Etichetă: corectitudine politică

IUBIREA CARE URĂŞTE SAU MOŞTENIREA COMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA (II)

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

IUBIREA CARE URĂŞTE
SAU
MOŞTENIREA COMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA
(II)

Prima parte a eseului se află aici (click!).

Se trăia într-o duplicitate permanentă, într-o necinste profundă, ce a cuprins întreaga ţară.
Şi care poate fi înţeleasă prin uimirea unui deţinut politic eliberat: „Când am ieşit din închisoare am văzut că de fapt doar trecusem dintr-o închisoare mică într-una mare. Toată România era, acum, o puşcărie.”
Statul fiind gardianul deţinuţilor-cetăţeni. Aşa cum este până astăzi.

Copiii, iar apoi copiii copiilor, au crescut în această lume.
În care ateismul era o dogmă absolută, impusă de tancurile sovietice şi bulanele miliţienilor, de teama de turnători şi de represaliile cumplite ale Sistemului.
În care se fura cu aprobare şi se opreau furturile – din fabrică sau C.A.P. – la ordin.
În care colaboraţionismul devenise o a doua natură, atât de bine însuşită încât mulţi copii au crezut în sinceritatea lui.

Marea catastrofă a epocii de după decembrie 1989 este lipsa recunoaşterii publice, asumate politic, administrativ, economic, a acestui colaboraţionism.
Agenţii sovietici din eşalonul trei, ajunşi la putere atunci, au transformat mărimea îngrozitoare a colaboraţionismului dintr-o ruşine ce trebuie ispăşită într-o scuză.
Punctul 8 de la Timişoara – minimul cerut de cel mai elementar bun-simţ – a fost ignorat.
Agenţii eşalonului trei au preluat editurile, televiziunea, radioul, aparatul de stat, şcolile, TOT!
Votaţi masiv de colaboraţionişti. Colaboraţionişti mai mult sau mai puţin făţiş; colaboraţionişti care făceau glume la adresa Ceauşeştilor sau a Partidului (Comunist), dar care i se supuneau sistematic; şi i s-au supus şi după 1989, votându-i cadrele reorganizate (întâi în F.S.N.).
Li s-au supus, cu toate că au avut prilejul eliberării.
Li s-au supus şi i-au votat pentru că agenţii eşalonului trei aveau acelaşi discurs ca cel dinainte, doar puţin adaptat vremii.
Pentru că erau o schimbare mică în faţa uriaşului necunoscut al unei schimbări radicale.
Pentru că şi-au arătat înţelegerea, îngăduinţa, chiar aprobarea faţă de colaboraţionismul general.

Societatea de după 1989 a fost, ca urmare, construită pe un principiu schizofrenic.
Pe de-o parte, comunismul a fost rău – ceea ce justifică mişcarea din decembrie 1989 şi suirea la putere a „noii” clase politice.
Pe de altă parte, „noua” clasă politică era – şi este – alcătuită din aceiaşi agenţi sovietici şi copiii sau nepoţii lor, precum şi din cei educaţi şi giraţi de aceştia.
Desigur, mulţi dintre ei şi-au schimbat stăpânii de la Moscova cu alţii din alte ţări.
Dar aşa cum Hitler şi Stalin au fost, amândoi, de extremă stânga – unul, socialist, celălalt, comunist – şi puternicii aceştia au fost şi sunt tot de extremă stânga. Doar că puţin cosmetizată. Sau, cum spunea un ofiţer KGB devenit „mare politician” în România post-decembristă, „comunism cu faţă umană”.
Desigur, unii dintre neo-comunişti sunt internaţionalişti sau mondialişti – dorind lichidarea totală a naţiunilor, oricare ar fi ele –, în vreme ce alţii sunt regionalişti, supunându-se uneia sau alteia dintre marile puteri naţionale (Germania, Turcia, Rusia, Austria, SUA etc.). Dar, oricum, şi unii şi alţii merg pe tiparul neo-comunist.
Iar societatea „românească” de după 1989 trebuia să urmeze modelul. Şi l-a urmat.

Nu vom înfăţişa aici felul în care comunismul a fost şi este ideologia oficială a tuturor partidelor de frunte din România post-decembristă. Nici felul în care s-a luptat şi se luptă exact pe liniile comisariatelor sovietice împotriva Istoriei Românilor, împotriva tradiţiei româneşti, împotriva a tot ceea ce ne defineşte ca Neam şi Biserică. Trec direct la o realitate ca o concluzie: tinerii şi mai puţin tinerii neo-comunişti, convinşi că fanatismul lor este o „luptă pentru libertate şi democraţie”. Ca şi mulţi activişti dinainte de ei!

Privesc nenumărate comentarii ce ar fi ridicole prin imbecilitate şi pseudo-intelectualism, dacă nu ar fi şi aberant agresive, ale unor tineri – sau mai puţin tineri – sferto-docţi, care preiau lozincile sovietice anti-Biserică, anti-românism, anti-naţiune, pro-globalizare.
Tineri şi mai puţin tineri care, cu entuziasmul tovărăşesc al bolşevicilor extremişti din anii 20 ai secolului XX luptă pentru exact aceleaşi idei ca şi aceia: desfrânare totală, distrugerea Bisericii, liber la avorturi, autoritatea absolută a statului corupt (corporaţiilor, grupărilor supra-statale) asupra oamenilor, batjocorirea credincioşilor şi credinţelor ce nu ţin de dogmele corectitudinii politice etc.
Schizofrenia amintită mai sus este limpede: oamenii aceştia, în numele progresului şi libertăţii, preiau ideile înapoiate ale unor sociopaţi care au ucis în lagăre şi puşcării peste o sută de milioane de oameni din întreaga lume.
Oamenii aceştia, tineri şi mai puţin tineri, pretinzându-se eventual „pro-occidentali”, preiau doctrina globalismului mondial, DOCTRINĂ STRICT COMUNISTĂ, încercând să o impună prin forţă.
Visul comunist de a transforma întreaga omenire într-o turmă unică, aflată sub conducerea unui partid unic, este susţinut de ei cu o mare convingere că este vorba despre o luptă pentru… libertate.
Ura faţă de Creştinism este la fel de feroce ca a bolşevicilor de altădată. Se atacă Biserica pentru că nu-şi face treaba Guvernul. Se atacă Biserica pentru că Parlamentul toacă bani şi face mai nimic. Se atacă Biserica pentru primăriile care nu-şi fac treaba. Se atacă Biserica pentru că Preşedinţia nu-şi face treaba. Se atacă Biserica pentru orice.

În timp ce instituţiile statului persecută sistematic pe cetăţeni, neo-comuniştii „progresişti” – mereu comuniştii s-au socotit „progresişti” – atacă pe cei care se opun abuzurilor. Alarmele trase faţă de practica ANAF şi DNA de a abuza până la falimentare firmele româneşti este înfierată bolşevic. Realitatea că alarmele trase faţă de practica ANAF şi DNA de a abuza până la falimentare firmele româneşti este înfierată bolşevic. Realitatea că în cele mai mari scandaluri de corupţie străinii sunt făcuţi scăpaţi, dar românii, chiar şi nevinovaţi, plătesc, este ignorată sau negată violent. În această privinţă tinerii neo-comunişti luptă feroce împotriva libertăţii cuvântului, împotriva libertăţii de opinie. Sub scuza că unii dintre politicienii corupţi sunt loviţi de instituţiile de stat – aproape totdeauna fie de faţadă, fie din motive politice – se cere supunerea necondiţionată faţă de acele instituţii, indiferent de abuzurile lor.

Schizofrenia aceasta este, ca în toate cazurile grave, agresivă.
Rasismul* este condamnat de neo-comunişti aşa cum a fost condamnat şi de străbunicii lor din Revoluţia Franceză ori din Războiul Civil Rus: este condamnat în teorie, este condamnat când este practicat de alţii. Şi, la fel cu aceşti străbunici, ei condamnă pe creştini pentru că sunt creştini şi, dacă ar putea, i-ar extermina. Sunt declaraţii publice, făcute chiar de către politicieni şi parlamentari neo-comunişti din felurite grupări şi „partide”.
La locul de muncă, la locul de predare – dacă sunt cadre didactice – sau din funcţiile de conducere, dacă le au, aceşti neo-comunişti practică o violenţă teribilă împotriva celor care nu se încadrează în sistemul lor de valori.
Bătaia de joc – faţă de cei care ţin post, faţă de cei care cred în sfinţi şi eroi, faţă de cei care cred că România are un viitor – este o permanenţă.
Îndoctrinarea elevilor şi studenţilor este practicată fără nicio ruşine, fără nicio mustrare de conştiinţă. Copiii şi tinerii care au valori creştine sunt atacaţi, arătaţi cu degetul, „arşi la note”, ostracizaţi…
Precum „eroii” Uniunii Sovietice, şi aceşti neo-comunişti sunt convinşi de „eroismul” lor, de „binele” pe care îl fac „umanităţii” (prea proastă să înţeleagă acest bine, dar o să aibă ei grijă să o reeduce!). Mai mult, chiar se văd pe ei înşişi, în ciuda faptelor, în ciuda realităţii, ca plini de iubire. O iubire plină de ură faţă de cei care nu acceptă ciparea, vaccinarea obligatorie (cu vaccinurile alese, desigur, de iubiţii conducători!), declararea bolilor psihice ca normalitate, desfiinţarea naţiunilor, pierderea specificului etnic, pierderea specificului religios, supunerea faţă de bolşevicul termen de corectitudine politică… O iubire care urăşte, aceasta este religia lor, asemenea celei sovietice.
Iar această ideologie este, repetăm, indusă din ce în ce mai agresiv copiilor, elevilor, studenţilor, angajaţilor, şomerilor, telespectatorilor, utilizatorilor facebook… oricui se poate induce.

Toţi cei care cunosc fenomenul Piteşti, monstruosul sistem de reeducare experimentat de sovietici şi agenţii lor în România, pot recunoaşte uşor acelaşi fenomen de reeducare la nivelul întregii ţări.
Şi totul vine de la faptul că după decembrie 1989 nu a existat lustraţie, nu a existat pocăinţa fără de care nu există curăţirea de rău.
Ar fi fost de ajuns, atunci, în decembrie 1989, un asemenea strigăt (naţional):
„Da, am greşit! Ca fiul risipitor, ce striga tatăului său, greşit-am la Cer şi înaintea ta, la fel strigăm şi noi! Am greşit la Cer, am greşit înaintea lui Dumnezeu, înaintea Neamului nostru şi a Ţării noastre! Am greşit înaintea sfinţilor şi eroilor noştri! Am lăsat frica, lăcomia şi lenea să ne stăpânească şi ne-am supus cotropitorilor, ne-am supus şi sistemului satanic adus de ei! Am făcut din minciună şi furt viaţa noastră de zi cu zi. Ne-am minţit copiii, L-am ascuns pe Dumnezeu de ei, le-am ascuns şi sfinţii şi eroii Neamului nostru. Am greşit, Doamne! Am greşit, copiii noştri! Iertaţi-ne! Dumnezeu să ne ierte! Şi haideţi să îndreptăm împreună greşelile!”

În lipsa acestei pocăinţe, sufletul societăţii rămâne schilod până astăzi.
„Iubirea” societăţii este plină de ură faţă de toţi cei care nu se conformează. „Libertatea” acestei societăţi înrobeşte pe toţi cei care nu fug sau nu rezistă – într-o nouă Rezistenţă anti-comunistă, al cărei sfârşit încă nu se strevede. Iar moştenirea comunistă înlătură cu ură istoria şi tradiţia Neamului.

În lipsa acestei pocăinţe generale, în faţa sistemului înrobitor, există totuşi o ieşire. Nu la fel de spectaculoasă dar, pentru fiecare, la fel de eficace: pocăinţa personală. Nu doar pentru păcatele obişnuite, ci în primul rând pentru acelea mari şi ignorate mai totdeauna:
pentru irosirea vieţii noastre pe lăcomii, furii, laşităţi şi mândrii mărunte,
pentru fuga de răspunderea faţă de Dumnezeu, Neam şi Ţară,
pentru colaboraţionismul nostru, al prietenilor noştri, al părinţilor noştri sau al părinţilor prietenilor noştri.

Această pocăinţă personală ne va da puterea de a-i ierta şi pe comunişti sau neo-comunişti, aşa cum i-au iertat Sfinţii Persecuţiilor Comuniste, fără să lase ceva din valorile pentru care au suferit.
Dar şi puterea de a trăi după adevăratele valori, de a trăi aşa cum se cuvine să trăim, cu rost, ca nişte oameni adevăraţi, ca nişte români adevăraţi. Trecând, cu sfinţii şi eroii noştri în suflet, peste toate furtunile. Intrând, cu fruntea sus, în Veşnicie. Singura biruinţă veşnică.

Mihai-Andrei Aldea

IUBIREA CARE URĂŞTE SAU MOŞTENIREA COMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA (I)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

IUBIREA CARE URĂŞTE
SAU
MOŞTENIREA COMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA
(I)

În 1944 trupele sovietice au început să pună stăpânire pe România, ajutate şi de mişcarea deloc înţeleaptă din 23 august. Ocupaţia sovietică a fost ceva atât de cumplit, încât a depăşit bestialitatea ocupaţiei germane din Primul război mondial. Aducătorii comunismului, progresului şi libertăţii nu doar că jefuiau orice, nu doar că ucideau după chef, nu doar că violau. Ci, asemenea trupelor bulgăreşti din Primul război mondial – excluse din ocupaţia României chiar de germanii înspăimântaţi de manifestările lor demente – şi trupele sovietice s-au dedat la acte aflate dincolo de orice gândire. Ceea ce au făcut la Ip şi Trăznea ocupanţii maghiari ai Ardealului s-a repetat de către invadatorii răsăriteni.

Am avut prilejul să ascult mărturii ale unor bătrâni din Bistriţa, Teleorman sau Olt, din Vâlcea, Ialomiţa, Neamţ, Suceava, Braşov, Sibiu şi alte părţi ale ţării. Este extrem de greu să le duci, să încerci să nu răspunzi cu ură la asemenea amintiri. Voi spune doar, pe scurt, că în multe dintre aceste locuri femeile au umblat luni de zile mânjite cu balegă sau chiar excremente, deoarece împuţiciunea aceasta era singura care le apăra de violurile sistematice ale sovieticilor. Aceştia năvăleau noaptea în case, având o mare plăcere din a silui toată partea femeiască – şi de la 7-8 ani în sus, şi până la 70-80 de ani – în faţa familiei. Rezistenţa era zdrobită prin forţă, batjocura totală. Ca urmare, „toaleta” de culcare a femeilor consta într-un strat nou de balegă, astfel încât incursiunile nocturne ale sovieticilor să le găsească respingătoare.

Nu voi mai înşira aici alte crime sovietice – şi, apoi, comuniste. De la familii întregi măcelărite pentru nebuneşti răzbunări personale şi până la fabrici demontate şi duse în întregime în adâncurile Rusiei. De la „arestări” fără acte şi oameni topiţi în sistemul NKVD-ului pentru totdeauna, fără urmă, până la ofiţeri români ucişi în masă după 23 august 1944 pentru că… erau ofiţeri! Sau până la oameni ucişi „pentru crimele româneşti din Transnistria”, cu toate că procesele SOVIETICE împotriva administraţiei româneşti în Transnistria au fost un eşec total. Printre altele, Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a fost SINGURUL guvernator din Axă al unei zone din URSS pe care „Justiţia Sovietică” a trebuit să-l achite! Trimiţându-l în România, unde ocupanţii sovietici au organizat uciderea lui…

În paralel cu această revărsare de bestialitate de neînchipuit, propaganda sovietică vorbea despre „Prietenia dintre popoare”, despre „Libertatea adusă de Comunism”, despre „Iubirea frăţească dintre popoarele sovietice şi poporul român”. „Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus!”, urlau cei care călcau în picioare libertatea unui neam întreg.
De fapt comunismul s-a caracterizat, şi în vremea ocupaţiei sovietice, şi după aceasta, prin contradicţia fundamentală între cuvânt şi realitate. Aici intră „libertatea” care înrobeşte, „iubirea” care urăşte, „frăţietatea” care zdrobeşte, jefuieşte, violează, abuzează. Aici intră lozinci precum „Puterea, poporului!”, deşi puterea o avea aparatul de ocupaţie (pro)sovietic, alcătuit mai ales din străini – mulţi veniţi direct din U.R.S.S. Ori „Toată averea, poporului!”, deşi poporul suferea de foame, iar averile curgeau către U.R.S.S., unele fire mai mici scurgându-se în buzunarele celor din aparatul de represiune.

Faţă de toată această nebunie, românii au avut trei feluri de a răspunde.
Unii i-au întâmpinat pe ocupanţi cu bucurie, căutând să-şi găsească locuri călduţe în noua putere.
Alţii au plecat capul şi s-au supus, ştiind că este rău, dar alegând supunerea primejdiei rezistenţei.
Alţii au luptat împotriva ocupaţiei.
Unii au luptat împotriva ocupaţiei prin vestirea adevărului. De la Preasfinţitul Nicolae Popovici al Oradei şi până la Rugul Aprins de la Antim, de la predici împotriva ateismului şi corupţiei comuniste până la „simpla” – dar pedepsita! – trăire creştină în lume sau în mânăstire.
Alţii au luptat împotriva ocupaţiei prin despărţirea de sistem sau chiar prin folosirea armelor. De la Fraţii Arnăuţoiu sau Gogu Puiu şi până la „Sumanele negre” sau vestiţii partizani bucovineni, de la Elisabeta Rizea ori Gavrilă Mihali Ştrifundă la Gavrilă Ogoranu sunt multe mii de asemenea oameni. Şi pentru fiecare dintre ei sunt cel puţin zece care au ajutat. Care au adăpostit, au dat de mâncare, au dat veşti etc.

S-au ivit astfel două Românii: România celor care au colaborat cu ocupanţii şi comunismul, fie pentru câştiguri, fie de frică, fie din convingere (sau din amestecuri între acestea) şi România rezistenţei împotriva ocupaţiei ruso-comuniste.

Cea mai mare nenorocire adusă de comunism a fost necinstea.
Lipsa demnităţii – calitate fără de care nu există libertatea adevărată – s-a văzut în toate.

De la desfrânarea intelectualilor cu bestia bolşevică şi până la părinţii care îşi trimiteau copiii să dea flori activistului de partid. Zicala „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim” este tipică epocii. Cacofonia intenţionată face parte din vulgarizarea ce însemna tot mai adânc sufletele oamenilor, precum fierul încins vacile din cireadă. Pentru că în comunism vulgaritatea era la putere. Demnitatea ţinea de nobleţe, iar nobleţea era parte a ceea ce comunismul ura fiinţial.
Partidul putea să fure orice, de la oricine. Era de ajuns să vrea, să hotărască asta.
În acelaşi fel şi colaboraţioniştii au înţeles că pot fura, dacă există o oarecare acoperire „de sus”.
De pildă, se fura porumb de pe câmp. Iar când se făcea mămăliga, era poftit şi şeful de post, ori activistul de partid, sau cineva dintre apropiaţii lor.
Complicitatea născută acoperea furtul.
Şi transforma hoţia, necinstea, corupţia, într-un fel de conspiraţie „anti-sistem”… cu binecuvântarea sistemului.

O altă formă a necinstei, a lipsei de demnitate, a fost aceea a vorbirii.
Orice discurs trebuia să fie conform. Să fie, adică, după indicaţiile politice.
De la discuţiile despre cumpărături, de la discuţiile de la coada făcută pentru cartofi sau cărbuni, până la cele despre artă sau aspiraţiile umane.
Cei convinşi de comunism erau puţini. Şi, cei mai mulţi dintre aceşti puţini, şi foarte proşti.
Erau mai ales declasaţi – beţivi, hoţi, trântori – care fuseseră promovaţi de comunism în felurite poziţii nevisate vreodată. Sau odraslele acestora. Analfabeţi ori semi-analfabeţi, dar destul de şmecheri pentru a fi utili Partidului. Repetau discursuri preluate de la mai-marii din ţară sau din Uniunea Sovietică. Adesea citindu-le greşit, stâlcit, agramat.
Erau şi adevăraţii ideologi, oameni care, ştiind foarte bine adevărul despre lepra comunistă, o cosmetizau neîncetat. Ei construiau discursuri bine şlefuite, rafinate, care să-i ameţească pe cei care erau mai răsăriţi. Propaganda lor nu putea rezista unei analize profunde. Însă cine să o facă? Şi, chiar dacă ar fi făcut-o cineva, cine să audă?
Pentru că singurul glas ce se putea auzi public era „Glasul Partidului Iubit”!

Prin urmare, toţi cei care colaborau cu sistemul, toţi colaboraţioniştii României erau nevoiţi să folosească acelaşi limbaj, acelaşi discurs.
Abaterea se pedepsea crunt!
Să reciţi „Doina” lui Mihai Eminescu sau „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” a lui Radu Gyr se pedepsea cu puşcăria. Arestarea brutală, făcută spectaculos, era urmată – ştia toată lumea – de bătăi crunte ce pregăteau ancheta. Familia „vinovatului” avea şi ea de suferit. Sau se putea lepăda public, preferabil în scris, de „individul reacţionar”.

Deci, toţi ştiau că România este sub o ocupaţie mascată, toţi ştiau că în fruntea aparatului de stat sunt oamenii Uniunii Sovietice şi ai organismelor acesteia. De la cei din Comitetul Central al Partidului până la cei din Guvern; de la ofiţerii de frunte ai Armatei până la cei ai Securităţii, toţi erau oameni care fie trecuseră prin şcolile sovietice, fie erau verificaţi şi certificaţi de sovietici.
Şi toţi vorbeau despre „patriotism”, „iubirea de ţară”, „iubirea de moşie”, „iubirea de neam” etc., etc.
Ceauşescu, şcolit în U.R.S.S., înconjurat de oameni veniţi pe tancurile sovietice sau strecuraţi în România încă din perioada interbelică, dădea ţării „lecţii de patriotism”.
Istoria era masacrată în fel şi chip, cultura la fel, Biserica ce ţinuse Neamul Românesc în cele mai mari vâltori ale vremii, batjocorită.

Cei care ştiau adevărul, cei foarte mulţi care ştiau adevărul, erau însă, acum, colaboraţionişti.
Rezistenţa a însumat, probabil, în jur de două milioane de români. Colaboraţioniştii au însumat, în aceeaşi epocă, în jur de 14 milioane.
14 milioane de oameni care ŞTIAU foarte bine cât de rău, cumplit de rău, este comunismul. Care ŞTIAU foarte bine că România este ocupată de străini, exploatată, deznaţionalizată. Şi care au ales să o ducă bine sub acest regim.

Dar poţi să le spui copiilor că ţi-ai vândut sufletul?
Poţi să-ţi priveşti copiii în ochi şi să le spui: „comunismul este rău, datoria noastră este să luptăm împotriva lui, neamul suferă, ţara suferă, lumea suferă, datoria noastră este să luptăm să le eliberăm, dar am ales să mă lepăd, să îmi vând sufletul?”
Puţini au avut curajul acesta.
Cei mai mulţi au ales să tacă.
Şi-au lăsat copiii „educaţi” – adică, de fapt, îndoctrinaţi – de instituţiile de stat. De la grădiniţe ori şcoli până la radio şi televiziune, toate canalele vorbeau despre „măreţele realizări”, despre „lupta pentru pace”, despre „iubirea comunistă” şi „frăţietatea între popoare”, despre „bunăstare şi progres”…

Iar părinţii se fereau să vorbească prea mult în faţa copiilor. Se fereau să le răspundă la întrebările despre magazinele goale, despre foame şi frig, despre arestări abuzive, despre aroganţa agresivă şi incultă a atâtor miliţieni şi securişti…
Cel mult se făceau bancuri.
Spuse pe ascuns, cu frică.

(partea a doua aici)

Mihai-Andrei Aldea