Etichetă: Dogmatică

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XX) Creştinii adevăraţi şi sectanţii

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

13. CREŞTINII ADEVĂRAŢI ŞI SECTANŢII

Marea întrebare care rămâne, după ce vezi cât de adâncă este prăpastia rătăcirii adventiste, este: cum trebuie să ne purtăm faţă de adventişti (şi alţi sectanţi)?

Cu mult discernământ.
Fiecare trebuie să ştie foarte bine unde se află, adică pe ce treaptă a urcuşului către Dumnezeu se găseşte. Doar aşa poate să înţeleagă ce poziţie trebuie să ia între cuvintele:

De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare îndepărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit (Tit 3, 10-11)

şi respectiv

dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate (Iacob 5, 19-20).

Vedem cum primul cuvânt îndeamnă la despărţirea de cei ce singuri s-au separat de adevăr, aşa cum se spune şi în altă parte despre cei trecuţi la secte, că dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit (I Ioan 2, 19). Această despărţire se face din două motive foarte importante: primul este hotărârea şi mândria rătăcirii, iar al doilea slăbiciunea celui ce mustră.
Căci pe de-o parte, cel care nu se pleacă adevărului atunci când îi este arătat cu dragoste, acela cu adevărat s-a hotărât a sta pe calea răutăţii, iar mândria va face fără rost orice rugăciune, demonstraţie sau mustrare. Iar pe de altă parte, dată fiind dragostea ce mână pe cel ce încearcă să-şi convingă ruda sau prietenul pentru întoarcerea la adevăr, este posibil să fie atras şi el în rătăcire, crezând că astfel va putea fi alături de celălalt. Dar nu există unire decât în adevăr, căci tot ceea ce este în minciună minciună este. De aceea, a urma pe altul în rătăcire înseamnă nu a-l ajuta, ci a-i pecetlui pierzarea cu o vină şi mai mare, aceea de a fi atras şi pe altul la pieire. Pentru această îngrozitoare primejdie este porunca feririi de „omul eretic”.

Dar să nu uităm că înainte de ferire este mustrarea1. Se cuvine a nu-l lăsa pe fratele nostru să fie dus în rătăcire fără a-i întinde o mână de ajutor. Acest ajutor se va da însă dacă se poate şi de către cine poate. Unul poate prin pildă personală, altul prin cuvânt, altul prin rugăciune… Fiecare are harul său, lucrarea sa (I Corinteni 12, 4-11 ş.cl.). Să nu uităm că aceste cuvinte pe care le-am cercetat până acum sunt adresate Sfântului Apostol Tit! Lui îi porunceşte Duhul Sfânt – prin Sfântul Apostol Pavel – să se ferească de omul eretic după întâia şi a doua mustrare. Oare şi un astfel de vrednic ucenic şi apostol al Împăratului era în primejdie în discuţiile cu ereticii? Pentru căderea din adevăr, probabil că nu, dar pentru pierderea de vreme şi tulburarea altora, sigur că da. Căci alţii, văzându-l întârziind în discuţii fără nici un rost cu ereticii, s-ar fi încurajat şi ei la aceasta, şi astfel pilda cea rea le-ar fi adus moartea cea veşnică. De aceea Dumnezeu chiar şi Sfinţilor Apostoli le dă porunca aceasta, de omul eretic, după întâia şi a doua mustrare depărtează-te (Tit 3, 10). Căci Duhul Sfânt vorbeşte doar de o mustrare sau două şi după cuvântul prin Hristos venit:

De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, supune-l Bisericii; iar de nu va asculta de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş (Matei 18, 15-17).

Şi aceasta o spune pentru cel ce greşeşte întâi faţă de om, iar apoi abia faţă de Dumnezeu, prin stăruinţa în greşeală. Iar cel care de la început se ridică împotriva Bisericii, nu omului greşeşte, ci lui Dumnezeu. Şi osânda îl însoţeşte. Căci cel ce nu vrea să înţeleagă cele adevărate prin Biserică şi mărturia ei, acela a ales cu hotărâre calea întunericului veşnic. Şi singura nădejde care mai este pentru el e lucrarea dumnezeiască asupra vieţii lui, lucrare ce de multe ori a trezit din moarte pe cei ce îşi uciseseră sufletele prin iubirea celor rele.
Trebuie să ne dăm seama că aceste lucruri pe care le spunem nu sunt de la oameni, ci de la Dumnezeu, Cel atât de iubitor de oameni. Ca urmare, nu sunt spuse dintr-o asprime sau închidere omenească, ci pentru că, vrem sau nu, lucrurile stau aşa, aşa este realitatea. Nevoia de a nu pierde vremea în discuţii contradictorii sterpe este dezvăluită în Scripturi nu o dată, ci de multe ori. 

Şi atunci, cum rămâne cu făgăduinţa făcută prin Sfântul Apostol Iacob, că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate (Iacob 5, 20)?

În primul rând aici se vorbeşte despre păcătos iar nu despre eretic. Fiindcă una este cel păcătos, care a fost atras de păcate sau patimi pe calea morţii, dar care nu spune şi învaţă că aceasta este ceva bun, şi altceva este ereticul, care Îl blasfemiază pe Dumnezeu cu hotărâre, împotrivindu-se Lui şi ţinând răul drept bine (Romani 1.18). Şi pentru că de multe ori este greu a face deosebire între unul şi celălalt, ne-a dat Duhul Sfânt încă un îndemn la discernământ, prin Sfântul Apostol Iuda Tadeul, cel ce a zis întru Dumnezeu, despre cei rătăciţi:

Şi pe unii, şovăitori, mustraţi-i, pe alţii, smulgându-i din foc, mântuiţi-i; de alţii însă, fie-vă milă cu frică, urând şi cămaşa spurcată de pe trupul lor (Iuda 1, 22-23).

Iar voi, iubiţilor, zidiţi-vă pe voi înşivă, întru a voastră prea sfântă credinţă, rugându-vă în Duhul Sfânt. Păziţi-vă întru dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi mila Domnului nostru Iisus Hristos, spre viaţă veşnică (Iuda 1, 20-21).

În sfârşit, amintim că oprirea de la aceste discuţii contradictorii nu înseamnă, cum îşi închipuie unii, închidere şi izolare faţă de cei de altă credinţă. Aici trebuie urmată pilda Apostolilor şi ucenicilor lor, care arătau dragoste faţă de toţi dar nu se grăbeau la vorbire despre Credinţă. Şi în afară de cuvântul apostolesc, viaţa creştinilor era aceea prin care toţi îi atrăgeau la Dumnezeu pe cei care într-adevăr Îl căutau. De aceea ei lucrau alături de cei de altă religie şi îi ajutau pe aceştia în toate nevoile lor, ferindu-se totodată de toate cele care însemna despărţire de adevăr, bunătate, curăţenie, dragoste şi toate cele care sunt ale vieţii în Duhul Sfânt.
Căci prima şi deplina mărturisire a Credinţei este în trăire, după cum este scris:

Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. (Matei 5.16)

Încheiere

şi

lui Dumnezeu slavă!

––––––––––––––––––––––––––––––

Note

1 De altfel chiar cuvântul acesta – mustrare – arată încă odată răutatea rătăcirii, căci nu pentru cele bune, ci pentru cele rele porunceşte Dumnezeu mustrarea.

< (XIX) Alte şi alte şi alte rătăciri adventiste

<< (I) Lumina Adevărului. Cuvânt către cititor 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XIX) Alte şi alte şi alte rătăciri adventiste…

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

13. ALTE ŞI ALTE ŞI ALTE RĂTĂCIRI ADVENTISTE…

Aşa cum am spus de la început, nu am înfăţişat aici toate rătăcirile adventiste. Sunt şi multe secte adventiste, cu felurite rătăciri, dar chiar şi în sectele „principale” ale curentului iudaizant al adventiştilor sunt aşa de multe abateri, încât s-ar putea scrie despre ele volume.

Ceea ce este cel mai important am arătat: adventismul nu este Biserica lui Hristos, ci o erezie; deşi pretind că respectă Biblia, adventiştii o calcă în picioare în puncte fundamentale; adventiştii răstălmăcesc Învăţătura pentru care Hristos a murit pe cruce, fiind astfel – cu voie sau fără voie – duşmanii lui Hristos şi ai Învăţăturii Sale; ei blasfemiază Biserica lui Hristos, pe Maica lui Hristos, pe prietenii lui Hristos care sunt sfinţii; ei blasfemiază Jertfa lui Hristos, învăţând pe oameni să se supună mai departe Legii Vechi, desfiinţată de Hristos pe Cruce; ei calcă poruncile lui Dumnezeu date şi în Vechiul şi în Noul Testament; de aceea, până la urmă, deşi se pretind respectuoşi faţă de Legea Veche şi Vechiul Testament ei de fapt le înjosesc şi blasfemiază, întrucât le anulează rolul de călăuză către Hristos, rol care este însăşi esenţa existenţei lor.

Toate aceste realităţi sunt ascunse atât sub umbrela unei tradiţii omeneşti falsificatoare şi plină de sofisme – de la cărţile lui Hellen White la nenumărate altele – cât şi sub masca unei purtări politicoase, ce se pretinde „dragoste”. Din acest punct de vedere este hazlie – dacă nu tragică – prăpastia dintre cuvintele „drăgălaşe” folosite de adventişti în lume şi limbajul anti-ortodox, anti-catolic etc. folosit în cadrul grupărilor adventiste. Dacă în primul caz „fraţii rătăciţi” – cum îi numesc, zâmbind drăgăstos, adventiştii – au parte de o vorbire politicoasă, în al doilea caz aceeaşi „fraţi” devin „slugile Satanei”, „fiii Iadului”, „fiii pierzării”, „satane”, „satane în sutane” (clericii) etc. Atunci când i-am întrebat despre această contradicţie de atitudine şi limbaj adventişii mi-au explicat faptul că „fiii pierzării trebuie luaţi uşor până ies din stăpânirea diavolilor”. Purtări identice, de altfel, am găsit la toate grupările neoprotestante pe la care am trecut de-a lungul anilor – evanghelişti, baptişti, penticostali, iehovişti, mormoni etc. (deşi ultimele două tipuri sunt socotite de mulţi a nu fi neoprotestanţi, ci religii necreştine). Cred însă că este necesar să înlăturăm vălul înşelăciunii, să vedem ce este dincolo de masca pios-politicoasă afişată de adepţii acestor grupări şi să privim lucrurile în realitatea lor concretă. Fără patimă, fără sensibilităţi nedemne, ci cu dorinţa de a cunoaşte adevărul. Durităţile de limbaj din această carte sunt doar aparente; sunt încercările de a exprima o realitate tragică în cuvinte clare din punct de vedere teologic. Judecata finală este numai a lui Dumnezeu, dar analiza stării actuale este în puterile noastre. Iar analiza noastră se bazează exclusiv pe fapte, folosind limbajul Bibliei şi al Creştinismului Primar (din secolele I-IV).

În sfârşit, revenind, credem că cele arătate deja sunt mai mult decât îndestulătoare pentru ca orice om cinstit să înţeleagă adâncimea întunericului „învăţăturii” adventiste.
Există însă şi multe alte rătăciri adventiste, şi am socotit de folos a înşira aici câteva dintre ele, cu scurte combateri, pentru folosul celor care ar fi răniţi de îndoieli din pricina lor şi ca mărturie „cu vârf şi îndesat” a Adevărului.

Aşa cum am mai arătate, una din rătăcirile adventiste foarte puternic promovată în trecut în România şi alte ţări ortodoxe, dar apoi trecută sub tăcere, este legată de numele lăcaşului de cult ortodox – acela de „biserică”. Multă vreme adventiştii, dar şi alte secte neoprotestante, au pretins – cu argumentaţii de fapt lipsite astăzi de interes – că este o mare greşeală – un mare „păcat” – să foloseşti termenul de „biserică” pentru o „clădire. „Acest termen”, spuneau ei, „poate fi folosit doar pentru comunitatea celor care au crezut în Hristos, iar folosirea sa greşită este un semn de cădere şi chiar idolatrie, prin confundarea unei clădiri cu Biserica”. De ce nu ne mai interesează argumentaţiile lor pe temă? Pentru că astăzi ei înşişi folosesc termenul de „biserici” pentru fostele lor „case de rugăciune” sau „case de adunare”. Este o mărturie directă a fariseismului sectant, în mod ciudat cu totul neobservat de membrii acestor religii pseudo-creştine. Tot aşa, ei nu observă nici contradicţia între condamnarea dură din trecut a cinstirii crucii de către ortodocşi şi aşezarea ei la loc de cinste astăzi pe „bisericile” adventiste, baptiste, penticostale etc şi chiar în interiorul acestora, ca şi pe unele cărţi importante ale lor.

Dar acestea nu sunt singurele învăţături ciudate ale adventismului.

Astfel, adventiştii au obiceiul de a considera că istoria Creştinismului este, din sec. III încolo, o luptă continuă între Papalitate şi „rămăşiţa” păstrătoare de adevăr1. În această „rămăşiţă” adventiştii – asemenea multor alţi sectanţi – încearcă să includă toate sectele vechi, toate vechile erezii, care au cât de cât o asemănare cu erezia lor. Dar, aşa cum am spus şi în altă parte, nu există nici o erezie veche care să coincidă măcar în proporţie de 50% cu secta adventistă. Singura excepţie este aceea a iudaizanţilor condamnaţi limpede în Noul Testament (şi care aveau totuşi diaconi, preoţi, episcopi, sfinţi şi altele ce lipsesc adventiştilor), dispăruţi însă, la anul 1500, de pildă, de peste o mie de ani! Ceea ce, evident, înlătură orice „continuitate” concretă, fizică, deşi aceasta este absolut necesară existenţei Bisericii lui Dumnezeu.
Pe de altă parte însă, amintita „luptă”, reală ca fapt dar imaginară ca sens, era dată de fapt între feluritele culte eretice apusene (romano-catolici, valdenzi, catari, luterani, calvini ş.a.m.d.). În acelaşi timp Biserica lui Hristos cea drept-măritoare (ortodoxă) îşi ducea mai departe lupta sa de vestire a Evangheliei şi călăuzire a oamenilor către Hristos, de rezistenţă în faţa nenumăratelor persecuţii, de îmbogăţire a Bisericii din Ceruri cu nenumăraţi sfinţi.
Despre această luptă Hellen White, tributară culturii şi educaţiei sale, nu ştie şi nu spune nimic. Şi urmaşii o ignoră (oare?), confundând, adesea cu rea-intenţie, Ortodoxia cu Romano-catolicismul. De altfel ei ignoră şi acele culte necalcedoniene păstrate în Orient, precum şi multe alte culte şi mişcări ieşite din creştinism. Toată această ignoranţă duce la o imagine istorică puternic falsificată, pe care adventiştii o văd, aşa cum am spus, sub chipul unei lupte între Papalitate şi „rămăşiţă”. Iar atunci când ajung în contact direct cu Ortodoxia, adventiştii refuză să vadă lipsurile „teologiei” lui Hellen White, refuză să îşi dea seama de greşelile uriaşe ale perspectivei istorice adventiste. Şi fac sforţări uriaşe să potrivească prejudecăţile lor realităţii care îi contrazice.

O astfel de gândire ignorantă şi deviată duce, firesc, la concluzii deviate de la adevăr. Nu vom da aici decât unele exemple, din foarte multele existente, pentru a înţelege mai bine gravitatea ignoranţei trufaşe (ignoranţa – care se crede ştiinţă).

Astfel, Hellen White spune la un moment dat: „De ce pare că persecuţia a slăbit într-o mare măsură? Singurul motiv este că biserica s-a conformat standardelor lumii şi nu mai stârneşte nici o opoziţie”2. De fapt, şi acest lucru vorbeşte mult despre trufia americană a acesteia şi a altor sectanţi asemenea ei – trufie cu totul monstruoasă pentru creştini –, spusele lui Hellen White se referă la situaţia din SUA, nu la situaţia din întreaga lume. În aceeaşi perioadă la care ea se referea chiar şi ortodocşii din Alaska rusească erau prigoniţi pe faţă! Dar, mai mult decât atât, în aceeaşi vreme, în fiecare an, mii şi mii de Români erau torturaţi şi ucişi de turcii musulmani pentru că nu voiau să se lepede de Hristos, sau de romano-catolicii şi protestanţii din Imperiul Habsburgic, pentru că nu se lepădau de credinţa primită de la Sfinţii Apostoli. Numai în perioada 1848-1849 Biserica a dat în Transilvania şi alte părţi ale Europei zeci de mii de martiri! Şi jertfa lor se adăuga nenumăratelor jertfe aduse de Biserică din cele mai vechi timpuri. De asemenea, în aceeaşi perioadă, an de an, erau martirizaţi sute şi mii de creştini drept-măritori sârbi, ruşi, bulgari, greci, arabi etc, atât în Europa, cât şi în Asia şi alte părţi ale lumii. Biserica lui Hristos era persecutată şi chiar prigonită pe faţă, atât de autorităţi, cât şi de populaţiile eretice şi păgâne din Imperiul Otoman, din Imperiul Habsburgic (mai târziu Austro-ungar), Imperiul rus etc. Toată această jertfă neîntreruptă pentru credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna nu este nici măcar amintită de Hellen White; care pretinde, total neadevărat, că „persecuţia a slăbit într-o mare măsură„. Incultură? Rea-intenţie? Oricum, acelaşi rezultat: rătăcire de la adevăr.

Pe aceeaşi linie a egocentrismului nemărginit se merge şi în înfăţişarea mişcării adventiste, socotită ca un moment hotărâtor în istoria lumii şi mai cu seamă a Bisericii, ca o mişcare ce a zguduit, chiar de la apariţie, marginile lumii. De fapt, mişcarea adventistă, ca numeroase alte mişcări de acelaşi fel, a fost un fenomen limitat la sectele neoprotestante americane, fără nici un ecou important în afară. Desigur, sectanţii adventişti încearcă să dovedească contrariul, dar atât numărul lor, cât şi slabul şi falsul ecou – după cum chiar ei spun! – al acţiunilor lor arată că în realitate lucrarea adventistă nu a fost în nici un caz un „eveniment mondial”. Acest lucru anulează de fapt cele mai multe din interpretările lor sucite, care se bazează pe ideea falsă că prin Biserică se pot înţelege doar protestanţii, şi mai ales protestanţii din SUA, şi pe alte asemenea limitări şi etichetări sectante3.

De la această optică ciudată, la care se adaugă lipsa de informaţie istorică ce îi duce la tot felul de concluzii aberante, apar şi alte rătăciri. Printre ele este ideea că în 1844 „Hristos a venit, dar nu pe pământ, aşa cum se aşteptaseră ei [milleriştii] ci aşa precum fusese prefigurat în simbol, în Locul prea Sfânt al Templului lui Dumnezeu în ceruri” (Hellen White). Această idee falsă va fi preluată mai târziu de iehovişti, dar cu o dată modificată şi cu unele „îmbunătăţiri” (a se citi „înrăutăţiri”) ale doctrinei adventiste. De fapt ce spun sectanţii adventişti? Două neadevăruri imense:
(1) că Hristos „a venit”, dar nu văzut, ci nevăzut şi în ceruri
şi
(2) că la această venire s-a împlinit proorocia intrării lui Hristos în Templul ceresc (Daniil 7, 13; Maleahi 3, 1).
De fapt însă, ambele idei sunt cu totul împotriva Bibliei.

Astfel, atunci când Hristos S-a înălţat la ceruri, Sfinţilor Apostoli li s-a spus clar: Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer (Faptele Apostolilor 1, 11). Şi despre intrarea Sa în ceruri stă scris astfel: Hristos […] a intrat în Sfânta Sfintelor, în Templul ceresc4 (Evrei 9, 11-12), şi a şezut în vecii vecilor, de-a dreapta lui Dumnezeu, şi aşteaptă până când duşmanii Lui vor fi puşi aşternut picioarelor Lui (Evrei 10, 12-13), iar pe baza acestor lucruri şi creştinii sunt chemaţi să intre cu El în Sfânta Sfintelor (Evrei 10, 19-20). Acest lucru s-a împlinit în anul 33 de la venirea Domnului. Totuşi, iraţional, adventiştii îl socotesc împlinit abia în… 1844, la 1811 ani DUPĂ ce s-a întâmplat de fapt. Pentru a argumenta o asemenea poziţie anti-biblică adventiştii folosesc un sistem extrem de complicat de sofisme. Şi sunt obligaţi la aceasta, pentru că în definitiv ei trebuie întâi şi întâi să înlăture o problemă fundamentală: Biserica lui Hristos, stâlp al adevărului, trebuie să fie aceeaşi mereu, şi nu poate fi înlocuită de o sectă apărută în secolul XIX.

Oricât ar părea de ciudat, această învăţătură mincinoasă este, de fapt, chiar centrul sau inima religiei adventiste. Ce spune „profetesa” Ellen White?

„Proclamarea, „Iată, Mirele vine”, din vara anului 1844, a făcut ca multe mii de oameni să aştepte venirea imediată a Domnului. Mirele a venit la timpul stabilit, dar nu pe pământ, cum aşteptau oamenii, ci la Cel Îmbătrânit de zile5 în ceruri, la nuntă, să-Şi primească Împărăţia”6

Aşa cum am arătat, Biblia contrazice o asemenea idee cu maximă tărie.

„Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului. Căci unde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii.  Iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui. Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (Matei 24.27-30).

Nici vorbă de o viitoare „venire ascunsă”, „în spirit”, „în ceruri”, aşa cum pretind adventiştii şi iehoviştii. De altfel, o asemenea aberantă idee, completată de afirmaţii de genul „acum Mirele a intrat la nuntă” sau „acum Iisus şi-a primit Împărăţia”, este cel puţin lipsită de bun simţ: unde fusese Mirele până atunci? Au trebuit 1811 ani pentru a ajunge de pe pământ în ceruri? Sau ce? Evident, este un nonsens. Biblia spune că Hristos a şezut de-a dreapta slavei întru cele prea înalte (Evrei 1, 3) acum aproape 2000 de ani. Adventiştii pretind că asta s-a întâmplat abia… în sec. XIX! Este mai mult decât firesc să credem în ce spune Biblia, nu în ce spun adventiştii. De fapt, orice om cu discernământ poate vedea că o asemenea idee este în contradicţie cu Sfintele Scripturi. Totuşi Hellen White nu avea altă soluţie pentru a rezolva contradicţia dintre „calculul venirii lui Hristos” şi ceea ce se întâmplase în 1843/1844. Fără această răstălmăcire evidentă şi extrem de forţată a textului biblic mişcarea mileristă devenită adventistă nu s-ar fi transformat într-o nouă religie, iar Hellen White şi cei dimprejurul ei şi-ar fi pierdut poziţiile abia câştigate. Ca urmare, printr-o serie de prelegeri de tip avocăţesc, ea a răstălmăcit îngrozitor o serie de texte biblice, spre a crea „doctrina Sanctuarului”.

Dar cam ce e „doctrina Sanctuarului”?

Conform acesteia, în 1844 „întreaga creştinătate” – adică, de fapt, grupările neo-protestante din SUA implicate în mişcarea mileristă (pro sau contra) – a trecut printr-o „mare criză” profeţită biblic. Evident, în orbirea lor, adventiştii nu îşi amintesc de faptul că faţă de cele câteva mii de persoane implicate direct (după sursele adventiste!), în evenimente, mai erau sute de milioane de protestanţi, catolici, ortodocşi, necalcedonieni etc care nici măcar nu ştiau că există mileriştii. Cu atât mai puţin nu ştiau nimic de „marea criză” a acestora. Care, după pretenţiile lor, ar fi trebuit să fie un eveniment universal, al tuturor creştinilor, al întregii Biserici! (Milenariştii înţelegând prin „Biserică”, în 1844, pe toţi cei care se declarau într-un fel sau altul „creştini”…) Uitând aceste „amănunte”, adventiştii concluzionează victorioşi că a fost o „înnoire a Bisericii” – câte alte secte nu susţin tot felul de alte înnoiri!7 – că „s-a închis o uşă a speranţei şi îndurării dar s-a deschis alta”, prin „intrarea Mielului în Sanctuar” şi alte asemenea absurdităţi.
De exemplu, „doctrina” cu „uşile” (cu totul străină Bibliei!), o argumentează printr-o speculare a pildei celor 10 fecioare (Matei 25, 1-12), uitând iarăşi – de! – că acolo nu mai există nici o uşă dosnică pe care să intre adepţii lui Hellen White. Dimpotrivă, acolo se vorbeşte despre o singură uşă, care odată închisă nu se mai deschide niciodată! Ceea ce, de altfel, şi credeau milenarişii în 1844, dar acum ar împiedica racolarea de noi prozeliţi pentru grupările adventiste!
Oricum, pentru a ieşi din încurcătura produsă, Hellen White a pretins că o asemenea „uşă suplimentară” s-a deschis pentru că „Hristos a intrat în Sanctuar”, împlinind astfel profeţiile de la Daniel 7, 13 şi 8, 14 şi Maleahi 3, 1. Dar în realitate „Sanctuarul” este termenul folosit de adventişti pentru Sfânta Sfintelor din Templul Vechiului Testament. Iar intrarea aici s-a petrecut chiar în timpul lucrării lui Iisus Hristos descrisă de Noul Testament!8 Ei pretind însă că Hristos ar fi intrat… în 1844 „la nunta fiului de împărat” sau la „nunta celor zece fecioare”. Exemplu9:

„În vara şi toamna anului 1844, a fost proclamată solia: „Iată, Mirele vine!” Cele două clase, reprezentate prin fecioarele înţelepte şi cele nechibzuite, se găseau atunci în biserică – o clasă care aştepta revenirea Domnului cu bucurie şi care se pregătise cu stăruinţă să-L întâmpine; cealaltă clasă care, influenţată de teamă şi acţionând din impuls, se mulţumise cu teoria adevărului, dar căreia îi lipsea harul lui Dumnezeu. […]

Proclamarea, „Iată, Mirele vine”, din vara anului 1844 a făcut ca multe mii de oameni să aştepte venirea imediată a Domnului. Mirele a venit la timpul stabilit, dar nu pe pământ, ci la Cel Îmbătrânit de zile în ceruri, la nuntă, să-Şi primească Împărăţia.”

În tot acest discurs, aşa cum am mai arătat, Hellen White nu doar că răstălmăceşte Biblia până textele îşi pierd cu totul sensul lăsat de la Dumnezeu, dar şi descrie un eveniment local, care a cuprins unele părţi din SUA (mult mai mică acum decât cea de astăzi), drept… eveniment universal! O asemenea atitudine poate fi pusă doar pe seama fie a inconştienţei şi iresponsabilităţii medicale, fie a unei făţărnicii deosebite, fie a unei trufii fără margini. Ca şi când la noi s-ar pretinde că evenimentele de la Maglavit, din perioada interbelică, au fost „o mare criză a Bisericii universale”, „un eveniment proorocit în Biblie” ş.a.m.d. De altfel această trufie este mult răspândită la sectanţi care, chiar atunci când sunt ultra-necunoscuţi, au o imensă plăcere în a se considera în centrul atenţiei întregii lumi. Repetăm ceea ce am mai spus: gândiţi-vă că Hellen White şi adventiştii declară ca eveniment mondial şi chiar cosmic o întâmplare locală, despre care sute de milioane de alţi creştini pretinşi ori adevăraţi habar nu aveau! Asta fără a mai pune la socoteală restul omenirii… Pe asemenea deliruri şi felurite răstălmăciri ale textului biblic, precum şi pe textele romantice şi pasionale ce asezonează aceste aberaţii se „întemeiază” „doctrina Sanctuarului”. O înşelare care, dacă nu ar duce la iad pe cei pe care îi stăpâneşte, ceea ce este tragic, ar fi de un ridicol desăvârşit.

Altă rătăcire adventistă, comună de altfel tuturor protestanţilor şi neoprotestanţilor, este duşmănia faţă de sfintele moaşte, pe care creştinii adevăraţi le cinstesc după cum învaţă Sfânta Scriptură şi primii creştini. Astfel, în Vechiul Testament vedem că moaştele lui Elisei înviau morţii (IV Regi 13, 21). De asemenea, tot în Vechiul Testament vedem că trupurile şi oasele drepţilor se bucură de o cinste deosebită, fără a fi tratate la fel cu cele ale oamenilor obişnuiţi (Ieşire 13, 19; IV Regi 23, 18). De asemenea, din scrierile lui Eusebiu de Cezareea (sec. III), ştim că încă dintru început creştinii adunau oasele martirilor ca pe o comoară scumpă, mai preţioasă decât aurul şi toate nestematele.  Toate aceste mărturii ţin de Vechiul Testament şi de Creştinismul Primar, arătând „credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna„. Asemenea dovezi sunt limpezi, iar opoziţia faţă de moaşte, ilogică. Dar ce să ne mirăm de aceasta, când ei nici pe îngeri nu vor să îi cinstească, deşi i-au cinstit mereu pe îngeri sfinţii Vechiului şi Noului Testament10!?

Altă rătăcire adventistă este duşmănia lor faţă de vin, pe care îl înlocuiesc cu must fiert (aşa numitul „vin tăiat”). Ei fac intenţionat confuzie între must – care este totuşi folosit în Scriptură pentru a simboliza şi vinul (Fapte 2, 13) – şi vin. Totuşi Hristos la nunta din Cana Galileii a făcut din apă vin, nu must, după cum se vede limpede în Sfânta Scriptură (Ioan 2, 7-10). De asemenea, Hristos a fost acuzat a fi „băutor de vin”(Luca 7, 34), iar o asemenea acuză ar fi fost fără sens dacă vinul n-ar fi fost vin ci… must11. Ferirea de vin este un lucru bun, dacă nu devine idolatrie a feririi de vin; mai mult, nu trebuie uitat că, după Scripturi, Hristos Însuşi a băut vin, şi nu a interzis aceasta nimănui. Beţia este cea care trebuie îndepărtată de la noi, nu vinul. Încercând să interzică vinul, adventiştii se dovedesc a proceda exact la fel cu fariseii, ajungând la interdicţii absurde şi pretins evlavioase.

Altă rătăcire adventistă este dispreţul faţă de pomeni şi pomenirea morţilor. Acesta provine din învăţătura rătăcită despre viaţa de după moarte, despre care am vorbit, dar şi din faptul că, în mod firesc, adventiştii nu cunosc puterea Bisericii. Şi, ce-i drept, nici nu au cum s-o cunoască, pentru că sunt în afara Bisericii. Oricum, de vreme ce îşi închipuie că moartea este sfârşit total, cum să înţeleagă ei cuvântul „Domnul nu a lipsit de mila Sa nici pe cei vii, nici pe cei morţi” (Rut 2.20)?
Ca urmare, oferim aici câteva cuvinte biblice pe care se întemeiază frumoasa şi evlavioasa rânduială a rugăciunilor şi pomenilor pentru cei adormiţi.
Căci ni se porunceşte: Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii (I Timotei 2, 1). Această rugăciune poruncită pentru toţi oamenii se poate face doar pentru cei vii? Dar Dumnezeu nu este al morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El (Luca 20, 38); şi dacă trăiesc este cu putinţă să ne rugăm unii pentru alţii, cei de aici şi cei de dincolo. Ceea ce ne arată Însuşi Domnul, căci Însuşi Hristos a propovăduit în Iad celor ce fuseseră cândva neascultători, ceea ce înseamnă că şi pentru aceştia mai este o şansă de izbăvire (I Petru 3, 18-20). Pentru aceasta s-a binevestit şi morţilor, ca să fie judecaţi ca oameni, după trup, dar ca să vieze, după Dumnezeu, cu duhul (I Petru 4, 6). Iată deci că şi pentru aceştia poate fi bună-vestire şi izbăvire. Şi dacă bogatul cel nemilostiv, mort fiind, s-a putut ruga pentru cei vii (Luca 16.27-31), cum nu s-ar putea ruga cei vii pentru cei morţi, şi mai ales ucenicii Domnului? Rugăciunile Mariei pentru fratele său Lazăr şi ale lui Iair pentru fiica sa, au avut efect, deşi aceştia muriseră (Ioan 11, 32-44 şi Luca 8, 41-55). Iată deci mijlocire pentru morţi, arătată pe faţă de Biblie, spre ruşinarea necredincioşilor! Sfântul Apostol Pavel se ruga pentru ca Onisim, care murise, să afle milă în ziua judecăţii (II Timotei 1, 16-18), adică exact ceea ce face Biserica până astăzi pentru cei adormiţi. Iar cei care, declarându-şi credinţa în Biblie, se împotrivesc rugăciunilor pentru cei adormiţi, de fapt se împotrivesc Bibliei în care spun că ar crede!
Alte cuvinte doveditoare sunt la II Ezdra (Neemia) 9, 2; Baruh 3, 4-5; II Macabei 12, 43-46; Evrei 13, 16; Matei 21, 22; I Ioan 5, 16; II Corinteni 9, 7; Efeseni 6, 18; I Corinteni 15, 19 etc. Mai amintim doar – că tot spun adventiştii că apreciază Vechiul Testament – cuvântul de la Deuteronom 26, 14, unde se opreşte a se da parte pentru morţi din zeciuială, ceea ce arată limpede că era permis a se da pentru morţi doar din celelalte părţi, care nu erau afierosite Domnului. Iată deci că pomana pentru cei adormiţi se practica încă în vremea lui Moise!

Din nefericire, am putea continua foarte mult cu rătăcirile adventiste. Am putea înfăţişa aberaţiile spuse despre valdenzi – „transformaţi” în… apărători ai Sabatului! –, despre copţi şi etiopieni sau despre hulele pe care le aduc Bisericii lui Hristos, despre permanenta opoziţie din scrierile lui Hellen White între adventişti şi „bisericile creştine” sau „biserica creştină” – ceea ce îi arată limpede a fi în afara Bisericii şi a creştinismului, aşa cum de altfel au fost mereu consideraţi chiar şi de ceilalţi neoprotestanţi – despre falsele tâlcuiri ale profeţiilor vechi-testamentare, despre grupări adventiste ce au născocit teorii ale „spurcăciunii Creaţiei” (plecând de la ne-creştina lor scârbă faţă de anumite animale) şi despre multe alte rătăciri.

Credem însă că este de ajuns cât am înfăţişat pentru ca orice om cu dorinţă sinceră de a ţine de Biserica lui Hristos să înţeleagă temeinic faptul că în doctrinele adventiste şi ale altor sectanţi se află foarte multă otravă, şi că doar în Biserica drept-slăvitoare a lui Hristos pot găsi mântuirea.

Note

1 Veche pastilă propagandistică protestantă (întâlnită deci la foarte multe grupări religioase), preluată şi colorată sâmbetist de Hellen White în lucrări ca Tragedia veacurilor, Marea luptă şi altele asemenea, iar apoi şi de urmaşii ei întru erezie.

2 Marea luptă, p. 41

3 Este greu de înţeles pentru un ortodox cât de departe pot merge amăgirile adventiste. O menţiune a sectei lor de un rând sau două într-un ziar obscur înseamnă pentru ei că toţi cei din ţara în care apărea ziarul respectiv în sec. XIX a aflat de ei şi cunosc ideile lor!

4 Sanctuar – cum îi spun adventiştii.

5 De fapt corect este „Cel Vechi de zile”…

6 Ellen G. White, Marea Luptă, p. 386

7 De exemplu iehoviştii, care urmează îndeaproape stilul adventist, sunt plini de proclamări pompoase de acelaşi tip, de „revelaţii” şi „solii” şi „proclamări” ce „au zguduit lumea”, dar de care nu a auzit nimeni…

8 Evrei 1, 3; 1, 13 (unde se spune clar „i-a zis”, deci proorocia se împlinise când Sfântul Apostol Pavel scria Epistola către evrei!); Evrei 2, 9; 4, 14; 4, 16; 6, 19-20 şamd. Aici se arată foarte limpede că Hristos deja intrase în Sfânta Sfintelor („Sanctuar”) în acea vreme!

9 Precizăm aici că limbajul agramat şi neromânesc aparţine strict lucrării din care cităm (Marea Luptă, p. 385-386).

10 Pentru o sumară documentare în privinţa îngerilor, dăm câteva repere biblice: Facerea, 18.2 şu; 19.1 şu; Facerea 48.16; Numeri 22.31; Iosua 13.15; Judecători, capitolul 6 şi 13.20; IV Regi 19.36; Iov 33.23-24; Psalm 33.7; Psalm 90.11-12; Daniel capitolul 3, ca şi 6.23 şi 14.34-39; Zaharia 1.12-13; Luca 1.26-35; 16.22; Matei 28.1-8; Faptele Apostolilor 7.53; 8.26-40; 10.1-6; 12.1-6; 27.23; etc etc. Din toate acestea se poate vedea şi importanţa Îngerilor şi cinstirea ce li se cuvine.

11 Ca şi când ar fi ruşinos să fie cineva acuzat că e băutor de suc!

< Lumina Adevărului. (XVIII) Icoanele şi chipurile cioplite

Lumina Adevărului. (XX) Creştinii adevăraţi şi sectanţii >

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XVIII) Icoanele şi chipurile cioplite

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

12. ICOANELE ŞI CHIPURILE CIOPLITE

O altă rătăcire adventistă – dar, ca şi altele, nu doar a adventiştilor, ci şi a altor sectanţi contemporani – stă în duşmănia faţă de icoane.

Icoanele şi alte simboluri creştine au însoţit Biserica încă dintru începuturile ei. Chiar aici, la nord de Dunăre, au existat asemenea manifestări ale creştinismului. La Barboşi, lângă Galaţi, şi în alte puncte din sudul Moldovei s-au găsit felurite cruci şi cruciuliţe din epoca apostolică şi imediat următoare (secolele I-III). De asemenea au fost găsite asemenea cruciuliţe şi în Muntenia şi Oltenia. Mai mult, s-au găsit şi tipare pentru cruciuliţe, ceea ce arată cât de mare era cererea de asemenea obiecte sfinte. Pe lângă ele mai există şi o serie de icoane primitive, incizate în piatră, cunoscute sub numele de geme, de asemenea din primele secole creştine. Şi multe asemenea semne ale cinstirii icoanelor în primele secole creştine se găsesc în toate locurile vechilor biserici creştine.

După gândirea sectanţilor, creştinii din primele secole trebuie să ne fie pildă. Totuşi, după cum se vede, ei aveau icoane, acele obiecte de cult pe care sectanţii le consideră idoli. Oare cine are dreptate creştinii din primele secole, sau sectanţii de astăzi?

Adventiştii (şi alţi asemenea sectanţi) pun pricină, ca de obicei, un text al Scripturii scos din context şi răstălmăcit:

Atunci a rostit Domnul înaintea lui Moise toate cuvintele acestea şi a zis: […] Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în cele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti… (Ieşirea 20, 1;4-5).

Iată, spun sectanţii, nici un fel de asemănare, a nici unui lucru, deci nici a lui Hristos sau a sfinţilor. Şi, pentru a înfricoşa şi mai tare pe cei pe care îi păcălesc prin acest avocăţism, dau nenumărate pilde de condamnare a idolilor şi cinstirii lor (din Vechiul Testament mai ales). Ceea ce nu bagă de seamă cei astfel înşelaţi este că în toate aceste cazuri e vorba de idoli sau chipuri de zei, adică de draci. Nu există nici un caz în Sfânta Scriptură în care să se condamne ca idolatrie cinstirea prin icoane a făpturilor cereşti. Dar apare asemenea cinstire în Sfânta Scriptură? – va întreba oricine, mai ales dacă a avut prilejul să asculte discursurile pline de mânie ţinute de sectanţi pe tema icoanelor. Ei bine, cinstirea icoanelor nu doar că apare în Biblie, dar este porunca lui Dumnezeu!

Atunci a grăit Dumnezeu cu Moise şi a zis: Spune fiilor lui Israel să-ţi aducă prinoase. […] Din acestea să-mi faci locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor. Cortul şi toate vasele şi lucrurile lui să le faci după modelul ce-ţi voi arăta eu: Aşa să le faci! Chivotul legii să-l faci din lemn de salcâm […], să-l fereci cu aur[…]. Iar în chivot să pui legea pe care ţi-o voi da. Să faci şi capac la chivot, de aur curat, lung de doi coţi şi jumătate, şi lat de un cot şi jumătate. Apoi să faci doi heruvimi de aur; şi să-i faci ca dintr-o bucată, ca şi cum ar răsări din cele două capete ale capacului; să pui un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt al capacului. Şi heruvimii să-i faci ca şi cum ar ieşi din capac. Heruvimii aceştia să fie cu aripile întinse pe deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar feţele să şi le aibă unul spre altul; spre capac să fie feţele heruvimilor. Apoi să pui acest capac deasupra chivotului, iar în chivot să pui legea pe care ţi-o voi da. Acolo între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii, Mă voi descoperii ţie şi îţi voi grăi de toate, câte am a porunci prin tine fiilor lui Israel (Ieşirea 25, 1-22). Şi iar porunceşte Dumnezeu: Cortul însă să-l faci din zece covoare de in răsucit şi de mătase violetă, stacojie şi vişinie; în ţesătura lor să faci chipuri de heruvimi alese cu iscusinţă (Ieşirea 26, 1). Şi mai porunceşte Dumnezeu: Să faci o perdea de in răsucit şi de mătase violetă, stacojie şi vişinie, răsucită, iar în ţesătura ei să aibă chipuri de heruvimi alese cu iscusinţă; şi s-o atârni cu verigi de aur pe patru stâlpi din lemn de salcâm, îmbrăcaţi cu aur şi aşezaţi pe patru postamente de argint. După ce vei prinde perdeaua în copci, să aduci acolo după perdea chivotul legii şi perdeaua va despărţi astfel sfânta de sfânta sfintelor (Ieşirea 26, 31-33).

Iată, prin urmare, că Dumnezeu a poruncit lui Moise să facă icoane de îngeri, de heruvimi mai exact, deşi îi poruncise cu tărie: Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în cele de sub pământ! Cum se împacă una cu alta? Cum se poate ca Dumnezeu să îi poruncească să nu facă nici un fel de asemănare a nici unui lucru care este în cer, iar pe de alta să îi poruncească să facă heruvimi, care sunt în cer? Mai multe înţelesuri ale cuvântului cer! Acesta este răspunsul! Cuvântul „cer” însemna în ebraică (la fel ca în română) şi „văzduh”, şi „Cosmos” (sau „spaţiu sideral”) dar şi „Rai”. Dumnezeu interzice cinstirea lucrurilor din văzduh (păsări, nori, lilieci, fulgere, trăsnete etc.) şi a celor din Cosmos (stele, planete, meteoriţi, comete ş.a.m.d.) dar NU şi cinstirea făpturilor din Rai. Şi, pentru a arăta această deosebire, El s-a folosit de această metodă, prin care fiecare putea să vadă cine poate avea parte de cinstire prin asemănări şi cine nu. Avem o adeverire a acestui lucru în Biblie? Desigur! Însuşi Dumnezeu spune

Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol, care să înfăţişeze bărbat sau femeie, sau închipuirea vreunui dobitoc de pe pământ, sau închipuirea vreunei păsări ce zboară sub cer, sau închipuirea vreunei jivine, ce se târăşte pe pământ, ori de sub pământ, sau închipuirea vreunui peşte din apă; sau privind la cer şi văzând soarele, luna, stelele şi toată oştirea cerului, să nu te laşi amăgit ca să te închini lor, nici să le slujeşti, pentru că Domnul Dumnezeul tău le-a lăsat pentru toate popoarele de sub cer (Deuteronom 4, 16-19).

Iată limpede ce asemănări interzice Dumnezeu a se face: de oameni din lume, de animale, păsări, peşti sau alte vietăţi, de stele sau alte corpuri cereşti1. Această oprire nu este însă pentru îngeri, pentru care Însuşi Dumnezeu porunceşte a se face icoane.

De ce însă nu a poruncit Dumnezeu a se face icoane cu chipuri de sfinţi, ci doar cu chipuri de îngeri? Oare acesta este un semn că numai îngerilor le putem face icoane, dar nu şi sfinţilor?

Nici vorbă!

Trebuie întâi să ne aducem aminte că în vremea lui Moise încă nu venise Mesia. Aflaţi sub robia Satanei, de care Adam şi Eva aleseseră a asculta, toţi se duceau în Iad (Şeol), fie drepţi, fie nedrepţi. De aceea nu existau în ceruri sfinţi care să poată fi zugrăviţi în icoanele din Cortul Sfânt, pe care apăreau doar îngerii! Odată cu Jertfa lui Hristos, cu coborârea Sa la Iad şi eliberarea sufletelor care Îl aşteptau acolo, Raiul cuprinde şi pe sfinţi alături de îngeri, astfel încât, în mod firesc, şi unora şi altora le facem icoane, după porunca lui Dumnezeu.

Cum e cinstirea icoanelor? Sau, altfel spus, ce înseamnă cinstirea icoanelor?

Vedem, din locurile amintite mai sus din cartea Ieşirii, că heruvimii de pe Chivot şi Chivotul erau icoana Tronului lui Dumnezeu, Cel ce dă legile lumii (tablele Legii) şi dă viaţă şi putere (toiagul lui Aaron) şi stă pe heruvimi2. Această icoană a Tronului Ceresc era tămâiată3 de Marele Preot (Arhiereu) şi acolo Se arăta Dumnezeu vorbind cu aleşii Săi, după cum El Însuşi hotărâse (Ieşirea 25, 22). Dar această cinstire adusă icoanei Tronului Ceresc NU însemna nici idolatrie, nici confundarea icoanei cu originalul. Prin intermediul ei cinstirea era înălţată către Dumnezeu, şi El era Cel care primea de fapt şi tămâierea, şi rugăciunile.

Ca să folosim un termen modern, icoana este un fel de „telefon” controlat de Duhul Sfânt. Ne închinăm LA icoană lui Dumnezeu, NU icoanei, tot aşa cum vorbim LA telefon cu cineva şi nu vorbim… telefonului (că ar însemna că avem probleme grave, dacă am ajunge să vorbim telefonului). Din nenorocire, sectanţii care rătăcesc neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu, sunt la fel cu un om care nu a văzut niciodată un telefon, şi îl crede nebun pe cel care „vorbeşte de unul singur” la telefon. Creştinii, repetăm, nu se închină icoanei, ci se închină lui Dumnezeu, prin intermediul sprijinului haric oferit de icoană.

Dar, va spune cineva, dacă s-a dat poruncă a se face icoane de heruvimi, de ce nu s-a dat poruncă a se face icoane şi lui Dumnezeu? Ce spune Domnul?

Ţineţi dar bine minte că în ziua aceea, când Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de pe muntele Horeb, n-aţi văzut nici un chip. Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau asemănări… (Deuteronom 4, 15 vezi şi 4, 12).

E limpede?
Cum s-ar putea reprezenta un chip pe care nu l-a văzut nimeni?
Dar după Întrupare lucrurile se schimbă! De ce? Deoarece Cuvântul S-a făcut trup (Ioan 1, 14), Cuvântul care este Dumnezeu (Ioan 1, 1). „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan 1, 18), El, Care este Chipul lui Dumnezeu (Filipeni 2, 6). Prin urmare, odată cu Întruparea, se deschide posibilitatea realizării icoanei Fiului lui Dumnezeu, Care Însuşi este Dumnezeu.

Totodată, Învierea Domnului Hristos aduce cu ea şi ridicarea la Rai a drepţilor Vechiului Testament, care aşteptau venirea Sa din veac (I Corinteni 15.20; Evrei 6.18-20 şcl). Ridicarea lor, început al Bisericii cereşti, împlinirea cuvântului ce zice Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor (Psalm 81, 1), deschide şi posibilitatea realizării de icoane ale sfinţilor, alături de vechile icoane ale îngerilor.

Am văzut mai sus temeiul biblic al existenţei şi cinstirii icoanelor. Nu am stat să dăm replica fiecărui cuvânt sectant adus împotriva sfintelor icoane, pentru un motiv foarte simplu – toate seamănă între ele şi au aceeaşi sursă: confuzia între idol şi icoană. Tot ce aduc împotriva icoanelor sectanţii sunt cuvintele spuse de Dumnezeu împotriva idolilor. Dar ei nu au nici o justificare pentru confuzia între icoanele poruncite de Dumnezeu şi idolii interzişi cu tărie de Acesta. Peste tot în Biblie unde sunt cazuri concrete de condamnare a idolilor este limpede că e vorba de cazurile menţionate la Deuteronom 4, 14-19. Fie că e vorba de viţelul de aur, de copaci, de Baal sau alte zeităţi, de fiecare dată idolii sunt asemănări sau chipuri interzise de Dumnezeu, care sunt cinstite ca şi cum ar fi dumnezei. E firesc şi de aşteptat ca aşa ceva să fie condamnat de Dumnezeu. Dar există în Biblie vreun loc în care să se condamne cinstirea icoanelor îngerilor sau sfinţilor, fie în Vechiul, fie în Noul Testament? NU! Un asemenea loc nu există. Există însă, aşa cum am arătat, porunca de a se face icoane cu îngeri. Există, de asemenea, explicaţia opreliştii de a face icoana lui Dumnezeu: n-aţi văzut Chipul Lui (Deuteronom 4, 15). De asemenea, există şi vestea cea nouă, a Întrupării lui Dumnezeu Fiul, Chip al Tatălui (Ioan 14, 9; Filipeni 2, 6 etc.), care deschide posibilitatea de a se face icoană lui Dumnezeu, după Chipul pe care El şi l-a ales. De asemenea, ştim că prin Jertfa şi Învierea lui Hristos Iisus s-au deschis cerurile, şi că sfinţii se află acum în Rai, ca prieteni ai lui Dumnezeu (Luca 16, 22; 23, 24; Filipeni 1, 23; I Petru 3, 18-20 etc.), astfel încât, asemenea îngerilor, şi ei sunt vrednici de a avea icoane.

Note

1 Am întâlnit un adventist care m-a întrebat de ce nu ar însemna „ toată oastea lor” îngeri. Răspunsul este simplu: pentru că dacă te uiţi la cer şi vezi soarele, luna şi stelele, NU vezi şi îngeri! Dar vezi, pe lângă cele deja enumerate, stele căzătoare sau meteoriţi, planete, nori de praf cosmic, comete ş.a.m.d. Pe lângă acest lucru atât de limpede, ar mai trebui să ne aducem aminte că Însuşi Dumnezeu a dat poruncă, după cum am văzut mai devreme, să se facă icoane pentru îngeri. De aceea nu ar fi avut cum să interzică în acelaşi timp ceea ce poruncise. Şi a avut grijă să arate acest lucru pe înţelesul oricui.

2 Acest simbol al Chivotului îl găsim la I Regi 4, 4.

3 Şi nu oricum, ci cu o tămâie deosebită pentru această lucrare sfântă (Ieşirea 30, 34-38).

<(XVII) Sfinţii. Maica Domnului

(XIX) Alte şi alte şi alte rătăciri adventiste>

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XVI) Sfinţii

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

11. SFINŢII

Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor. (Ps. 138.17)
Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui minunată a făcut Domnul toată voia întru Ei. (Ps. 15.3)
Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui Preaînalt întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. (Ps. 90.1)
Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? (I Corinteni 6.2)

11.1. Sfinţii

Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor. (Ps. 138.17)
De acum nu vă mai numesc pe voi argaţi (slugi), căci argatul (sluga) nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni (Ioan 15, 15).

Ce lucru mare şi minunat să fie cineva prieten al Stăpânului Veşnic!
Ce lucru mare şi minunat, uimitor şi vrednic de admiraţie este ca cineva să fie numit prieten de către Dumnezeu Însuşi. Vă daţi seama ce înseamnă aceasta?
Poate că nu.
Dar dacă ar veni cel mai puternic şef de stat din lume pe strada voastră, şi ar declara public, serios şi cu toată tăria că un om de aici este prietenul lui, cum s-ar minuna lumea! Câţi l-ar invidia pe acela pentru cinstea ce i se face! Şi văzând că acel şef de stat îl tratează cu adevărat ca pe un prieten al său şi ţine cont de cuvântul său, îi ascultă cererile şi de multe ori i le împlineşte, cum l-ar mai cinsti oamenii! Câţi s-ar învârti în jurul lui, căutând să îi câştige atenţia! Câţi i-ar admira cuvintele şi înţelepciunea (chiar de n-ar crede de fapt în ea)! Câţi ar încerca să îl imite! Câţi s-ar ruga de el pentru un ajutor, pentru o mijlocire către prietenul cel atât de mare şi puternic!
Dar cu cât mai mult e adevărat acest lucru pentru Sfinţii lui Dumnezeu, pe care El îi numeşte prietenii Săi!
Cu cât mai mult trebuie să respectăm pe cei pe care nu un om – cât de puternic ar fi – ci Însuşi Hristos îi tratează ca prieteni ai Săi, le făgăduieşte că şi El, şi Tatăl şi Duhul Sfânt Îşi vor face lăcaş în ei şi le vor asculta rugăciunile când vor judeca lumea!

Desigur, sectanţii se ridică împotriva sfinţilor ascunzându-şi mândria sub masca interesului pentru ceilalţi creştini. Şi se străduiesc a-i amăgi pe neştiutori, pretinzând că toţi creştinii sunt sfinţi şi că nici un om nu îi poate ajuta pe ceilalţi oameni înaintea lui Dumnezeu. Dar aceste vorbe sunt înşelăciuni ale diavolului, răspândite la cei nepricepuţi prin răutatea unor slugi ale Satanei care invidiază şi urăsc pe prietenii lui Dumnezeu. Trufia multor oameni îi face să nu suporte ideea că un alt om ar fi mai mare decât ei. Şi de aceea se ridică ei împotriva Sfinţilor, căutând a le găsi pată sau a-i despărţi pe oameni de ei.
Dar în Sfânta Scriptură Dumnezeu a arătat pe larg ce înseamnă ca cineva să fie prietenul Stăpânului! Şi privind în Sfânta Scriptură ne putem da seama că aceia ce se ridică împotriva Sfinţilor sunt urâţi de Dumnezeu ca nişte duşmani ai Săi.

Iată, Sfântul Apostol Iuda (nu Iscarioteanul, ci celălalt), vorbind despre eretici, spune că aceştia, visând [astăzi am zice „având halucinaţii”], pângăresc trupul, leapădă stăpânirea şi hulesc măririle. Dar [spre deosebire de aceşti hulitori] Mihail Arhanghelul, când se împotrivea diavolului, certându-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: „să te certe pe tine Domnul”. Aceştia însă defaimă ce nu cunosc, iar cele ce, – ca dobitoacele cele necuvântătoare – ştiu din fire, într-acestea îşi găsesc pieirea. Vai lor! Că au umblat în calea lui Cain [ucigaşul de frate] şi, pentru plată, s-au dat cu totul în rătăcirea lui Balaam [care a vrut să blesteme pe cei binecuvântaţi de Dumnezeu] şi au pierit ca în răzvrătirea lui Core [cel ce s-a ridicat împotriva preoţilor şi a lui Aaron, zicând, precum sectanţii de astăzi, că toţi din popor sunt sfinţi înaintea lui Dumnezeu şi nu sunt preoţii mai presus de ei, pentru care cuvinte Dumnezeu a deschis pământul şi adâncurile iadului ca să fie înghiţiţi Core şi cei împreună cu el, cu femeile şi copii lor cu tot, după cum se vede în cartea Numeri, capitolul 16] (Iuda 1, 8-11).

Iată deci că şi atunci, în vremea Sfinţilor Apostoli, au existat eretici care, ridicându-se împotriva mărimilor pe care Dumnezeu le rânduise în Biserică prin Sfinţii Apostoli, s-au făcut ucigaşi de frate precum Cain, duşmani ai celor binecuvântaţi de Dumnezeu ca şi Balaam, primind asupra lor osânda iadului veşnic ca şi Core.
Şi că într-adevăr aceste hule sunt minciuni izvorâte din invidie se vede limpede dacă ne uităm puţin la lucrurile împotriva cărora se ridică cei ce le susţin.
Ei, de exemplu, nu acceptă să-i numească pe Sfinţii Apostoli „sfinţi apostoli”, preferând să le spună pe numele mic1.

Dar oare Apostolii nu sunt sfinţi? Ba sunt. Şi atunci, dacă îi numim Sfinţi Apostoli, oare nu spunem adevărul? Ba da. Mai ales că în afară de Sfinţii Apostoli a existat şi un apostol vânzător, ce nu se numără printre sfinţi, iar mai apoi au apărut şi alţi înşelători care şi-au zis apostoli şi pe care Biserica i-a cunoscut ca fiind prooroci mincinoşi. Deci cu atât mai mult e nevoie să îi numim pe ei Sfinţi Apostoli, pentru a fi în adevăr. Şi oare sfinţenia lor era ca a oricărui alt creştin? În nici un caz! Trebuie să nu cunoşti Biblia ca să crezi aşa ceva! Să ne uităm la cunoştinţele şi harul lor, care minunau şi Sinedriul iudeilor cel plin de meşteri în cuvinte (Fapte 4, 13)! Să ne uităm la minunile care se lucrau prin Sfinţii Apostoli ca prin nimeni altcineva: au vindecat bolnavi prin punerea mâinilor şi prin cuvânt (Fapte 3, 1-10; 5, 12; 9, 32-35) ba şi prin obiecte atinse de ei (Fapte 19, 12) şi chiar prin umbra lor (Fapte 5, 15-16)! Cine a mai auzit sau a mai văzut aşa ceva, chiar la sfinţii cei mai mari, ca doar prin umbra lor să vindece pe bolnavi şi să alunge duhurile cele necurate! Au înviat morţi, fie că aceştia muriseră de boală sau în accidente (Fapte 9, 42; 20, 9-12), au hirotonit diaconi, preoţi şi episcopi. Erau ei ca ceilalţi? Ei care doar cu cuvântul îi puteau ucide pe duşmanii lui Dumnezeu (Fapte 5, 1-11)? Ei, pe care Dumnezeu îi numeşte dumnezei zicând: Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor (Psalm 81, 1; vezi şi Ioan 10, 35)? Ei, despre care Mântuitorul lumii spune: cel ce vă ascultă pe voi pe Mine mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine (Luca 10, 16)?
Cu cât de mult sunt mai presus aceştia de oamenii obişnuiţi!

Şi atunci, de vreme ce pe oamenii obişnuiţi din jurul lor sectanţii acceptă a-i numi politicos „domnule” sau „doamnă” şi a le numi şi titlurile care li se cuvin, de profesor, sau doctor, sau ministru, sau primar, de ce nu şi Sfinţilor Apostoli? Dacă poţi spune – fără de păcat – „domnule profesor” sau „doamnă directoare”, ori altele asemenea, de ce n-ai putea spune, după titluri date de Dumnezeu, nu de oameni, Sfinţii Apostoli, sau sfânt, sau sfinţi martiri sau altele cuvenite?
Iată limpede dovedit fariseismul celor ce nu acceptă ca un sfânt mucenic să fie numit Sfântul Mucenic şi fiecare sfânt de asemenea să fie cinstit ca atare. Iată prefăcătoria dată pe faţă!

Desigur, se vor găsi farisei care să spună „dar e primejdie de mândrie şi idolatrie” (am avut parte de asemenea „replici”…).
Primejdie de mândrie? Pentru cine? Pentru sfinţii lui Dumnezeu? În nici un caz. Ei lupta şi-au dat, cununa şi-au câştigat şi acum luminează în ceruri. Mai mult, ei sunt înaintea lui Dumnezeu, văzându-I slava cea de nespus (Apocalipsa 6, 9-11). Cum ar putea să se mândrească ei acum? De ce, şi în faţa cui să se mândrească? Şi atunci e limpede că primejdie de mândrie nu există în cinstirea sfinţilor. Primejdie de idolatrie? Da, există primejdie de idolatrie. Există primejdia ca unii rătăciţi să ajungă a cinsti mai mult pe un sfânt oarecare decât pe Dumnezeu. Tot aşa există şi primejdia ca unii rătăciţi, schimbând adevărul despre Dumnezeu în minciună, să cadă în idolatrie, pretinzând că cinstesc pe Dumnezeu. (Ca samarinenii care încercau să ţină Legea aşa cum o interpretau ei şi de fapt, în loc să se închine Domnului, se închinau „cui nu ştiau”, adică celui rău.) Dar primejdia ca unii să cadă într-o asemenea idolatrie opreşte adorarea lui Dumnezeu de către drept-credincioşi? Nicidecum! Dimpotrivă, mai mult o sporeşte. La fel este şi cu cinstirea sfinţilor – care nu este adorare, ci doar cinstire sau venerare. Faptul că unii ajung, împotriva învăţăturii sfinţilor – mărturisită prin viaţa şi scrierile lor – să îi idolatrizeze pe sfinţi, este de fapt „închinare la ce nu ştiu”. Căci nu poţi „cinsti” un sfânt călcându-i învăţătura, cum nu Îl poţi slăvi pe Dumnezeu călcându-I învăţătura.

Vedem prin urmare că cinstirea sfinţilor este plăcută lui Dumnezeu şi că lupta sectanţilor împotriva sfinţilor este urâciune înaintea lui Dumnezeu. Această luptă porneşte din amestecul de neştiinţă, pripeală şi mai ales trufie de care suferă cei rătăciţi.

Repetăm, simplu:

• numele de „sfinţi” a fost binecuvântat de Dumnezeu; a-i numi sfinţi pe cei pe care Însuşi Judecătorul i-a numit aşa este cel puţin la fel de firesc cu a numi pe un profesor profesor ori pe un inginer inginer.

• cinstirea sfinţilor este cinstirea ce se cuvine prietenilor Împăratului, asemenea cu cinstirea ce se cuvine îngerilor, fiind foarte departe de adoraţia cuvenită lui Dumnezeu; sfinţii sunt cinstiţi tocmai pentru că se află la mare cinste înaintea Împăratului ceresc.

• Sfânta Scriptură arată limpede că în Biserică fiecare îşi are locul său, iar unii au fost aleşi de Dumnezeu pentru locuri mai de cinste decât alţii2; şi cum trebuie să-i dăm fiecăruia ce îi datorăm (I Corinteni) este obligaţia noastră ca pe cei aleşi să-i cinstim în chip deosebit.

Pentru o ultimă limpezire a celor arătate, să înfăţişăm aici alte câteva mărturii ale Dumnezeieştilor Scripturi3:

1. Legătura specială dintre Dumnezeu şi aleşii Săi se poate observa în viaţa lui Avraam (Facerea 11.27-32 şi capitolele de la 12 până la 25.8); simbolică pentru această legătură (ca şi pentru puterea deosebită pe care o au sfinţii) este cuvântul Domnului către Avraam

„Te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema.” (Facerea 12.2-3).

Mai e nevoie să atragem atenţia că Avraam, deşi sfânt al Vechiului Testament, devine izvor de binecuvântare pentru cei ce îl cinstesc? Oare poate cineva să fie atât de rătăcit cu mintea şi sufletul încât să se creadă izvor de binecuvântare asemenea lui Avraam? Dacă da, cu atât mai trist pentru acela, căci rătăcirea lui e arătată de Cuvântul lui Dumnezeu.

2. Atunci când a hotărât Dumnezeu să piardă Sodoma şi Gomora cu toate cetăţile din jur, cruţând doar pe Dreptul Lot4, acesta a putut schimba o parte din hotărârea Celui Preaînalt, scăpând mica cetate Ţoar de la pieire (Facerea 19.18-22) şi auzind de la înger: „iată, îţi cinstesc faţa, şi îţi împlinesc acest cuvânt”. Iată mijlocirea sfinţilor către Dumnezeu, mijlocire ce salvează cetăţi, dar pe care adventiştii (şi alţii asemenea lor) o resping… deşi pretind că ar respecta Biblia!!

3. Atunci când a început calea cea grea a Dreptului Iosif, a avut cele două vise în care fraţii, şi chiar tatăl şi mama sa i se închinau (Facerea 37.5-11). Şi s-a împlinit aceasta5, arătându-se iar cinstirea ce se cuvine a se da sfinţilor6.

4. Cei care nu înţeleg diferenţa dintre puterea lui Dumnezeu ce lucrează prin sfinţi şi respectiv ocrotirea pentru credincioşii de rând7, să citească măcar Ieşirea capitolele 3-4 şi 7-12, pentru a vedea aceasta. Chiar dacă tot poporul lui Israel era al lui Dumnezeu, doar Moise a fost ales pentru ca Cel Ce Este să lucreze prin el minunile Sale.

5. Iar pentru a vedea dacă pot sfinţii mijlocii pentru alţi oameni – căci adventiştii nu vor să creadă că se poate aceasta – este de ajuns a vedea mărturia adusă chiar de Moise înaintea poporului lui Israel:

„atunci mi-a mai zis Domnul:
“De mai multe ori ţi-am grăit şi ţi-am zis: Mă uit la poporul acesta şi văd că este popor tare la cerbice. Lasă-Mă dar acum să-l pierd şi să şterg numele lui de sub cer şi voi ridica din tine popor mai mare, mai puternic şi mai mult la număr decât ei”.
Atunci eu m-am întors şi m-am pogorât din munte, iar muntele ardea în foc. Cele două table ale legământului erau în amândouă mâinile mele. Am văzut însă că voi păcătuiserăţi înaintea Domnului Dumnezeului vostru, vă făcuserăţi un viţel turnat şi vă abătuserăţi curând de la calea pe care vă poruncise Domnul să o urmaţi. Am luat atunci cele două table şi, aruncându-le cu amândouă mâinile mele, le-am sfărâmat înaintea ochilor voştri. Apoi am îngenuncheat a doua oară înaintea Domnului, ca şi întâia oară, patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, fără să mănânc pâine şi fără să beau apă; m-am rugat pentru păcatele voastre cu care aţi greşit voi, făcând rău înaintea ochilor Domnului Dumnezeului vostru şi mâniindu-L. Că eu am fost îngrozit de mânia şi de iuţimea cu care Se mâniase Domnul pe voi, voind să vă piardă. Şi m-a auzit Domnul şi de data aceasta. Atunci Se mâniase Domnul foarte tare şi pe Aaron, vrând să-l piardă şi pe el; dar m-am rugat eu în vremea aceea şi pentru Aaron […] La Tabeerah, la Masa şi la Chibrot-Hataava voi iarăşi aţi mâniat pe Domnul Dumnezeul vostru. Când v-a trimis Domnul din Cadeş-Barnea, zicând:
„Mergeţi de luaţi pământul pe care vi-l dau Eu”,
v-aţi împotrivit poruncii Domnului Dumnezeului vostru şi nu l-aţi crezut, nici n-aţi ascultat glasul Lui. Nesupuşi aţi fost Domnului chiar din ziua când am început a vă cunoaşte. . Îngenunchind, aşadar, înaintea Domnului, m-am rugat eu patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, căci Domnul zisese să vă piardă. Eu însă m-am rugat Domnului şi am zis:
„Stăpâne Doamne, Împărate, Dumnezeule, nu pierde pe poporul Tău şi moştenirea Ta, pe care l-ai izbăvit cu mărirea puterii Tale şi pe care l-ai scos din Egipt cu mână tare şi cu braţul Tău cel înalt. Adu-Ţi aminte de robii Tăi: Avraam, Isaac şi Iacov, cărora Te-ai jurat pe Tine Însuţi; nu Te uita la cerbicia poporului acestuia, nici la necredinţa lui, nici la păcatele lui, Ca cei ce trăiesc în pământul de unde ne-ai scos Tu să nu zică: Domnul nu i-a putut duce în pământul ce le-a făgăduit şi, urându-i, i-a scos ca să-i omoare în pustiu. Ei sunt poporul Tău şi moştenirea Ta, pe care l-ai scos din pământul Egiptului cu puterea Ta cea mare şi cu braţul Tău cel înalt””

(Deuteronom 9.13-29).

Şi a ascultat Bunul Dumnezeu rugăciunile lui Moise, şi nu odată, ci de multe ori, şi pentru popor, şi pentru anumite persoane. Iată puterea rugăciunii şi posturilor sfinţilor, care salvează şi popoare întregi de la pieire! Iar noi să nu-i cinstim pe aceştia? Când lauzi pe un binefăcător care aici pe pământ ţi-a făcut un bine trecător, cu cât mai mult pe sfinţii care te ajută să câştigi Cerurile?

6. Şi dacă tot am vorbit de puterea rugăciunii sfinţilor, să mai vedem o pildă.

A strigat Iosua către Domnul şi a zis înaintea Israeliţilor: „Stai soare, deasupra Ghibeonului, şi tu lună, opreşte-te deasupra văii Aialon!” Şi s-a oprit soarele şi luna a stat până ce Dumnezeu a făcut izbândă asupra vrăşmaşilor lor (Iosua 10.12-13).

Pentru cel care citeşte aceasta sunt doar două căi deschise: sau crede Cuvântului lui Dumnezeu şi înţelege puterea dată sfinţilor, sau este necredincios.

7. Şi ca să vedem dacă Dumnezeu voieşte cinstirea sfinţilor, iar ei de asemenea (căci au voinţa lor unită cu cea a lui Dumnezeu), să mai privim la pilda Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul. Atunci când a proorocit lui Ohozia, regele lui Israel, că va muri de boala sa din pricina păcatului său, acesta a trimis oameni să-l aducă (IV Regi 1.2-9).

„Atunci regele a trimis la el o căpetenie peste cincizeci cu cei cincizeci ai lui; şi acesta a venit la el, când Ilie sta pe vârful muntelui şi i-a zis: <<Omul lui Dumnezeu, regele îţi zice : <<Coboară-te!>>. Iar Ilie a răspuns: <<De sunt omul lui Dumnezeu, să se coboare foc din cer şi să te ardă pe tine şi pe cei cincizeci ai tăi!>>” (IV Regi 1.9-10).

Şi aşa a fost! Şi cu prima căpetenie care a venit, şi cu a doua (IV Regi 1.10-12). Dar atunci când a treia căpetenie şi-a plecat genunchii înaintea lui Ilie şi s-a rugat lui cu smerenie Dumnezeu a primit prin Ilie rugăciunea acestuia şi a fost cruţat el şi cei care erau cu el (IV Regi 1.13-15).

8. Tot cinstirea sfinţilor s-a arătat din plecarea la pământ a proorocilor din Ierihon înaintea lui Elisei (IV Regi 2.15). Această închinare a fost primită de Elisei, arătându-se astfel că se cuvine a cinsti pe sfinţii lui Dumnezeu.

9. Şi, ca să nu stăruim mai mult, ci în numele Sfintei Treimi să încheiem această mică mărturie, să arătăm acestea şi în Noul Testament. Nu vom insista asupra multelor minuni pe care sfinţii lui Dumnezeu le-au făcut pentru alţii, de la vindecări la învieri, mijlocind astfel primirea harului Duhului Sfânt pentru cei mai mici ori mai slabi în credinţă. Să vedem doar aceasta, că atunci când Corneliu s-a închinat Sfântului Apostol Petru, deşi acesta l-a ridicat spunând „şi eu sunt om”, pentru a nu trage închinarea lui Corneliu la idolatrie pe cei dintre cei de faţă încă neîntăriţi8, totuşi nu l-a mustrat pentru aceasta (Faptele Apostolilor 10.24-26). Şi, mai mult, atunci când s-a închinat Sfântului Apostol Pavel şi însoţitorilor acestuia temnicerul din Filipi, de asemenea nu a primit mustrare pentru aceasta, ci Botez, adică har dumnezeiesc (Faptele Apostolilor 16.29-34). Şi vedem iată, împlinindu-se şi aici cuvântul biblic: Daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste (Romani 13.7). Şi cum să nu datorăm sfinţilor cinstire? Căci şi Dumnezeiasca Scriptură mărturiseşte despre aceasta spunând: Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor (Ps. 138.17). Credem că e îndeajuns de limpede.

Note

1 Ca şi când ar fi mai mici chiar decât alţi oameni, din viaţa obişnuită, cărora le vorbesc cu „domnule” sau „doamnă” precum şi cu alte titluri, dacă le au. De multe ori poţi vedea feluriţi rătăciţi care, după ce se adresează cu maximă politeţe, cu titluri pompoase (Alteţe, Excelenţă, Sanctitate şamd) oamenilor din jur (de multe ori cu totul înstrăinaţi de Dumnezeu), vorbesc liniştiţi de „Iisus”, „Ioan”, „Pavel”, „Petru” etc, ca şi când ar fi fost colegi de grădiniţă cu Dumnezeu şi Sfinţii Săi Apostoli. Este, e bătător la ochi, o rătăcire izvorâtă din trufie şi inconştienţă.

2 Ca, de exemplu, cei 12 Apostoli, cărora Însuşi Hristos le-a spus că la venirea Sa vor şedea pe 12 scaune pentru a judeca lumea! (Matei 19, 27-29)

3 Repetăm iar şi iar că dăm doar câteva pilde, nu pe toate care există, după cum ne-au dat învăţătură şi Sfinţii Apostoli (Ioan 20.30-31). Credem însă că dacă se adaugă acestea la cele prezentate în restul capitolului, va fi limpede că cinstirea sfinţilor este bineplăcută lui Dumnezeu şi că sfinţii pot mijloci multe pentru oameni.

4 Facerea 19.29, şi în general capitolul 19.

5 Facerea 42.6 ş.u., 43.26, 44.14 şi celelalte.

6 Iar dacă unii, stăruind în rătăcire, vor spune că cinstea i s-a dat Dreptului Iosif pentru poziţia lui în Egipt, mai mult îi vom ruşina. Căci dacă un rang lumesc merită cinstire, rangurile duhovniceşti, date de Însuşi Dumnezeu, cu cât mai mult!

7 Desigur, pentru mândria omului modern expresii ca „om obişnuit” sau „credincios de rând” sunt greu de suportat! Şi totuşi mult mai bine este a fi om obişnuit sau de rând în Casa lui Dumnezeu, ba şi ultimul din ea, decât să fi în afara ei.

8 Cum s-a întâmplat în Listra, când o minune i-a făcut pe cei neştiutori (păgâni, adică) să îi creadă pe Apostoli… zeităţi (Faptele Apostolilor 14.8-18).

 

< (XV) Despre viaţă, moarte, Rai şi Iad

(XVII) Sfinţii. Maica Domnului >

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XV) Despre viaţă, moarte, Rai şi Iad

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

10. DESPRE VIAŢĂ, MOARTE, RAI ŞI IAD

O altă rătăcire majoră a multor secte adventiste, iehoviste şi a altora asemenea este legată de însăşi viaţa omului şi de moartea sa. Aceşti sectanţi învaţă că omul este asemenea animalelor, deci moartea sa este o nimicire totală. Prin aceasta ei se aseamănă ereticilor saduchei din vremea Mântuitorului, care nu credeau că există suflet, înviere şi îngeri. Ce este cu totul şocant este că pretind că astfel de blasfemii sunt „învăţături ale Bisericii”, deşi contrazic în chip direct cuvintele lui Hristos.

Dar să vedem de la ce pornesc ei în „demonstrarea” rătăcirii lor. De pildă, de la cuvântul:

Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbăvire. Ieşi-va duhul lor şi se vor întoarce în pământ. În ziua aceea vor pieri toate gândurile lor (Ps. 145, 3-4).

De vreme ce vor pieri toate gândurile lor în clipa morţii lor, sectanţii spun că e evident că moartea înseamnă pierirea totală a omului. De fapt însă, ca cineva să nu mai aibă gânduri nu înseamnă că dispare. Atunci când cineva doarme un somn foarte adânc, fără vise, nu este totuşi trecut în „nefiinţă”. Atunci când cineva cade într-o reverie fără gânduri nu înseamnă că nu mai există. De fapt ştim oare exact ce sunt gândurile? În această privinţă pot fi multe de spus. De foarte multe ori în Sfânta Scriptură (şi în Psalmi de asemenea) „gânduri” înseamnă „planuri” sau „intenţii” ori pur şi simplu sistem ori mod de gândire. Şi este evident că atunci când un om moare planurile şi intenţiile lui umane pier. Dar asta nu înseamnă că dispar cu totul. Mai mult, spunându-se „ieşi-va duhul lor” şi se vor întoarce în pământ apare întrebarea „ce se întâmplă cu duhul lor care iese?” Şi până la lămurirea ei nu se poate da un verdict hotărât.

În afară de acest cuvânt, ei vin şi cu altele la fel de nehotărâte, pe care le răsucesc în fel şi chip ca să se potrivească în vreun fel cu amăgirea lor.

Astfel, ei citează pe Iov, care spune: Dar omul când moare rămâne nimicit; când îşi dă omul sufletul, unde mai este el? (Iov 14, 10). Dar faptul că Iov se întreabă unde mai este omul când îşi dă sufletul este pur şi simplu o întrebare, nu o afirmaţie, aşa cum ar vrea sectanţii. Mai mult, puţin mai încolo zice omul se culcă şi nu se mai scoală; şi cât vor sta cerurile, el nu se mai deşteaptă şi nu se mai trezeşte din somnul lui (Iov 14, 12). Iată că Iov numeşte moartea somn, şi nu nimicire, şi vorbeşte de un somn al omului care durează cât vor sta cerurile. Aceasta nu este distrugere, sau desfiinţare, ci o stare tristă, neplăcută, dar nu nimicire.

O, de m-ai ascunde în împărăţia morţilor, ca să mă ţii acolo până când va trece mânia Ta, şi de mi-ai soroci o vreme când iarăşi să-Ţi aduci aminte de mine! Dacă omul a murit o dată, fi-va el iarăşi viu? Toate zilele robiei mele aş aştepta până ce vor veni să mă schimbe. Atunci Tu mă vei chema şi eu Îţi voi răspunde; Tu vei cere înapoi lucrul mâinilor Tale. Pe când astăzi Tu numeri paşii mei; atunci Tu nu vei mai lua seama la păcatul meu. Nelegiuirea mea ar fi pecetluită ca într-un sac şi greşeala mea ai spăla-o şi ai face-o albă (Iov 14, 13-17).

Pentru orice om care cunoaşte istoria mântuirii este mai mult decât limpede că Iov aici vorbeşte despre nefericita stare a celor dinaintea venirii lui Mesia, de atât de lunga aşteptare a mântuirii. Atunci domnea Legea care punea toate sub păcat, iar iertarea şi îndreptarea venite prin Hristos erau doar o nădejde îndepărtată, aproape de necrezut. Se vede însă că Iov cunoaşte prea bine existenţa împărăţiei morţilor, şi nu poate exista o asemenea împărăţie dacă cei morţi de fapt nu mai există. El spune că încrederea în învierea morţilor, palid intuită de cei din Vechiul Testament, l-ar ajuta să rabde toate zilele robiei sale până la schimbarea adusă de Hristos, Care va şterge şi toată nelegiuirea şi greşeala. Iată deci, Iov ştia că până vor veni să îi schimbe [Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi oştile cereşti] pe cei din Împărăţia morţii, ei se află într-o stare de robie. Nu de nimicire, de nefiinţă. Ca să îţi imaginezi că o asemenea discuţie despre viaţa după moarte înseamnă o credinţă în nimicirea totală a omului la moartea sa trebuie să ai o imaginaţie cel puţin ciudată, ca să nu spunem cu totul deviată. Ca să nu mai spunem că puţin mai departe chiar Iov a zis şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu (Iov 19, 26). Şi acest cuvânt, ca şi cel al Sfântului Apostol Pavel ne arată că viaţa omului, deşi atât de legată de trup, nu se termină însă odată cu acesta. Căci şi Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre descoperirile înalte ce i s-au făcut, spune:

Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – că a fost răpit în Rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască (II Corinteni 12, 2-4).

Iată prin urmare că se poate ca omul să fie în afară din trup, şi încă având o asemenea putere de a simţi şi judeca încât cu greu poate deosebi această stare de cea în trup1. Aşa ceva nu ar fi cu putinţă dacă omul ar fi doar trup! Este, prin urmare, o mărturie foarte limpede a Scripturii asupra existenţei sufletului omenesc şi autonomiei sale faţă de trup.

Dar vin – în ciuda acestor cuvinte limpezi care ar trebui să îi facă mai prudenţi – sectanţii cu un text din cartea Ecleziastul, pe care tăindu-l după voia lor îl folosesc să-şi „dovedească” rătăcirea. Iată textul prezentat de sectanţi:

Căci soarta omului şi soarta dobitocului este aceeaşi: precum moare unul, moare şi celălalt şi toţi au un singur duh de viaţă, iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul. Şi totul este deşertăciune! Amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc (Ecleziastul 3, 19-20).

Dar Biblia nu se tâlcuieşte prin cuvinte rupte din context. Şi cu atât mai mult nu poţi face acest lucru cu o carte ca Ecleziastul, în care se prezintă puncte de vedere contradictorii, pentru ca doar mai târziu să se facă diferenţa, şi să se prezinte o concluzie. Şi de multe ori lucrurile sunt lăsate sub semnul întrebării, pentru a fi lămurite în alte cărţi ale Bibliei. Aşa se întâmplă şi aici, căci după cuvântul de mai sus urmează, neaşteptată, o întrebare:

Cine ştie dacă duhul omului se urcă în sus şi duhul dobitocului se coboară în jos, către pământ? (Ecleziastul 3, 21).

Iată, dintr-o dată, că afirmaţiile categorice prezentate de adventişti şi alţii asemenea sunt doar o vorbă spusă cu îndoială, îndoială dovedită de întrebarea ce-i urmează. Nu sunt un cuvânt categoric şi cu autoritate, ci doar o mărturisire a unei tulburări şi îndoieli, aşa cum sunt foarte multe în cartea Ecleziastul. Autorul trece pe cititor prin tot felul de păreri şi îndoieli ale omului, susţinându-le şi doborându-le rând pe rând. Nu le prezentăm aici, ci îndemnăm doar pe doritori să citească această carte, pentru a vedea cât de încâlcit este firul ei şi cum trece prin cele mai felurite şi mai deosebită stări până ajunge la final2. Oricum însă, pentru a încerca să te bazezi într-o problemă atât de importantă pe un cuvânt pe care însuşi vorbitorul îl pune la îndoială trebuie să fi cu adevărat lipsit de argumente serioase!

Totuşi, chiar din această carte, sectanţii mai vin de multe ori cu încă un cuvânt, pe care de asemenea îl răsucesc pentru a părea că le dă dreptate.

Cei vii ştiu că vor muri, dar cei morţi nu ştiu nimic şi parte de răsplată nu mai au, căci numele lor a fost uitat. Şi dragostea lor, ura lor şi pizma lor a pierit de mult şi nu se vor mai bucura niciodată de ceea ce se face sub soare (Ecleziastul 2, 5-6).

De fapt, s-o spunem drept, de obicei sectanţii citează numai prima parte, prima frază, din acest text, deoarece a doua atinge un punct pe care ei încearcă să îl evite (faptul că Raiul nu va fi pe pământ, ci într-o lume nouă, refăcută de Dumnezeu după Judecata cea mare3). Dar se vede din întregul acestui cuvânt că nu este vorba despre o desfiinţare totală, ci despre o stare nefericită, firească pentru cei din Vechiul Testament, care se duceau, ca urmare a lipsei Răscumpărătorului, în Iad. Acolo, fireşte, ei nu mai aveau nimic de ştiut sau de comentat; numele lor era uitat, dragostea, ura şi pizma, ca lucruri lipsite de suport în singurătatea şi pustiul Împărăţiei morţilor, erau de mult pierite. Când eşti într-o singurătate, într-un întuneric ce durează ani şi secole şi milenii, se înţelege că nu mai ai nici pe cine să iubeşti, nici pe cine să urăşti, nici pe cine să invidiezi (pizmuieşti). Că este aşa se vede tot din Ecleziastul, din cuvântul ce zice Chiar dacă ar trăi mulţi ani, omul să se bucure de toate şi să-şi aducă aminte de zilele cele din întuneric, căci multe vor fi (11, 8). Aceste zile din întuneric sunt aceleaşi cu zilele robiei de care vorbeşte Iov, sunt lunga aşteptare din întunericul Şeolului a venirii Răscumpărătorului.

Este greu de înţeles cum poate cineva să pretindă că nu există viaţă după moarte, că viaţa este nimicire totală, când în tot Vechiul Testament se vorbeşte, de atâtea ori, de ceea ce Iov numeşte ţinutul întunericului şi al umbrelor morţii, Ţara de întuneric şi neorânduială unde lumina e totuna cu bezna (Iov 10, 21-22). Şi, pentru că nu dorim a stărui mai mult asupra multelor mărturii din Vechiul Testament, care ar avea trebuinţă de o carte întreagă, ne mulţumim a mai arăta doar că această parte a Bibliei [Vechiul Testament] dă şi dovadă a puterii Raiului ceresc de a ţine întru sine pe oameni cu tot cu trup! Acest lucru se poate vedea cu multă limpezime în răpirea lui Enoh şi Ilie cu trupul la cer (Facerea 5, 24; IV Regi 2, 11). O asemenea mutare arată că Raiul poate ţine întru sine pe oameni, deci are o existenţă reală şi care nu este în nici un caz limitată la îngeri. Toate aceste mărturii, dacă nu ar fi pur şi simplu ignorate de sectanţi, ar trebui măcar să-i pună pe gânduri, dacă nu să-i lămurească deplin.

Să lăsăm însă cele ale Vechiului Testament, şi să mergem la Testamentul Nou.

Să ne mirăm din nou? Există o asemenea mulţime de mărturii atât ale existenţei sufletului în afara trupului şi a vieţii după moarte, cât şi a faptului că Raiul nu va fi pe pământul acesta, încât nu poţi să nu te uimeşti de cei care susţin altceva (pretinzând totodată că… respectă Biblia!).

Iată Cuvântul lui Dumnezeu:

El are lopata în mână şi va curăţa aria Sa şi va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc nestins (Matei 3, 12).

Cum ar putea să fie foc nestins dacă nu există pedeapsa veşnică, adică Iadul?

Zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob în Împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Matei 8, 11-12).

Iată că după cuvântul lui Hristos există un întuneric cel mai din afară, unde nu este nimicire totală, cum cred rătăciţii, ci plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? (Matei 8, 29).

Iată că şi diavolii se temeau nu de vreo nimicire totală, ci de chinuirea despre care vorbise şi Hristos mai înainte (Matei 8, 12).

Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena (Matei 10, 28).

Iată că există şi suflet şi trup, deşi rătăcirile iehoviste şi multe secte adventiste spun că sunt acelaşi lucru. Vedem însă că nu e aşa, căci întâi se arată că în lume trupul poate fi ucis, iar sufletul nu, dar este cu putinţă ca prin supunerea faţă de diavol şi sufletul şi trupul să se piardă în „Gheena”. Gheena era groapa de gunoi a Ierusalimului, care ardea în permanenţă şi devenise un simbol al Iadului şi chinurilor sale. Deci, în limbajul firesc al compatrioţilor Săi, Hristos avertizează asupra primejdiei ca şi sufletul şi trupul să ajungă în Iad!

Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, vor culege din împărăţia Lui toate smintelile şi pe cei ce fac fărădelegea, şi-i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 13, 41-43).

Mai e nevoie să repetăm? Iată cât de limpede este că în cuptorul de foc nu are loc o nimicire totală, cum îşi imaginează unii, ci plângere şi scrâşnire a dinţilor, un chin care nu se mai sfârşeşte. Este, desigur, îngrozitor, dar textul este limpede şi Cuvântul lui Dumnezeu este acesta.

Aşa va fi la sfârşitul veacului: vor ieşi îngerii şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi. Şi îi vor arunca în cuptorul cel de foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Matei 13, 49-50; vezi şi Matei 22, 13; 24, 51; 25, 30; Luca 13, 28-30 etc.).

Şi iată Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El (Matei 17, 3; Marcu 9, 4; Luca 9, 30).

A crede că Moise a fost înviat câteva clipe, doar ca să stea de vorbă câteva secunde cu Hristos şi Ilie şi apoi să fie ucis din nou… e cel puţin deplasat4. Ce ar putea vorbi – şi de ce – un om abia sculat din morţi şi care se trezeşte în faţa lui Dumnezeu? La ce i-ar folosi această discuţie lui Moise? Se joacă Dumnezeu de-a învierea şi moartea cu oamenii? E absurd! Pentru cei cu asemenea idei, s-a spus: Dumnezeu nu este al morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El (Luca 20, 38).

[…] mai bine este pentru tine să intri în viaţă ciung sau şchiop, decât având amândouă picioarele să fii aruncat în focul cel veşnic (Matei 18, 8). De ce ar fi veşnic focul, dacă nu ar fi veşnic omul, fie că se duce în Rai, fie în Iad?

Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Apoi va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu m-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică (Matei 25, 31-46).

Am dat întreg citatul pentru a vedea oricine cât de limpede este descrisă această scenă de judecată, şi cât de departe sunt criteriile de judecată ale lui Hristos de sistemul doctrinar al adventiştilor şi cum corespund ele cu învăţăturile ortodoxe despre milostenie şi dragoste. De asemenea, este important să vedem că există o osândă veşnică; aceasta nu poate fi acea nimicire totală despre care vorbesc sectanţii, deoarece aceea ar fi pur şi simplu o execuţie, şi nu se poate spune că o execuţie este osândă veşnică. O pedeapsă veşnică este una de pe urma căreia cel pedepsit suferă veşnic; dar cum ar putea suferi cineva care nu mai există? Este evident, prin urmare, că alta este pedeapsa – nu nimicirea totală – , iar Hristos a numit-o mai înainte: focul veşnic, întunericul veşnic, plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

Se reia această mărturie şi în Sfânta Evanghelie după Luca.

Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor, când veţi vedea pe Avraam şi pe Isaac şi pe Iacob şi pe toţi proorocii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi aruncaţi afară (Luca 13, 28).

Iată că cei condamnaţi sunt aruncaţi afară, de unde văd Împărăţia lui Dumnezeu! Ceea ce înseamnă că vor continua să existe, dar în afară, chinuindu-se veşnic.

Acest lucru de altfel este spus de Mântuitorul limpede şi în altă parte. Căci este scris:

Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, pe nume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum, aici, el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: au pe Moise şi pe prooroci, să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi (Luca 16, 19-31).

Oare mai e ceva de spus? E atât de limpede spus totul de Domnul, încât ar trebui ca toţi învăţătorii mincinoşi să tacă, ruşinaţi de rătăcirea lor. Iată deci că Însuşi Dumnezeu vorbeşte despre locul de osândă în care se afla bogatul cel nemilostiv, şi de locul din Rai în care se afla Lazăr5. Dacă Domnul a vorbit, cine va mai grăi? Iată chinul veşnic, şi iată Raiul veşnic, şi iată prăpastia dintre ele. E limpede că nu sunt pe pământ acestea (căci de vreme ce pe pământ erau fraţii cei neîndreptaţi, Lazăr şi bogatul cel nemilostiv se aflau fiecare în locul rânduit de Dumnezeu). Şi se vede prin urmare adevărul şi adâncimea învăţăturii ortodoxe despre viaţă şi moarte; şi, bineînţeles, rătăcirea sectanţilor.

Să mai adăugăm şi alte cuvinte ale Noului Testament?

Adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia (Ioan 5, 25).

Ce înseamnă oare acest cuvânt ciudat? Morţii vor auzi şi vor învia? Dar ce înseamnă şi acel cuvânt, asemenea cu acesta, lasă morţii să îşi îngroape pe morţii lor (Matei 8, 22)? Oare pot morţii să îngroape ceva sau pe cineva? Şi cum pot avea morţii… morţi? Aşa cum se vede şi în cuvântul către Timotei al Sfântului Apostol Pavel (I Timotei 5, 6), cei care sunt conduşi de patimi sunt morţi sufleteşte, deşi trupeşte viază. Aşa cum prin Pogorârea Sfântului Duh s-a putut vedea Împărăţia cerurilor venind cu putere, măcar că era destul până la A doua venire, la fel cel ce se supune păcatului gustă Iadul şi moartea veşnică încă de aici. Astfel se lămureşte şi acel cuvânt ce nedumereşte pe sectanţi: Sufletul care păcătuieşte va muri (Iezechiel 18, 20). Căci nu e vorba de o nimicire fizică a sufletului, ci de osânda Iadului, care este moartea cea adevărată şi veşnică.

Vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele spre învierea osândirii (Ioan 5, 29-30).

Nu poate fi o înviere a osândirii, dacă aceasta înseamnă moarte la propriu.

Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viaţă veşnică. […] Eu sunt pâinea cea vie, Care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din Pâinea Aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu… Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi… Aceasta este Pâinea Care s-a coborât din cer, nu precum au mâncat părinţii voştri mana şi au murit. Cel ce mănâncă această pâine nu va muri în veci (Ioan 6, 47-58).

Se vede de aici, ca şi din multe alte locuri, că moartea fizică poate fi însoţită sau nu de o altă „moarte”, care este pedeapsa Iadului. Cei din Vechiul Testament au gustat-o oricum, deoarece Mesia încă nu venise; de aici şi tânguirea permanentă a drepţilor, dorul lor faţă de venirea lui Hristos Izbăvitorul. Acum însă, iată, a venit Izbăvitorul, şi Îşi dă viaţa, şi Trupul şi Sângele, pentru ca cei ce cred în El să nu mai guste Iadul, ci să se mute din moarte la viaţă. Cel care devine ucenic al lui Hristos şi parte a Bisericii şi se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele lui Hristos nu va muri în veci. Se întâmplă aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: pentru mine viaţa este Hristos şi moartea un câştig (Filipeni 1, 21). Şi întăreşte acest cuvânt Sfântul Apostol, mărturisindu-şi nedumerirea:

Sunt strâns din două părţi: doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos, şi aceasta este cu mult mai bine; dar este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup (Filipeni 1, 23-24).

Iată cât de pe faţă se spune adevărul, cât de limpede se arată că cei care sunt întru Hristos s-au mutat din moarte la viaţă şi nu vor gusta moartea! De aceea avem încredere şi voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem cu Domnul (II Corinteni 5, 8). Căci nu ar fi cu putinţă să îi fim bineplăcuţi lui Hristos şi în afara trupului dacă atunci nu am putea fi alături de El (II Corinteni 5, 9). Dar că există această petrecere cu Hristos după moarte se vede limpede din toate locurile citate, ca şi din altele, pe care nu le-am mai înfăţişat. Mai dăm doar o singură pildă a acestui adevăr arătat atât de clar în toată Scriptura:

Şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o. Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei (Apocalipsa 6, 9-11).

Să mai aducem aminte că se arată lămurit că după Jertfa şi moartea Sa, Hristos s-a coborât cu duhul la Iad, pentru a elibera duhurile celor de acolo?

Pentru că şi Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe, şi se pregătea corabia în care puţine suflete, adică opt, s-au mântuit prin apă (I Petru 3, 18-20, dar vezi şi 21-22).

Se vede limpede aici că nu este vorba de îngerii căzuţi, căci aceştia au căzut înainte de căderea omului în păcat, ci de oamenii care murind înainte de venirea lui Hristos (ca cei din vremea lui Noe) erau sub blestemul neascultării lui Adam.

Să mai dăm citate? Credem că este mai mult, mult mai mult decât îndeajuns pentru orice om cinstit.

Iată iar şi iar mărturisit acelaşi adevăr: moartea este urmată de judecata sufletului, care este fie dus de îngeri în Rai, fie aruncat în chinurile Iadului.

O să mai arătăm pe scurt o lămurire a unei întrebări care nu este a credinţei, ci a necredinţei. De ce, se miră unii, pentru faptele săvârşite într-o viaţă scurtă, limitată, să primească cineva o pedeapsă veşnică? La fel ne putem întreba însă – dar aceasta nu ne convine de obicei – de ce pentru faptele săvârşite într-o viaţă scurtă, limitată, să primească cineva o răsplată veşnică? Răspunsul este simplu: alegerea! E alegerea fiecăruia: ce fel de viaţă vrea să ducă – o viaţă cu iubire faţă de ceilalţi sau o viaţă egoistă? Cele două lumi, Raiul şi Iadul, sunt special făcute pentru aceste două feluri de a trăi. În Rai Dumnezeu, Care e Iubirea, Îşi manifestă deplin dragostea, şi la fel şi îngerii şi sfinţii. În Iad fiecare trăieşte într-o singurătate cât mai deplină, şi Dumnezeu Se ascunde cât mai mult, lăsându-i pe oameni în „libertatea singurătăţii” pe care au dorit-o toată viaţa6.

Revenind însă la subiectul capitolului, vedem că viaţa după moarte, aşa cum a fost rânduită de Dumnezeu, dă oamenilor îndată după moarte o răsplată cuvenită. Totodată, ea asigură Biserica luptătoare de sprijinul cetelor de sfinţi, ştiut fiind că mult poate rugăciunea dreptului înaintea lui Dumnezeu. Pe de altă parte însă, rătăcirea sectanţilor încearcă să promoveze imaginea unui dumnezeu nedrept, ce prăbuşeşte pe păcătos şi pe drept în aceeaşi nimicire. Prin minciunile pe care le spun şi cred în aceste privinţe ei, aşa cum am spus, încearcă – voit sau nu – să mutileze Biserica de partea ei cerească, ce se compune din nenumăraţii sfinţi ai lui Hristos care de veacuri trăiesc în lumina cea neapropiată a lui Dumnezeu.

Note

1 Desigur, aşa cum descrie Sfântul Apostol Pavel acea stare, ea este pentru sfinţii aleşi de Dumnezeu spre asemenea descoperiri. Dar ea nu este străină de starea pe care o trăieşte fiecare atunci când moare şi se desparte de trup.

2 Ecleziastul este o carte filozofică a Bibliei, şi este scrisă pentru ca cei obişnuiţi cu acest fel de gândire să înţeleagă astfel multe din adevărurile pe care cu greu le-ar primi altfel; nu trebuie uitat niciodată că Scriptura este scrisă pentru toţi oamenii, şi de aceea are felurite cărţi cu felurite chipuri de înfăţişare a Învăţăturii de credinţă.

3 Aici acest lucru se vede din faptul că spune că „nu se vor mai bucura niciodată de ceea ce se face sub soare”, or ar trebui să se întâmple acest lucru pentru cei drepţi dacă în Ziua de Apoi ar fi înviaţi spre a se bucura într-un Rai pământesc (aşa cum greşit învaţă majoritatea sectelor neoprotestante).

4 Iehoviştii, conştienţi de contrazicerea dintre acest text al Bibliei şi doctrina lor, spun în materialele lor de propagandă că au apărut două făpturi ce „păreau a fi Ilie şi Moise” . Dar Sfânta Scriptură spune că erau, nu că păreau a fi.

5 Să ne aducem aminte că Însuşi Iisus Hristos a arătat că după moarte sufletul se duce fie în Rai, fie – ferească Dumnezeu – în Iad (Luca 16.19-31). Acest cuvânt nu poate fi negat, fără a-L blasfemia pe Hristos. E limpede că Hristos a spus că Lazăr şi bogatul (care nu mai are nume, căci a fost şters din Cartea vieţii) au existat, au murit şi au ajuns în Rai şi respectiv Iad, în vreme ce trupurile lor putrezeau pe Pământ, fraţii celui bogat îşi vedeau de viaţa lor moartă etc. Deci nu venise nici Judecata de apoi, nici refacerea lumii, căci nu ar mai fi fost păcătoşi în lume. Şi totuşi erau unul în Rai şi celălalt în Iad. A nu înţelege lucrul acesta înseamnă pur şi simplu rea-voinţă.

6 De câte ori auzim „e viaţa mea şi fac ce vreau cu ea”, „fac ce-mi place”, „trăiesc cum îmi place mie”, „mie nu-mi spune nimeni cum să trăiesc” etc., avem de-a face cu acest fel de vieţuire egoistă, care nu ţine cont de ceilalţi. Pentru cei care trăiesc astfel „dragostea” înseamnă de fapt patimă, plăceri sexuale, plăcerea de a poseda etc., toate păcate şi murdării, iar nu dragoste adevărată. De aceea nici nu au parte de astfel de „dragoste” în Iad, căci ar însemna înveşnicirea păcatului, ceea ce nu este cu putinţă; şi la fel e cu toate patimile şi plăcerile lor.

< (XIV) Tălmăcirea şi răstălmăcirea Sfintelor Scripturi

(XVI) Sfinţii >

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă