Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XVIII) Icoanele şi chipurile cioplite

12. ICOANELE ŞI CHIPURILE CIOPLITE

O altă rătăcire adventistă – dar, ca şi altele, nu doar a adventiştilor, ci şi a altor sectanţi contemporani – stă în duşmănia faţă de icoane.

Icoanele şi alte simboluri creştine au însoţit Biserica încă dintru începuturile ei. Chiar aici, la nord de Dunăre, au existat asemenea manifestări ale creştinismului. La Barboşi, lângă Galaţi, şi în alte puncte din sudul Moldovei s-au găsit felurite cruci şi cruciuliţe din epoca apostolică şi imediat următoare (secolele I-III). De asemenea au fost găsite asemenea cruciuliţe şi în Muntenia şi Oltenia. Mai mult, s-au găsit şi tipare pentru cruciuliţe, ceea ce arată cât de mare era cererea de asemenea obiecte sfinte. Pe lângă ele mai există şi o serie de icoane primitive, incizate în piatră, cunoscute sub numele de geme, de asemenea din primele secole creştine. Şi multe asemenea semne ale cinstirii icoanelor în primele secole creştine se găsesc în toate locurile vechilor biserici creştine.

După gândirea sectanţilor, creştinii din primele secole trebuie să ne fie pildă. Totuşi, după cum se vede, ei aveau icoane, acele obiecte de cult pe care sectanţii le consideră idoli. Oare cine are dreptate creştinii din primele secole, sau sectanţii de astăzi?

Adventiştii (şi alţi asemenea sectanţi) pun pricină, ca de obicei, un text al Scripturii scos din context şi răstălmăcit:

Atunci a rostit Domnul înaintea lui Moise toate cuvintele acestea şi a zis: […] Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în cele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti… (Ieşirea 20, 1;4-5).

Iată, spun sectanţii, nici un fel de asemănare, a nici unui lucru, deci nici a lui Hristos sau a sfinţilor. Şi, pentru a înfricoşa şi mai tare pe cei pe care îi păcălesc prin acest avocăţism, dau nenumărate pilde de condamnare a idolilor şi cinstirii lor (din Vechiul Testament mai ales). Ceea ce nu bagă de seamă cei astfel înşelaţi este că în toate aceste cazuri e vorba de idoli sau chipuri de zei, adică de draci. Nu există nici un caz în Sfânta Scriptură în care să se condamne ca idolatrie cinstirea prin icoane a făpturilor cereşti. Dar apare asemenea cinstire în Sfânta Scriptură? – va întreba oricine, mai ales dacă a avut prilejul să asculte discursurile pline de mânie ţinute de sectanţi pe tema icoanelor. Ei bine, cinstirea icoanelor nu doar că apare în Biblie, dar este porunca lui Dumnezeu!

Atunci a grăit Dumnezeu cu Moise şi a zis: Spune fiilor lui Israel să-ţi aducă prinoase. […] Din acestea să-mi faci locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor. Cortul şi toate vasele şi lucrurile lui să le faci după modelul ce-ţi voi arăta eu: Aşa să le faci! Chivotul legii să-l faci din lemn de salcâm […], să-l fereci cu aur[…]. Iar în chivot să pui legea pe care ţi-o voi da. Să faci şi capac la chivot, de aur curat, lung de doi coţi şi jumătate, şi lat de un cot şi jumătate. Apoi să faci doi heruvimi de aur; şi să-i faci ca dintr-o bucată, ca şi cum ar răsări din cele două capete ale capacului; să pui un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt al capacului. Şi heruvimii să-i faci ca şi cum ar ieşi din capac. Heruvimii aceştia să fie cu aripile întinse pe deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar feţele să şi le aibă unul spre altul; spre capac să fie feţele heruvimilor. Apoi să pui acest capac deasupra chivotului, iar în chivot să pui legea pe care ţi-o voi da. Acolo între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii, Mă voi descoperii ţie şi îţi voi grăi de toate, câte am a porunci prin tine fiilor lui Israel (Ieşirea 25, 1-22). Şi iar porunceşte Dumnezeu: Cortul însă să-l faci din zece covoare de in răsucit şi de mătase violetă, stacojie şi vişinie; în ţesătura lor să faci chipuri de heruvimi alese cu iscusinţă (Ieşirea 26, 1). Şi mai porunceşte Dumnezeu: Să faci o perdea de in răsucit şi de mătase violetă, stacojie şi vişinie, răsucită, iar în ţesătura ei să aibă chipuri de heruvimi alese cu iscusinţă; şi s-o atârni cu verigi de aur pe patru stâlpi din lemn de salcâm, îmbrăcaţi cu aur şi aşezaţi pe patru postamente de argint. După ce vei prinde perdeaua în copci, să aduci acolo după perdea chivotul legii şi perdeaua va despărţi astfel sfânta de sfânta sfintelor (Ieşirea 16, 31-33).

Iată, prin urmare, că Dumnezeu a poruncit lui Moise să facă icoane de îngeri, de heruvimi mai exact, deşi îi poruncise cu tărie: Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în cele de sub pământ! Cum se împacă una cu alta? Cum se poate ca Dumnezeu să îi poruncească să nu facă nici un fel de asemănare a nici unui lucru care este în cer, iar pe de alta să îi poruncească să facă heruvimi, care sunt în cer? Mai multe înţelesuri ale cuvântului cer! Acesta este răspunsul! Cuvântul „cer” însemna în ebraică (la fel ca în română) şi „văzduh”, şi „Cosmos” (sau „spaţiu sideral”) dar şi „Rai”. Dumnezeu interzice cinstirea lucrurilor din văzduh (păsări, nori, lilieci, fulgere, trăsnete etc.) şi a celor din Cosmos (stele, planete, meteoriţi, comete ş.a.m.d.) dar NU şi cinstirea făpturilor din Rai. Şi, pentru a arăta această deosebire, El s-a folosit de această metodă, prin care fiecare putea să vadă cine poate avea parte de cinstire prin asemănări şi cine nu. Avem o adeverire a acestui lucru în Biblie? Desigur! Însuşi Dumnezeu spune

Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol, care să înfăţişeze bărbat sau femeie, sau închipuirea vreunui dobitoc de pe pământ, sau închipuirea vreunei păsări ce zboară sub cer, sau închipuirea vreunei jivine, ce se târăşte pe pământ, ori de sub pământ, sau închipuirea vreunui peşte din apă; sau privind la cer şi văzând soarele, luna, stelele şi toată oştirea cerului, să nu te laşi amăgit ca să te închini lor, nici să le slujeşti, pentru că Domnul Dumnezeul tău le-a lăsat pentru toate popoarele de sub cer (Deuteronom 4, 16-19).

Iată limpede ce asemănări interzice Dumnezeu a se face: de oameni din lume, de animale, păsări, peşti sau alte vietăţi, de stele sau alte corpuri cereşti1. Această oprire nu este însă pentru îngeri, pentru care Însuşi Dumnezeu porunceşte a se face icoane.

De ce însă nu a poruncit Dumnezeu a se face icoane cu chipuri de sfinţi, ci doar cu chipuri de îngeri? Oare acesta este un semn că numai îngerilor le putem face icoane, dar nu şi sfinţilor?

Nici vorbă!

Trebuie întâi să ne aducem aminte că în vremea lui Moise încă nu venise Mesia. Aflaţi sub robia Satanei, de care Adam şi Eva aleseseră a asculta, toţi se duceau în Iad (Şeol), fie drepţi, fie nedrepţi. De aceea nu existau în ceruri sfinţi care să poată fi zugrăviţi în icoanele din Cortul Sfânt, pe care apăreau doar îngerii! Odată cu Jertfa lui Hristos, cu coborârea Sa la Iad şi eliberarea sufletelor care Îl aşteptau acolo, Raiul cuprinde şi pe sfinţi alături de îngeri, astfel încât, în mod firesc, şi unora şi altora le facem icoane, după porunca lui Dumnezeu.

Cum e cinstirea icoanelor? Sau, altfel spus, ce înseamnă cinstirea icoanelor?

Vedem, din locurile amintite mai sus din cartea Ieşirii, că heruvimii de pe Chivot şi Chivotul erau icoana Tronului lui Dumnezeu, Cel ce dă legile lumii (tablele Legii) şi dă viaţă şi putere (toiagul lui Aaron) şi stă pe heruvimi2. Această icoană a Tronului Ceresc era tămâiată3 de Marele Preot (Arhiereu) şi acolo Se arăta Dumnezeu vorbind cu aleşii Săi, după cum El Însuşi hotărâse (Ieşirea 25, 22). Dar această cinstire adusă icoanei Tronului Ceresc NU însemna nici idolatrie, nici confundarea icoanei cu originalul. Prin intermediul ei cinstirea era înălţată către Dumnezeu, şi El era Cel care primea de fapt şi tămâierea, şi rugăciunile.

Ca să folosim un termen modern, icoana este un fel de „telefon” controlat de Duhul Sfânt. Ne închinăm LA icoană lui Dumnezeu, NU icoanei, tot aşa cum vorbim LA telefon cu cineva şi nu vorbim… telefonului (că ar însemna că avem probleme grave, dacă am ajunge să vorbim telefonului). Din nenorocire, sectanţii care rătăcesc neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu, sunt la fel cu un om care nu a văzut niciodată un telefon, şi îl crede nebun pe cel care „vorbeşte de unul singur” la telefon. Creştinii, repetăm, nu se închină icoanei, ci se închină lui Dumnezeu, prin intermediul sprijinului haric oferit de icoană.

Dar, va spune cineva, dacă s-a dat poruncă a se face icoane de heruvimi, de ce nu s-a dat poruncă a se face icoane şi lui Dumnezeu? Ce spune Domnul?

Ţineţi dar bine minte că în ziua aceea, când Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de pe muntele Horeb, n-aţi văzut nici un chip. Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau asemănări… (Deuteronom 4, 15 vezi şi 4, 12).

E limpede?
Cum s-ar putea reprezenta un chip pe care nu l-a văzut nimeni?
Dar după Întrupare lucrurile se schimbă! De ce? Deoarece Cuvântul S-a făcut trup (Ioan 1, 14), Cuvântul care este Dumnezeu (Ioan 1, 1). „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan 1, 18), El, Care este Chipul lui Dumnezeu (Filipeni 2, 6). Prin urmare, odată cu Întruparea, se deschide posibilitatea realizării icoanei Fiului lui Dumnezeu, Care Însuşi este Dumnezeu.

Totodată, Învierea Domnului Hristos aduce cu ea şi ridicarea la Rai a drepţilor Vechiului Testament, care aşteptau venirea Sa din veac (I Corinteni 15.20; Evrei 6.18-20 şcl). Ridicarea lor, început al Bisericii cereşti, împlinirea cuvântului ce zice Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor (Psalm 81, 1), deschide şi posibilitatea realizării de icoane ale sfinţilor, alături de vechile icoane ale îngerilor.

Am văzut mai sus temeiul biblic al existenţei şi cinstirii icoanelor. Nu am stat să dăm replica fiecărui cuvânt sectant adus împotriva sfintelor icoane, pentru un motiv foarte simplu – toate seamănă între ele şi au aceeaşi sursă: confuzia între idol şi icoană. Tot ce aduc împotriva icoanelor sectanţii sunt cuvintele spuse de Dumnezeu împotriva idolilor. Dar ei nu au nici o justificare pentru confuzia între icoanele poruncite de Dumnezeu şi idolii interzişi cu tărie de Acesta. Peste tot în Biblie unde sunt cazuri concrete de condamnare a idolilor este limpede că e vorba de cazurile menţionate la Deuteronom 4, 14-19. Fie că e vorba de viţelul de aur, de copaci, de Baal sau alte zeităţi, de fiecare dată idolii sunt asemănări sau chipuri interzise de Dumnezeu, care sunt cinstite ca şi cum ar fi dumnezei. E firesc şi de aşteptat ca aşa ceva să fie condamnat de Dumnezeu. Dar există în Biblie vreun loc în care să se condamne cinstirea icoanelor îngerilor sau sfinţilor, fie în Vechiul, fie în Noul Testament? NU! Un asemenea loc nu există. Există însă, aşa cum am arătat, porunca de a se face icoane cu îngeri. Există, de asemenea, explicaţia opreliştii de a face icoana lui Dumnezeu: n-aţi văzut Chipul Lui (Deuteronom 4, 15). De asemenea, există şi vestea cea nouă, a Întrupării lui Dumnezeu Fiul, Chip al Tatălui (Ioan 14, 9; Filipeni 2, 6 etc.), care deschide posibilitatea de a se face icoană lui Dumnezeu, după Chipul pe care El şi l-a ales. De asemenea, ştim că prin Jertfa şi Învierea lui Hristos Iisus s-au deschis cerurile, şi că sfinţii se află acum în Rai, ca prieteni ai lui Dumnezeu (Luca 16, 22; 23, 24; Filipeni 1, 23; I Petru 3, 18-20 etc.), astfel încât, asemenea îngerilor, şi ei sunt vrednici de a avea icoane.


Note

1 Am întâlnit un adventist care m-a întrebat de ce nu ar însemna „ toată oastea lor” îngeri. Răspunsul este simplu: pentru că dacă te uiţi la cer şi vezi soarele, luna şi stelele, NU vezi şi îngeri! Dar vezi, pe lângă cele deja enumerate, stele căzătoare sau meteoriţi, planete, nori de praf cosmic, comete ş.a.m.d. Pe lângă acest lucru atât de limpede, ar mai trebui să ne aducem aminte că Însuşi Dumnezeu a dat poruncă, după cum am văzut mai devreme, să se facă icoane pentru îngeri. De aceea nu ar fi avut cum să interzică în acelaşi timp ceea ce poruncise. Şi a avut grijă să arate acest lucru pe înţelesul oricui.

2 Acest simbol al Chivotului îl găsim la I Regi 4, 4.

3 Şi nu oricum, ci cu o tămâie deosebită pentru această lucrare sfântă (Ieşirea 30, 34-38).

 

<(XVII) Sfinţii. Maica Domnului

(XIX) Alte şi alte şi alte rătăciri adventiste>

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XVI) Sfinţii

11. SFINŢII

Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor. (Ps. 138.17)
Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui minunată a făcut Domnul toată voia întru Ei. (Ps. 15.3)
Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui Preaînalt întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. (Ps. 90.1)
Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? (I Corinteni 6.2)

11.1. Sfinţii

Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor. (Ps. 138.17)
De acum nu vă mai numesc pe voi argaţi (slugi), căci argatul (sluga) nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni (Ioan 15, 15).

Ce lucru mare şi minunat să fie cineva prieten al Stăpânului Veşnic!
Ce lucru mare şi minunat, uimitor şi vrednic de admiraţie este ca cineva să fie numit prieten de către Dumnezeu Însuşi. Vă daţi seama ce înseamnă aceasta?
Poate că nu.
Dar dacă ar veni cel mai puternic şef de stat din lume pe strada voastră, şi ar declara public, serios şi cu toată tăria că un om de aici este prietenul lui, cum s-ar minuna lumea! Câţi l-ar invidia pe acela pentru cinstea ce i se face! Şi văzând că acel şef de stat îl tratează cu adevărat ca pe un prieten al său şi ţine cont de cuvântul său, îi ascultă cererile şi de multe ori i le împlineşte, cum l-ar mai cinsti oamenii! Câţi s-ar învârti în jurul lui, căutând să îi câştige atenţia! Câţi i-ar admira cuvintele şi înţelepciunea (chiar de n-ar crede de fapt în ea)! Câţi ar încerca să îl imite! Câţi s-ar ruga de el pentru un ajutor, pentru o mijlocire către prietenul cel atât de mare şi puternic!
Dar cu cât mai mult e adevărat acest lucru pentru Sfinţii lui Dumnezeu, pe care El îi numeşte prietenii Săi!
Cu cât mai mult trebuie să respectăm pe cei pe care nu un om – cât de puternic ar fi – ci Însuşi Hristos îi tratează ca prieteni ai Săi, le făgăduieşte că şi El, şi Tatăl şi Duhul Sfânt Îşi vor face lăcaş în ei şi le vor asculta rugăciunile când vor judeca lumea!

Desigur, sectanţii se ridică împotriva sfinţilor ascunzându-şi mândria sub masca interesului pentru ceilalţi creştini. Şi se străduiesc a-i amăgi pe neştiutori, pretinzând că toţi creştinii sunt sfinţi şi că nici un om nu îi poate ajuta pe ceilalţi oameni înaintea lui Dumnezeu. Dar aceste vorbe sunt înşelăciuni ale diavolului, răspândite la cei nepricepuţi prin răutatea unor slugi ale Satanei care invidiază şi urăsc pe prietenii lui Dumnezeu. Trufia multor oameni îi face să nu suporte ideea că un alt om ar fi mai mare decât ei. Şi de aceea se ridică ei împotriva Sfinţilor, căutând a le găsi pată sau a-i despărţi pe oameni de ei.
Dar în Sfânta Scriptură Dumnezeu a arătat pe larg ce înseamnă ca cineva să fie prietenul Stăpânului! Şi privind în Sfânta Scriptură ne putem da seama că aceia ce se ridică împotriva Sfinţilor sunt urâţi de Dumnezeu ca nişte duşmani ai Săi.

Iată, Sfântul Apostol Iuda (nu Iscarioteanul, ci celălalt), vorbind despre eretici, spune că aceştia, visând [astăzi am zice „având halucinaţii”], pângăresc trupul, leapădă stăpânirea şi hulesc măririle. Dar [spre deosebire de aceşti hulitori] Mihail Arhanghelul, când se împotrivea diavolului, certându-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: „să te certe pe tine Domnul”. Aceştia însă defaimă ce nu cunosc, iar cele ce, – ca dobitoacele cele necuvântătoare – ştiu din fire, într-acestea îşi găsesc pieirea. Vai lor! Că au umblat în calea lui Cain [ucigaşul de frate] şi, pentru plată, s-au dat cu totul în rătăcirea lui Balaam [care a vrut să blesteme pe cei binecuvântaţi de Dumnezeu] şi au pierit ca în răzvrătirea lui Core [cel ce s-a ridicat împotriva preoţilor şi a lui Aaron, zicând, precum sectanţii de astăzi, că toţi din popor sunt sfinţi înaintea lui Dumnezeu şi nu sunt preoţii mai presus de ei, pentru care cuvinte Dumnezeu a deschis pământul şi adâncurile iadului ca să fie înghiţiţi Core şi cei împreună cu el, cu femeile şi copii lor cu tot, după cum se vede în cartea Numeri, capitolul 16] (Iuda 1, 8-11).

Iată deci că şi atunci, în vremea Sfinţilor Apostoli, au existat eretici care, ridicându-se împotriva mărimilor pe care Dumnezeu le rânduise în Biserică prin Sfinţii Apostoli, s-au făcut ucigaşi de frate precum Cain, duşmani ai celor binecuvântaţi de Dumnezeu ca şi Balaam, primind asupra lor osânda iadului veşnic ca şi Core.
Şi că într-adevăr aceste hule sunt minciuni izvorâte din invidie se vede limpede dacă ne uităm puţin la lucrurile împotriva cărora se ridică cei ce le susţin.
Ei, de exemplu, nu acceptă să-i numească pe Sfinţii Apostoli „sfinţi apostoli”, preferând să le spună pe numele mic1.

Dar oare Apostolii nu sunt sfinţi? Ba sunt. Şi atunci, dacă îi numim Sfinţi Apostoli, oare nu spunem adevărul? Ba da. Mai ales că în afară de Sfinţii Apostoli a existat şi un apostol vânzător, ce nu se numără printre sfinţi, iar mai apoi au apărut şi alţi înşelători care şi-au zis apostoli şi pe care Biserica i-a cunoscut ca fiind prooroci mincinoşi. Deci cu atât mai mult e nevoie să îi numim pe ei Sfinţi Apostoli, pentru a fi în adevăr. Şi oare sfinţenia lor era ca a oricărui alt creştin? În nici un caz! Trebuie să nu cunoşti Biblia ca să crezi aşa ceva! Să ne uităm la cunoştinţele şi harul lor, care minunau şi Sinedriul iudeilor cel plin de meşteri în cuvinte (Fapte 4, 13)! Să ne uităm la minunile care se lucrau prin Sfinţii Apostoli ca prin nimeni altcineva: au vindecat bolnavi prin punerea mâinilor şi prin cuvânt (Fapte 3, 1-10; 5, 12; 9, 32-35) ba şi prin obiecte atinse de ei (Fapte 19, 12) şi chiar prin umbra lor (Fapte 5, 15-16)! Cine a mai auzit sau a mai văzut aşa ceva, chiar la sfinţii cei mai mari, ca doar prin umbra lor să vindece pe bolnavi şi să alunge duhurile cele necurate! Au înviat morţi, fie că aceştia muriseră de boală sau în accidente (Fapte 9, 42; 20, 9-12), au hirotonit diaconi, preoţi şi episcopi. Erau ei ca ceilalţi? Ei care doar cu cuvântul îi puteau ucide pe duşmanii lui Dumnezeu (Fapte 5, 1-11)? Ei, pe care Dumnezeu îi numeşte dumnezei zicând: Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor (Psalm 81, 1; vezi şi Ioan 10, 35)? Ei, despre care Mântuitorul lumii spune: cel ce vă ascultă pe voi pe Mine mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine (Luca 10, 16)?
Cu cât de mult sunt mai presus aceştia de oamenii obişnuiţi!

Şi atunci, de vreme ce pe oamenii obişnuiţi din jurul lor sectanţii acceptă a-i numi politicos „domnule” sau „doamnă” şi a le numi şi titlurile care li se cuvin, de profesor, sau doctor, sau ministru, sau primar, de ce nu şi Sfinţilor Apostoli? Dacă poţi spune – fără de păcat – „domnule profesor” sau „doamnă directoare”, ori altele asemenea, de ce n-ai putea spune, după titluri date de Dumnezeu, nu de oameni, Sfinţii Apostoli, sau sfânt, sau sfinţi martiri sau altele cuvenite?
Iată limpede dovedit fariseismul celor ce nu acceptă ca un sfânt mucenic să fie numit Sfântul Mucenic şi fiecare sfânt de asemenea să fie cinstit ca atare. Iată prefăcătoria dată pe faţă!

Desigur, se vor găsi farisei care să spună „dar e primejdie de mândrie şi idolatrie” (am avut parte de asemenea „replici”…).
Primejdie de mândrie? Pentru cine? Pentru sfinţii lui Dumnezeu? În nici un caz. Ei lupta şi-au dat, cununa şi-au câştigat şi acum luminează în ceruri. Mai mult, ei sunt înaintea lui Dumnezeu, văzându-I slava cea de nespus (Apocalipsa 6, 9-11). Cum ar putea să se mândrească ei acum? De ce, şi în faţa cui să se mândrească? Şi atunci e limpede că primejdie de mândrie nu există în cinstirea sfinţilor. Primejdie de idolatrie? Da, există primejdie de idolatrie. Există primejdia ca unii rătăciţi să ajungă a cinsti mai mult pe un sfânt oarecare decât pe Dumnezeu. Tot aşa există şi primejdia ca unii rătăciţi, schimbând adevărul despre Dumnezeu în minciună, să cadă în idolatrie, pretinzând că cinstesc pe Dumnezeu. (Ca samarinenii care încercau să ţină Legea aşa cum o interpretau ei şi de fapt, în loc să se închine Domnului, se închinau „
cui nu ştiau”, adică celui rău.) Dar primejdia ca unii să cadă într-o asemenea idolatrie opreşte adorarea lui Dumnezeu de către drept-credincioşi? Nicidecum! Dimpotrivă, mai mult o sporeşte. La fel este şi cu cinstirea sfinţilor – care nu este adorare, ci doar cinstire sau venerare. Faptul că unii ajung, împotriva învăţăturii sfinţilor – mărturisită prin viaţa şi scrierile lor – să îi idolatrizeze pe sfinţi, este de fapt „închinare la ce nu ştiu”. Căci nu poţi „cinsti” un sfânt călcându-i învăţătura, cum nu Îl poţi slăvi pe Dumnezeu călcându-I învăţătura.

Vedem prin urmare că cinstirea sfinţilor este plăcută lui Dumnezeu şi că lupta sectanţilor împotriva sfinţilor este urâciune înaintea lui Dumnezeu. Această luptă porneşte din amestecul de neştiinţă, pripeală şi mai ales trufie de care suferă cei rătăciţi.

Repetăm, simplu:

numele de „sfinţi” a fost binecuvântat de Dumnezeu; a-i numi sfinţi pe cei pe care Însuşi Judecătorul i-a numit aşa este cel puţin la fel de firesc cu a numi pe un profesor profesor ori pe un inginer inginer.

cinstirea sfinţilor este cinstirea ce se cuvine prietenilor Împăratului, asemenea cu cinstirea ce se cuvine îngerilor, fiind foarte departe de adoraţia cuvenită lui Dumnezeu; sfinţii sunt cinstiţi tocmai pentru că se află la mare cinste înaintea Împăratului ceresc.

Sfânta Scriptură arată limpede că în Biserică fiecare îşi are locul său, iar unii au fost aleşi de Dumnezeu pentru locuri mai de cinste decât alţii2; şi cum trebuie să-i dăm fiecăruia ce îi datorăm (I Corinteni) este obligaţia noastră ca pe cei aleşi să-i cinstim în chip deosebit.

Pentru o ultimă limpezire a celor arătate, să înfăţişăm aici alte câteva mărturii ale Dumnezeieştilor Scripturi3:

1. Legătura specială dintre Dumnezeu şi aleşii Săi se poate observa în viaţa lui Avraam (Facerea 11.27-32 şi capitolele de la 12 până la 25.8); simbolică pentru această legătură (ca şi pentru puterea deosebită pe care o au sfinţii) este cuvântul Domnului către Avraam

Te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema.” (Facerea 12.2-3).

Mai e nevoie să atragem atenţia că Avraam, deşi sfânt al Vechiului Testament, devine izvor de binecuvântare pentru cei ce îl cinstesc? Oare poate cineva să fie atât de rătăcit cu mintea şi sufletul încât să se creadă izvor de binecuvântare asemenea lui Avraam? Dacă da, cu atât mai trist pentru acela, căci rătăcirea lui e arătată de Cuvântul lui Dumnezeu.

2. Atunci când a hotărât Dumnezeu să piardă Sodoma şi Gomora cu toate cetăţile din jur, cruţând doar pe Dreptul Lot4, acesta a putut schimba o parte din hotărârea Celui Preaînalt, scăpând mica cetate Ţoar de la pieire (Facerea 19.18-22) şi auzind de la înger: „iată, îţi cinstesc faţa, şi îţi împlinesc acest cuvânt”. Iată mijlocirea sfinţilor către Dumnezeu, mijlocire ce salvează cetăţi, dar pe care adventiştii (şi alţii asemenea lor) o resping… deşi pretind că ar respecta Biblia!!

3. Atunci când a început calea cea grea a Dreptului Iosif, a avut cele două vise în care fraţii, şi chiar tatăl şi mama sa i se închinau (Facerea 37.5-11). Şi s-a împlinit aceasta5, arătându-se iar cinstirea ce se cuvine a se da sfinţilor6.

4. Cei care nu înţeleg diferenţa dintre puterea lui Dumnezeu ce lucrează prin sfinţi şi respectiv ocrotirea pentru credincioşii de rând7, să citească măcar Ieşirea capitolele 3-4 şi 7-12, pentru a vedea aceasta. Chiar dacă tot poporul lui Israel era al lui Dumnezeu, doar Moise a fost ales pentru ca Cel Ce Este să lucreze prin el minunile Sale.

5. Iar pentru a vedea dacă pot sfinţii mijlocii pentru alţi oameni – căci adventiştii nu vor să creadă că se poate aceasta – este de ajuns a vedea mărturia adusă chiar de Moise înaintea poporului lui Israel:

atunci mi-a mai zis Domnul:
“De mai multe ori ţi-am grăit şi ţi-am zis: Mă uit la poporul acesta şi văd că este popor tare la cerbice. Lasă-Mă dar acum să-l pierd şi să şterg numele lui de sub cer şi voi ridica din tine popor mai mare, mai puternic şi mai mult la număr decât ei”.
Atunci eu m-am întors şi m-am pogorât din munte, iar muntele ardea în foc. Cele două table ale legământului erau în amândouă mâinile mele. Am văzut însă că voi păcătuiserăţi înaintea Domnului Dumnezeului vostru, vă făcuserăţi un viţel turnat şi vă abătuserăţi curând de la calea pe care vă poruncise Domnul să o urmaţi. Am luat atunci cele două table şi, aruncându-le cu amândouă mâinile mele, le-am sfărâmat înaintea ochilor voştri. Apoi am îngenuncheat a doua oară înaintea Domnului, ca şi întâia oară, patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, fără să mănânc pâine şi fără să beau apă; m-am rugat pentru păcatele voastre cu care aţi greşit voi, făcând rău înaintea ochilor Domnului Dumnezeului vostru şi mâniindu-L. Că eu am fost îngrozit de mânia şi de iuţimea cu care Se mâniase Domnul pe voi, voind să vă piardă. Şi m-a auzit Domnul şi de data aceasta. Atunci Se mâniase Domnul foarte tare şi pe Aaron, vrând să-l piardă şi pe el; dar m-am rugat eu în vremea aceea şi pentru Aaron […] La Tabeerah, la Masa şi la Chibrot-Hataava voi iarăşi aţi mâniat pe Domnul Dumnezeul vostru. Când v-a trimis Domnul din Cadeş-Barnea, zicând:
„Mergeţi de luaţi pământul pe care vi-l dau Eu”,
v-aţi împotrivit poruncii Domnului Dumnezeului vostru şi nu l-aţi crezut, nici n-aţi ascultat glasul Lui. Nesupuşi aţi fost Domnului chiar din ziua când am început a vă cunoaşte. . Îngenunchind, aşadar, înaintea Domnului, m-am rugat eu patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, căci Domnul zisese să vă piardă. Eu însă m-am rugat Domnului şi am zis:
„Stăpâne Doamne, Împărate, Dumnezeule, nu pierde pe poporul Tău şi moştenirea Ta, pe care l-ai izbăvit cu mărirea puterii Tale şi pe care l-ai scos din Egipt cu mână tare şi cu braţul Tău cel înalt. Adu-Ţi aminte de robii Tăi: Avraam, Isaac şi Iacov, cărora Te-ai jurat pe Tine Însuţi; nu Te uita la cerbicia poporului acestuia, nici la necredinţa lui, nici la păcatele lui, Ca cei ce trăiesc în pământul de unde ne-ai scos Tu să nu zică: Domnul nu i-a putut duce în pământul ce le-a făgăduit şi, urându-i, i-a scos ca să-i omoare în pustiu. Ei sunt poporul Tău şi moştenirea Ta, pe care l-ai scos din pământul Egiptului cu puterea Ta cea mare şi cu braţul Tău cel înalt”

(Deuteronom 9.13-29).

Şi a ascultat Bunul Dumnezeu rugăciunile lui Moise, şi nu odată, ci de multe ori, şi pentru popor, şi pentru anumite persoane. Iată puterea rugăciunii şi posturilor sfinţilor, care salvează şi popoare întregi de la pieire! Iar noi să nu-i cinstim pe aceştia? Când lauzi pe un binefăcător care aici pe pământ ţi-a făcut un bine trecător, cu cât mai mult pe sfinţii care te ajută să câştigi Cerurile?

6. Şi dacă tot am vorbit de puterea rugăciunii sfinţilor, să mai vedem o pildă.

A strigat Iosua către Domnul şi a zis înaintea Israeliţilor: „Stai soare, deasupra Ghibeonului, şi tu lună, opreşte-te deasupra văii Aialon!” Şi s-a oprit soarele şi luna a stat până ce Dumnezeu a făcut izbândă asupra vrăşmaşilor lor (Iosua 10.12-13).

Pentru cel care citeşte aceasta sunt doar două căi deschise: sau crede Cuvântului lui Dumnezeu şi înţelege puterea dată sfinţilor, sau este necredincios.

7. Şi ca să vedem dacă Dumnezeu voieşte cinstirea sfinţilor, iar ei de asemenea (căci au voinţa lor unită cu cea a lui Dumnezeu), să mai privim la pilda Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul. Atunci când a proorocit lui Ohozia, regele lui Israel, că va muri de boala sa din pricina păcatului său, acesta a trimis oameni să-l aducă (IV Regi 1.2-9).

Atunci regele a trimis la el o căpetenie peste cincizeci cu cei cincizeci ai lui; şi acesta a venit la el, când Ilie sta pe vârful muntelui şi i-a zis: <<Omul lui Dumnezeu, regele îţi zice : <<Coboară-te!>>. Iar Ilie a răspuns: <<De sunt omul lui Dumnezeu, să se coboare foc din cer şi să te ardă pe tine şi pe cei cincizeci ai tăi!>>” (IV Regi 1.9-10).

Şi aşa a fost! Şi cu prima căpetenie care a venit, şi cu a doua (IV Regi 1.10-12). Dar atunci când a treia căpetenie şi-a plecat genunchii înaintea lui Ilie şi s-a rugat lui cu smerenie Dumnezeu a primit prin Ilie rugăciunea acestuia şi a fost cruţat el şi cei care erau cu el (IV Regi 1.13-15).

8. Tot cinstirea sfinţilor s-a arătat din plecarea la pământ a proorocilor din Ierihon înaintea lui Elisei (IV Regi 2.15). Această închinare a fost primită de Elisei, arătându-se astfel că se cuvine a cinsti pe sfinţii lui Dumnezeu.

9. Şi, ca să nu stăruim mai mult, ci în numele Sfintei Treimi să încheiem această mică mărturie, să arătăm acestea şi în Noul Testament. Nu vom insista asupra multelor minuni pe care sfinţii lui Dumnezeu le-au făcut pentru alţii, de la vindecări la învieri, mijlocind astfel primirea harului Duhului Sfânt pentru cei mai mici ori mai slabi în credinţă. Să vedem doar aceasta, că atunci când Corneliu s-a închinat Sfântului Apostol Petru, deşi acesta l-a ridicat spunând „şi eu sunt om”, pentru a nu trage închinarea lui Corneliu la idolatrie pe cei dintre cei de faţă încă neîntăriţi8, totuşi nu l-a mustrat pentru aceasta (Faptele Apostolilor 10.24-26). Şi, mai mult, atunci când s-a închinat Sfântului Apostol Pavel şi însoţitorilor acestuia temnicerul din Filipi, de asemenea nu a primit mustrare pentru aceasta, ci Botez, adică har dumnezeiesc (Faptele Apostolilor 16.29-34). Şi vedem iată, împlinindu-se şi aici cuvântul biblic: Daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste (Romani 13.7). Şi cum să nu datorăm sfinţilor cinstire? Căci şi Dumnezeiasca Scriptură mărturiseşte despre aceasta spunând: Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor (Ps. 138.17). Credem că e îndeajuns de limpede.


Note

1 Ca şi când ar fi mai mici chiar decât alţi oameni, din viaţa obişnuită, cărora le vorbesc cu „domnule” sau „doamnă” precum şi cu alte titluri, dacă le au. De multe ori poţi vedea feluriţi rătăciţi care, după ce se adresează cu maximă politeţe, cu titluri pompoase (Alteţe, Excelenţă, Sanctitate şamd) oamenilor din jur (de multe ori cu totul înstrăinaţi de Dumnezeu), vorbesc liniştiţi de „Iisus”, „Ioan”, „Pavel”, „Petru” etc, ca şi când ar fi fost colegi de grădiniţă cu Dumnezeu şi Sfinţii Săi Apostoli. Este, e bătător la ochi, o rătăcire izvorâtă din trufie şi inconştienţă.

2 Ca, de exemplu, cei 12 Apostoli, cărora Însuşi Hristos le-a spus că la venirea Sa vor şedea pe 12 scaune pentru a judeca lumea! (Matei 19, 27-29)

3 Repetăm iar şi iar că dăm doar câteva pilde, nu pe toate care există, după cum ne-au dat învăţătură şi Sfinţii Apostoli (Ioan 20.30-31). Credem însă că dacă se adaugă acestea la cele prezentate în restul capitolului, va fi limpede că cinstirea sfinţilor este bineplăcută lui Dumnezeu şi că sfinţii pot mijloci multe pentru oameni.

4 Facerea 19.29, şi în general capitolul 19.

5 Facerea 42.6 ş.u., 43.26, 44.14 şi celelalte.

6 Iar dacă unii, stăruind în rătăcire, vor spune că cinstea i s-a dat Dreptului Iosif pentru poziţia lui în Egipt, mai mult îi vom ruşina. Căci dacă un rang lumesc merită cinstire, rangurile duhovniceşti, date de Însuşi Dumnezeu, cu cât mai mult!

7 Desigur, pentru mândria omului modern expresii ca „om obişnuit” sau „credincios de rând” sunt greu de suportat! Şi totuşi mult mai bine este a fi om obişnuit sau de rând în Casa lui Dumnezeu, ba şi ultimul din ea, decât să fi în afara ei.

8 Cum s-a întâmplat în Listra, când o minune i-a făcut pe cei neştiutori (păgâni, adică) să îi creadă pe Apostoli… zeităţi (Faptele Apostolilor 14.8-18).

 

< (XV) Despre viaţă, moarte, Rai şi Iad

(XVII) Sfinţii. Maica Domnului >

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XV) Despre viaţă, moarte, Rai şi Iad

10. DESPRE VIAŢĂ, MOARTE, RAI ŞI IAD

O altă rătăcire majoră a multor secte adventiste, iehoviste şi a altora asemenea este legată de însăşi viaţa omului şi de moartea sa. Aceşti sectanţi învaţă că omul este asemenea animalelor, deci moartea sa este o nimicire totală. Prin aceasta ei se aseamănă ereticilor saduchei din vremea Mântuitorului, care nu credeau că există suflet, înviere şi îngeri. Ce este cu totul şocant este că pretind că astfel de blasfemii sunt „învăţături ale Bisericii”, deşi contrazic în chip direct cuvintele lui Hristos.

Dar să vedem de la ce pornesc ei în „demonstrarea” rătăcirii lor. De pildă, de la cuvântul:

Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbăvire. Ieşi-va duhul lor şi se vor întoarce în pământ. În ziua aceea vor pieri toate gândurile lor (Ps. 145, 3-4).

De vreme ce vor pieri toate gândurile lor în clipa morţii lor, sectanţii spun că e evident că moartea înseamnă pierirea totală a omului. De fapt însă, ca cineva să nu mai aibă gânduri nu înseamnă că dispare. Atunci când cineva doarme un somn foarte adânc, fără vise, nu este totuşi trecut în „nefiinţă”. Atunci când cineva cade într-o reverie fără gânduri nu înseamnă că nu mai există. De fapt ştim oare exact ce sunt gândurile? În această privinţă pot fi multe de spus. De foarte multe ori în Sfânta Scriptură (şi în Psalmi de asemenea) „gânduri” înseamnă „planuri” sau „intenţii” ori pur şi simplu sistem ori mod de gândire. Şi este evident că atunci când un om moare planurile şi intenţiile lui umane pier. Dar asta nu înseamnă că dispar cu totul. Mai mult, spunându-se „ieşi-va duhul lor” şi se vor întoarce în pământ apare întrebarea „ce se întâmplă cu duhul lor care iese?” Şi până la lămurirea ei nu se poate da un verdict hotărât.

În afară de acest cuvânt, ei vin şi cu altele la fel de nehotărâte, pe care le răsucesc în fel şi chip ca să se potrivească în vreun fel cu amăgirea lor.

Astfel, ei citează pe Iov, care spune: Dar omul când moare rămâne nimicit; când îşi dă omul sufletul, unde mai este el? (Iov 14, 10). Dar faptul că Iov se întreabă unde mai este omul când îşi dă sufletul este pur şi simplu o întrebare, nu o afirmaţie, aşa cum ar vrea sectanţii. Mai mult, puţin mai încolo zice omul se culcă şi nu se mai scoală; şi cât vor sta cerurile, el nu se mai deşteaptă şi nu se mai trezeşte din somnul lui (Iov 14, 12). Iată că Iov numeşte moartea somn, şi nu nimicire, şi vorbeşte de un somn al omului care durează cât vor sta cerurile. Aceasta nu este distrugere, sau desfiinţare, ci o stare tristă, neplăcută, dar nu nimicire.

O, de m-ai ascunde în împărăţia morţilor, ca să mă ţii acolo până când va trece mânia Ta, şi de mi-ai soroci o vreme când iarăşi să-Ţi aduci aminte de mine! Dacă omul a murit o dată, fi-va el iarăşi viu? Toate zilele robiei mele aş aştepta până ce vor veni să mă schimbe. Atunci Tu mă vei chema şi eu Îţi voi răspunde; Tu vei cere înapoi lucrul mâinilor Tale. Pe când astăzi Tu numeri paşii mei; atunci Tu nu vei mai lua seama la păcatul meu. Nelegiuirea mea ar fi pecetluită ca într-un sac şi greşeala mea ai spăla-o şi ai face-o albă (Iov 14, 13-17).

Pentru orice om care cunoaşte istoria mântuirii este mai mult decât limpede că Iov aici vorbeşte despre nefericita stare a celor dinaintea venirii lui Mesia, de atât de lunga aşteptare a mântuirii. Atunci domnea Legea care punea toate sub păcat, iar iertarea şi îndreptarea venite prin Hristos erau doar o nădejde îndepărtată, aproape de necrezut. Se vede însă că Iov cunoaşte prea bine existenţa împărăţiei morţilor, şi nu poate exista o asemenea împărăţie dacă cei morţi de fapt nu mai există. El spune că încrederea în învierea morţilor, palid intuită de cei din Vechiul Testament, l-ar ajuta să rabde toate zilele robiei sale până la schimbarea adusă de Hristos, Care va şterge şi toată nelegiuirea şi greşeala. Iată deci, Iov ştia că până vor veni să îi schimbe [Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi oştile cereşti] pe cei din Împărăţia morţii, ei se află într-o stare de robie. Nu de nimicire, de nefiinţă. Ca să îţi imaginezi că o asemenea discuţie despre viaţa după moarte înseamnă o credinţă în nimicirea totală a omului la moartea sa trebuie să ai o imaginaţie cel puţin ciudată, ca să nu spunem cu totul deviată. Ca să nu mai spunem că puţin mai departe chiar Iov a zis şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu (Iov 19, 26). Şi acest cuvânt, ca şi cel al Sfântului Apostol Pavel ne arată că viaţa omului, deşi atât de legată de trup, nu se termină însă odată cu acesta. Căci şi Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre descoperirile înalte ce i s-au făcut, spune:

Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – că a fost răpit în Rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască (II Corinteni 12, 2-4).

Iată prin urmare că se poate ca omul să fie în afară din trup, şi încă având o asemenea putere de a simţi şi judeca încât cu greu poate deosebi această stare de cea în trup1. Aşa ceva nu ar fi cu putinţă dacă omul ar fi doar trup! Este, prin urmare, o mărturie foarte limpede a Scripturii asupra existenţei sufletului omenesc şi autonomiei sale faţă de trup.

Dar vin – în ciuda acestor cuvinte limpezi care ar trebui să îi facă mai prudenţi – sectanţii cu un text din cartea Ecleziastul, pe care tăindu-l după voia lor îl folosesc să-şi „dovedească” rătăcirea. Iată textul prezentat de sectanţi:

Căci soarta omului şi soarta dobitocului este aceeaşi: precum moare unul, moare şi celălalt şi toţi au un singur duh de viaţă, iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul. Şi totul este deşertăciune! Amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc (Ecleziastul 3, 19-20).

Dar Biblia nu se tâlcuieşte prin cuvinte rupte din context. Şi cu atât mai mult nu poţi face acest lucru cu o carte ca Ecleziastul, în care se prezintă puncte de vedere contradictorii, pentru ca doar mai târziu să se facă diferenţa, şi să se prezinte o concluzie. Şi de multe ori lucrurile sunt lăsate sub semnul întrebării, pentru a fi lămurite în alte cărţi ale Bibliei. Aşa se întâmplă şi aici, căci după cuvântul de mai sus urmează, neaşteptată, o întrebare:

Cine ştie dacă duhul omului se urcă în sus şi duhul dobitocului se coboară în jos, către pământ? (Ecleziastul 3, 21).

Iată, dintr-o dată, că afirmaţiile categorice prezentate de adventişti şi alţii asemenea sunt doar o vorbă spusă cu îndoială, îndoială dovedită de întrebarea ce-i urmează. Nu sunt un cuvânt categoric şi cu autoritate, ci doar o mărturisire a unei tulburări şi îndoieli, aşa cum sunt foarte multe în cartea Ecleziastul. Autorul trece pe cititor prin tot felul de păreri şi îndoieli ale omului, susţinându-le şi doborându-le rând pe rând. Nu le prezentăm aici, ci îndemnăm doar pe doritori să citească această carte, pentru a vedea cât de încâlcit este firul ei şi cum trece prin cele mai felurite şi mai deosebită stări până ajunge la final2. Oricum însă, pentru a încerca să te bazezi într-o problemă atât de importantă pe un cuvânt pe care însuşi vorbitorul îl pune la îndoială trebuie să fi cu adevărat lipsit de argumente serioase!

Totuşi, chiar din această carte, sectanţii mai vin de multe ori cu încă un cuvânt, pe care de asemenea îl răsucesc pentru a părea că le dă dreptate.

Cei vii ştiu că vor muri, dar cei morţi nu ştiu nimic şi parte de răsplată nu mai au, căci numele lor a fost uitat. Şi dragostea lor, ura lor şi pizma lor a pierit de mult şi nu se vor mai bucura niciodată de ceea ce se face sub soare (Ecleziastul 2, 5-6).

De fapt, s-o spunem drept, de obicei sectanţii citează numai prima parte, prima frază, din acest text, deoarece a doua atinge un punct pe care ei încearcă să îl evite (faptul că Raiul nu va fi pe pământ, ci într-o lume nouă, refăcută de Dumnezeu după Judecata cea mare3). Dar se vede din întregul acestui cuvânt că nu este vorba despre o desfiinţare totală, ci despre o stare nefericită, firească pentru cei din Vechiul Testament, care se duceau, ca urmare a lipsei Răscumpărătorului, în Iad. Acolo, fireşte, ei nu mai aveau nimic de ştiut sau de comentat; numele lor era uitat, dragostea, ura şi pizma, ca lucruri lipsite de suport în singurătatea şi pustiul Împărăţiei morţilor, erau de mult pierite. Când eşti într-o singurătate, într-un întuneric ce durează ani şi secole şi milenii, se înţelege că nu mai ai nici pe cine să iubeşti, nici pe cine să urăşti, nici pe cine să invidiezi (pizmuieşti). Că este aşa se vede tot din Ecleziastul, din cuvântul ce zice Chiar dacă ar trăi mulţi ani, omul să se bucure de toate şi să-şi aducă aminte de zilele cele din întuneric, căci multe vor fi (11, 8). Aceste zile din întuneric sunt aceleaşi cu zilele robiei de care vorbeşte Iov, sunt lunga aşteptare din întunericul Şeolului a venirii Răscumpărătorului.

Este greu de înţeles cum poate cineva să pretindă că nu există viaţă după moarte, că viaţa este nimicire totală, când în tot Vechiul Testament se vorbeşte, de atâtea ori, de ceea ce Iov numeşte ţinutul întunericului şi al umbrelor morţii, Ţara de întuneric şi neorânduială unde lumina e totuna cu bezna (Iov 10, 21-22). Şi, pentru că nu dorim a stărui mai mult asupra multelor mărturii din Vechiul Testament, care ar avea trebuinţă de o carte întreagă, ne mulţumim a mai arăta doar că această parte a Bibliei [Vechiul Testament] dă şi dovadă a puterii Raiului ceresc de a ţine întru sine pe oameni cu tot cu trup! Acest lucru se poate vedea cu multă limpezime în răpirea lui Enoh şi Ilie cu trupul la cer (Facerea 5, 24; IV Regi 2, 11). O asemenea mutare arată că Raiul poate ţine întru sine pe oameni, deci are o existenţă reală şi care nu este în nici un caz limitată la îngeri. Toate aceste mărturii, dacă nu ar fi pur şi simplu ignorate de sectanţi, ar trebui măcar să-i pună pe gânduri, dacă nu să-i lămurească deplin.

Să lăsăm însă cele ale Vechiului Testament, şi să mergem la Testamentul Nou.

Să ne mirăm din nou? Există o asemenea mulţime de mărturii atât ale existenţei sufletului în afara trupului şi a vieţii după moarte, cât şi a faptului că Raiul nu va fi pe pământul acesta, încât nu poţi să nu te uimeşti de cei care susţin altceva (pretinzând totodată că… respectă Biblia!).

Iată Cuvântul lui Dumnezeu:

El are lopata în mână şi va curăţa aria Sa şi va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc nestins (Matei 3, 12).

Cum ar putea să fie foc nestins dacă nu există pedeapsa veşnică, adică Iadul?

Zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob în Împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Matei 8, 11-12).

Iată că după cuvântul lui Hristos există un întuneric cel mai din afară, unde nu este nimicire totală, cum cred rătăciţii, ci plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? (Matei 8, 29).

Iată că şi diavolii se temeau nu de vreo nimicire totală, ci de chinuirea despre care vorbise şi Hristos mai înainte (Matei 8, 12).

Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena (Matei 10, 28).

Iată că există şi suflet şi trup, deşi rătăcirile iehoviste şi multe secte adventiste spun că sunt acelaşi lucru. Vedem însă că nu e aşa, căci întâi se arată că în lume trupul poate fi ucis, iar sufletul nu, dar este cu putinţă ca prin supunerea faţă de diavol şi sufletul şi trupul să se piardă în „Gheena”. Gheena era groapa de gunoi a Ierusalimului, care ardea în permanenţă şi devenise un simbol al Iadului şi chinurilor sale. Deci, în limbajul firesc al compatrioţilor Săi, Hristos avertizează asupra primejdiei ca şi sufletul şi trupul să ajungă în Iad!

Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, vor culege din împărăţia Lui toate smintelile şi pe cei ce fac fărădelegea, şi-i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 13, 41-43).

Mai e nevoie să repetăm? Iată cât de limpede este că în cuptorul de foc nu are loc o nimicire totală, cum îşi imaginează unii, ci plângere şi scrâşnire a dinţilor, un chin care nu se mai sfârşeşte. Este, desigur, îngrozitor, dar textul este limpede şi Cuvântul lui Dumnezeu este acesta.

Aşa va fi la sfârşitul veacului: vor ieşi îngerii şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi. Şi îi vor arunca în cuptorul cel de foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Matei 13, 49-50; vezi şi Matei 22, 13; 24, 51; 25, 30; Luca 13, 28-30 etc.).

Şi iată Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El (Matei 17, 3; Marcu 9, 4; Luca 9, 30).

A crede că Moise a fost înviat câteva clipe, doar ca să stea de vorbă câteva secunde cu Hristos şi Ilie şi apoi să fie ucis din nou… e cel puţin deplasat4. Ce ar putea vorbi – şi de ce – un om abia sculat din morţi şi care se trezeşte în faţa lui Dumnezeu? La ce i-ar folosi această discuţie lui Moise? Se joacă Dumnezeu de-a învierea şi moartea cu oamenii? E absurd! Pentru cei cu asemenea idei, s-a spus: Dumnezeu nu este al morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El (Luca 20, 38).

[…] mai bine este pentru tine să intri în viaţă ciung sau şchiop, decât având amândouă picioarele să fii aruncat în focul cel veşnic (Matei 18, 8). De ce ar fi veşnic focul, dacă nu ar fi veşnic omul, fie că se duce în Rai, fie în Iad?

Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Apoi va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu m-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică (Matei 25, 31-46).

Am dat întreg citatul pentru a vedea oricine cât de limpede este descrisă această scenă de judecată, şi cât de departe sunt criteriile de judecată ale lui Hristos de sistemul doctrinar al adventiştilor şi cum corespund ele cu învăţăturile ortodoxe despre milostenie şi dragoste. De asemenea, este important să vedem că există o osândă veşnică; aceasta nu poate fi acea nimicire totală despre care vorbesc sectanţii, deoarece aceea ar fi pur şi simplu o execuţie, şi nu se poate spune că o execuţie este osândă veşnică. O pedeapsă veşnică este una de pe urma căreia cel pedepsit suferă veşnic; dar cum ar putea suferi cineva care nu mai există? Este evident, prin urmare, că alta este pedeapsa – nu nimicirea totală – , iar Hristos a numit-o mai înainte: focul veşnic, întunericul veşnic, plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

Se reia această mărturie şi în Sfânta Evanghelie după Luca.

Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor, când veţi vedea pe Avraam şi pe Isaac şi pe Iacob şi pe toţi proorocii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi aruncaţi afară (Luca 13, 28).

Iată că cei condamnaţi sunt aruncaţi afară, de unde văd Împărăţia lui Dumnezeu! Ceea ce înseamnă că vor continua să existe, dar în afară, chinuindu-se veşnic.

Acest lucru de altfel este spus de Mântuitorul limpede şi în altă parte. Căci este scris:

Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, pe nume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum, aici, el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: au pe Moise şi pe prooroci, să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi (Luca 16, 19-31).

Oare mai e ceva de spus? E atât de limpede spus totul de Domnul, încât ar trebui ca toţi învăţătorii mincinoşi să tacă, ruşinaţi de rătăcirea lor. Iată deci că Însuşi Dumnezeu vorbeşte despre locul de osândă în care se afla bogatul cel nemilostiv, şi de locul din Rai în care se afla Lazăr5. Dacă Domnul a vorbit, cine va mai grăi? Iată chinul veşnic, şi iată Raiul veşnic, şi iată prăpastia dintre ele. E limpede că nu sunt pe pământ acestea (căci de vreme ce pe pământ erau fraţii cei neîndreptaţi, Lazăr şi bogatul cel nemilostiv se aflau fiecare în locul rânduit de Dumnezeu). Şi se vede prin urmare adevărul şi adâncimea învăţăturii ortodoxe despre viaţă şi moarte; şi, bineînţeles, rătăcirea sectanţilor.

Să mai adăugăm şi alte cuvinte ale Noului Testament?

Adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia (Ioan 5, 25).

Ce înseamnă oare acest cuvânt ciudat? Morţii vor auzi şi vor învia? Dar ce înseamnă şi acel cuvânt, asemenea cu acesta, lasă morţii să îşi îngroape pe morţii lor (Matei 8, 22)? Oare pot morţii să îngroape ceva sau pe cineva? Şi cum pot avea morţii… morţi? Aşa cum se vede şi în cuvântul către Timotei al Sfântului Apostol Pavel (I Timotei 5, 6), cei care sunt conduşi de patimi sunt morţi sufleteşte, deşi trupeşte viază. Aşa cum prin Pogorârea Sfântului Duh s-a putut vedea Împărăţia cerurilor venind cu putere, măcar că era destul până la A doua venire, la fel cel ce se supune păcatului gustă Iadul şi moartea veşnică încă de aici. Astfel se lămureşte şi acel cuvânt ce nedumereşte pe sectanţi: Sufletul care păcătuieşte va muri (Iezechiel 18, 20). Căci nu e vorba de o nimicire fizică a sufletului, ci de osânda Iadului, care este moartea cea adevărată şi veşnică.

Vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele spre învierea osândirii (Ioan 5, 29-30).

Nu poate fi o înviere a osândirii, dacă aceasta înseamnă moarte la propriu.

Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viaţă veşnică. […] Eu sunt pâinea cea vie, Care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din Pâinea Aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu… Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi… Aceasta este Pâinea Care s-a coborât din cer, nu precum au mâncat părinţii voştri mana şi au murit. Cel ce mănâncă această pâine nu va muri în veci (Ioan 6, 47-58).

Se vede de aici, ca şi din multe alte locuri, că moartea fizică poate fi însoţită sau nu de o altă „moarte”, care este pedeapsa Iadului. Cei din Vechiul Testament au gustat-o oricum, deoarece Mesia încă nu venise; de aici şi tânguirea permanentă a drepţilor, dorul lor faţă de venirea lui Hristos Izbăvitorul. Acum însă, iată, a venit Izbăvitorul, şi Îşi dă viaţa, şi Trupul şi Sângele, pentru ca cei ce cred în El să nu mai guste Iadul, ci să se mute din moarte la viaţă. Cel care devine ucenic al lui Hristos şi parte a Bisericii şi se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele lui Hristos nu va muri în veci. Se întâmplă aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: pentru mine viaţa este Hristos şi moartea un câştig (Filipeni 1, 21). Şi întăreşte acest cuvânt Sfântul Apostol, mărturisindu-şi nedumerirea:

Sunt strâns din două părţi: doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos, şi aceasta este cu mult mai bine; dar este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup (Filipeni 1, 23-24).

Iată cât de pe faţă se spune adevărul, cât de limpede se arată că cei care sunt întru Hristos s-au mutat din moarte la viaţă şi nu vor gusta moartea! De aceea avem încredere şi voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem cu Domnul (II Corinteni 5, 8). Căci nu ar fi cu putinţă să îi fim bineplăcuţi lui Hristos şi în afara trupului dacă atunci nu am putea fi alături de El (II Corinteni 5, 9). Dar că există această petrecere cu Hristos după moarte se vede limpede din toate locurile citate, ca şi din altele, pe care nu le-am mai înfăţişat. Mai dăm doar o singură pildă a acestui adevăr arătat atât de clar în toată Scriptura:

Şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o. Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei (Apocalipsa 6, 9-11).

Să mai aducem aminte că se arată lămurit că după Jertfa şi moartea Sa, Hristos s-a coborât cu duhul la Iad, pentru a elibera duhurile celor de acolo?

Pentru că şi Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe, şi se pregătea corabia în care puţine suflete, adică opt, s-au mântuit prin apă (I Petru 3, 18-20, dar vezi şi 21-22).

Se vede limpede aici că nu este vorba de îngerii căzuţi, căci aceştia au căzut înainte de căderea omului în păcat, ci de oamenii care murind înainte de venirea lui Hristos (ca cei din vremea lui Noe) erau sub blestemul neascultării lui Adam.

Să mai dăm citate? Credem că este mai mult, mult mai mult decât îndeajuns pentru orice om cinstit.

Iată iar şi iar mărturisit acelaşi adevăr: moartea este urmată de judecata sufletului, care este fie dus de îngeri în Rai, fie aruncat în chinurile Iadului.

O să mai arătăm pe scurt o lămurire a unei întrebări care nu este a credinţei, ci a necredinţei. De ce, se miră unii, pentru faptele săvârşite într-o viaţă scurtă, limitată, să primească cineva o pedeapsă veşnică? La fel ne putem întreba însă – dar aceasta nu ne convine de obicei – de ce pentru faptele săvârşite într-o viaţă scurtă, limitată, să primească cineva o răsplată veşnică? Răspunsul este simplu: alegerea! E alegerea fiecăruia: ce fel de viaţă vrea să ducă – o viaţă cu iubire faţă de ceilalţi sau o viaţă egoistă? Cele două lumi, Raiul şi Iadul, sunt special făcute pentru aceste două feluri de a trăi. În Rai Dumnezeu, Care e Iubirea, Îşi manifestă deplin dragostea, şi la fel şi îngerii şi sfinţii. În Iad fiecare trăieşte într-o singurătate cât mai deplină, şi Dumnezeu Se ascunde cât mai mult, lăsându-i pe oameni în „libertatea singurătăţii” pe care au dorit-o toată viaţa6.

Revenind însă la subiectul capitolului, vedem că viaţa după moarte, aşa cum a fost rânduită de Dumnezeu, dă oamenilor îndată după moarte o răsplată cuvenită. Totodată, ea asigură Biserica luptătoare de sprijinul cetelor de sfinţi, ştiut fiind că mult poate rugăciunea dreptului înaintea lui Dumnezeu. Pe de altă parte însă, rătăcirea sectanţilor încearcă să promoveze imaginea unui dumnezeu nedrept, ce prăbuşeşte pe păcătos şi pe drept în aceeaşi nimicire. Prin minciunile pe care le spun şi cred în aceste privinţe ei, aşa cum am spus, încearcă – voit sau nu – să mutileze Biserica de partea ei cerească, ce se compune din nenumăraţii sfinţi ai lui Hristos care de veacuri trăiesc în lumina cea neapropiată a lui Dumnezeu.


Note

1 Desigur, aşa cum descrie Sfântul Apostol Pavel acea stare, ea este pentru sfinţii aleşi de Dumnezeu spre asemenea descoperiri. Dar ea nu este străină de starea pe care o trăieşte fiecare atunci când moare şi se desparte de trup.

2 Ecleziastul este o carte filozofică a Bibliei, şi este scrisă pentru ca cei obişnuiţi cu acest fel de gândire să înţeleagă astfel multe din adevărurile pe care cu greu le-ar primi altfel; nu trebuie uitat niciodată că Scriptura este scrisă pentru toţi oamenii, şi de aceea are felurite cărţi cu felurite chipuri de înfăţişare a Învăţăturii de credinţă.

3 Aici acest lucru se vede din faptul că spune că „nu se vor mai bucura niciodată de ceea ce se face sub soare”, or ar trebui să se întâmple acest lucru pentru cei drepţi dacă în Ziua de Apoi ar fi înviaţi spre a se bucura într-un Rai pământesc (aşa cum greşit învaţă majoritatea sectelor neoprotestante).

4 Iehoviştii, conştienţi de contrazicerea dintre acest text al Bibliei şi doctrina lor, spun în materialele lor de propagandă că au apărut două făpturi ce „păreau a fi Ilie şi Moise” . Dar Sfânta Scriptură spune că erau, nu că păreau a fi.

5 Să ne aducem aminte că Însuşi Iisus Hristos a arătat că după moarte sufletul se duce fie în Rai, fie – ferească Dumnezeu – în Iad (Luca 16.19-31). Acest cuvânt nu poate fi negat, fără a-L blasfemia pe Hristos. E limpede că Hristos a spus că Lazăr şi bogatul (care nu mai are nume, căci a fost şters din Cartea vieţii) au existat, au murit şi au ajuns în Rai şi respectiv Iad, în vreme ce trupurile lor putrezeau pe Pământ, fraţii celui bogat îşi vedeau de viaţa lor moartă etc. Deci nu venise nici Judecata de apoi, nici refacerea lumii, căci nu ar mai fi fost păcătoşi în lume. Şi totuşi erau unul în Rai şi celălalt în Iad. A nu înţelege lucrul acesta înseamnă pur şi simplu rea-voinţă.

6 De câte ori auzim „e viaţa mea şi fac ce vreau cu ea”, „fac ce-mi place”, „trăiesc cum îmi place mie”, „mie nu-mi spune nimeni cum să trăiesc” etc., avem de-a face cu acest fel de vieţuire egoistă, care nu ţine cont de ceilalţi. Pentru cei care trăiesc astfel „dragostea” înseamnă de fapt patimă, plăceri sexuale, plăcerea de a poseda etc., toate păcate şi murdării, iar nu dragoste adevărată. De aceea nici nu au parte de astfel de „dragoste” în Iad, căci ar însemna înveşnicirea păcatului, ceea ce nu este cu putinţă; şi la fel e cu toate patimile şi plăcerile lor.

< (XIV) Tălmăcirea şi răstălmăcirea Sfintelor Scripturi

(XVI) Sfinţii >

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XIV) Tălmăcirea şi răstălmăcirea Sfintelor Scripturi

9. TĂLMĂCIREA ŞI RĂSTĂLMĂCIREA SFINTELOR SCRIPTURI

Sola Scriptura”, „doar Scriptura”, strigă sectanţii (care, de altfel, aşa cum am văzut, o tot încalcă). Prin această expresie vor să spună că pentru credinţă şi mântuire este necesară şi suficientă totodată doar Sfânta Scriptură.

Acest lucru are la origine atitudinea eretică a Romano-catolicismului şi papilor de la Roma care, de-a lungul timpului, au pus Biblia sub obroc, înlocuindu-o cu tot felul de răstălmăciri ale unor teologi, de multe ori comentaţi greşit de alţi teologi ş.a.m.d.
Cu adevărat, Evul Mediu a fost pentru apusul Europei o vreme de mare întuneric sufletesc. Papalitatea avea o lăcomie de nedescris de putere lumească, şi folosea orice superstiţie pentru a apăsa şi mai greu asupra oamenilor, pentru a-i manevra şi controla. Nenumărate ordine călugăreşti împânzeau ţările catolice şi controlau tot ce se putea controla. Dar nu spre lauda lui Dumnezeu, nu spre vestirea Evangheliei, ci spre creşterea puterii Romei, spre slava Papei. Din această pricină şi românii din acele timpuri, cu vechiul şi puternicul bun-simţ pe care îl aveau, au numit Romano-catolicismul Papistăşie sau Papistăşism, ca pe o religie ce avea în centru nu pe Dumnezeu ci pe Papa de la Roma
1. Pentru a se putea susţine această dominaţie întunecată era nevoie ca lumina Cuvântului lui Dumnezeu să fie ascunsă oamenilor. Ca urmare, a apărut o luptă între cei care însetau de Cuvântul lui Dumnezeu şi Papalitate, care de obicei era câştigată, prin cele mai crâncene mijloace, ce aceasta din urmă. Măcelurile organizate împotriva celor ce se opuneau Papalităţii sunt prea multe şi prea cumplite pentru a fi descrise într-o singură lucrare, aşa că nu le putem înfăţişa aici. Dar este bine de ştiut că Inchiziţia, cu tot cumplitul ei renume (de altfel meritat) a fost doar o parte din aparatul de teroare folosit de Vatican împotriva nesupuşilor.

Încetul cu încetul însă, sătule de dominaţia Romei, mai multe (şi tot mai multe) familii nobiliare ale Apusului au început a sprijini pe ascuns forţele centrifuge. Renaşterea a fost una dintre acestea, o întoarcere la păgânismul greco-roman, dar şi o depărtare evidentă de principiile romano-catolice. O altă mişcare de acest fel a fost Reforma, care preconiza revenirea la vechile principii creştine. Din nenorocire, reformaţii nu cunoşteau aceste principii, aşa că, fugind de ereziile Romei, au ajuns să îmbrăţişeze alte erezii, de multe ori tocmai din dorinţa de a se deosebi de Roma.

În ceea ce priveşte tâlcuirea Sfintelor Scripturi, atitudinea OFICIALĂ (sau DECLARATĂ) a feluritelor grupări protestante poate fi rezumată de cuvintele lui John Knox rostite în faţa reginei Scoţiei:

Cuvântul lui Dumnezeu se explică singur; şi dacă o neclaritate apare în vreun loc, Duhul Sfânt, Care nu Se contrazice niciodată, explică acelaşi lucru mai lămurit în alte locuri, aşa încât să nu rămână nici o îndoială decât pentru aceia care rămân ignoranţi din rea credinţă.

Înainte de a privi această afirmaţie în chip teologic, pentru a înţelege că este greşită în esenţă este de ajuns să-i privim efectul. Citind Biblia şi interpretându-o singuri, cu cea mai mare sinceritate de care erau în stare, apusenii au ajuns să înfiinţeze sute de grupări „creştine”, fiecare sigură că ea (şi doar ea) este cea adevărată. Dacă John Knox şi cei asemenea lui ar fi avut dreptate, citirea Bibliei ar trebui să ducă pe toţi oamenii la aceeaşi religie, la aceleaşi învăţături religioase. la aceleaşi păreri. Ceea ce nu se întâmplă.
Şi e ceva care arată şi mai limpede greşeala acestei păreri citate mai sus. Dacă ar fi de ajuns citirea Scripturilor şi Duhul ar lămuri lucrurile pe măsura citirii, nu ar mai fi nevoie de alte cărţi de teologie, şi cu atât mai puţin de şcoli teologice. Ar fi de ajuns să pui copilului Biblia în mână!
De fapt însă toate sectele apusene, fie că e vorba de Romano-catolicism, de Luteranism, de Baptism, de Adventiştii sâmbetişti sau de oricare alţii, toate sectele apusene se bazează NU pe Biblie, ci pe VORBELE sau CĂRŢILE întemeietorilor lor, fie că e vorba de Papa Nicolae I, de Martin Luther, de Hellen White sau oricare alţii. Aceste vorbe sau cărţi, prin care autorii îşi expun părerile asupra Bibliei, sunt cele care îi învaţă pe credincioşi CUM să înţeleagă, de fapt, Scriptura. Aceste lucrări formează o
tradiţie rătăcită şi înşelătoare, opusă Sfintei Tradiţii, şi care este în adevăr temelia rătăcitelor religii pseudo-creştine.

Dovada? Ne-o dau însuşi adventiştii!

Lucrările lui Flavel, Izvorul vieţii şi Metoda harului, au învăţat pe mii de oameni cum să îşi predea sufletele lui Hristos. Cartea lui Baxter, Pastorul reformat, s-a dovedit o binecuvântare pentru mulţi care doreau o reînviorare a lucrării lui Dumnezeu, iar cartea Odihna veşnică a sfinţilor şi-a făcut lucrarea, conducând sufletele către «odihna» care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu.”2

Aceste cuvinte ale lui Hellen White mărturisesc limpede împotriva principiului „Sola Scriptura” atât de des proclamat şi folosit de adventişti (şi nu numai) împotriva altor religii. Nu doar respectul faţă de aceste cărţi, ci pur şi simplu folosirea lor este un fapt ce contrazice acest principiu. Dar dacă suntem atenţi şi la formele de respect faţă de aceste cărţi, ne dăm şi mai bine seama de confuzia şi înşelarea în care se scaldă sectanţii. Astfel, despre două din lucrările lui Flavel, Hellen White spune că „au învăţat pe mii de oameni cum să-şi predea sufletele lui Hristos”. Ce şocant pentru un adventist sincer şi atent la ce citeşte! Nu a fost suficientă Biblia pentru a-i învăţa pe oameni acest lucru?? Dacă Flavel a înţeles acest lucru citind Biblia, prin lămurirea Duhului Sfânt, era firesc să înţeleagă şi ceilalţi! Sau… sau Biblia nu e suficientă pentru a-i învăţa pe oameni „cum să-şi predea sufletele lui Hristos” şi e trebuinţă să fie „completată” de Flavel şi alţii asemenea? Ori pentru o „reînviorare a lucrării lui Dumnezeu” era nevoie de o carte scrisă de Baxter sau de altul? Nu era suficientă citirea Bibliei? Nu prevăzuse Dumnezeu că va fi nevoie de această „reînviorare”, ca să pregătească în Biblie cele necesare? Şi dacă nu, înseamnă că principiul „Sola Scriptura” este la fel de mincinos ca „Sola Fide”. Şi dacă da, înseamnă că Baxter şi cei care l-au urmat sunt în rătăcire, de vreme ce au adăugat cuvintele lor Scripturii!
La fel este şi cu toate celelalte cărţi lăudate de sectanţi, în ciuda faptului că reproşează altor confesiuni tocmai că… folosesc şi cinstesc şi alte cărţi decât Biblia!

Ca să ne convingem şi mai bine de… ameţeala sectantă în această privinţă, să vedem cum îşi prezintă Hellen White chiar cartea din care am citat:

Scopul acestei cărţi este de a dezvălui scenele marii lupte dintre adevăr şi rătăcire; să descopere vicleniile lui Satana şi mijloacele prin care i se poate rezista cu succes; să prezinte o soluţie satisfăcătoare marii probleme a răului, aruncând o astfel de lumină asupra originii şi sorţii finale a păcatului, încât să scoată în evidenţă pe deplin dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu în procedeele cu creaturile Sale; precum şi să arate natura neschimbătoare şi sfântă a Legii Sale. Rugăciunea sinceră a scriitoarei este ca, prin influenţa acestei cărţi, oamenii să fie eliberaţi de puterea întunericului şi să devină «părtaşi la moştenirea sfinţilor în lumină», pentru slava Aceluia care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi3.

Ce vorbe de necrezut! Întemeietoarea sectei adventiste spune aşa ceva!
Au nu dezvăluie Biblia destul din „scenele marii lupte dintre adevăr şi rătăcire”?
Este nevoie de o carte scrisă de Ellen White ca să „descopere vicleniile lui Satana şi mijloacele prin care i se poate rezista cu succes”?
Nu este în stare Biblia să descopere vicleniile lui Satana şi mijloacele prin care i se poate rezista cu succes?
E necesară o carte scrisă la aproape 2000 de ani după venirea lui Hristos pentru a se prezenta o „soluţie satisfăcătoare” marii probleme a răului?
El nu a prezentat-o prin Evanghelia Sa?
Sau nu e destul de limpede ori destul de satisfăcătoare?
Şi tot aşa, nu aruncă Biblia o lumină destul de puternică asupra originii şi sorţii finale a păcatului încât să scoată în evidenţă pe deplin dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu?
Nu aruncă Biblia o astfel de lumină, dar o aruncă o carte scrisă de Hellen ?
Incredibil!
Pentru cineva care declară că „Biblia se lămureşte prin ea însăşi” şi că nu este nevoie de nici un fel de tradiţie care să „completeze” Scriptura, aceste afirmaţii sunt pur şi simplu aberante!
Ca să nu mai amintim că, după spusele lui Hellen White, cartea ei arată „natura neschimbătoare şi sfântă a Legii” lui Dumnezeu!
E oare nevoie de o carte suplimentară faţă de Biblie pentru a arăta acest lucru?
Şi, mai mult decât atât, culmea absurdităţii, confuziei şi chiar, iertaţi să fim, dar textul o impune, a prostiei, finalul acestei declaraţii a autoarei: „Rugăciunea sinceră a scriitoarei este ca, prin influenţa acestei cărţi, oamenii să fie eliberaţi de puterea întunericului şi să devină «părtaşi la moştenirea sfinţilor în lumină», pentru slava Aceluia care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi”!
E nevoie de „influenţa” cărţii ei pentru eliberarea oamenilor de sub puterea întunericului?
Nu e de ajuns Biblia?!
Nu e de ajuns ceea ce păstrează Sfânta Scriptură pentru ca oamenii să fie eliberaţi de puterea întunericului şi să devină „părtaşi la moştenirea sfinţilor în lumină”?
UNDE MAI ESTE PRINCIPIUL „SOLA SCRIPTURA„???

Iată ce puteri şi influenţe îşi arogă această autoare şi, aşa cum am văzut, aceleaşi sunt arogate şi de alte scrieri ale autorilor apreciaţi de unii sau alţii dintre protestanţi. Trebuie să subliniem că, în imensa majoritate a cultelor şi religiilor atacate de aceşti sectanţi pentru tradiţiile lor, rolul acelor tradiţii nu e cu absolut nimic mai mare decât rolul atribuit de adventişti cărţilor arătate aici. De aceea teoretica duşmănie a sectanţilor faţă de tradiţie este, la fel cu duşmănia faţă de sfinţi, o simplă formulă falsă, o înşelare fără acoperire în realitate.
În realitate, toţi cei care 

Am arătat până acum felul în care sectanţii (adventişti şi nu numai), se contrazic pe ei înşişi în privinţa proclamatului principiu „Sola Scriptura”. Dar trebuie să subliniem că şi din punct de vedere teologic şi biblic principiul „Sola Scriptura” este greşit!

Iată, vom privi întâi poziţia Vechiului Testament faţă de acest lucru. Astfel, în primul rând să remarcăm faptul că până la Moise, când se dă pentru prima oară Legea, nu a existat DECÂT Tradiţia. Doar de la Moise apare Scriptura, prin primele cinci cărţi sfinte, numite de aceea, cu un nume general, şi Pentateuhul. În paralel cu această primă formă a Scripturii a continuat să existe şi Tradiţia. Dar această Tradiţie era oare bine privită de Dumnezeu? Sau era ceea ce condamna Hristos spunând: „pentru ce şi voi stricaţi Legea lui Dumnezeu, învăţând porunci care sunt ale oamenilor”? Să vedem ce spune Scriptura!

În Vechiul Testament, în cartea IV Regi 1, 18 se spune: celelalte fapte pe care le-a făcut Ohozia sunt scrise în cartea cronicilor regilor lui Israel. Această carte, Paralipomena, sau Cartea Cronicilor, se află în Biblie şi este, prin urmare, parte din Cuvântul lui Dumnezeu. Asemenea trimiteri mai există (de exemplu IV Regi 10, 34; II Paralipomena 24, 27; Matei 3, 3; Luca 16, 29 etc.), dar ceea ce e foarte important pentru aprecierea Tradiţiei e faptul că acelaşi tip de trimitere există şi pentru cărţi care nu sunt în Biblie! Astfel, chiar în Prima Carte a Cronicilor (I Paralipomena), scrie Faptele lui David, cele dintâi şi cele de pe urmă, sunt scrise în însemnările lui Samuel văzătorul şi în însemnările lui Natan proorocul şi în însemnările lui Gad văzătorul. Şi iar scrie, la II Paralipomena 9, 29, că celelalte fapte ale lui Solomon, de la cele dintâi până în cele de pe urmă, sunt scrise în cartea lui Natan proorocul, în proorocia lui Ahia Şilonitul şi în vedeniile lui Ido văzătorul despre Ieroboam, fiul lui Nabat. Mai sunt şi alte asemenea trimiteri (II Paralipomena 12, 15; 13, 22 etc.), dar şi acestea sunt de ajuns pentru a înţelege două lucruri. Întâi, că Biblia trimite limpede şi direct la cărţi aflate în afara sa, adică la ceea ce se numeşte în limbaj obişnuit „Sfânta Tradiţie”. Că aceste cărţi sunt adevărate (deci beneficiază de o anume inspiraţie dumnezeiască) este evident tocmai prin faptul că Sfânta Scriptură le recomandă ca fiind demne de citit (deci adevărate), fiindcă tot omul este mincinos4. Apoi, al doilea lucru ce se cuvine înţeles din prezenţa lor în Sfânta Scriptură este legat de faptul că… au dispărut! Deci care e rostul menţionării lor, ştiind că Biblia este cuvânt veşnic, de vreme ce Dumnezeu le-a menit dispariţiei? Este evident că prin exemplul lor Dumnezeu a vrut să arate că există o Tradiţie Sfântă, compusă din lucruri care, deşi nu sunt consemnate în Biblie, sunt totuşi vrednice de ascultare.

Acest lucru se vede limpede şi în Noul Testament, prin mai multe cuvinte ale Duhului Sfânt. Astfel, ştim întâi că Iisus Hristos Domnul nu lăsat scris de mâna Sa nimic. Deci de la începutul propovăduirii Sale şi până la scrierea ultimei cărţi a Noului Testament, Apocalipsa, Sfânta Tradiţie a fost cea care a ţinut şi apărat Învăţătura sfântă a lui Dumnezeu Fiul! Iată, mărturiseşte despre această lucrare a propovăduirii chiar Biblia, zicând:

Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni şi Domnul împreună cu ei lucra şi întărea cuvântul prin semnele care urmau (Marcu 16, 19-20).

Iată Tradiţia Sfântă în toată puterea ei, întărită de Dumnezeu prin minuni, bază a întemeierii şi unităţii Bisericii în vremea Sfinţilor Apostoli! Acest lucru ar trebui să fie suficient pentru a schimba purtarea celor care o resping dintru început, fără o gândire serioasă. Dar, desigur, se poate pune întrebarea: bine, la început a fost Tradiţia, dar se mai păstrează ea DUPĂ scrierea integrală a Noului Testament? Să vedem ce spune despre aceasta… Noul Testament!

Fraţilor, staţi neclintiţi, şi ţineţi predaniile pe care le-aţi primit, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (II Tesaloniceni 2, 15).

Iată cum Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptura sunt puse pe acelaşi plan, în deplină egalitate, de însuşi Sfântul Apostol Pavel, autorul a treisprezece dintre cărţile Noului Testament (în total… douăzeci şi şase de cărţi!).

Şi iar spune Apostolul neamurilor:

O, Timotei, păzeşte ce ţi s-a încredinţat, depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase (I Timotei 6, 20); Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea ce este în Iisus Hristos (I Timotei 1, 13).

Se vede prin urmare că porunca dată de Sfântul Apostol Pavel lui Timotei este de a păzi fără abatere şi fără stricăciune Învăţătura primită prin cuvânt de la el, adică ceea ce numim Sfânta Tradiţie.

Dar chiar şi cărţile Noului Testament au fost întâi parte din Sfânta Tradiţie, aşa cum chiar ele mărturisesc:

Deoarece mulţi s-au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi, aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, prea puternice Teofile, după ce am urmărit cu de-amănuntul de la început, să ţi le scriu pe rând, ca să te încredinţezi despre temeinicia învăţăturii pe care ai primit-o (Luca 1, 1-4)

Deci Evanghelia după Luca a fost, de fapt, scrisă după Sfânta Tradiţie a Bisericii primare!

Vedem deci că este un echilibru între Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură, care se sprijină şi completează reciproc. Pe de-o parte, se porunceşte a nu se strica vreodată Sfânta Tradiţie, iar Sfânta Scriptură se mărturiseşte a fi întemeiată deplin pe Tradiţia Sfântă a Bisericii. Dar la rândul ei, şi Sfânta Scriptură se arată a fi încredinţare a credinţei adevărate, mărturie temeinică a adevărului, dreptar pentru recunoaşterea adevăratei învăţături apostolice! Şi nici nu are cum să fie altfel, căci Sfânta Scriptură a apărut nu din părerea înaltă despre propriul talent scriitoricesc al vreunui om; nici din timpul prea larg pe care l-a avut vreun Apostol la dispoziţie şi pe care l-a folosit ca atare. Sfânta Scriptură a apărut din necesităţi speciale, cu neasemuită înţelepciune rânduite de Duhul Sfânt special pentru a se înălţa măreaţa zidire a Noului Testament, ca o măsură şi apărare a Învăţăturii Bisericii. Şi însăşi Sfânta Scriptură, aşa cum am văzut, trimite la Sfânta Tradiţie!

Şi, pentru o şi mai deplină lămurire, pe lângă acele cuvinte deja arătate, mai arătăm şi altele:

Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! Precum v-am spus înainte, vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit, să fie anatema! (Galateni 1, 8-9)

Iar Evanghelia de care vorbeşte aici Pavel fusese vestită galatenilor de către el, prin viu grai, nu prin ceva scris. Iată poruncă înfricoşătoare, cu blestem cumplit5, pentru păstrarea Sfintei Tradiţii!

Dacă ne temem de blestemul ce interzice orice schimbare în textul Bibliei (Apocalipsa 22, 18-19) la fel de mult ar trebui să ne temem de acest blestem aruncat de fapt de Dumnezeu asupra celor care schimbă în vreun fel Sfânta Tradiţie.
Şi, ca noi dovezi că Sfânta Scriptură trimite pe creştini la cercetarea şi cunoaşterea Sfintei Tradiţii, iată iarăşi câteva cuvinte:

Mai sunt şi multe alte minuni pe care le-a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi şi care nu s-au scris în cartea aceasta (Ioan 20, 30); Dar sunt şi multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris (Ioan 21, 25).

Şi ca dovadă că Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan nu doar a scris că aceste lucruri există, dar a şi vorbit despre ele ucenicilor săi, iată mărturia Bibliei:

Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină (II Ioan 1, 12)

sau

Multe lucruri aveam să-ţi scriu; totuşi, nu voiesc să ţi le scriu cu cerneală şi condei, ci nădăjduiesc să te văd în curând şi atunci vom grăi gură către gură (III Ioan 1, 13-14).

Iată prin urmare că Sfântul Apostol Ioan avea obiceiul şi încrederea de a lăsa multe din cele ale Duhului prin viu grai, fără a se teme că astfel se vor pierde sau nimici.

Mai sunt multe, multe asemenea texte în Vechiul şi Noul Testament, dar nu mai insistăm asupra lor, căci pentru orice om de bună credinţă este suficient cât am scris pentru a înţelege că, dincolo de feluritele basme băbeşti şi nebuneştile idei ale ştiinţei mincinoase există cuvântul predaniilor apostolice, sfânt, drept, puternic, dumnezeiesc6.

Dar, va întreba cineva, de ce mai este trebuinţă de Tradiţie (aşa cum am văzut că spune chiar Scriptura) de vreme ce avem Biblia? Şi cum putem deosebi Tradiţia Sfântă de feluritele răstălmăciri şi falsuri eretice apărute de-a lungul veacurilor?

Întrebarea „de ce mai este trebuinţă de Tradiţie” ne lămureşte de fapt şi asupra rătăcirilor cumplite în care, aşa cum am văzut, cad sectanţii.
Vom face aici o revenire la pretenţiile lor de „înţelegere” directă şi fără sprijin sau lămurire externă a cuiva cu autoritate, sau a unei Tradiţii. Am arătat la începutul capitolului că se contrazic pe ei înşişi în aceasta, iar apoi şi că sunt împotriva Scripturii când se opun Tradiţiei. De fapt tocmai aici este problema. Pentru că încrezându-se în capacitatea lor de a înţelege Biblia cad în greşeli teribile; iar Biblia nu se poate înţelege fără Sfânta Tradiţie, aşa cum vom vedea. Dar de la ce pornesc sectanţii când îndrăznesc să creadă că pot, fără pregătire teologică, a înţelege Biblia?

Hellen White spune în această privinţă:

Trebuie să exercităm toate puterile minţii pentru studiul Scripturilor şi să punem la lucru gândirea ca să înţelegem, atât cât pot muritorii, lucrurile adânci ale lui Dumnezeu; totuşi, nu trebuie să uităm că ascultarea şi supunerea de copil constituie adevăratul spirit al celui care vrea să înveţe. Dificultăţile din Scriptură nu pot să fie niciodată rezolvate prin aceleaşi metode care sunt folosite pentru înţelegerea problemelor filozofice. În studiul Bibliei nu trebuie să ne angajăm cu acea încredere în sine cu care atât de mulţi păşesc în domeniile ştiinţei, ci cu un spirit evlavios şi dependent de Dumnezeu şi cu o dorinţă sinceră de a cunoaşte voia Sa. Trebuie să venim cu un spirit umil şi dispus să înveţe, pentru a dobândi cunoştinţă de la marele EU SUNT. Altfel, îngerii răi ne vor orbi atât de mult minţile şi ne vor împietri atât de mult inimile, încât nu vom mai fi impresionaţi de adevăr.

Convingător, nu? Mai mult, aproape adevărat. Sau chiar adevărat, dacă… Dar să vedem întâi ce spune mai departe!

Multe părţi din Scriptură, pe care învăţaţii le consideră taine sau peste care trec declarându-le neimportante, sunt pline de mângâiere şi învăţătură pentru acela care a fost învăţat în şcoala lui Hristos. Un motiv pentru care mulţi teologi nu au o mai clară înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu este că ei închid ochii faţă de adevărurile pe care nu doresc să le practice. Înţelegerea adevărului biblic nu depinde atât de mult de capacitatea intelectuală a celui care studiază, cât de sinceritatea scopului, de dorinţa serioasă după neprihănire.

Şi totuşi, aceste cuvinte NU sunt ale Scripturii, ci ale unui om, mai precis ale unei femei, care învaţă pe alţii cum trebuie înţeleasă Biblia, deşi este scris femeii nu-i îngăduiesc să înveţe pe alţii (I Timotei 2, 12) şi deşi tot ea, în altă parte, susţine cu tărie că „Cuvântul lui Dumnezeu se explică singur” aşa încât, de fapt, n-ar fi nevoie de cuvintele ei!
Să-i privim totuşi cuvintele cu atenţie, ca să vedem în ce fel de ceaţă adâncă duc pe cel care caută în ele un reper. Vedem că ea spune – şi nu doar aici, ci şi în multe alte părţi – că mulţi teologi şi învăţaţi se înşeală cercetând Scripturile din pricină că nu au o „dorinţă serioasă după (de) neprihănire”. Bine. Dar CINE are o asemenea dorinţă? Cum putem ştii că o avem sau nu, ori că cel ale cărui tâlcuiri le ascultăm le are sau nu? În definitiv, este limpede că oricine doar începe studiul Scripturilor, de vreme ce până atunci a fost departe de Cuvântul lui Dumnezeu se află dacă nu în rătăcire, apoi nici prea departe. Şi este limpede că mai are în suflet destulă pâclă, destule umbre din cele vechi ale păcatului. Deci poate fi uşor înşelat. Este evident că sunt mulţi oameni în jurul nostru care au păreri foarte hotărâte despre ei, bune sau rele, deşi toată lumea vede că se înşeală! Sunt destui care se cred sinceri şi nu sunt, care se cred înţelepţi şi nu sunt, care se cred răbdători şi nu sunt, care se cred pricepuţi şi nu sunt, care se cred frumoşi şi nu sunt, care se cred răi şi nu sunt, care se cred slabi şi nu sunt ş.a.m.d. Aşa cum sunt oameni frumoşi care se cred urâţi, oameni pricepuţi care se cred nepricepuţi, oameni talentaţi care se cred fără talent etc., etc. Atât de uşor se înşeală omul asupra sa însuşi! Cum poate dovedi practic cineva, inclusiv Hellen White sau oricare alt interpretator al Bibliei, că are cu adevărat acel „spirit umil” şi celelalte calităţi pe care Hellen White le pretinde necesare pentru înţelegerea Bibliei? Cum poate afla OBIECTIV dacă le are sau cum le poate dobândi? E foarte uşor să PRETINZI ori chiar să FII CONVINS că le ai. Dar nu înseamnă că este şi adevărat acest lucru!
De fapt un asemenea mod de gândire este cu totul năucitor şi înşelător. Nu poţi să fi sigur, pe baza sincerităţii tale, că de fapt tu nu greşeşti şi că celălalt
are dreptate. Doar şi el e convins, ca şi tine, că e sincer, că are spirit umil şi celelalte… Nu cumva greşeşti tu? De ce ar greşi el, şi nu tu? Dacă eşti umil, trebuie să te întrebi aceasta, căci doar un trufaş inconştient poate pretinde că deţine adevărul, fără să se îndoiască absolut de loc, nu? În definitiv, toţi suntem oameni păcătoşi, toţi putem greşi crezând că nu o facem, toţi ne putem înşela, crezând că mergem bine. Până la urmă, nu putem ştii nimic sigur!

Aceasta este rătăcirea la care se ajunge prin învăţăturile protestante şi neoprotestante.

Am arătat că ei au ajuns la asemenea învăţături greşite reacţionând – de multe ori tot greşit – faţă de ereziile Imperiului romano-catolic. Una din ereziile papiste era tocmai aceea de a schimba sau „îndrepta” Tradiţia după dorinţă, punându-se în paralel Biblia sub obroc, pentru a nu se observa contradicţiile ce apăreau între ele în urma schimbărilor eretice făcute. Ca urmare, Luther şi alţii asemenea lui s-au trezit deja sub o tradiţie papistă alterată, stricată, murdărită adânc de nenumăraţii papi şi teologi eretici ai Romei. Şi reacţia a fost aceea de a respinge Tradiţia în întregime, în loc de a căuta Tradiţia adevărată, de dinaintea falsificărilor.

Şi totuşi această Tradiţie este apărată şi recomandată cu tărie chiar de Biblie care, aşa cum am văzut, chiar anatemizează pe cei care o strică sau o înlătură (Galateni 1, 8-9). Şi o apără şi o recomandă pentru că fără ea se ajunge la acea ameţeală sectantă pe care am văzut-o mai sus, la acea lipsă de repere în înţelegerea adevărată a Scripturii. De fapt chiar Biblia explică acest lucru:

Avem cuvântul proorocesc mai întărit la care bine faceţi luând aminte, ca la o făclie ce străluceşte în loc întunecos, până când va străluci ziua şi Luceafărul va răsări în inimile voastre, aceasta ştiind mai dinainte că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia; pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt (II Petru 1, 20-21).

Iată prin urmare cuvânt limpede şi sigur al lui Dumnezeu: nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia. Există un cuvânt proorocesc mai întărit, deosebit prin urmare de proorocia Scripturii.

Vedem aici care este motivul pentru care Dumnezeu a lăsat şi apărat Sfânta Tradiţie cu atâta tărie: ea cuprinde acea învăţătură de care are nevoie tot începătorul pentru a putea începe să înţeleagă cele mai uşoare pasaje din Scriptură.

Să ne aducem aminte că Sfinţii Apostoli, după trei ani alături de Mântuitorul şi nespus de multă învăţătură prin cuvânt şi faptă de la Acesta (Ioan 20, 30; 21, 25), doar după Înviere au primit HARUL de a înţelege Scripturile:

Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim (Luca 24, 44-47).

Vedem prin urmare că deşi cunoşteau Scripturile atât de bine, deşi lăsaseră toate ca să Îl urmeze pe Hristos, deşi Îl ascultaseră atât de mult, deşi aveau atâta har primit de la El încât şi duhurile li se supuneau, totuşi încă nu înţelegeau Scripturile!

Câtă neştiinţă, câtă trufie, câtă nebunie sau câtă înşelăciune poate avea cineva în suflet pentru a crede că e suficient să fi sincer ca să înţelegi Scripturile, când chiar ele mărturisesc împotriva unei asemenea păreri!

Pentru ca Sfinţii Apostoli să fie pregătiţi a primi harul înţelegerii cuvintelor dumnezeieşti ale Scripturii a fost nevoie de trei ani în care Însuşi Dumnezeu Fiul i-a crescut cu grija, dragostea şi înţelepciunea Sa; i-a mustrat, i-a învăţat, le-a dat pilde şi le-a fost El Însuşi pildă, S-a schimbat la faţă înaintea lor, le-a adus mărturia Tatălui, a Duhului, a lui Moise şi a lui Ilie, le-a întărit şi călăuzit credinţa prin minuni de care ştim şi de care nu ştim etc, etc, etc! Ce şcoală, ce putere, ce creştere a fost aici! Şi doar mai apoi au putut Sfinţii Apostoli să primească harul înţelegerii Scripturii! Şi chiar şi atunci Hristos încă i-a ajutat şi i-a învăţat, fără a-i lăsa în seama acestui har dintru început. Iar ereticii vin cu ideea trufaşă că un om ca noi, copleşit de păcate şi abia ridicând capul spre Lumina cea adevărată, doar pe baza sincerităţii mai mult decât mărginite pe care o poate avea un păcătos, fără îndrumare, fără ajutor, va primi un asemenea har încât va înţelege fără greşeală Sfânta Scriptură! Ce prăpastie, ce pieire, ce înşelare!

Din fericire, noi, creştinii drept-măritori, avem acel cuvânt proorocesc mai întărit la care bine facem luând aminte, Sfânta Tradiţie de Dumnezeu. Această Tradiţie nu a fost mărturisită de unul sau altul dintre oameni. Aşa cum a arătat din mare vechime Vincenţiu de Lerin, Sfânta Tradiţie este ceea ce a crezut Biserica întreagă, de pretutindeni şi din totdeauna. Învăţăturile Tradiţiei au fost pecetluite cu aceeaşi autoritate ca cea a Sinodului din Ierusalim, care, sub insuflarea Duhului Sfânt, a stabilit ce este de păstrat din Legea Veche pentru ucenicii lui Hristos, deşi acest lucru nu le fusese spus de Mântuitorul în timpul vieţuirii Sale pe pământ7. Aşa cunoaştem prin urmare cum să deosebim Tradiţia Bisericii celei adevărate de feluritele învăţături false.

Vedem prin urmare că principiul „Sola Scriptura” este un principiu mincinos, ce contrazice chiar Scriptura, spre a putea duce pe oameni la trufie şi înşelare; că înlăturarea Sfintei Tradiţii este o cale sigură de a cădea sub blestemul Scripturii şi în rătăcire; că interpretarea Scripturii fără călăuzirea Bisericii duce sigur la înşelare; şi că Dumnezeu a purtat de grijă neamului omenesc înfiinţând Biserica Sa tocmai pentru ca aceasta să păstreze Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie şi, odată cu ele, harul şi îndrumarea de care are nevoie orice om pentru a dobândi Împărăţia cerurilor.


Note

1 Este de remarcat că această înlocuire a lui Dumnezeu cu Papa în Romano-catolicism a fost cu putinţă ca urmare a ereticei pretenţii a papilor (mai ales de la ereziarhul Nicolae I încolo) de a fi „locţiitorii lui Hristos pe pământ” („vicarius filiis Dei”). Prin aceste cuvinte ei creau mari probleme. Întâi, ca pretinşi locţiitori ai lui Dumnezeu era firesc să dispună de puterea Acestuia. Deşi duhovniceşte nu o aveau, căci fiind căzuţi în erezie nici Botez adevărat nu mai aveau şi nici alte Taine sau alte haruri, ei au căpătat-o însă cu ajutorul puterii lumeşti (bani, pământuri, armate, prinţi etc) şi al folosirii ignoranţei şi superstiţioasei religiozităţi populare. Acest lucru a dus la crime ce ar fi fost de necrezut, dacă nu ar fi fost consemnate de nenumărate documente, inclusiv papistaşe. A doua problemă creată de pretenţia papilor de a fi „locţiitori ai Fiului lui Dumnezeu” este conflictul, contradicţia directă cu Biblia. Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, înainte de a Se înălţa la cer, le-a spus apostolilor limpede: Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor (Matei 28, 20). Şi acest lucru s-a întâmplat NU prin cine ştie ce intermediar uman gen Petru, Ioan, Andrei, Filip sau altul dintre Apostoli. Evanghelia spune limpede: Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la ceruri şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni, şi Domnul împreună cu ei lucra şi întărea cuvântul, prin semnele care urmau (Marcu 16, 19-20). Iată deci că Domnul lucra împreună cu ei toţi, nu prin oareşice intermediar, după cum şi făgăduise că va fi cu ei în toate zilele. Dar dacă Domnul era cu Apostolii şi cu ceilalţi creştini, nu prin înlocuitori, ci în chip direct (cum se vede şi în convertirea lui Saul şi în multe alte locuri din Biblie), atunci cel care se pretinde locţiitor al Său este înşelător şi antihrist. Asemenea lucruri foarte limpezi pentru cel care cunoaşte Dumnezeieştile Scripturi dărâmă pseudo-teologia papistă, atât cu privire la această erezie, cât şi la altele asemenea. De aceea Papalitatea a fost nevoită să ascundă Biblia faţă de oamenii obişnuiţi. Ea ajungea numai în mâinile celor prea îndoctrinaţi, prea laşi sau prea ambiţioşi pentru a-i accepta învăţăturile şi care astfel erau capabili de a asigura pe mai departe funcţionarea Imperiului religios papistaş.

2 Hellen White, Marea luptă, p. 227

3 E. G. White; subliniem că am corectat câteva din exprimările agramate ale traducerilor adventiste; în unele cazuri am lăsat însă textul ca atare, pentru a nu putea fi acuzaţi de denaturare (aşa, de pildă, am lăsat „în procedeele cu creaturile Sale” deşi este o exprimare cu totul nefirească pentru limba română).

4 Psalmul 116, 1.

5 Anatema înseamnă lepădare în afara Bisericii, sau, respectiv, pogorâre de viu în iad.

6 De aceea este cu atât mai ruşinoasă răstălmăcirea sectanţilor care interpretează mustrarea adresată fariseilor de Hristos (De ce şi voi călcaţi porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră? Matei 15, 3; vezi şi Marcu 7, 7-8) ca referindu-se la… Sfânta Tradiţie! Deci Sfânta Tradiţie, adică Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, transmis oral de Apostoli ucenicilor lor şi de aceştia mai departe, această Evanghelie, se poate pune pe acelaşi picior cu datinile mincinoase ale sectanţilor farisei? Acolo era vorba de datini care călcau porunca lui Dumnezeu, nu care o păstrau! Ori nimic din Sfânta Tradiţie a Bisericii celei adevărate (nu vorbim de rătăcirile papistaşe ori ale altor eretici) nu calcă Scriptura! Dimpotrivă, Sfânta Tradiţie este APĂRĂTOAREA Sfintei Scripturi, căci ea i-a dat şi canonul, şi fără Sfânta Tradiţie nu există nici Scriptura! Fiindcă, nu trebuie să uităm aceasta, Sfânta Tradiţie este cea prin care s-a format Biblia şi s-au stabilit cărţile canonice şi cele bune de citit, şi s-au înlăturat cărţile îndoielnice sau eretice. Dacă se respinge Sfânta Tradiţie canonul Sfintei Scripturi nu mai are nici o putere, şi atunci nu mai are nici o putere nici Sfânta Scriptură! Se vede prin urmare că Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură sunt legate ORGANIC, şi că orice despărţire între ele este erezie şi duşmănie faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Iar datinile, superstiţiile şi basmele omeneşti/lumeşti/băbeşti etc sunt cu totul altceva decât Tradiţia Bisericii lui Dumnezeu.

7 Acest lucru se vede limpede din discuţiile Sinodului din Ierusalim (Faptele Apostolilor, capitolul 15); căci nu se citează nici o clipă vreun cuvânt al lui Hristos Iisus în această privinţă, ceea ce n-ar fi lipsit dacă El s-ar fi pronunţat cât a fost pe pământ.

< (XIII) Preoţia

(XV) Despre viaţă, moarte, Rai şi Iad >

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XIII) Preoţia

8. PREOŢIA

Am amintit şi în alte ocazii puncte că unul din efectele trufiei nebuneşti a ereticilor este ridicarea împotriva stăpânirilor rânduite de Dumnezeu. Desigur, la fel ca în vremea lui Moise, diavolul şi slugile lui vizează în primul rând preoţimea (şi cei amăgiţi îi urmează, izbind cu piciorul în ţepuşă, cum spune Scriptura).

Ereticii pretind că preoţia aşa cum o are Biserica Ortodoxă este o greşeală. Ei pretind că prin cuvintele Sfântului Apostol Petru voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu (I Petru 2, 9) se anulează orice preoţie specială, toţi creştinii fiind egali în har preoţesc. Oare? Tot acolo, tot Sfântul Apostol Petru, spune clar credincioşilor: fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor (I Petru 5, 5).

Pe de altă parte, preoţilor, Sfântul Apostol Petru, în aceeaşi epistolă, le spune: Pe preoţii cei dintre voi îi rog, ca unul ce sunt împreună-preot şi martor al pătimirilor lui Hristos şi părtaş al slavei celei ce va să se descopere:

Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste, nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei.
Iar când se va arăta mai marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi.” (I Petru 5, 1-3).

Iată deci că sunt şi preoţi, cărora li s-a dat în pază turma lui Dumnezeu. Cum li s-a dat? Sfântul Apostol Petru spune că este împreună preot cu aceştia. Dar pe Petru cine l-a suit în această cinste? Oare a fost el ales Apostol şi Preot de oameni, de ceilalţi ucenici ai Domnului, sau Însuşi Domnul şi Dumnezeul nostru l-a ales pe el? Ori pe alţii dintre Apostoli i-o fi ales vreo comunitate oarecare, sau Marele Arhiereu?

Ce spune Scriptura? Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână (Ioan 15, 16).

Se vede prin urmare cu limpezime că preoţia aceasta este rânduită de Dumnezeu.
Dar nu sunt cuprinşi în ea toţi creştinii? Doar este scris totuşi voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu (I Petru 2, 9)!
Deci, dacă toţi creştinii sunt preoţie împărătească, pot fi unii mai preoţi decât alţii?
Da! Căci există trepte ale harului şi slujirii dumnezeieşti (I Corinteni 12). Dar, pentru a nu lăsa loc de îndoială, să vedem întâi chiar pilda Vechiului Testament!

Dacă veţi asculta glasul Meu şi de veţi păzi legământul Meu, dintre toate neamurile Îmi veţi fi popor ales, că al Meu este tot pământul; Îmi veţi fi împărăţie preoţească şi neam sfânt! (Ieşire 19, 5-6). Iată deci aceeaşi făgăduinţă făcută lui Israel, la ieşirea din Egipt, în Muntele Sinai! Dar cu toate că dăduse această făgăduinţă, Dumnezeu şi-a ales preoţi şi arhierei, pe leviţi şi pe cei din neamul lui Aaron. Iată deci că preoţia avea mai multe trepte! S-au ivit însă şi atunci oameni trufaşi şi răzvrătiţi împotriva rânduielilor sfinte, care au vrut să răpească treptele mai înalte ale preoţiei, date lui Moise şi Aaron şi celor împreună cu ei. Culmea este că, asemenea lui Luther între romano-catolici şi aceştia aveau o poziţie mai înaltă decât restul poporului, adică erau dintre leviţi, dar tot nemulţumiţi de situaţia lor. Această tristă întâmplare s-a numit „răzvrătirea lui Core” (Iuda 1, 11) şi descrierea ei se poate citi de oricine în cartea Numeri, capitolul 16. Vom arăta aici doar că pentru această răzvrătire Dumnezeu a vrut să piardă tot poporul lui Israel şi, când Moise şi Aaron au schimbat prin rugăciunea lor această hotărâre, Dumnezeu a poruncit pământului să-şi deschidă gura sa; iar Core şi ceilalţi răzvrătitori, cu toţi ai lor, au fost înghiţiţi de vii! Şi pe cei 250 de bărbaţi care îndrăzniseră a-i urma şi a lupta spre a lua şi ei preoţia lui Moise şi Aaron, i-a ars de vii foc ieşit de la Dumnezeu! Iată, nu le-a ajutat lor că erau neam sfânt şi împărăţie preoţească, ba nici că erau dintre leviţi, căci aceasta altceva însemna decât voiau ei să creadă.

Vedem prin urmare limpede că şi în Vechiul Testament exista o sfinţire şi o preoţie a întregului popor ales, dar existau, din porunca lui Dumnezeu, şi preoţi, leviţi, arhierei, aleşi de Domnul pentru a sluji întâi Cortului Sfânt iar apoi Templului. Şi, de asemenea, că încălcarea ierarhiei sfinte şi sfinţitoare orânduită de Dumnezeu este un păcat îngrozitor, ce se pedepseşte ca atare.

O ierarhie bisericească este arătată limpede şi în Noul Testament. Sunt Sfinţii Apostoli, apoi episcopii, preoţii şi diaconii. Prezenţa lor este atât de limpede, încât nici sectanţii nu o pot nega ca atare. Ei încearcă însă a convinge pe cei ce îi ascultă că aceste trepte ale clerului nu aveau de fapt nici un rol sfinţitor, nici o putere preoţească propriu-zisă, ci doar una… administrativă şi eventual învăţătorească. Pentru aceasta ei au trebuinţă să dovedească, printre altele, că Hirotonia lor nu era o sfinţire specială, ci doar o „alegere a comunităţii” şi că nu există Taine (slujbe) care să nu poată fi săvârşite de toţi credincioşii. Din nefericire pentru ei, Biblia mărturiseşte împotriva lor.

Astfel, Hirotonia ca slujbă sfântă şi sfinţitoare, săvârşită de mai-marii Bisericii pentru primirea în cler a unor persoane, este menţionată în Sfânta Scriptură de mai multe ori.

Astfel, când se completează numărul celor doisprezece Apostoli, alegerea propriu-zisă se face prin aruncarea sorţilor şi rugăciune către Dumnezeu, nu printr-un vot al comunităţii (Fapte 1, 15-26). Hirotonia propriu-zisă încă nu se face, căci încă nu avusese loc Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea; Fapte 2, 1-4). După acest moment însă hirotoniile sunt menţionate de mai multe ori. De pildă, atunci când se aleg primii şase diaconi, cu acordul comunităţii din Ierusalim, ei nu pot să slujească ca diaconi decât după ce apostolii îi hirotonesc (Fapte 6, 5-6). Simon Magul, din Samaria, vede şi el că Duhul Sfânt se dă doar prin punerea mâinilor apostolilor şi încearcă să cumpere această putere, devenind primul sectant sau eretic (Fapte 8, 14-20). De asemenea, când Saul prigonitorul (viitorul Apostol al neamurilor) e întors către adevăr de Hristos, pe drumul Damascului, alegerea lui e confirmată prin punerea mâinilor lui Anania (Fapte 9, 12-18), arătându-se iarăşi puterea preoţească deosebită a clericilor creştini. Iar când Saul şi Barnaba sunt aleşi pentru misiunea apostolească pe care o vor lucra până la capătul vieţii lor pământeşti, iarăşi are loc Hirotonia lor, pentru noua treaptă de sfinţire la care erau chemaţi (Fapte 13, 1-3). De altfel, acelaşi lucru îl vor face şi noii apostoli, Pavel (fostul Saul) şi Barnaba, hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică (Fapte 14, 23) cum se face până astăzi în Biserica lui Hristos cea adevărată.

Deosebirea dintre clerici, harismatici1 şi restul Bisericii este şi ea de multe ori arătată în Faptele Apostolilor, prin menţionarea separată a acestora (ex.: Fapte 11, 1: apostolii şi fraţii – 15, 4: au fost primiţi de Biserică şi de apostoli şi de preoţi – 20, 17 a chemat la sine pe preoţii Bisericii etc.). Tot această deosebire se arată şi în tulburarea ridicată de iudaizanţi – de care am vorbit şi mai sus – şi pentru care apostolii şi preoţii s-au adunat ca să cerceteze despre acest cuvânt (Fapte 15, 6). Se vede astfel autoritatea pe care o aveau aceştia asupra poporului creştin. De altfel acest lucru era cunoscut de toţi, căci altfel cei din Antiohia nu ar fi avut de ce să rânduiască ca Pavel şi Barnaba şi alţi câţiva dinte ei să se suie la apostolii şi la preoţii din Ierusalim pentru această întrebare (Fapte 15, 2). Acest cuvânt arată şi autoritatea pe care o avea Sinodul, adică adunarea apostolilor şi a clericilor în lămurirea cu putere dumnezeiască a tuturor problemelor Bisericii. Căci pentru această problemă a iudaizanţilor are loc primul sinod cunoscut, Sinodul Apostolic din Ierusalim, şi hotărârea acestui Sfânt Sinod este deschisă de cuvintele cutremurătoare părutu-sa Duhului Sfânt şi nouă (Fapte 15, 28)!

Tot de Hirotonie este vorba şi când Sfântul Apostol Pavel îi spune ucenicului său Tit, episcopul Cretei, pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit (Tit 1, 5 şi urm.). De asemenea, tot de Hirotonie este vorba şi când se vorbeşte de harul ce s-a dat lui Timotei întâi cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor, aceşti mai-mari fiind bineînţeles episcopii sau apostolii (I Timotei 4, 14). Şi tot Hirotonie în sensul adevărat, ortodox, al cuvântului avem şi în îndemnul dat de Sfântul Apostol Pavel lui Timotei să aprinzi şi mai mult, din nou, harul lui Dumnezeu care este în tine prin punerea mâinilor mele (II Timotei 1, 6).

Iată deci cum, din nou, Dumnezeieştile Scripturi mărturisesc împotriva rătăcirilor adventiste, arătând că diaconii, preoţii şi episcopii erau aşezaţi prin Hirotonie şi nu prin alegere. Iată cum se vede că aceştia erau deosebiţi de restul Bisericii, deoarece erau şi chemaţi la o slujire mai înaltă decât ceilalţi creştini.

De altfel chiar Vechiul Testament, cel fetişizat de adventişti, mărturiseşte despre veşnicia preoţiei.

Căci aşa zice Domnul: Nu va lipsi lui David bărbat care să şadă pe scaunul casei lui Israel. Şi preoţii-leviţi nu vor avea lipsă de bărbat care să stea înaintea feţei Mele şi să aducă în toate zilele arderi de tot, să aprindă tămâie şi să săvârşească jertfe… precum e nenumărată oştirea cerească şi nenumărat nisipul mării, aşa voi înmulţi neamul lui David, robul Meu, şi al leviţilor celor ce-Mi slujesc Mie (Ieremia 33, 17-2).

Că această proorocie nu se referă la preoţia vechi-testamentară este limpede, căci prin venirea lui Hristos şi prin distrugerea Templului şi a tribului leviţilor jertfele Legii Vechi au încetat şi au devenit chiar cu neputinţă. De asemenea, şi Sinodul Apostolic din Ierusalim, ca şi toată mărturia Noului Testament le înlătură, astfel încât nu poate fi vorba de ele. Dar acum în locul viţeilor ce se puneau pe altar (Ps. 50, 20) şi al celorlalte jertfe Hristos S-a adus ca jertfă pe Sine, înlocuind pentru totdeauna jertfele Legii vechi (Evrei 9, 11-14). Deci jertfele de care vorbeşte proorocia că vor fi aduse lui Dumnezeu în veac sunt cele ale Noului Testament, adică în primul rând şi mai presus de toate Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Este limpede că sectanţii nu au această preoţie proorocită de Ieremia, întrucât nu au nici Liturghie, ci o maimuţăreală numită de ei „simbol” (deşi cuvântul însemnează altceva decât cred ei), şi nu au nici arderi de tămâie. Doar Ortodoxia, Biserica cea adevărată a lui Hristos, le are pe toate acestea.

Se vede prin urmare, şi din mărturia Vechiului Testament şi din mărturia Noului Testament, că preoţia creştinească este cea ortodoxă, că ierarhia creştină este făcută după rânduială sfântă, dumnezeiască şi răzvrătirea împotriva ei este o mare amăgire. Căci a şi zis Hristos către ucenicii Săi: Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi (Ioan 16, 20). Şi în altă parte: cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Matei 10, 40)2. Această putere şi autoritate dată Sfinţilor Apostoli nu vedem nicăieri în Scripturi să fi pierit odată cu ei; chiar şi Matia nu a fost dintre cei doisprezece aleşi la început de către Iisus, iar Pavel cu atât mai puţin. De asemenea se bucură de deplină cinstire şi Barnaba, şi Sila, şi Timotei, şi Tit, şi Marcu, şi toţi cei care, prin mila lui Dumnezeu şi ostenelile lor, s-au învrednicit de nemărginitul de mare dar al apostoliei şi preoţiei. Aceste lucruri sunt atât de limpezi în Biblie încât este nevoie de traduceri răstălmăcite şi interpretări sucite pentru ca cei neştiutori să poată fi înşelaţi, şi chiar şi aşa sunt destui cei care se trezesc la realitate şi se întorc de la rătăcire la adevăr.

Dar, va întreba cineva, de ce a lăsat Dumnezeu preoţia?

Ca răspuns la aceasta întrebare, vom cita totuşi cuvintele pe care Duhul Sfânt Dumnezeu le-a insuflat iubitului său apostol Pavel:

Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh. Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn. Şi lucrările sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi. Şi fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos (I Corinteni 12, 4-7).

Acest cuvânt ne arată că există un folos pentru fiecare din lucrările lui Dumnezeu date în Biserica Sa. Iar acest folos este, desigur, al nostru, nu al lui Dumnezeu, întrucât El fiind desăvârşit nu are nevoie de ale noastre. Ba chiar şi ceea ce se cere nouă de Dumnezeu tot spre folosul nostru este până la urmă, nu spre vreo trebuinţă a Sa.


Note

1 Harismaticii erau acei creştini înzestraţi de Dumnezeu cu haruri speciale (de unde şi numele lor), ca darul tămăduirii, al proorociei sau înainte-vederii, al învăţăturii ş.a.m.d. Ca urmare a acestor daruri ei aveau un statut deosebit în cadrul Bisericii, nu ca preoţii sau episcopii, dar nici ca ucenicii obişnuiţi; acest statut deosebit a stârnit uneori invidia ucenicilor mai neîntăriţi, pentru care pricină vorbeşte şi Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni, la capitolele 11-14 şi mai ales în capitolul 12.

2 Nu dăm decât două astfel de texte, deşi sunt mult mai multe. Pentru cine le ştie nu e nevoie a arăta mai mult, iar ceilalţi se cuvine a le căuta şi ei, spre învăţarea cu Dumnezeieştile Scripturi.

< (XII) Ce putem mânca, noi, creştinii? Şi, până la urmă, ce trebuie să ţinem din Legea lui Moise?

(XIV) Tălmăcirea şi răstălmăcirea Sfintelor Scripturi >

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă