce. Aceia care au avut de-a face cu sectanţii în perioada 1990-1997 (şi mai înainte) ştiu bine cât de înverşunaţi erau toţi sectanţii, inclusiv adventiştii, contra Crucii. Acum majoritatea o au pe casele lor de rugăciune, zise „biserici”! Iar întreb: când au minţit? Atunci, acum sau tot timpul? Mai mult, deşi în permanenţă au respins ideea de icoană sau de imagine religioasă în trecut, acum unii acceptă „tablourile religioase” în casele oamenilor şi chiar în casele de rugăciune poreclite „biserici”! Şi iar, aceeaşi întrebare – la care răspunsul este, credem, clar: când au minţit? Atunci? Acum? Tot timpul.

4 Faptele Apostolilor 20, 28; Matei 21, 42; Romani 9, 33 şi 12, 5; Efeseni 1, 22-23; 2, 20 şi 5, 30-32; I Corinteni 6, 11; I Timotei 3, 15; II Corinteni 6, 16; Coloseni 1, 18-24 etc. etc. etc.

< (VIII) Efectul ereziilor şi cum le priveşte Dumnezeu

(X) Ziua de odihnă. Ce spun adventiştii despre ziua de odihnă. Ce spune Dumnezeu despre ziua de odihnă >

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă