Etichetă: Comunism

Falsificarea Istoriei prin incultură teologică (II). Propaganda comunistă

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Am amintit faptul că falsificarea Istoriei prin incultură teologică poate avea ca punct de plecare o incultură totală – ca aceea în care se confundă termenii sociologici de „Biserică” (comunitate particulară bazată pe o spiritualitate de inspiraţie biblică) şi, respectiv, „Creştinătate/Creştinism” (ca fenomen complex ce cuprinde religii şi comunităţi spirituale de inspiraţie biblică.

Merită însă observat că asemenea cazuri de incultură folosesc, totuşi, o anumită semnificaţie, greşită dar foarte răspândită, a unor termeni teologici şi istorici. De unde provine această semnificaţie?
Poate să pară neaşteptat – deşi de la Mircea Vulcănescu sau Giuseppe Cocchiara la Petre Culianu sunt destui specialişti care au evidenţiat problema – dar aceşti termeni nu sunt întâmplători şi nu ţin de o incultură populară devenită cumva paradigmatică. Dimpotrivă, sunt de origine cultă, livrescă mai exact, şi ţin de propaganda comunistă.

Un exemplu tipic al ideilor propagandei comuniste devenite „loc comun” în civilizaţia modernă şi contemporană este basna „comunei primitive”.
Deşi mulţi plasează începutul acestei minciuni în scrierile lui Karl Marx şi Friedrich Engels, în realitate ea începe să fie propagată încă din secolul al XVIII-lea de către o parte importantă a adepţilor Franc-masoni cunoscuţi drept „Iluminişti”. Aici intră ideea „bunului primitiv” şi a altor asemenea aberaţii, total utopice, prezentate drept „felul în care trăiau oamenii la începuturi”.
Deşi aceste afirmaţii nu au avut niciodată absolut nicio bază ştiinţifică, deşi au fost sistematic descalificate de toate descoperirile arheologice – care au dovedit că sistemele socio-economice preistorice erau ierarhice, nu egalitariene -, ele au prins la nivel larg şi sunt folosite mult şi astăzi.

Exact pe aceeaşi linie a propagandei comuniste şi franc-masonice se află şi o serie întreagă de concepte zis teologice ori zis religioase. Desigur, de blamat nu sunt în primul rând adepţii religiilor (semi-)laice de tip „masonerie” sau „comunism”, care fac propaganda convingerilor lor, oricât de iraţionale. Vinovaţi sunt cei care cred fără să cerceteze.

Aici intră inclusiv toţi acei care cred fără să cerceteze că principiul „crede şi nu cerceta” ar fi un principiu creştin, ba chiar că ar fi „din Biblie”. Amândouă afirmaţiile fiind cu totul inepte. În realitate porunca biblică – deci obligatorie pentru creştini – este aceea a discernământului, a cercetării spre a deosebi adevărul de minciună. Acest aspect este arhicunoscut celor care studiază serios Biblia şi Istoria Creştinismului, dar vine ca un şoc pentru victimele propagandei masono-comuniste, care s-au obişnuit să creadă (ceea ce este anti-creştin) fără să cerceteze.

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

România sub Comunism. Un caz de instaurare a „libertăţii comuniste”. Unele lămuriri

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

Seria de articole „România sub Comunism” cuprinde felurite mărturii istorice ale vieţii Românilor în timpul ocupaţiei comunisto-sovietice şi comunist-autonomiste din anii 1944-1989.

Există mai multe puncte de vedere asupra acestei perioade. În ceea ce mă priveşte, o socotesc o ocupaţie având originile într-o serie de fenomene istorice mai vechi.
Acestea sunt multe şi vaste, de la dezvoltarea „stângii” politice (Masonerie, Liberalism, Comunism Utopic, Socialism etc.) şi victoriei Stângii (însoţită de genocid împotriva opoziţiei) în unele state (precum Franţa sau Imperiul Rus) şi până la genocidul sistematic împotriva României Străvechi lansat în secolul al XVIII-lea de Greco-Catolicism, Maghiarism, Fanariotism, Pan-Slavism şi alte curente asemănătoare.

Cu toate că mulţi pun începutul ocupaţiei comuniste în România la 23 August 1944 eu cred că această zi neagră din istoria României şi a lumii este doar o concluzie a unor procese mai vechi.
Totuşi, ce-i drept, ziua de 23 August 1944 marchează data de la care Statul Român (Român?) este supus ori se supune oficial Comunismului.
În acelaşi fel, 22 Decembrie 1989 este ziua în care Nicolae Ceauşescu fuge din Bucureşti, pierzând puterea şi regimul comunist-autonomist al acestuia este înlocuit de bolşevismul internaţionalist al grupului Iliescu-Roman-Brucan. (Neaşteptata ieşire în stradă a Românilor şi mai ales a tinerilor salvează România de ocupaţia sovietică, ungurească, bulgărească şi iugoslavă urmată de împărţirea Ţării între statele „salvatoare”).

Merită observat faptul că România este sub Comunism până în ziua de astăzi.
F.S.N.-ul este o grupare creată de Comuniştii care au acceptat participarea la complotul împotriva Regimului Ceauşescu, tranformată după 22 Decembrie 1989 în partid politic. Această transformare a cuprins înglobarea unui număr foarte mare de activişti de partid şi membri de partid din fostul P.C.R., ideologia F.S.N.-ului fiind masiv comunistă.
Partidele zis „istorice” apărute după 22 Decembrie 1989 au fost încercări ale câtorva supravieţuitori liberali şi conservatori de reluare a unor linii politice pierdute. ele au fost pe de-o parte infiltrate de la început de agenţii comunişti ai puterii, pe de altă parte lipsite de lideri politici cu pregătirea necesară unei asemenea lucrări [1]. Fără a nega patriotismul şi onestitatea – chiar eroismul – unor persoane precum Ion Raţiu, Corneliu Coposu şi alţi câţiva, trebuie subliniat că nu au avut nici pregătirea şi nici puterea necesară pentru a impune o organizare, un nivel de pregătire şi moralitate şi un traseu politic în conformitate cu ceea ce era(este) nevoie. După 1990 preluarea opoziţiei de către foşti membri ai P.C.R. şi/sau F.S.N. s-a intensificat. S-au adăugat ulterior şi grupuri de neo-comunişti, adepţi ai formelor bolşevice occidentale (ce reiau, de fapt, principiile comuniste din anii 1900-1930, de la „Revoluţia sexuală” bolşevică la oprimarea, inclusiv prin violenţă, a oricărei opoziţii şi interzicerea dreptului la liberă-opinie).
Şi în F.S.N., şi în celelalte grupări şi ramuri politice, au existat şi există oameni de valoare, inclusiv anti-comunişti. Unii aparţin acestor grupări din pragmatism – este locul din care pot face mai mult bine şi pot limita mai eficient răul -, alţii din naivitate. Dar dincolo de aceste prezenţe (excepţii) pozitive, dominanta politică a tuturor grupărilor, de la P.S.D. la U.S.R., a fost şi rămâne aceea dată de două constante:
– doctrina de stânga (adesea de extremă stânga)
– control extern.

Totuşi articolele din grupul România sub Comunism se concentrează, după cum am spus, asupra perioadei 1944-1989.

Adăugăm în sfârşit o mică lămurire.
Am vorbit la început despre „ocupaţia comunisto-sovietică şi comunist-autonomistă din anii 1944-1989″.
Cuvântul „ocupaţie” poate stârni unele nedumeriri. El exprimă însă cel mai bine o realitate concretă, ce poate părea foarte complicată la prima vedere.
Este vorba despre faptul că din 23 August 1944 România intră – întâi în mare parte, apoi în întregime – sub ocupaţia unor regimuri comuniste ce se pretind a fi populare sau democratice, dar care au, de fapt, susţinere externă (inclusiv militară). Ele nu au fost şi nu sunt alese de popor, nu au fost şi nu sunt susţinute de popor. Au fost şi sunt impuse prin înşelăciune, şantaj, teroare şi alte mijloace tipice unui regim de ocupaţie mascată.

Desigur, se poate replica arătându-se că la fel a fost şi Regimul Fanariot, apoi cel Masonic în Moldova şi Muntenia, cel Unguresc, apoi Austriac, apoi Austro-Ungar în Transilvania şi celelalte teritorii româneşti din Vestul Arcului Carpatic etc. Şi suntem de acord că aşa a fost. De aceea am şi specificat faptul că acest regim de ocupaţie (mascată) ţine de Comunism (fie el internaţionalist, autonomist ori de altă factură).

Conştientizarea unei probleme este primul pas către întreptarea ei.
Nădejdea mea – probabil naivă – este ca cititorii să înţeleagă adevărul şi să devină liberi.
Înrobirea Românilor şi a României este cu putinţă atât prin ruperea de rădăcini – adică de Străbuni, de România Străveche şi moştenirea ei -, cât şi prin aderarea la păcăleala jocurilor politice obişnuite. Aşa-zisele lupte dintre „Putere” şi „Opoziţie” sunt identice, la noi cel puţin, unei lupte între marionetele unui păpuşar. Eliberarea nu poate să vină prin alegerea şi sprijinirea uneia dintre marionete, ci prin ieşirea hotărâtă din jocul păpuşarului.
Primii paşi îi constituie
– conştientizarea existenţei acestui „circ politic” prin care oamenii sunt făcuţi să ignore păpuşarii şi să lupte pentru marionete sau împotriva lor, la nesfârşit;
– conştientizarea faptului că Sfinţii şi Eroii Neamului Românesc sunt singurele repere clare în haosul agitaţiilor omeneşti;
– întoarcerea la rădăcini.

Mai departe, fiecare îşi poate alege drumul şi crucea după înzestrarea şi chemarea sa.

 

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Note de final

[1]Un fapt pe care mai toţi opozanţii Comunismului post-decembrist îl ignoră sistematic este necesitatea unei riguroase pregătiri pentru viaţa politică. Aici intră în primul rând cunoaşterea adevărată a Constituţiei României – şi Constituţiilor anterioare -, a organelor politice şi administrative şi a principiilor de funcţionare a acestora, a mecanismelor de luare şi aplicare a hotărârilor în Stat – atât oficiale cât şi neoficiale – etc. Aceste cunoştinţe tehnice sunt elementare pentru viaţa politică. Dar cunoaşterea lor îl poate face pe om un bun funcţionar, inclusiv de nivel înalt, însă nu un bun politician. Un bun politician trebuie să cunoască şi principiile luptei politice, ale campaniei electorale, ale Diplomaţiei, Retoricii şi altor asemenea discipline. Amatorismul bine-intenţionat, larg practicat de patrioţi, este la fel de romantic şi eficient ca un atac al unor cavalerişti înarmaţi cu săbii şi suliţe împotriva unei cazemate din beton armat B400, înzestrată cu mitraliere uşoare şi grele, aruncătoare de grenade şi de flăcări, tunuri cu tragere rapidă etc.

 

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

România sub Comunism. Fabrica „Dacia” din Bucureşti, 1945

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Amintisem cândva de „alegerile libere” de la Uzinele Malaxa din Bucureşti, 1945.
Aceste „alegeri liberi” din unităţile de producţie din România fac parte din mitomaniaca propagandă comunistă. Cazul pe care l-am dat – cel al Uzinelor Malaxa – este doar unul dintre multe. Revenim astăzi cu o mică amintire a felului în care Comuniştii preiau în 1945 controlul asupra muncitorilor de la Fabrica de textile „Dacia” din Bucureşti (şi, implicit, preiau controlul asupra fabricii şi asupra familiilor acestor muncitori).

Exemplul acesta este cu atât mai important cu cât ţine de cea mai puternică industrie bucureşteană interbelică. În 1939 existau peste 18.000 de muncitori textilişti în Capitală.
Pentru comparaţie, după Uzinele Reşiţa, locul doi în clasamentul angajatorilor din Regatul României era ocupat, în acelaşi an 1939, de Transportul Public Bucureşti, cu un total de peste 15.000 de angajaţi. Spre deosebire de această instituţie de stat, industria textilă bucureşteană era alcătuită din mai multe firme particulare, mici, mijlocii şi mari, printre care şi Fabrica de textile „Dacia”, din Bucureştii Noi.
Ca şi alte întreprinderi, fabrici şi ateliere preluate prin forţă de Comunişti, şi „Dacia” va fi, mai târziu, prezentată drept „ctitorie comunistă”.
Cei drept, din sumele uriaşe produse de această fabrică – redenumită Întreprinderea de textile „Dacia” – s-a realizat în vremea lui Gheorghiu Dej o modernizare şi extindere.

Textile Dacia Bucureşti noul complex 1964.jpgO vedere comunistă cu „Întreprinderea textilă Dacia” în 1964

Merită subliniat faptul că viaţa unui cartier a fost legată de această unitate de producţie. Altfel spus, prin preluarea ei Comuniştii au obţinut controlul asupra unei părţi importante din populaţia Bucureştilor, Iar modelul nu a fost aplicat doar aici, sau doar aici şi la Uzinele Malaxa, ci în toate fabricile şi uzinele din Ţară.

În prima parte a anului 1945 Comuniştii lucrau din greu la rezolvarea marelui lor handicap: numărul foarte mic de membri, prezenţa foarte slabă în societatea românească.
Tulbura (Moscova şi oamenii ei) mai ales numărul foarte mic de muncitori de stânga.

Muncitorii erau în majoritate Legionari, apoi Conservatori şi Liberali, eventual (în minoritate) Socialişti. Comuniştii de origine muncitorească erau foarte puţini (cca. 400 de persoane în întreaga Ţară) şi veneau din zone industriale alogene (evreieşti, ungureşti, germane etc.) şi, adesea, de mici dimensiuni. De exemplu, tatăl lui Ion Iliescu, agentul NKVD [1] Alexandru Iliescu, a fost, asemenea lui Nicolae Ceauşescu, „lucrător” – mai mult sau mai puţin muncitor, după chef – în domeniul „cizmăriei” (facerii de încălţăminte). Aceste zone industriale – masiv alogene, eventual şi mici – erau foarte greu de infiltrat de Siguranţă sau alte servicii, oamenii cunoscându-se foarte bine între ei şi detectând uşor orice intrus. Ca urmare, Comuniştii au putut să funcţioneze în cadrul lor în timpul ilegalităţii mult mai bine decât în unităţile mari, cu mulţi angajaţi Români, unde săreau în ochi prin concepţii şi purtare.

Cei cca. 900 de Comunişti organizaţi în Partidul Comunist Român şi alte grupuscule comuniste în Regatul României nu aveau doar problema numărului foarte mic de etnici Români (cca. 50 după informaţiile actuale), ceea ce oricum îi făcea nereprezentativi, ci şi a lipsei de aderenţi în „clasa muncitoare”. Care, după doctrina comunistă, ar fi trebuit să fie conducătoarea „Revoluţiei” (comuniste).
„Îndreptarea” acestei situaţii nedorite – şi care, crimă de neiertat, contrazicea doctrina comunistă – s-a făcut sub conducerea Moscovei.

Pe de-o parte, mii agenţi sovietici au primit dintr-o dată cetăţenie română.
Una dintre „pepinierele” de „cetăţeni români” de origine sovietică a fost zona transporturilor feroviare, trecute din 1944 sub controlul direct al Uniunii Sovietice. Aici se produceau în serie acte pentru amintiţii agenţi. Alţii erau aduşi pe alte filiere, folosindu-se toţi colaboraţioniştii din aparatul de stat (funcţionari, comisari de poliţie, politicieni, ofiţeri de la Interne sau Apărare etc.) pentru a se confecţiona rapid cetăţenii româneşti. (Aceeaşi practică s-a folosit şi după 1989 şi se foloseşte în continuare, deşi mai puţin în interesul unei anumite puteri şi mai mult pe linia corupţiei generalizate.)
Aceşti noi „cetăţeni români” au fost plasaţi în felurite locuri – de la instituţii de stat la fabrici şi ateliere. Şi au devenit un element esenţial în construirea noilor structuri de partid.

Pe de altă parte, s-au făcut felurite asocieri şi alianţe cu grupuri de stânga – socialiste, de pildă – prin care să se lărgească baza populară controlată de Comunişti. Mai târziu conducătorii acestor grupuri de stânga au fost masacraţi în puşcăriile şi lagărele comuniste. Până atunci, au fost adunaţi în „Frontul Unic Muncitoresc” şi alte structuri controlate de oamenii Moscovei.

În sfârşit, prin felurite mijloace oamenii Partidului au fost puşi la conducere pretutindeni. În zona muncitorească s-au folosit foarte mult alegerile sindicale, desfăşurate sub controlul trupelor comuniste de şoc (paramilitare) ale F.U.M. (Frontului Unic Muncitoresc) [3], cu sprijinul Armatei Sovietice şi chiar al instituţiilor de stat controlate de Comunişti.

Aceste metode s-au folosit şi la Fabrica de textile „Dacia.

După strecurarea „noilor cetăţeni” printre angajaţi şi completarea reţelei cu un număr mic de colaboraţionişti, Comuniştii au organizat „primele alegeri libere şi democratice” pentru „Comitetul de Fabrică”. (Acesta devenea, de acum, adevăratul conducător, administrator şi proprietar al unităţii respective, având în spate tot sprijinul ocupaţiei sovietice.)

Metoda era următoarea:
Se aduceau în fabrică sau lângă ea grupuri comuniste constituite în unităţi de şoc, înarmate cu bâte (iar conducătorii cu arme de foc). [2]
Comuniştii citeau o listă de candidaţi în care treceau aproape numai adepţii lor. Singurele excepţii erau reprezentanţii vechi ai muncitorilor prea bine cunoscuţi pentru a putea fi ignoraţi fără probleme. În mulţimea muncitorilor agenţii comunişti erau răspândiţi larg, astfel încât exclamaţiile lor – de aprobare sau respingere – să pară a aparţine unui număr cât mai mare de oameni. Se încerca astfel contaminarea celor neutri de „entuziasmul” sau „indignarea” agenţilor respectivi, astfel încât să se creeze o atmosferă cât mai favorabilă candidaţilor comunişti şi cât mai ostilă celorlalţi.
Urma „votul”, pe care Comuniştii îl doreau „prin aclamaţii” sau, în cel mai rău caz, prin „ridicarea mâinii”. Evident, „numărarea mâinilor” ţinea exclusiv de interpretarea Comuniştilor de la tribună, iar „măsurarea aclamaţiilor” era pur şi simplu o bătaie de joc.

Aceeaşi metodă a fost pusă în practică şi la „Dacia”.
Unităţi comuniste de şoc au intrat în fabrică, declarat pentru a supraveghea „ca totul să se desfăşoare fără tulburări”.
S-a citit lista candidaţilor, cu foarte puţine nume în afara celor ale Comuniştilor, în uralele şi aplaudele agenţilor bolşevici. Muncitorilor li se ceruse de la început să tacă. Apoi s-a propus „votul prin aclamaţii” sau ridicarea mâinii.
Doar că atunci când urma să se treacă la vot un tânăr muncitor, Vasile Bleancă (din Moldova), s-a ridicat şi a venit la tribună, cerând, conform statutului, cuvântul. Deşi Comuniştii ar fi vrut să-l refuze, muncitorii au cerut să fie lăsat să vorbească. Vasile Bleancă a cerut ca votul să fie secret, în scris, astfel încât să nu poată exista ameninţări pentru cei care votează indiferent de cum votează.
Comuniştii s-au opus categoric, iar cel care prezida a început să urle împotriva „elementelor fasciste, reacţionare”, care „se opun democraţiei populare” etc. (practica este folosită şi astăzi, termenul de „fascist” fiind folosit împotriva oricui se opune abuzurilor mafiei politice, abuzurilor Statului etc., iar susţinătorii Comunismului declarându-se „luptători antifascişti”, exact ca agenţii sovietici de atunci).

Muncitorii – în majoritate femei – au început să strige, acoperindu-l pe conducătorul comuniştilor, că vor „vot secret” (ce deosebire faţă de cele care îl adulau pe agentul comunist Petre Roman în 1990!). Comuniştii, din partea lor, urlau şi ei.
Vasile Bleancă a făcut semn de liniştire şi mulţi s-au oprit, chiar şi dintre Comunişti, curioşi să vadă ce va spune. El a cerut ca sistemul de vot (secret sau după model comunist) să fie votat simplu: cei care vor vot secret să meargă în partea în care merge şi el, cei care vor votul prin aclamaţii să meargă în partea cealaltă.
Într-o clipă toată lumea s-a dus în partea aleasă de Vasile Bleancă, lăsându-i pe Comunişti singuri. Prilej cu care s-a văzut şi cât sunt de puţini şi s-a dovedit că vor pierde alegerile dacă acestea se vor desfăşura cinstit.

Ca urmare, Comuniştii au chemat trupele de şoc, au atacat muncitorii şi l-au legat pe Vasile Bleancă, declarându-l „arestat”, încercând să-l scoată din fabrică.
„Grevă generală”, au început să strige muncitorii şi au ieşit în stradă, strigând şi ameninţând cu menţinerea grevei până la eliberarea tânărului muncitor.
Ca urmare, Comuniştii i-au dat drumul acestuia, în aclamaţiile entuziaste ale mulţimii, şi au declarat că se vor relua alegerile „mai încolo” (peste o săptămână sau mai mult), când se vor linişti spiritele.

În timpul nopţii, Comuniştii au venit la locuinţa lui Vasile Bleancă, au spart uşa, l-au smuls din pat şi, în plânsetele familiei îngrozite, l-au târât cu forţa prin curte până în maşina care aştepta în stradă (tânărul s-a luptat cu ei din răsputeri).
La marginea oraşului, într-un loc pustiu, l-au scos din maşină şi l-au împuşcat în cap. L-au lăsat acolo, să-l mănânce câini – după propriile lor cuvinte – şi au plecat.

Trezit de împuşcătură, un om de la o casă de lângă locul acela, a avut curajul să vină să vadă ce s-a întâmplat. L-a găsit pe Vasile Bleancă rănit la cap, cu sângele curgând şiroaie; dar, neaşteptat, în viaţă! L-a dus la spital şi acolo tânărul muncitor a fost salvat.

În timpul în care Vasile Bleancă era în spital unităţile de şoc comuniste, sprijinite de Poliţie şi trupe sovietice, au declarat „organizarea de alegeri libere muncitoreşti”, în cadrul cărora ei au vorbit, ei şi-au aclamat „aleşii”.
Comitetul de Fabrică astfel impus a preluat conducerea Fabricii de Textile „Dacia”.
Alegerile au fost prezentate vreme de peste patruzeci de ani drept „primele alegeri libere muncitoreşti ale întreprinderii”, drept „parte a procesului de eliberare a muncitorimii de sub jugul burgheziei şi fascismului”, drept „dovadă a dragostei de nezdruncinat a muncitorimii faţă de Comunism” etc., etc.

Mihai-Andrei Aldea

[1] NKVD = Sistemul sovietic de servicii secrete organizat în 1934 prin contopirea tuturor serviciilor secrete existente până atunci. Alexandru Iliescu a „urcat” de la statutul de agitator comunist la unul mai înalt printr-o perioadă de instruire la Moscova (ca şi Nicolae Ceauşescu). Gradul căpătat acolo şi apartenenţa exactă (serviciul secret propriu-zis din care a făcut parte) sunt încă necunoscute.

[2] Practica a fost reluată în anii ’90 de către grupul Iliescu-Roman-Brucan, dar la o scară mai redusă, din pricina noilor mijloace media şi a capacităţii mult mai reduse de ascundere a adevărului faţă de anii ’40. Venirea minerilor la Bucureşti în 14-15 Iunie 1990 reprezintă cel mai celebru exemplu şi imaginile de atunci sunt tipice pentru intervenţiilor trupelor de şoc ale Comuniştilor în societatea românească a anilor ’40-’50.

[3] Denumirea de „Frontul Unic Muncitoresc” sau „Frontul Muncitoresc Unic”, impusă de la Moscova, a creat abrevierile FUM şi FMU, amândouă folosite în felurite glume (unele foarte vulgare) de către muncitorii anti-comunişti. Glume pedepsite de Comunişti cu bătaia, arestul, moartea, după caz.

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

România sub Comunism. Votul liber comunist: alegerile de la Uzinele „Malaxa”, Februarie 1945

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Puţini înţeleg felul în care Comunismul a fost impus în România.
Negocierile purtate între Antonescu şi Aliaţi pentru ieşirea României din război, aflate la un pas de finalizare, au fost întrerupte de acţiunea din 23 August 1944. Una dintre urmări a fost intrarea ţării sub totală ocupaţie sovietică. Primul val de distrugeri, jafuri, violuri şi crime al Armatei Sovietice – asta s-a numit mai târziu „eliberarea României” – a fost urmat de cel al instaurării Comunismului.

Trebuie înţeles faptul că nu a existat nicio aderenţă românească la Comunism cât de cât semnificativă. Românii de stânga – gen Panait Istrati şi alţii ca acesta – au fost o minoritate infimă: din peste 17.000.000 (şaptesprezece milioane) de Români, doar vreo 200 (două sute) aderă la ideile comuniste. Chiar şi dintre aceştia mulţi ajung să renege doctrina marxist-leninistă, ba chiar şi stânga politică, în general.
Dar în 1989 Comunismul stăpânea atât de bine România, gândirea şi trăirea populaţiei de aici, încât o mişcare populară anti-comunistă care îl dărâmă pe Ceauşescu este urmată de câştigarea alegerilor de câtre gruparea comunistă condusă de Ion Iliescu şi Petre Roman. Cei care o votează (şi îi votează pe cei doi) o fac fiind convinşi că prin votul lor „luptă pentru libertatea şi binele Ţării”.

Cum s-a ajuns de la situaţia în care propaganda comunistă nu izbuteşte, vreme de două decenii, să câştige dintre milioane de Români decât cel mult unul din o sută de mii, la cea în care majoritatea populaţiei să fie dominată de ideile comuniste?
Răspunsul este simplu: prin teroare sistematică şi corupţie dirijată.

uzinele-malaxa-bucuresti-1945.png

La începutul anului 1945 Uzinele „Malaxa” aveau peste 4000 de angajaţi, de la muncitori necalificaţi până la ingineri, contabili, personal administrativ etc.
În 19 Februarie 1945 au, conform noilor legi impuse de la Moscova, alegerile unui „Comitet de Fabrică” pentru aceste uzine.
Exista deja un comitet „ad-hoc” – adică impus de Sovietici – şi controlat de „Mauriciu Vasile” şi „Licininschi Marx”, dar se dorea oferirea unei aparenţe de sprijin popular, de vot democratic etc.
Trupele sovietice ocupă poziţii la intrările în curte, de-a lungul curţii şi în felurite puncte strategice. Comuniştii „civili”, mulţi dintre ei foarte slabi cunoscători de limbă română (proaspăt veniţi din URSS), fac propagandă „binefacerilor pe care le aduce Comunismul clasei muncitoare”. Îndemnul venit atât pe linie militară cât şi „civilă” este clar: votaţi Comuniştii!
Ordinul este repetat insistent şi printre muncitorii de etnie străină; Ungurii şi Evreii sunt foarte interesaţi – în paralel unii faţă de ceilalţi – de organizarea unor grupări comuniste ungureşti şi evreieşti, esenţiale pentru obţinerea unor poziţii mai bune în raport cu Sovieticii. Primii au în vedere obţinerea Ardealului pentru Ungaria, ceilalţi evitarea unor epurări ca cele din URSS. Aderă la structura comunistă şi muncitori din alte etnii. Slavii sunt înştiinţaţi că dacă nu se declară Comunişti vor fi trataţi şi ca anti-comunişti, şi ca duşmani ai Rusiei şi Slavismului în general. Germanii află că dacă nu sunt de partea Comuniştilor vor fi declaraţi în masă hitlerişti. Etc.

În aceste condiţii, de haos aparent – de fapt atent dirijat din umbră de Sovietici şi agenţii lor – au loc alegerile.
Şoc!
Din cele peste 4.000 (patru mii) de voturi exprimate, Comuniştii primesc… ceva mai mult de 600 (şase sute)! Nici măcar 20%!
Peste 3.500 (trei mii cinci sute) de muncitori au curajul de a semna votul lor pentru un nou comitet.
Aderenţa muncitorilor la valorile creştine şi naţionaliste are legătură şi cu activitatea eroică a Episcopului Pavel Şerpe printre muncitorii bucureşteni, dar şi cu legătura multora dintre ei cu părinţii sau bunicii lor (Ţărani Români, oameni ai Ţării şi ai Credinţei). De asemenea, mulţi dintre muncitori sunt simpatizanţi sau membri ai unor grupări legionare, ţărăniste sau liberale, ca urmare anti-comunişti.
Această realitate pe care Comuniştii o neagă în public – pretinzând că are alături şi reprezintă întregul proletariat din România – îi izbeşte în faţă în cadrul alegerilor de la Uzinele „Malaxa”.
Bucuria muncitorilor în faţa câştigării alegerilor de către anti-comunişti este uriaşă. Răsună, în ciuda trupelor sovietice, în toate laturile uzinelor. Reprezentantul real al muncitorilor, bătut de Comunişti şi luat pe sus de soldaţii sovietici este scos din mâinile acestora de muncitori şi adus pe braţe în mijlocul lor.

Actul semnat de muncitori este însă respins de Comunişti, care contestă semnăturile şi cer un nou vot, supravegheat.
Începe votarea din nou, în prezenţa unui magistrat militar.
Votează 1.500 de muncitori, toţi manifestându-se anti-comunist. La cererea Comuniştilor, urna se sigilează, sub cuvânt că este prea târziu şi e cazul să se reia votarea în ziua următoare.

A doua zi însă, la ordinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, membrii „Comitetului de Fabrică” aleşi de muncitori sunt arestaţi. Acuzaţiile sunt diverse şi grave, de la conspiraţie la fascism sau hitlerism.
Sub supravegherea trupelor sovietice are loc un nou examen pentru Comuniştii din România: acţiunea trupelor de şoc ale Partidului, alcătuite din civili – mulţi fiind foşti deţinuţi de drept comun sau feluriţi infractori – şi conduse de agenţii sovietici „împământeniţi” peste noapte.
Trupele au fost organizate în cadrul CFR, odată cu intrarea Căilor Ferate Române sub controlul şi administraţia Sovieticilor. NKVD-ul şi celelalte Servicii sovietice se folosesc de această poziţie pentru a introduce în rândurile muncitorilor atât agenţii lor veniţi din URSS (cu stagii de pregătire în cartierele româneşti din Kiev, Odesa, Moscova, Tiraspol etc.) cât şi feluriţi infractori locali (preferabil de etnie străină şi cât mai anti-Români cu putinţă).

Examenul este trecut la limită.
Ce-i drept, trupele „muncitoreşti” – corect, „infracţionale” – ale Partidului „restabilesc liniştea şi ordinea” folosind revolvere, pistoale şi chiar puşti, împuşcând o serie de muncitori (numărul nu a fost făcut public niciodată).
Dar, pe de-o parte, Comuniştii izbutesc şi performanţa de a se împuşca între ei, deoarece intrând pe două porţi şi trăgând orbeşte ajung să tragă şi unii în alţii.
Pe de altă parte, chiar dacă până la prânz au izbutit, ucigând, rănind şi arestând, să preia controlul uzinelor – venit personal Gheorghiu-Dej proclamă „alegerea” comitetului comunist – muncitorii refuză să reia lucrul.
Ca urmare, au loc arestări repetate, muncitorii „recalcitranţi” fiind trimişi în Lagărul de la Caracal.
În cele din urmă, mai mult de jumătate dintre muncitori sunt arestaţi sau împuşcaţi, în cel mai bun caz fug spre alte locuri de muncă – ori chiar în străinătate.
Comitetul impus cu armele de Gheorghe Gheorghiu-Dej va rămâne pe panourile uzinelor – devenite „23 August” sau „Malaxa” – drept „primul comitet muncitoresc ales democratic” pentru aceste uzine, drept „o mare biruinţă a clasei muncitoare” etc.
Toţi cei angajaţi din vara lui 1945 lucrează văzând propaganda comunistă în permanenţă. Şi, pe măsură ce Securitatea impune tăcerea asupra istoriei recente, lăsând loc doar propagandei comuniste, aceasta devine singura versiune auzită. Îndoctrinarea prinde rădăcini. Muncitorii încep să iasă la parade şi să lucreze alături de Comunism cu tot mai multă convingere, cu tot mai mult entuziasm. Mai târziu, pe măsură ce dezamăgirile aduse de Comunism se înmulţesc, entuziasmul este înlocuit de resemnare, dar convingerile faţă de trecutul recent rămân cele impuse oficial. Pas cu pas, ideile comuniste devin o parte esenţială a gândirii şi trăirii muncitorilor, chiar şi a celor care urăsc Partidul, activiştii de partid, Comunismul. Teroarea sistematică şi corupţia dirijată îşi îndepliniseră rolul.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Întinderea Oierilor Mărgineni în Nordul şi Răsăritul Mării Negre, 1914

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu
Cobanii Mărgineni la Marea Neagră 01
Întinderea Oierilor Mărgineni în Nordul şi Răsăritul Mării Negre la 1914

Cei pe care Nicolae Iorga îi numea corăbierii români ai uscatului, Păstorii Români de altădată, sunt astăzi legaţi în lanţurile unor hotare mai straşnice ca niciodată.
Asemenea închisoare nu a fost nici în vremea năvălirii migratorilor, nici în vremea bântuită de cete de tâlhari, nici în vrmea lacomelor imperii medievale sau moderne.
Acum 7.000 (şapte mii) de ani, înainte ca Indo-europenii să fi venit şi zămislirea Scito-Sarmaţilor, Traco-Ilirilor, Celţilor şi Romanilor să fi început măcar, deja din Alpi şi până departe în Răsărit se creşteau vite, capre, oi şi porci, existau câini ciobăneşti şi turmele roiau căutându-şi păşunile.
Pădurea cea Mare se întindea atunci de la Oceanul Atlantic la Oceanul Pacific, presărată de fâşiile mai mici sau mai întinse de ierburi şi tufişuri. Uriaşele turme de zimbrii şi de bouri încă străbăteau această lume veche, alături de cele de tarpani (cai sălbatici), saigale (antilopa cu botul lat), coluni (măgari sălbatici), elani sau plotuni, cerbi, căpriori şi altele. Leul european încă vâna aici, împărţindu-şi căutarea prăzii cu ursul – răspândit din creierii munţilor la ţărmurile mărilor -, râsul, lupul, iar din Caucaz către Răsărit cu tigrul (care îl şi înlocuia, apoi).
Din acele timpuri străvechi şi până în secolul XX păstorii au călătorit cu turmele, cirezile şi ciurdele lor; fie fără a avea o aşezare anume (nomazi), fie de la satul de iarnă la cătunele de vărat sau înapoi (transhumanţi), fie numai în jurul satelor sau cetăţilor de care ţineaau (locali).

Pe urmele acestor Străbuni au mers şi Oierii Mărgineni, cu turmele lor, ajungând până în Împărăţia Turcească, în Împărăţia Muscălească şi dincolo de acestea, în ţinuturile mai libere ale Sarmaţiei (Kubanului), Ceceniei, Caucazului…
S-au putut înţelege cu administraţiile vremii şi cu localnicii, pentru că toţi aveau nevoie de brânză, lapte, carne de oaie, blănuri de oi, piele, lână. Iar aceşti Români Mărgineni, cu o minte ascuţită şi o hărnicie nespusă, nu au şovăit să facă şi negoţ, să înfiinţeze şi hanuri, cătune, sate… Ţinând totdeauna legătura cu locurile de baştină, alcătuind o adevărată reţea de legături între Românii cei mai îndepărtaţi şi această inimă a Românismului, Ardealul.

Am amintit aici mai ales de Oierii Români din Mărginimea Sibiului. Dar nu au fost singurii Păstori Români din aceste locuri. Oierii Români din Carpaţii Moldovei şi-au păscut de sute şi mii de ani turmele în păşunile de la Nistru, Bug, Pripiat, Nipru, Ing, Inguleţ şi alte ape ce astăzi sunt, cele mai multe, parcă deplin străine. Şi alţi Păstori Ardeleni au trecut Carpaţii înspre Răsărit. Dar dacă aceştia au avut parte de lucrări atât de serioase şi frumoase ca cele făcute de Profesorul Nicolae Dragomir pentru Oierii Mărgineni, noi încă nu le-am găsit…

Din secolul al XIX-lea închisoarea naţională taie drumurile păstorilor, ferecând frontierele cu sârmă ghimpată şi puşti, apoi şi cu mitraliere.
Cu paşapoarte, cu trenuri, cu vapoare, cu mituirea grănicerilor, Oierii Mărgineni încearcă să-şi ţină mai departe moştenirea. Şi izbutesc, pe alocuri. Alungaţi din Dobrogea luată de Bulgaria, se mărginesc la cea nordică, din România. Trăiesc mai departe în Rusia Ţaristă, ba chiar o duc bine, dacă nu punem la socoteală lipsa şcolilor şi bisericilor de limbă română. Dar aici deosebirea nu era mare faţă de Ardeal, unde maghiarizarea forţată era lege. Folosind cărţi cumpărate în Regatul României, îşi păstrează limba, credinţa, neamul.
Apoi vine Războiul, urmat de Revoluţie… Şi se instaurează, pas cu pas, regimul sovietic.

În URSS Păstorii Români sunt urâţi de moarte de regimul. Sunt oameni simpli care, prin muncă cinstită, au o viaţă bună, chiar averi mari; ceea ce contrazice Comunismul, crimă de neiertat. Mai grav, sunt Români, o altă crimă de neiertat. Distrugerea este iminentă.
Unii sunt destul de ageri încât să-şi vândă sau părăsească turmele, fugind în România, Polonia, Cehoslovacia sau peste ocean, în SUA. Alţii îşi închipuie că pot să se înţeleagă şi cu regimul bolşevic, aşa cum s-au înţeles, de-a lungul mileniilor, cu atâţia conducători nebuni, extremişti. Dar nu au habar de cât de adâncă este nebunia comunistă!

Zadarnic se înfiinţează asociaţiile Păstorilor Români („Saiuz”-uri) înfiinţate la Simferopol (pentru cei din Bosforul Cimerian, Crimeea de azi), la Taganrog şi la Mariupol (pentru cei din Cimeria sau Molojna), la Rostov pe Don, la Salschi şi la Platavschi (pentru cei din Sarmaţia sau „Caucazia de Nord”). Tolerate de Comunişti până prin 1927-1929, ele vor fi pe rând înecate în sânge. Păstorii Români sunt torturaţi pentru a fi storşi de absolut toată averea, sunt închişi în lagăre. Unii izbutesc să fugă, prin eforturi supra-omeneşti şi adevărate şiruri de minuni. Alţii mor. Alţii, după trecerea prin tocătorul bolşevic… devin „instructori”, întemeind în Caucaz şi Asia Centrală, sub supravegherea Partidului Comunist, centre sovietice de prelucrare a brânzei. Un fel de „deţinuţi la locul de muncă”. Tot aşa cum, sub Ţarism, Românii din Moldova reîntemeiaseră în aceleaşi zone industria vinăritului, într-un regim adesea asemănător.

Aceste pagini de epopee sunt aproape cu totul uitate.
Mii de ani de istorie pastorală, viaţa unei Românii Străvechi de o bogăţie şi frumuseţe uluitoare, sunt aproape cu totul pierdute.
Chiar intelectualii patrioţi din România abia dacă ştiu despre Păstorii Români din Sud (Macedo-Români, Epiroţi, poate despre cei din Peninsula Istria). Dar şi despre aceştia puţin, fără nimic despre drumurile acestora în Europa şi Asia, despre legăturile dintre Pind şi Carpaţi, dintre Pind şi Caucaz… Cu toate că şi Sfântul Andrei Şaguna, Mitropolitul Ardealului, din aceeaşi spiţă românească se trage…
Dar despre Păstorii Români din Nord – „de lângă noi!” – nu se mai ştie aproape nimic.
O imagine face cât o mie de cuvinte, se spune.
Mi-aş dori ca această mică hartă să valoreze cât o mie de pagini… şi tot ar fi prea puţin pentru Străbunii uitaţi pe care încerc să-i readuc în amintirea noastră.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă