Etichetă: Christos

Despre cinstirea moastelor

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Despre cinstirea moaștelor

Aceasta este o neașteptată adăugire la lămuririle ceva mai vechi privind cinstirea și canonizarea Sfinților.
În ultimii ani, în părțile Bisericii mai/prea apropiate de politic, s-a ivit ideea anti-ortodoxă a „îngropării moaștelor până la canonizarea Sfinților”. Și pentru această idee sectantă se aduc pe post de argumente numai emoții. Nici vorbă despre vreun canon, nici urmă de raportare la Istoria Bisericii, deci la via și adevărata Tradiție.
Dureros este că asemenea idei apar la unii din administrația Bisericii; adică la cei care, apropiați de episcopi, ar trebui să știe mai bine.
Ca urmare, hai să vedem care este mărturia din veac a Bisericii față de cinstirea moaștelor.

Începem cu Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei.
Acesta a fost canonizat în 2005. Fapt care arată că Sfântul Sinod al Bisericii din România a socotit viața și lucrarea sa de mare folos pentru cei de astăzi.
Printre altele, Sfântul Mitropolit Dosoftei

„A scris despre Sfinții Partenie și Rafael de la Agapia Veche, despre sfinții de la Tazlău, de la Bisericani sau din alte zone, ale căror sfinte moaște le-a văzut cu ochii lui. Unele dintre acestea, povestește mitropolitul Dosoftei, erau adăpostite în scrie săpate în trunchiuri de brad, în fața cărora oamenii se închinau cu multă evlavie.
În canonizarea acestor sfinți de către Biserica Ortodoxă Română, un rol fundamental l-au avut descrierile făcute de mitropolitul Dosoftei.”
(Foaia duminicală a Parohiei ”Învierea Domnului”, Iași, nr. 873/13 Decembrie 2020, Anul XVIII (Nr. 11), p.1-2; materialul este luat după articolul Sfântul Dosoftei, mitropolitul Moldovei: Un sfânt în slujba limbii române, din Ziarul Lumina, 12 Decembrie 20111)

Site-ul oficial al agenției de știri a Patriarhiei, basilica.ro, ne spune:

„Între anii 1682-1686 a tradus după izvoare grecești și slavone și a tipărit în limba română Viața și petrecerea Sfinților, în patru volume. Lucrarea a rămas neterminată din cauza plecării forțate în Polonia.
Această carte deosebit de necesară pentru folosul duhovnicesc al Bisericii arată darul de mare cărturar al mitropolitului Dosoftei dar și dragostea sa pentru Sfinți și pentru sfințenie.
De aceea, el scrie despre Sfinți Cuvioși români pe care i-a cunoscut personal și despre alții pe care poporul îi cinstea cu multă evlavie: „Dară tocma şi din rumâni mulți sfinți sânt, carii am și văzut viața și traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de Voroneț și Rafail de Agapia, i-am sărutat și svintele moştii.”2

După cum se poate vedea, Sfântul Sinod primește cinstirea moaștelor practicată de Sfântul Mitropolit Dosoftei, de credincioșii, monahii și clericii din vremea acestuia (și nici nu putea face altfel, de vreme ce aceasta este Învățătura Bisericii din veac!).
Pe scurt, se arată în aceste rânduri că se cinstesc moaștele sfinților – martiri, cuvioși sau alții – prin așezarea lor în locuri dedicate sau în biserici, precum și prin sărutare.
Și Sfântul Dosoftei, și Sfântul Sinod al BOR, primesc fără șovăire cinstirea populară a moaștelor sfinților, indiferent dacă aceștia au fost canonizați sau nu. Căci, după toată Istoria Bisericii, atâta vreme cât un creștin răposat nu este osândit de Biserică, cinstirea lui ca sfânt este liberă. Ceea ce cuprinde și relicvele sau moaștele rămase de la acesta.

Aceeași purtare o găsim și la creștinii primelor veacuri:

„Biserica a cinstit din primele timpuri osemintele mucenicilor, adunându-le cu grijă și zidind altarele bisericilor peste ele, iar mai târziu tradiția s-a păstat…” (Braniște și Braniște, 2001:308)

„Dintre lucrurile sfinte care stau în legătură cu Sfinții, cinstim mai întâi sfintele moaște, pentru că ele conțin aceleași daruri ca sfinții în timpul vieții. ” (Vanca, 2005:22)

„După încetarea persecuțiilor, în atmosfera de libertate nou creată de Constantin cel Mare numărul sărbătorilor crește. Sunt adăugate în calendar diferite evenimente locale, ca târnosirea unor biserici (cum este cazul Schimbării la față, sărbătoare introdusă ca urmare a sfințirii unor biserici pe Muntele Tabor73), a îngropării unor episcopi cu faimă (depositiones) sau a mutării moaștelor lor în biserici dedicate.” (Vanca, 2005:63)

„Se știe că în epoca pre-iconoclastă exista obiceiul (negeneralizat și neobligatoriu), de a pune în Sfânta Masă părticele din moaștele martirilor. Această practică își are originea încă în creștinismul primar și mai ales în epoca persecuțiilor când, drept loc pentru Sfânta Masă erau preferate mormintele martirilor.” (Pruteanu 2006:20)

Vom sublinia faptul că toate lucrările din care cităm în acest eseu sunt tipărite cu binecuvântarea Sfântului Sinod, ori a unuia sau altuia dintre ierarhii ce îl alcătuiesc. Mai mult, o parte dintre ele sunt manuale folosite în facultățile de teologie ortodoxă din România3.
Prin urmare, lucrurile pe care le înfățișăm sunt principii fundamentale, fapte absolut limpezi, care ar trebui cunoscute de către orice teolog sau cleric român.

Incultura ce pretinde că moaștele nu pot fi cinstite decât după canonizare este lipsită de orice scuză: adevărul a fost arătat repetat în cursurile și manualele de seminar și facultate ortodoxă.

Cinstirea sfintelor moaște a fost o practică absolut firească încă de la începuturile Bisericii. Multe dintre forme pot să pară surprinzătoare în România de astăzi – în care urmele Comunismului sunt încă adânci. Iată, de pildă, aceasta:

„Panaghia … își are originea de la primii creștini, care purtau la gât moaște ale sfinților.” (Pruteanu 2006:35)

Practica aceasta – de a purta la gât sfinte moaște – a scăzut până la/spre dispariție în România Comunistă (1946-prezent). Dar este vie în toată Biserica Universală, din Sinai ori Egipt în Rusia, din SUA în Grecia etc.

Bineînțeles, la început erau căutate mai ales moaștele martirilor. Creștinii erau sub neîncetata amenințare a morții pentru Credință. Ca urmare, cei care deja mărturisiseră erau cele mai bune călăuze și cei mai buni ocrotitori.
Acolo unde primejdia aceasta a scăzut, a crescut evlavia față de toți sfinții – chipuri ale călătoriei mântuitoare către Ceruri. Și, prin urmare, se purtau la gât moaște și ale sfinților ce nu erau mucenici.

Merită înțeles faptul că totdeauna Creștinii au cinstit îndată sfinții mucenici. Și au cinstit îndată moaștele lor. Adică în toată Istoria Bisericii nu există vreo „vreme de așteptare” sau „vreme de limpezire” pentru mucenici. Doar atunci când există îndoială asupra ortodoxiei lor episcopii locului pot să ceară oprirea venerării lor. Altfel, este datoria sfântă a creștinilor să îi cinstească pe martiri îndată ce aceștia și-au căpătat cununa muceniciei.

Actele Martirilor și Viețile Sfinților sunt în această privință o mărturie neclintită.

Pentru meleagurile noastre, merită să amintim câteva rânduri din Patericul românesc, publicat de Arhimandritul Ioanichie Bălan cu binecuvântarea (pe atunci) Î.Ps. Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei (azi Patriarhul României)4.

„În timpul păstoriei acestui fericit episcop, au fost martirizați pentru credința în Hristos zeci de creștini […] ale căror sfinte moaște episcopul Efrem le răscumpăra, le îngropa în locuri tăinuite, înălța biserici de lemn sau de piatră peste ele și rânduia preoți să slujească noaptea Sfânta Liturghie” (op.cit.:17)5

„Trupurile lor, devenite sfinte moaște, erau luate în grabă de către creștini și îngropate provizoriu în locuri de taină, cunoscute numai de ei. Noaptea mergeau la mormintele lor, le tămâiau, se rugau și aprindeau lumânări. Ei păstrau pe ascuns evlavia sfintelor moaște și scriau scurte biografii cu viața și pătimirea sfinților mucenici. Așa luau naștere actele martirice, iar martirii intrau în memoria creștinilor, în cultul Bisericii lui Hristos și în sinaxarele ei.” (op.cit.:19)

„O grijă deosebită avea episcopul Tomisului, în această epocă, de moaștele sfinților uciși în Dacia Pontică pentru dragostea lui Hristos. El adună unele din aceste moaște în cripte martirice, peste care înălță biserici rotonde sau adevărate basilici și rânduiește preoți pentru pomenirea lor.” (op.cit.:22-23)

„Așa s-a săvârșit Sfântul Mucenic Sava, dându-și fericitul său suflet în mâinile lui Hristos. […] Moaștele sale au fost luate de creștini și de preotul Sansala și ascunse. Apoi, de frica goților, „au fost trecute din țara barbară în Romania” […] la episcopul Ascholius…” (op.cit.:24)

„… pornindu-se marea persecuție a lui Athanaric împotriva creștinilor, din anul 372, fericitul Nichita a fost prins de ostași în biserică, pe când slujea, și ars de viu în fața sfântului altar, după obiceiul goților, în ziua de 15 septembire. Vina lui era că îndemna pe creștini să nu jertfească unui idol al goților, pe care îl purta într-o căruță, prin sate. Sfintele sale moaște, câte au mai rămas din foc, au fost adunate de creștini și cinstite cu mare evlavie.” (op.cit.:25)

Deși putem continua, credem că pildele citate sunt mai mult decât lămuritoare.
Se poate vedea aici exact respectarea tradiției amintită mai sus la (Braniște și Braniște, 2001:308) sau (Pruteanu, 2006:20). Moaștele, ascunse de prigonitori, nu erau puse la un loc cu morții obișnuiți. Dimpotrivă, chiar și îngropate spre a nu fi pângărite erau deosebite și primeau închinare, tămieri, jertfă de lumină, erau temelie pentru biserici, erau Altarul pe care se aducea Sfânta Jertfă, etc.
În acest context se judecă adevărul afirmației că „îngroparea moaștelor în cimitirele comune este totuna cu îngroparea Sfintei Împărtășanii în același loc”!
Este, adică, o practică blasfemiatoare, anti-creștină, anti-ortodoxă.

Iarăși se poate vedea că cinstirea moaștelor sfinților este datoria creștinilor. Și, dimpotrivă, nu este un privilegiu care se acordă de către cineva din administrație. Singura limitare a cinstirii moaștelor (atâta vreme cât este venerare, nu mai mult!) poate să fie în cazul dovedirii de erezie, eterodoxie, viață întinată etc. Adică atunci când episcopul, un sinod local sau unul ecumenic, în urma unei cercetări temeinice, vede că cel crezut sfânt este de fapt osândit (așa cum a fost cazul cu Origen). În lipsa unei asemenea osândiri atât cultul sfinților, cât și cinstirea moaștelor acestora este o datorie canonică a creștinilor (mireni, monahi și clerici deopotrivă).

Ca urmare, se înțelege, stau împotriva lui Dumnezeu și a Bisericii Sale tentativele de reîngropare a moaștelor – fără să fie prigoană –, tentativele de (re)așezare a moaștelor în cimitire comune (la un loc cu sinucigașii, păgânii și alți osândiți), precum și tentativele de oprire a cinstirii moaștelor.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Bibliografie

  1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediția Sfântului Sinod, EIBMBOR, București, 1991
  2. Actele Martirice, PSB 11, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982
  3. Apologeţi de limbă greacă, PSB 2, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980
  4. Apologeţi de limbă latină, PSB 3, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981
  5. Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992 (respectiv Editura Trinitas, Iaşi, 1996)
  6. Scrieri, de Sfântul Ambrozie, partea a II-a, PSB 53, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994
  7. Scrierile Părinţilor Apostolici, PSB 1, E.I.B.M.B.O.R.6, Bucureşti, 1979 Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, https://patriarhia.ro/images/documente/statutul_bor.pdf (vizitat ultima dată pe 17 Noiembrie 2023)
  8. Bălan, Arhimandrit Ioanichie, Patericul românesc, Ed. Mânăstirea Sihăstria, 20057
  9. Bîrzu, Ierom. Dr. Vasile, Studiu de aghiologie argumentând canonizarea oficială a Sfinților Simeon și Amfilohie de la Pângărați, în ”Revista Teologică”, nr. 3, 2008, p. 138-173
  10. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene și Braniște, Prof. Ecaterina, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană Caransebeș, 2001
  11. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica specială. Pentru facultățile de teologie, Ed. Oferta, București, 2005
  12. Cotoșman, Prot. Dr. Gh., Proclamarea solemnă a canonizării și instituirii cultului Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, ”Biserica Ortodoxă Română”, nr. 10-11/1956, p. 893-928
  13. David, Diac. Prof. P. I., Prima sărbătoare a Duminicii sfinților români, în ”Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-10, 1992, p. 67-68
  14. Enache, George, În căutarea sfinţilor români, în <<Lumina>>, 12 Iunie 2010, cf. paginii online http://ziarullumina.ro/In-cautarea-sfintilor-romani-27630.html (accesată 17 Nov. 2023)
  15. Necula, pr. prof. dr. Nicolae D., 218. Ce este canonizarea sfinților și care sunt condițiile proclamării ei?, ”Vestitorul Ortodoxiei”, 15 Iunie 2006, p. 15
  16. Panțuru, Preot lect. univ. dr. Cosmin, Necesitatea, importanța și dreptul canonizării unor sfinți în Biserica Ortodoxă Română, în ”Altarul Banatului”, nr. 7-9, iulie-septembrie 2020, p. 59-72
  17. Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Sfinţi daco-romani şi români, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994
  18. Pruteanu, Lector superior Dr. Petru, Curs de arheologie bisericească. Liturgica generală, I, Ed. Pisania, Zăbriceni, 2006
  19. Stan, Pr. Prof. Liviu, Canonizarea Sfinţilor Români. În cumpăna evlaviei, în <<BOR>>, nr. 6 (1968), p. 725-735
  20. Stan, Pr. Prof. Liviu, Despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă, în <<Ortodoxia>>, an II (1950), nr. 2, aprilie-iunie, p. 260-278
  21. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, O teologie a icoanei, Ed. Fundaţiei Anastasia, Bucureşti, 2005
  22. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sfântul Calinic, stareţul Gheorghe şi spiritualitatea ortodoxă integrală, în <<BOR>>, nr. 73 (1955), p. 1159-1172
  23. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sinteză eclesiologică, în <<ST>>, nr. 5-6 (1955), p. 267-284
  24. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992
  25. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990
  26. Vanca, Lector univ. dr. Dumitru, Liturgică. Suport de curs pentru anul 2, semestrul I, Facultatea de Teologie Ortodoxă Alba Iulia, Alba Iulia, 2005
  27. Vidican-Manci, pr. lect. univ. dr. Liviu, Sfinții Români, modele de virtute și unitate de neam, Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului, Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, Cluj-Napoca, 2008

Note

1Care, paradoxal, lipsește de pe site-ul oficial al ziarului, după cum se poate vedea printr-o căutare ca aceasta: ziarullumina.ro/search/dosoftei-2.html?search_location=doar_titlu&search_criteria=oricare_cuvant (ultima accesare 17 Noiembrie 2023).

2Cf. https://basilica.ro/calendar-ortodox-13-decembrie/ accesat ultima dată pe 21 Noiembrie 2023.

3Deși lucrările Părintelui Petru Pruteanu pot să pară o excepție, vom sublinia următoarele:

a) faptele înfățișate de Ps. Petru Pruteanu apar și în lucrări apărute în România, cu binecuvântarea Sfântului Sinod (precum Liturgica generală pentru facultățile de teologie a Pr. Ene Braniște).

b) lucrările Ps. Petre Pruteanu sunt binecunoscute în România

c) Ps. Petru Pruteanu este episcop canonic, membru al unui sinod local cu care BOR este în comuniune.

4Patericul românesc, de Arhimandrit Ioanichie Bălan, tipărit cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, ediția a V-a, Editura Mânăstirii Sihăstria, 2005. Prima ediție a fost în 1990. Lucrarea a fost răspândită în întreaga Biserică Românească, fără să existe vreo rezervă sau critică ierarhică față de ea. Dimpotrivă, de-a lungul anilor a fost prezent în pangarele catedralelor episcopale din întreaga țară, de la Iași la Timișoara și de la Oradea la București sau Constanța.

5Aceeași practică este mărturisită de opera citată la p. 18 pentru Sfinții Mucenici Tit și Gordian, episcopii Tomisului.

6Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii

7Tipărit cu binecuvântarea ÎPS Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, astăzi Patriarhul României

O amagire teologica: cea mai duhovniceasca limba

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

O amăgire teologică: cea mai duhovnicească limbă

În câteva materiale dinainte am atins ispita (ca să nu spun rătăcirea) folosirii unor limbi străine în slujbele românești:
1. Articolul Snobism orb sau erezie? este un cuvânt despre încălcarea hotărârilor Sfântului Sinod privind limba liturgică a Bisericii Române, adică limba română; din ce în ce mai mult se răspândește folosirea snoabă sau chiar eretică a altor limbi, precum greaca.
2. Eseul Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (I). Unele lămuriri înfățișează atât porunca biblică de folosire a limbii fiecărui popor, cât și rătăcirea „idolatrizării originalului”; vom reveni mai jos asupra celor două cuvinte.
3. Eseul Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (IV). Limba manuscriselor biblice, aduce aminte cititorului de faptul că sunt mai multe limbi ale „originalului biblic”, nu doar una (greaca veche) sau două (ebraica și greaca veche); totodată, amintește faptul de mare greutate că nimeni nu mai folosește vechile limbi biblice ca în vremea scrierii Bibliei!

Am aflat că un adept al Grecismului a încercat să combată aceste fapte înfățișate de noi. Nu negându-le în sine – ceea ce ar fi fost o negare a realității. Ci ocolindu-le, așa cum a ocolit și dialogul (căci „combaterea” s-a făcut nu de-a dreptul, nu ca dialog, ci prin încercarea de a-i convinge pe unii dintre cititori).
Voi aminti aici că în Biserică există rânduiala sănătoasă a dialogului, a disputelor cinstite, demne; încă din vremurile apostolice. Și că acele „combateri la firul ierbii”, adesea însoțite de bârfe (atacuri la persoană), sunt în afara acestei rânduieli ortodoxe. Ele dovedind, în fapt, slăbiciunea sau lipsa argumentelor.

Ocolul făcut de adeptului Grecismului este unul pe care l-am mai întâlnit. Este un procedeu pe cât de slab logic, pe atât de interesant psihologic. El se poate rezuma la afirmația
„Doar limba greacă păstrează adevăratele înțelesuri biblice/liturgice”
sau la afirmația (făcută de această dată)
„Limba greacă este cea mai duhovnicească limbă” (implicit, „singura limbă deplină” sau „singura limbă în care textul liturgic/biblic este deplin”).
De altfel persoana în cauză a „motivat” această afirmație prin pretenția că „Grecii sunt deosebit de credincioși” și „Grecii sunt cei mai evlavioși și duhovnicești creștini”.

Aceste vorbe pe care le-am citat sunt repetate, într-o formă sau alta, de toți Grecomanii (grecoman = partizan fanatic al grecilor – cf. DEX 2009).
Și constituie pretextul pentru impunerea limbii grecești în bisericile românești – chiar dacă enoriașii sunt 100% Români, chiar dacă Sfântul Sinod a hotărât că limba română este limba liturgică etc.
Dar sunt oare aceste vorbe, fie și în parte, adevărate?

În Biserica lui Dumnezeu adevărul se (re)găsește prin credincioasa cercetare a Scripturilor și Sfintei Tradiții (în primul rând a Sinoadelor Ecumenice și a celor rânduite de ele).
În cazul de față, totuși, primul punct de plecare este, credem noi, Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române (citat aici mai pe scurt ca ”Statutul BOR”). Care statut constituie temeiul receptării Scripturilor și Sfintei Tradiții în comunitatea largă ce este Biserica Românească – știind mai dinainte că nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia (II Petru 1.20), căci altfel se ajunge la nesfârșite rătăciri.

Or, conform Statutului BOR, Art. 14, intră în atribuțiile Sfântului Sinod și următoarele:

  • păstrarea „unității dogmatice, liturgice și canonice” a Bisericii noastre (pct. 1 din Art. 14)
  • realizarea și răspândirea cărților de cult ale Bisericii noastre (pct. 34 din Art. 14)
  • supravegherea „din punct de vedere dogmatic, liturgic și canonic” a tuturor formelor de „artă bisericească ortodoxă” folosite în Biserica noastră (pct. 35 din Art. 14)
  • luarea de măsuri împotriva abaterilor de la rânduielile sinodale în aceste privințe (și altele)

Această rânduială este întărită prin Art. 111 pct. (3), prin care se arată datoria și puterea Sinodului Mitropolitan de a „apăra și promova” „unitatea liturgică”.
Aici intră și respectarea limbii de cult. Legea privind obligația de a folosi limba română în cult, din 1863, a fost dată cu sprijinul direct al ierarhilor și preoților de frunte ai Bisericii. Pentru a duce mai departe lucrarea de creștere a limbii române, pentru apărarea de filogrecismele sau filoslavonismele ce mutilau cultul și tulburau Biserica (ducând și la împărțirea în tabere deosebit de ostile). Dar și pentru a apăra și promova unitatea liturgică elementară.

Ori încă prin Legea Sinodală din 1872 („Legea pentru alegerea Mitropoliților și Episcopilor eparhioți”) se prevede (Cap. III, Art. 24) că „Oficiul divin se săvârșește … cu citire și cântare înțeleasă…” și (Art. 25) „Tot așa… trebuie a se săvârși de cler rugăciunile prin casele enoriașilor, procesiunile și toate rânduielile religioase, publice și private”. Ca urmare, folosirea limbii locului – în România, limba română, desigur – este o datorie consacrată de Sfântul Sinod și pecetluită de plinirea (pleroma) Bisericii de sute de ani.

Orice schimbări, precum folosirea regulată a unei limbi străine în cult, trebuie să fie supuse unor cercetări și aprobări ce pleacă de la eparhie, urcă la sinodul local și apoi sunt primite sau respinse de Sfântul Sinod al Bisericii noastre (Art. 113, pct. 3 din Statutul BOR).

Și merită amintit că în Biserica noastră – spre deosebire de alte biserici locale, încovoiate de filetism – s-a încuviințat folosirea unor limbi străine oriunde a fost cerut acest lucru de comunitățile de creștini de altă limbă (de la greacă la ucraineană). După cum vom vedea mai jos, acest lucru, ca și folosirea limbii române ca limbă comună de cult a BOR, se întemeiază integral pe Învățătura lui Dumnezeu.

Din aceste puncte de vedere (ca și din punctul de vedere al altor reglementări ale BOR), înlocuirea limbii române cu o altă limbă constituie o gravă abatere.
Desigur, se poate găsi înțelegere – în Biserica noastră atât de primitoare – pentru folosirea întâmplătoare a unei alte limbi cu prilejul unor evenimente excepționale: venirea unor oaspeți din alte țări, sosirea unor refugiați, primirea la slujire a unor clerici ortodocși care nu cunosc limba română etc. Chiar și în aceste întâmplări, însă, de obicei există binecuvântarea chiriarhului (uneori dată „la caz”, alteori, acolo unde asemenea oaspeți/refugiați/clerici străini sosesc des, dată „general”).

Dar în tot mai multe locașuri de cult folosirea unei limbi străine, și mai ales a celei grecești, începe să fie impusă de cheful unui cântăreț sau cleric. Nu pentru că există vreunul din cazurile excepționale amintite, ci pentru că așa vrea el. De obicei cu „argumentele” amintite mai sus. Gest care constituie o încălcare directă, categorică, a Statutului BOR și altor asemenea reglementări, o directă disprețuire a celor rânduite de Sfântul Sinod, de Sinodul Mitropolitan etc.
O asemenea neascultare este de o greutate extremă și cere o motivare pe măsură; ea presupune că Sfântul Sinod și Sinodul Mitropolitan (sau Arhiepiscopal) încalcă în vreun fel, în rânduielile liturgice hotărâte, Învățătura Bisericii, adică Scripturile și Sfânta Tradiție.

Desigur, dacă ar exista o asemenea încălcare, prima datorie a cântăreților și clericilor care o văd este să trimită sau înfățișeze personal studii teologice bine documentate: întâi chiriarhului, apoi sinoadelor.

Din câte am aflat, nu există niciun asemenea studiu care să fi fost trimis/înfățișat fie și unui singur episcop român – cu atât mai puțin vreunui sinod mitropolitan sau Sfântului Sinod al Bisericii noastre.
Or, în lipsa acestor studii, a dezbaterilor teologice și concluziilor lor, directa încălcare a rânduielilor BOR este total neîndreptățită. Gravitatea sa fiind indiscutabilă.

Însă, mai mult, în această privință Biserica lui Dumnezeu și, respectiv, Biserica noastră, au cercetat și s-au pronunțat de mult.

Sfintele Scripturi sunt, de altfel, deosebit de limpezi:

  1. La Cincizecime Sfinții Apostoli plini de Duhul Sfânt vorbesc nu (doar) în greaca veche, ci în partă, meză, elamită, coptă, arabă, latină și alte limbi, printre care și greaca veche (Faptele Apostolilor 2.7-11).
  2. Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Pavel poruncește ca cel care grăiește într-o limbă străină să și tălmăcească în limba locală (I Corinteni 14.13). Și stă scris: „în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăț și pe alții, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (I Corinteni 14.19). Mania folosirii unor „limbi superioare” este combătută clar și categoric de Dumnezeu (I Cor. 14.5-28 ș.cl.). Se ajunge până la porunca dumnezeiască „dacă nu este tălmăcitor, să tacă în biserică și să își grăiască numai lui și lui Dumnezeu” (I Cor. 14.28).
  3. Tălmăcirea Învățăturii Dumnezeiești este numărată între darurile (mari ale) Duhului Sfânt, între harismele esențiale pentru viața Bisericii (I Cor. 12.4-10, 30; 14.26 ș.cl.).

Istoria Bisericii, de asemenea, arată că aceste porunci s-au urmat la început cu strictețe.
În Egipt s-a vestit Evanghelia în limba coptă, latină și greaca veche; în coptă pentru băștinașii Egiptului, Copții, iar în latină și greaca veche pentru străinii care le cunoșteau. În Israel/Palestina s-au folosit ebraica, aramaica, latina și greaca veche. În Armenia mai ales limba armeană. În Georgia limba georgiană. În Galia sau Iberia mai ales latina. Etc., etc.

Încălcarea poruncilor lui Dumnezeu se poate face prin pogorământ sau din răutate.
Atunci când se face prin pogorământ – pentru slăbiciunile sau neputințele unora – încălcarea trebuie oprită de îndată ce se poate; și nu se îngăduie preschimbarea pogorământului în obicei.
Încălcarea poruncilor lui Dumnezeu din răutate se vindecă prin pocăință.
Dar preschimbarea încălcării în obicei – fie prin lărgirea sau prelungirea nedreaptă a pogorămintelor, fie prin îndreptățirea răutății – duce la căderi adânci, adică la erezii.

În ceea ce privește poruncile dumnezeiești amintite mai sus au fost numeroase abateri.
Uneori ele au venit din lipsa unor tălmăcitori (traducători) pentru o limbă sau alta.
Însă adeseori au venit din răutatea unora, care au vrut să folosească Biserica și Credința drept mijloc de asimilare etnică.
Așa s-a ajuns la impunerea nedreaptă a unor limbi drept „limbi sfinte” împotriva Învățăturii lui Dumnezeu.

Pe această linie se află disprețul față de „celelalte limbi” decât acelea declarate „sfinte”.
Duhul Sfânt grăiește astfel:

„Sunt așa de multe feluri de limbi în lume, dar niciuna nu este fără înțelesul ei!” (I Cor. 14.10)

Deci, dacă Dumnezeu a primit, cine este cel care izgonește?
Doar acela care se împotrivește lui Dumnezeu, adică Satana, vechiul răzvrătit și împotrivitor!

Pretenția unora după care doar o anume limbă (fie ea greaca veche, latina, ebraica sau oricare alta) ar fi sfântă, ar putea exprima Învățătura lui Dumnezeu etc. stă chiar împotriva cuvântului lui Dumnezeu!

Pe de-o parte, Atotștiutorul a rânduit ca Biblia să fie scrisă în mai multe limbi – acesta este un punct pe care doar neștiutorii îl pot nega.

Pe de altă parte, Duhul Sfânt poruncește ca pretutindeni propovăduirea să se facă în limba oamenilor, nu într-o „anume limbă”, care ar fi „cea mai duhovnicească”. Am arătat mai sus acest fapt, deci nu revin. Dar voi încerca să răspund la întrebarea de ce?. Adică de ce nu a ales Dumnezeu cea mai duhovnicească limbă spre propovăduirea Evangheliei, spre păstrare „celor mai adevărate înțelesuri” ale Cuvântului Său.

Voi pleca în acest răspuns de la părerea mea că cea mai duhovnicească limbă este Româna Veche – adică limba română folosită mai ales până pe la 1900 de către țăranii români. Această limbă adună moștenirile gramaticale și lexicale din vechile limbi indo-europene centum și satem, dându-le o înălțime, adâncime și bogăție, o așezare în Adevăr pe care le văd ca unice. În unele discuții cu foarte buni cunoscători de greacă veche, latină, slavonă sau rusă, i-am putut surprinde cu înțelesurile cuvintelor și frazelor din limba română veche. Ce s-au dovedit, sistematic, cel puțin egale acelora cu care (se) lăudau aceste limbi – desigur, cuvântul de față este despre duhovnicia limbii, despre apropierea ei de Dumnezeu, nu despre alte laturi (ca limbajul științific, diplomatic, economic, financiar etc., care sunt altceva). Ca urmare, cred că există destule argumente logice, științifice, obiective, pentru ca părerea mea despre limba română veche să fie credibilă. Dar… dar asta nu înseamnă nici că este adevăr absolut, nici că, dacă este un adevăr absolut, garantează altceva decât starea unei limbi într-un punct din istorie.

Oamenii se schimbă. Limba este floarea sufletului, și se schimbă odată cu schimbarea oamenilor.

Limba română era o limbă duhovnicească (și poate chiar, așa cum o văd eu, „cea mai duhovnicească”). Dar oamenii s-au schimbat. Limba română s-a schimbat și ea. S-a creolizat, s-a deromânizat, și-a pierdut o foarte mare parte din bogăție, adâncime și înălțime, din așezarea în Adevăr. Am dat foarte de curând pilda căderilor de apă din româna veche; și este doar o pildă între sute și mii.

Același lucru se poate spune și despre greaca veche, de pildă.
Până la Sfinții Apostoli greaca veche era o limbă murdară din punct de vedere moral. Era limba iubitorilor de plăceri și de înșelătorie, limba sofiștilor și epicureilor, limba escrocheriilor comerciale și financiare. Cei care vorbesc despre greaca veche se fac că uită asta. Ei amintesc doar despre „înălțimea filosofiei grecești”, deși această filosofie grecească a fost văzută de mulți sfinți revendicați de Greci sau chiar Greci ca „demonică”, „inspirată de draci”, „murdară”, „plină de răutate” etc. Paralelele între vrăjitorul Balaam (care oscila între supunerea față de draci și vorbirea cu Dumnezeu) este sugestivă. Da, au fost lucruri iscusite în filosofia grecească antică. Se pot dat felurite mărturii despre adevărurile științifice culese de unii gânditori greci fie de la alții (Egipteni sau Copți, Armeni, Celți, Traci etc.), fie din observații și cercetări proprii. Pe ici, pe colo, foarte rar, se ivesc până și unele realități duhovnicești (ne amintim de cuvântul ce spune că și un ceas mecanic stricat arată ora exactă de două ori pe zi). Dar, ca masă și esență, greaca veche era limba efebiilor, limba orgiilor, limba prefăcătoriei și trădării etc.

Sfinții Apostoli nu au ales greaca veche pentru „înălțimile ei”. Sfinții Apostoli au folosit greaca veche din pricini practice: era o limbă cunoscută de foarte mulți oameni, din care mulți știau să traducă în limba lor.
Ca urmare, Evangheliile și Epistolele puteau fi ușor traduse în orice colț al Romaniei (Imperiului Roman, cum i s-a spus mai târziu). Și erau traduse, astfel născându-se și o nouă latină, creștină, o nouă armeană, creștină etc.

Faptul că s-a dezvoltat o greacă veche biblică, urmată de o greacă veche creștină, este urmarea acestei întrebuințări, nu condiția ei. Ceea ce ne aduce la răspunsul întrebării

De ce Dumnezeu nu a ales cea mai duhovnicească limbă pentru inspirarea și răspândirea Cuvântului Său?

  1. Pentru ca toate limbile să se sfințească prin apropierea de Adevăr.
  2. Pentru că orice limbă se poate sfinți, se poate înduhovnici, sau poate să decadă.
  3. Pentru că nicio limbă nu poate exprima deplin Adevărul, oricât de înaltă ar ajunge. Ceea ce naște primejdia extremă a limitării înțelesurilor duhovnicești după capacitatea trecătoare a unei limbi (dacă aceasta este absolutizată).
  4. Pentru că dacă până și îngerii au limbile lor (I Corinteni 13.1), cu atât mai firesc este să le aibă oamenii, chiar și în Împărăția Cerurilor (Apocalipsa 21.24, 26); și cum poate să fie ceva în Împărăția Cerurilor care să nu fie duhovnicesc? Și cum poate să fie ceva pământesc duhovnicesc fără să se curețe și sfințească în Duhul Sfânt?

Vedem, prin urmare, că în adorarea traducerii absolut exacte (o formă de idolatrie) stă ascuns idolul unei alte rătăciri, absolutizarea duhovniciei unei limbi.
Biserica este vie. Dacă nu ar fi trupul lui Christos, dacă nu ar fi Vița și mlădițele, nu ar fi vie și nu ar fi Biserica lui Dumnezeu. În Biserică oamenii se curăță, cresc, se sfințesc; la fel popoarele. Și la fel limbile, florile sufletului omenesc.

Această trăire, această creștere, este datorie sfântă și poruncă dumnezeiască. Lepădările stau împotriva lui Dumnezeu.
Ca urmare, în loc de a căuta prin străini o limbă „mai bună”, fiecare este dator să își curețe și sfințească limba. Ceea ce se face, firește, curățindu-se și sfințindu-se pe sine, crescând în Duhul Sfânt, astfel încât graiul său să se înnoiască prin lucrarea harului.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Două note:

a) Deși am amintit aici mai ales de grecomanie și de adoratorii limbii grecești (și Grecismului), aceleași lucruri se pot spune și despre rusofoni și adoratorii limbii ruse, despre slavofoni și adoratorii limbii slavone, despre latinizanți și adoratorii limbii latine, despre maghiarofili și adoratorii limbii maghiare etc., etc. Chiar și despre adoratorii limbii române – căci oricât am iubi limba română, dacă nu o iubim întru Adevăr, o idolatrizăm și, vrem sau nu, o mutilăm și luptăm împotriva creșterii ei prin idolatrizare.

b) Mulți din cei care caută o limbă (străină) pe care să o declare „cea mai duhovnicească” o fac, inconștient sau nu, din deznădejde față de propria lor creștere duhvnicească.

Împartasirea. De la extreme la Calea de Aur

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Împărtășirea. De la extreme la Calea de Aur

Învățătura Dumnezeiască așează înaintea omului o Cale de Aur, în afara extremelor – extreme atât de obișnuite omului căzut.

Ca o mică lămurire, oamenii cad în extreme pentru că e mai simplu. E mai simplu decât să muncești, ba chiar să lupți, să înțelegi deosebirile, nuanțele; e mai simplu decât să muncești, ba chiar să lupți, să rămâi pe cale, ferindu-te de cursele și abaterile ce se ivesc. Este, adică, o formă de falsificare prin simplificare (o ispită și o rătăcire despre care am mai cuvântat – de pildă aici).

Hrana Cerească numită și Sfânta Împărtășanie se dă și se primește după rânduielile Învățăturii Dumnezeiești.
Dar și aici se ivește ispita, chiar și printre clerici, de a cădea în extreme.

Una dintre extreme este împărtășirea ușuratică, în care cercetarea de sine (poruncită de Dumnezeu Însuși!) este micșorată până la nimicnicire. Altă extremă este împărtășirea prea rară, în care porunca împărtășirii (dată de Același!) este scăzută până nimicire.
Am dăruit cititorilor un cuvânt despre cum se face cu adevărat împărtășirea: scrierea Împărtășirea cu Sfintele Taine. Rânduiala canonică și rătăciri.
În ea am plecat de la un cuvânt al Mântuitorului nostru Iisus Christos despre nevoia împărtășirii pentru mântuire. Apoi am amintit despre deosebirile de lucrare ale marilor duhovnici; și despre ispita duhovnicilor mai mici de a absolutiza un fel personal de lucrare – o greșelă ce poate duce la căderi uriașe. Și, în sfârșit, am înfățișat rânduiala canonică și deosebirile între aceasta și rătăcirile mai obișnuite (privitoare la împărtășire).

Ne oprim azi la extrema de a crede că nevoia pentru deasă împărtășire face obligatorie deasa împărtășire. Și că pentru a fi oprit de la Împărtășanie ar fi nevoie ca cineva să fie „la fel de rău sau mai rău ca Iuda” (vom reveni mai jos cu lămuriri).
Canonul 9 Apostolic a fost pecetluit de toate Sinoadele Ecumenice și de toată Biserica din toate timpurile că de la Dumnezeu este. Și acest canon poruncește, sub pedeapsă aspră, împărtășirea mirenilor la fiecare Liturghie. Afară dacă sunt opriți de la împărtășire de duhovnic (fie acesta episcop sau preot)!
Vedem această ultimă idee în Canoanele Apostolice 5, 8, 10, 12, 13, 16, 31, 32, 43, 45, 48, 51, 56, 57, 58, 59, 63, 64, 65, 66, 67, 69, 70, 71, 72, 73, 76 și 84. În toate aceste douăzecișiopt de canoane apostolice (la fel pecetluite ca și Canonul 9 Apostolic) se prevăd pedepse de oprire de la Împărtășanie (sau „afurisire”), pentru mireni și/sau clerici (inclusiv episcopi!).
De pildă, Canonul 84 Apostolic prevede oprirea de la împărtășanie a mirenilor (și caterisirea clericilor!) care ar bârfi („ar ocărî fără dreptate”) pe împărat sau dregători. Iar Canonul 73 Apostolic poruncește oprirea de la împărtășanie („afurisirea”) celor care ar folosi pentru nevoi proprii vase ori pânzeturi sfințite (adică închinate folosirii la sfintele slujbe).

Dăm aceste două pilde pentru că s-a răspândit în ultimele zile o interpretare prea puțin ortodoxă și ult prea personală a desei împărtășiri. Cităm, cum am făgăduit mai sus:

„Toți preoții, aproape fără excepție, fac confuzie între dreptul lor de a lega și a dezlega păcatele și cel de a da sau nu Împărtășania Sfântă. Cât de delicată și nedezlegată rămâne această problemă ne putem da seama din cazul lui Iuda. Acesta, deși împovărat cu cel mai greu păcat, vine la Sf. Cină și Mântuitorul nu-i refuză dreptul lui la Împărtășanie. […] Deci, frate preot, nu alunga de la potir pe cel venit cu credință, decât dacă tu socotești că cel ce vine la tine este mai rău decât Iuda, iar tu mai bun decât Hristos!” (cf. art. de aici)

Cu toată dragostea și tot respectul față de fratele preot ce a scris aceste rânduri, vedem (și arătăm) că ele cuprind greșeli – și unele nu mici.

Întâi, există o legătură directă între puterea de a lega și dezlega dată clericilor de Domnul și dezlegarea la Împărtășanie. Acest lucru este arătat pe față de nenumărate texte biblice și liturgice. Simpla citire a Rânduielii Mărturisirii (Spovedaniei) sau Împărtășirii din cărțile de slujbă lămurește aceasta. Sau, de asemenea, citirea Cârmei Bisericii (Pidalionul). Sau a Canoanelor Bisericii Ortodoxe. Etc., etc. Pentru ca cineva care a săvârșit un păcat opritor (de la Împărtășanie) să poată să se apropie de Sfintele Taine pocăința este obligatorie. Și cel care îndrumă și cercetează pentru ca pocăința să fie adevărată, iar nu mincinoasă, este episcopul sau preotul. Adică duhovnicul celui căzut. Îndrumare și cercetare ce se face obligatoriu și prin Spovedanie.

Al doilea, Iuda nu, repetăm, NU era împovărat „cu cel mai greu păcat” atunci când a venit la Cina cea de Taină. Această idee greșită împlinește cuvântul de mustrare „Din pricina voastră numele meu este hulit între neamuri!” (Isaia 52.5; Romani 2.24). Căci dacă tu, frate preot, stai să înveți nu doar mirenii, ci și preoții Bisericii lui Dumnezeu, dar te arăți neștiind Scripturile, ce vor zice necredincioșii care se întâmplă să le știe? Nu voi bănui că le știi, dar le schimbi dinadins, căci acesta este păcat împotriva Duhului Sfânt. Dar citește Evanghelia după Ioan, ca să vezi că Iuda avea de gând să-L vândă pe Domnul înainte de Cină (Ioan 13.2). Avea de gând, însă nu făcuse aceasta, deci nu era împovărat „cu cel mai greu păcat”. Căci în Biserică se respinge rătăcirea grea după care păcatul cu gândul ar fi mai mare decât cel cu fapta. E de miliarde de ori mai rău să ucizi un om în fapt, decât o mie în gând – acest lucru este limpede și ușor de înțeles. Ca urmare, să pretinzi că Iuda ar fi venit la Cină și ar fi primit Împărtășania după ce L-ar fi vândut pe Domnul arată necunoașterea Bibliei. Un lucru trist pentru oricare Creștin (adică „ucenic al lui Christos”, cf. Fapte 11.26). Căci cum poți fi ucenicul Celui al cărui Cuvânt nu îl cunoști?

Al treilea, „concluzia” după care oprirea de la Împărtășanie s-ar face doar pentru cei „mai răi decât Iuda” este și neadevărată, și foarte rea (urâtă). Cel care este oprit de la Împărtășanie, și aude așa ceva, poate cădea în cumplită deznădejde. Și cu totul fără rost! Căci oprirea de la Împărtășanie nu, repetăm, NU se face prin comparație cu Iuda! Oprirea de la Împărtășanie se face după rânduielile pe care Duhul Sfânt le-a dăruit Bisericii lui Dumnezeu! Iar comparația celui oprit cu un păcătos sau altul, făcută nechibzuit, duce doar la alte păcate.
Am amintit mai sus de Canoanele Apostolice 73 și 84 pentru că ele poruncesc oprirea de la Împărtășanie pentru păcate mult mai mici decât vânzarea lui Iuda. Dovedind iarăși, adică, faptul că răstălmăcirea Scripturilor după mintea proprie duce la mari greșeli (II Petru 1.20-21). Pentru că niciun om sănătos nu poate spune că a lua un potir sfințit în care nu s-a slujit niciodată este totuna cu a-L da pe Christos în mâna chinuitorilor ucigași. Sau că a bârfi pe împărat ori pe dregătorii săi este totuna cu a conduce criminalii plini de răutate să-L prindă pe Iisus Domnul. Și totuși, iată, deși aceste păcate sunt mai mici decât vânzarea lui Iuda, Apostolii Domnului și toată Biserica arată că Duhul Sfânt a poruncit oprirea de la Împărtășanie pentru ele!

În sfârșit, mai este fraza prin care fratele preot ne cere să nu oprim de la împărtășanie decât dacă „ne credem mai buni decât Hristos”. Este o frază de manipulare prin emoție, dar cu totul străină Învățăturii lui Dumnezeu. Nicăieri în Istoria Bisericii nu s-a pretins că vreun cleric ar fi „măcar” asemenea lui Christos. Nicăieri în Istoria și Învățătura Bisericii nu s-a pretins că vreun cleric poate opri de la Împărtășanie „doar dacă este asemenea lui Hristos”. Cu atât mai mult nu există conceptul de „mai bun decât Hristos”. Iisus Christos este Dumnezeu Întrupat, adică Binele Întrupat. A impune condiția de a fi mai bun decât Binele Absolut este a interzice total un lucru. În fapt, fraza aceasta, dincolo de faptul că este o manipulare, conține o mare greșeală: lepădarea întregii Învățături Dumnezeiești privind opririle de la Împărtășanie.
Aceste opriri sunt o necesitate terapeutică – dacă se fac după cum se cuvine (și despre cum se cuvine să se facă a lămurit lucrurile, în Duhul Sfânt, Sfântul Vasile cel Mare; se poate vedea aceasta și în punctul 9 din Împărtășirea cu Sfintele Taine… despre care am amintit mai sus).
A interzice preoților oprirea de la Împărtășanie, chiar și când aceasta este necesară, e nespus de greșit. Nu doar că nimicește toată Învățătura lui Dumnezeu despre cercetarea de sine, dar interzice un mijloc terapeutic esențial pentru mântirea multora.

Același frate preot ce a scris rândurile pe care le-am cercetat – pe scurt – are și cuvinte de folos. Și nu am alcătuit acest mic răspuns la cele greșite spre a-l judeca în vreun fel; ci cu dorința de a pune stavilă unor idei care fac mult rău. Și a căror răspândire fără un răspuns limpede ar face și mai mult rău.

Creștinii toți – clerici, mireni, călugări – trebuie să se împărtășească la fiecare Liturghie la care iau parte; dar numai dacă cercetându-se pe sine nu se află într-o cădere opritoare (I Corinteni 11.28). Căci acela care are nevoie de o oprire pentru îndreptare, dar se împărtășește, „osândă își mănâncă și bea” (I Cor. 11.29). Acestea toate sunt arătate încă din vremea Apostolilor, fiind lămurite pentru veșnicie.

Desigur, există extrema de a opri de la Împărtășanie fără îndreptățire. Așa se ajunge, de pildă, la inexplicabila situație în care în mânăstiri cu zeci și sute de viețuitori, în parohii cu sute și mii de mireni, nu se împărtășește (mai) nimeni la Liturghia duminicală (în afară de preotul sau preoții slujitori). Nu pentru că ar fi toți opriți canonic, ci pentru nepăsare, neștiință, lenevie, împietrire etc.

Dar lupta împotriva acestei extreme se dă prin revenirea la Calea de Aur a Învățăturii lui Dumnezeu – niciodată prin alte extreme, la fel de greșite și răufăcătoare.
Să ne ajute Domnul să ținem această cale îngustă, dar mântuitoare și minunată!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P. S. A se vedea și

Donald Trump – ultimul Președinte al SUA. Sinteză istorică

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

English translation here

Viața este un război între binele și răul din noi. Un război ce se va încheia prin A Doua Venire a lui Iisus Christos – până atunci, trebuie purtat mereu, de către toți, zi de zi, noapte de noapte, an de an. Mereu, o repet, de către fiecare generație și de către fiecare om.
De ce repet aceste lucruri?
Pentru că cei care le uită pierd războiul.
Cum s-a întâmplat acum cu SUA.
Și, de fiecare dată, pierderea acestui război de către o persoană se răsfrânge asupra altora.
Cu atât mai mult înfrângerea unei super-puteri.

L-am văzut pentru prima oară pe Donald Trump atunci când am venit într-o vizită. Prietenii se uitau cu multă pasiune la un serial numit Ucenicul (în engleză, Apprentice; 2004-2017). Serialul era dedicat eforturilor unora de a deveni ucenicul unui miliardar american, Donald Trump.
Cunoșteam cultura americană (adică a SUA) din cărți – cărți comuniste, antiamericane, cărți americane (pro sau anti americane), cărți ale altora despre SUA.
Ceea ce vedeam în serial mi s-a părut foarte tipic american.
Cine a citit (despre) David Crockett, Jack London (mai ales The Valley of the Moon și The Sea-Wolf) cunoaște acest „tipic american”: un amestec de aventură și (clipe de) lenevie, sentimentalism și nepăsare, bădărănie și inteligență, curaj și obligatoriu lăudăroșenie, muncă și înclinație pentru lucruri țipătoare, iar lăudăroșenie…

Cât am văzut din serialul Ucenicul – vreo două sau trei episoade, printre care cel cu Nadia Comăneci – a fost un câștig: în primul rând, a dat un chip mai concret celor cunoscute din cărți.
Desigur, cineva ar putea să se gândească la faptul că poate mai văzusem unele filme americane – westernuri mai ales, serialul Dallas etc. – ce redau și ele același „tipic american”. Da, așa este. Dar am păstrat totdeauna o rezervă față de cărți și mai ales filme – creații artistice, până la urmă, supuse unor prejudecăți și subiectivisme. Ele nu pot înlocui observația fenomenului, nu pot înlocui experiența propriu-zisă, chiar dacă pot ajuta mult în înțelegerea ei (sau dimpotrivă, dacă am preluat din ele prejudecăți ce care nu ne eliberăm!).

Revin: serialul Ucenicul (Apprentice) a dat un chip mai concret stilului american.
Nu îmi place.
Nu îmi place acest stil. De aceea nu am plecat în SUA, deși am rude și cunoscuți ce și-au găsit acolo un loc (bun). Deși am avut oferte de studiu și muncă (pentru care păstrez un sentiment frumos celor care mi le-au dat).
Sunt însă Român, cu cele bune și rele ale mele, și un Român legat de acest pământ, pe care nu îl pot părăsi. Este al meu, dar mai ales sunt al lui, și al străbunilor mei, în vecii vecilor.
Ca urmare, stilul american mi-a fost și îmi este străin.

Îmi rămâne străin, oricât de obișnuit aș fi cu acest stil – prin filmele americane ce ne-au invadat, emisiunile americane ce au fost preluate de televiziunile și radiourile de la noi etc.
Miliardarul Donald Trump, inima serialului Ucenicul, a fost și rămâne o reprezentare perfectă a stilului american.
Calitățile lui Donald Trump – de la cele de afacerist la cele de filantrop – sunt greu de văzut și de recunoscut pentru un Român tradițional: primele virtuți românești sunt Credința și bunul-simț. Ca urmare, gura mare, lăudăroșenia, sunt printre primele patimi cu care Cultura Românească Veche luptă.
Dimpotrivă, pentru American gura mare și lăudăroșenia sunt ceva firesc.
De la țipetele băiatului ce vinde ziare la luxul cât mai țipător al bogătașului, David Crockett se regăsește în mai tot ce are SUA tradițional.

Am fost, atunci, mai puțin interesat de Donald Trump.
Era un bogătaș american tipic, după cum am spus. De aceea era și foarte iubit de mass-media americană: de la numeroasele sale acțiuni de binefacere până la viața sa socială, avea ce să toace – de asemenea în stil american.

Nu m-a mirat, peste ani, atunci când s-a hotărât să candideze la Președinția SUA.
Știam că au mai fost milionari sau miliardari ce s-au angajat în această aventură – de a încerca să ajungă în cea mai înaltă funcție oficială a Statelor Unite. Fără succes, atâta vreme cât mafia politică și financiară nu era în spatele lor.
Deci nu m-a mirat acțiunea lui, nici nu m-a interesat (nici măcar cât să văd în ce măsură este ambiția excentricității tipice a Americanului sau acoperirea unui grup de interese destul de puternic pentru a-i da șanse reale în alegeri).

Dar mi-a atras atenția ceva: schimbarea radicală a poziției mass-mediei față de Donald Trump.

Până atunci, Donald Trump era pentru mass-media Americanul ideal: realizat, competent, lăudăros, spectaculos, amuzant, uneori ridicol, sociabil, uneori genial etc.
Acum, dintr-o dată, mass-media îl prezenta pe Donald Trump exclusiv negativ. În același stil american, plin de superlative, Donald Trump devenise pentru mass-media chipul prostiei sau, paradoxal, chipul Răului.
Situația era absurdă, ridicolă, grotescă!
Plină de nerușinare, mass-media care îl ținuse în brațe decenii întregi îl umplea acum de scuipați din cap până în picioare.
Până ieri îl lăudase, acum nu îi mai găsea nicio calitate posibilă.
Și nu îi îngăduia nicio șansă de a deveni Președintele SUA.

Tot în clasicul stil Davy Crockett, Donald Trump privea cu un zâmbet superior această revărsare isterică de insulte și acuzații, batjocură și trădare. Și, uluitor, spunea adevăruri esențiale despre corupția din SUA, despre felul în care mafia neocomunistă – în primul rând prin clasa politică – a preluat controlul Statelor Unite și luptă să anuleze libertățile și drepturile omului obișnuit.

Acest discurs – mereu definit drept „teoria conspirației” de mafioții conspiratori și slugile lor – avea o foarte mare greutate, venind din partea unui miliardar. Adică a unui om aflat exact în cercurile de putere despre care vorbește!
Sau, ar fi avut o foarte mare greutate, dacă mass-media nu ar fi îngropat acest om în acuzații, insulte și bătaie de joc.

Schimbarea totală a purtării instrumentelor mediatice mi-a atras atenția real, pentru prima dată, asupra lui Donald Trump.
Am constatat că, dincolo de stilul campaniei lui (pentru mine foarte neplăcut), ceea ce spunea era corect, era adevărat. Ceea ce propunea el, ca program electoral, erau lucrurile de care Statele Unite aveau nevoie pentru a se întoarce la țara care fusese un chip al libertății – și care, de decenii, devenise un chip al fățărniciei, un pumn de fier într-o mănușă ce s-ar fi vrut de catifea.
Chiar lozinca, „Fă America iar măreață!” (Make America Great Again) era de bun simț pentru orice American. Este firesc pentru oricare cetățean să vrea ca țara lui să fie (iar) măreață. Doar un dement comunist, obsedat patologic de globalizare, poate să fie împotriva unei asemenea idei.
Donald Trump prezenta fapte.
Campania împotriva lui, doar o revărsare de ură, dispreț și răutate. Ba chiar disperare.
Căci, în ciuda faptului că toată mass-media mainstream era împotriva lui, Donald Trump creștea în sondaje, tot mai mult.

Desigur, m-am întrebat și eu cât de reală este campania lui, cât de real este angajamentul lui în apărarea valorilor americane.
Dar nu am putut să nu simpatizez cu el, văzând cât de urât se întorseseră împotriva lui admiratorii și „prietenii” de până mai ieri.
Mai ales când am văzut că are drept contra-candidat pentru Președinția SUA pe Hillary Clinton, criminala care, alături de soțul ei, a luat parte la crime împotriva umanității în Iugoslavia, Serbia, Siria și în alte părți.

Hillary Clinton este escroacă acoperită de mass-media, care a distrus dovezi esențiale într-un caz de trădare națională și a scăpat prin scuza ridicolă „le-am distrus din greșeală”. Este vorba, atenție!, despre peste 2,000 (două mii) de emailuri pe care, într-o cercetare federală (FBI!), Hillary Clinton le-a șters „din greșeală”. O parte dintre aceste emailuri fiind deja confirmate ca având informații clasificate – fie la nivelul „secret”, fie la nivelul „top secret”.
Orice alt funcționar american ce ar fi făcut un asemenea gest, venind cu o asemenea scuză, ar fi ajuns în pușcărie.
Și, bineînțeles, scuza ar fi fost cel mult subiectul ridicolului general.
Totuși aceeași mass-media care îl toca pe Donald Trump și îl declara o satană care va instaura o dictatură fascistă în SUA, o lua în brațe pe această individă!

Față de această stare de lucruri, Donald Trump vorbea public despre „mlaștina” care sufocă SUA, și din care Familia Clinton este parte.
Ca și despre alte adevăruri asemănătoare.

M-am întrebat repetat cât de sincer este Donald Trump în dorința de a îndrepta lucrurile în SUA, de a promova adevăratele valori americane, de a „seca mlaștina”.
Putea ușor să fie vorba doar despre obișnuitele minciuni electorale ale politicienilor.
Dar disperarea clasei politice, disperarea unor megalomani cu complex mesianic (precum Bill Gates ori George Soros), virulența patologică a atacurilor mediatice, complicitatea autorităților la violențele fizice împotriva simpatizanților MAGA etc. arătau altceva.
Arătau, pe de-o parte, existența și întinderea „mlaștinii” despre care tot amintea Donald Trump. Erau, adică, cea mai concretă dovadă a existenței mafiei pretins inexistentă.
Totodată, arătau că această mafie se teme de Donald Trump.

Iarăși, putea să fie o teamă simulată. O altă manevră electorală. Dar…
De la începutul anilor ’90 mă lămurisem că SUA fusese preluată de Comuniști. Amintiții Bill Gates ori George Soros, dar și alții asemenea, erau promotorii unor doctrine și politici de Extremă-Stânga. Adeseori identice doctrinelor de tip bolșevic, nazist ori fascist.
Susținerea pentru regimuri patologice precum Iliescu sau Constantinescu, pentru distrugerea României (cea mai pro-americană țară din Eurasia!), dovedeau că Statele Unite sunt conduse de o grupare în aceeași măsură anti-umană și anti-americană.
Acțiunile inumane din Irak și Iugoslavia au confirmat 1000% această realitate.
În numele unor minciuni evidente (arme de distrugere în masă inexistente, de pildă) s-au săvârșit atrocități teribile de către forțele armate ale SUA. Sub conducerea nominală a celor susținuți de amintiții miliardari (gen Bill Clinton, George W. Bush Jr., Hillary Clinton, Colin Powell, Condoleezza Rice etc.).

S-a văzut astfel că Statele Unite ale Americii fuseseră preluate de forțe extremiste, care nu aveau nicio șovăire în săvârșirea oricăror atrocități.
Atât prin SUA în Vest, cât și prin China Comunistă în Est, lumea înainta cu pași mari către dictatura globală din cărțile s.f. și din prevenirile multor Sfinți din Prigoanele Comuniste.
Cuvântul unor preoți precum Iustin Pârvu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa și alții asemenea se confirma, din nenorocire, an de an: lumea se lasă cucerită de Rău, îl laudă și îl susține, urăște Binele, fuge de El, îi urăște pe cei care Îl (mai) iubesc, Îl (mai) caută.

Ca urmare, nu exista nicio nevoie a acestei grupări pentru cineva ca Donald Trump.
Nu era nevoie de cineva care să pună pe masă mizeriile acestei mafii.
Nu era nevoie de cineva care să dea speranțe iubitorilor de libertate – cei mai mulți deja resemnați în fața inevitabilei dictaturi totale, biometrice, care se prefigura tot mai clar.
Să fi fost Donald Trump „nebunul” care, din iubire de Patrie, e gata să se jertfească pentru SUA?

Deși o asemenea idee este frumoasă, părea cu totul imposibilă.
Era adevărat că Donald Trump își folosea banii proprii pentru campania electorală, în loc să depindă de cercurile de influență, ca ceilalți candidați.
Era adevărat că până și în Partidul Republican – al cărui candidat era – vocile mafioților dădeau în el.
Era adevărat că unitatea mass-mediei împotriva lui, complicitatea autorităților la atacuri violente împotriva simpatizanților și unitatea campaniilor hollywoodiene împotriva lui atingeau niveluri record, unice în istoria SUA.
Dar cum să crezi că omul până ieri scăldat în luminile presei, răsfățat în viața socială a luxului miliardarilor, este de-o dată gata să jertfească totul?
Nu era mai logică o manevră electorală?

Apoi a venit șocul: Donald Trump a câștigat alegerile.
A urmat cel mai greu mandat prezidențial din istoria SUA.
Donald Trump a trebuit să guverneze având împotriva lui instituțiile pe care, legal, ar fi trebuit să le conducă.
În același timp, a fost sub un continuu atac al Partidului Democrat, al instrumentelor de tip Facebook sau Twitter, al mass-mediei.
În același timp, a fost confruntat cu atacuri împotriva SUA și împotriva sa de tip război hibrid.

Un exemplu tipic – inclusiv prin nerușinarea infinită ce l-a însoțit și îl însoțește – este pretextul George Floyd pentru tentativa de lovitură de stat BLM („Black Lives Matter”).
Black Lives Matter este o mișcare extremist-rasistă de Extremă-Stânga ce a incendiat, bătut, jefuit, ucis etc. în SUA. Lansarea violențelor extreme ale BLM a fost pretextată prin moartea produsă de droguri a infractorului George Floyd (un individ care, printre alte infracțiuni, a săvârșit violențe și amenințări cu moartea asupra mai multor femei, inclusiv însărcinate, și care a fost declarat „erou” și chiar „martir”). Trebuie subliniat faptul că există o înregistrare video, răspândită în întreaga lume, a arestării lui George Floyd. Mass-media mainstream a susținut că George Floyd ar fi fost sufocat de polițistul care l-a imobilizat; asta deși se vede în înregistrare că George Floyd vorbește și strigă foarte clar în timpul în care se pretinde că era sufocat. Precizăm pentru cei care nu știu că sufocarea face imposibilă vorbirea și strigătele, cu atât mai mult vorbirea clară. Deși nevinovat, polițistul care l-a arestat pe acest infractor recidivist a fost condamnat – încă o dovadă a politizării extreme a Justiției în SUA.
Campania extremist-rasistă a BLM a fost susținută de cercuri largi la nivel mondial.
S-a dovedit astfel absolut clar existența unei conspirații internaționale de Extremă-Stânga, însoțită de o ură rasistă extremă împotriva „albilor”.

Dar violențele BLM, susținute fățiș de Partidul Democrat, au fost doar o parte din campania împotriva lui Donald Trump.
Partidul Democrat a contestat fără încetare rezultatul alegerilor din 2016, sub cele mai absurde pretext și cele mai nerușinate acuzații.
Faceboo, Twitter și alte rețele similare au preluat și propagat aceste minciuni – și orice murdărie la adresa lui Donald Trump.
Totodată, s-a promovat un rasism feroce împotriva „albilor”, incitându-se permanent la un război al Americanilor „negri” împotriva „albilor”.
De asemenea, s-a promovat un extremism LGBT din ce în ce mai agresiv. Toți părinții care au vrut să își ferească copiii de implicarea în campania de sexualizare au fost declarați ca „amenințare la adresa securității SUA”; nu doar de către activiștii grupărilor LGBT, dar și de autorități de stat și federale, precum FBI.
Etc., etc.

La toate acestea se adaugă Plandemia, adică pandemia planificată declanșată la sfârșitul lui 2019, începutul lui 2020, în China.
Dovedite astăzi prin milioanele de dolari livrate de sursele chineze Familiei Biden, legăturile acestei familii cu China fac din implicarea Chinei în Plandemie un factor esențial.
De asemenea este dovedit și faptul că realizarea virusului COVID-19, o lucrare a ingineriei genetice și nu un fenomen natural, s-a făcut întâi în SUA, sub conducerea Dr. Fauci. Lucrările la COVID-19 au fost mutate în China după ce Congresul SUA a interzis asemenea cercetări și mai ales finanțarea lor de către stat. Dr. Fauci a continuat finanțarea lor prin subterfugii.

Toate cele amintite mai sus, plus altele peste care am trecut, fac din mandatul lui Donald Trump cel mai greu mandat prezidențial din istoria SUA.
În aceste condiții se poate spune că, totuși, Donald Trump s-a descurcat uimitor de bine.
Nu s-a plecat mafiei care încerca să îl distrugă,
a devenit primul Președinte SUA care a luat parte la Marșul pentru Viață,
a încurajat respectarea primelor amendamente și celorlalte prevederi ale Constituției Statelor Unite,
a obținut o creștere economică exemplară,
a îmbunătățit viața Americanilor de culoare (negri și hispanici în primul rând),
a refăcut controlul SUA asupra graniței sudice,
a scăzut influxul de droguri,
a sprijinit reducerea fiscalității,
a scăzut masiv birocrația,
a luptat să redea cetățenilor cât mai mult din libertățile lor firești confiscate de mafia stângistă în ultimele decenii.
Pe plan internațional Donald Trump a obținut revenirea la respectul față de SUA (pierdut masiv prin mandatele anterioare).
De asemenea, a fost primul Președinte SUA, după foarte multă vreme, care nu a început niciun nou conflict armat, ba chiar a izbutit să aducă pace reală în unele părți ale lumii.
Tratatul de pace din Orientul Apropiat pe care l-a realizat ar fi adus oricărui alt președinte (din SUA și nu numai) nenumărate laude și premii pentru pace.
A izbutit să reducă tensiunile din Irak, Iran, Afganistan, să scadă prezența militară internațională a SUA și, în mai multe împrejurări, să o aducă la raporturi de normalitate: adică de relații bilaterale, pe picior de egalitate, în locul relației unilaterale susținută de „dreptul forței” practicată de Obama, Clinton, Bush Jr. etc.
Până și Coreea de Nord a renunțat la aluziile sau amenințările deschise nucleare.
Pe fundalul atacurilor mai sus amintite, pe fundalul războiului anti-american și implicit anti-Trump al Partidului Democrat și grupării Gates-Soros, rezultatele mandatului lui Donald Trump sunt absolut excepționale.

Apoi, la alegerile din 2020, a avut parte de cele mai falsificate alegeri din istoria SUA.
Trebuie subliniat că frauda electorală este un fenomen des întâlnit, pretutindeni în lume. Cu atât mai de așteptat cu cât miza este mai mare.
La alegerile din 2020 Partidul Democrat l-a pus drept candidat pe Joe Biden, zis și Joke Biden, un vechi slujitor al Stângii. Astăzi este dovedit clar că Joe Biden este un pedofil care și-a abuzat sexual propria fiică, un ins corupt implicat în afaceri murdare în și cu Rusia, Ucraina, China etc. Totodată, este reprezentantul ideal pentru Partidul Democrat din SUA.
Este dovedit astăzi că grupuri importante din FBI și alte organizații federale au conspirat la impunerea lui Joke Biden ca Președinte al SUA și la înlăturarea lui Donald Trump.
Este dovedit faptul că Facebook, Twitter, CNN și alte asemenea instrumente au luat parte la conspirația amintită. În primul rând mințind opinia publică – așa cum au făcut-o și în Plandemie în privința măsurilor dictatoriale cerute de Stânga, a „vaccinurilor”, a politicii sinistrei organizații OMS etc. În al doilea rând cenzurând până la patologic orice ar fi contrazis discursul oficial.

Ca urmare, s-a izbutit înlăturarea lui Donald Trump, inclusiv cu ajutorul unor acte de trădare ale unor colaboratori iluștrii ai acestuia, precum Mike Pence sau Bill Barr. Care s-au dovedit a fi niște oportuniști lipsiți de orice urmă de onoare și demnitate, gata să își vândă Credința și Patria pentru „prețul potrivit”.
Dar Extrema-Stângă nu a fost mulțumită cu atât.
Știindu-se vinovată, și văzând că Donald Trump scoate la iveală falsificarea alegerilor, Mlaștina a organizat operațiunea 6 Ianuarie, în care agenți FBI au ucis o femeie nevinovată și au săvârșit nenumărate alte acte de incitare la violență. Totul în nădejdea izbucnirii unei isterii similară BLM, dar de sens opus, care să justifice arestarea lui Donald Trump și a celor ce îi rămăseseră alături.
Operațiunea nu a izbutit, deoarece oamenii nu s-au lăsat atrași în violențele dorite de Mlaștină.
Dar, oricum, a fost folosită ca pretext pentru persecuții politice – și este folosită până astăzi în același fel.

Ridicolul Președinției lui Joe Biden este nelimitat. Susținerea disperată a mass-mediei nu a putut să acopere cu totul nici rasismul acestuia, nici incompetența lui, nici ieșirile sau căderile produse de vârsta înaintată și sănătatea mintală redusă a acestuia.
Dar acest ridicol este întrecut de tragismul Președinției lui Joke Biden.
Măsurile economice și fiscale ale Mlaștinii au fost executate imediat și fidel de Joke Biden și gașca din jurul lui. Ca urmare, economia SUA s-a prăbușit.
Mai mult, Clanul Clinton-Biden a târât SUA, UE și întreaga lume în ceea ce astăzi se cunoaște drept Războiul din Ucraina.
Un lung șir de așa-zise accidente, ce par mai mult un șir de sabotaje economice bine executate, a lovit și lovește SUA.
Orașele controlate de Partidul Democrat (de la Detroit și Philadelphia la San Francisco și New York) se prăbușesc economic și social. La fel tot mai multe din state controlate de Democrați, în frunte cu California – care anul trecut a fost campioana SUA la afaceri pierdute și cetățeni fugiți, la numărul de oameni ai străzii etc.
Tabloul pare să fie din filme s.f. distopice, precum RoboCop sau Escape from L.A., doar că este realitate concretă.

Pe acest fundal, tot mai mulți Americani se îndreaptă către viitoarele alegeri SUA ca spre ultima speranță pentru revenirea la normalitate, la libertate, la valorile americane.
Ca urmare, Mlaștina a recurs la „Justiția” coruptă pentru a-l elimina pe Donald Trump din alegeri.
A încercat asta întâi prin grupările corupte din FBI, prin așa-zisa anchetare a „documentelor secrete” deținute de Donald Trump.
În această privință lucrurile sunt simple: Președintele SUA are autoritate absolută în declasificarea documentelor de stat. Ca urmare, un Președinte SUA poate declasifica documente – respectiv să le ia și să le țină acasă – după voia lui. Este o practică firească, legală, pe care o întâlnim la toți Președinții SUA. Acuzațiile FBI nu doar că sunt o încălcare a atribuțiilor FBI, dar sunt o totală aberație juridică.
Mai grav, s-a dovedit între timp, absolut clar, că Joe Biden a furat documente clasificate (inclusiv „top secret”!), folosindu-se de pozițiile ocupate de-a lungul deceniilor în Administrație. Adică fără să fi avut vreo funcție care să îi permită, legal, declasificarea sau extragerea vreunui document.
De asemenea, am amintit mai sus, Hillary Clinton a făcut publice documente și informații clasificate prin emailurile sale – activitatea infracțională dovedită de FBI.
Niciunul dintre ei nu a fost urmărit legal pentru aceste acțiuni.
În schimb Donald Trump, care a acționat 100% legal, este urmărit de procurori pentru această acțiune legală, invocându-se prevederi legale care nu se aplică Președintelui SUA.

Cum acest lucru nu era de ajuns, s-a recurs la altă mârșăvie „juridică”.
În New York-ul distopic de astăzi infractorii violenți sunt lăsați în libertate de către autorități. Procurorul Șef fiind unii dintre principalii responsabili pentru jafurile, violurile și crimele săvârșite de recidiviștii eliberați.
Totuși, același procuror a cheltuit enorm de multe resurse pentru a găsi un pretext pentru punerea sub acuzare a lui Donald Trump.
Am mai vorbit despre această farsă juridică, o persecuție politică la scenă deschisă, în cel mai clasic stil nazisto-bolșevic (aici); nu mai revin acum.

Voi sublinia însă abuzul din 13 Iunie 2023, prin care Donald Trump a fost pus sub arest, absolut aberant, ca parte a „urmăririi în Justiție” oganizată de Mlaștină.
Gestul are o singură „justificare”, dorința celor îngroziți de ideea „secării Mlaștinii” de a se răzbuna pe cel de care se tem. Însă, din punctul meu de vedere, are o însemnătate istorică:

mi se pare ultimul pas între SUA liberă și SUA tiranică.
Din această clipă
SUA este o dictatură de Extremă-Stânga în cel mai clasic înțeles al expresiei.

Regimul marionetă Joke Biden a fost instrumentul de trecere de la ultima Președinție americană adevărată la noul regim.
Părerea mea.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Ce urmează?
Probabil asasinarea… scuze, moartea ”accidentală” sau ”incidentală” a lui Donald Trump.
Apoi, un joc de marionete asemănător trecerii de la Iliescu la Constantinescu, în timpul căruia se vor rade ultimele libertăți și drepturi ale Americanilor.
Idioții mesianiști de Stânga vor jubila.
După care va urma un nou val de prăbușire, haos, suferințe cumplite.
Dar cine va răbda până la sfârșit, acela se va mântui.

Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (II). O pildă pentru traducerile rele

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

Prima parte aici

În prima parte am amintit despre principiul traduttore, traditore (traducătorul (este) trădător).
Aici doresc să dau o pildă a răutății unor traduceri, printr-un text care ar trebui să fie ortodox, și ar trebui să fie o parafrază biblică.
Mergem, deci, la una dintre cântările unei mari sărbători ortodoxe, Buna Vestire (Buna-Vestire).

Înainte de toate, voi aminti faptul că sărbătoarea Bunei Vestiri este biblică, fiind (re)trăirea de către Creștini a întâmplărilor înfățișate de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca (Luca 1.26-38 ș.cl.). Ca urmare, firește, cântările ce însoțesc slujbele creștine de Buna Vestire sunt în acord cu Scripturile și mai ales cu amintitele întâmplări din Evanghelia după Luca.

Totuși, în foarte multe biserici din Patriarhia Română, există o cântare de Buna Vestire, numită Irmos la Cântarea a 5-a a Catavasiilor Bunei Vestiri, cunoscută și cântată de foarte mulți Creștini evlavioși. Cunoscută și cântată cel mai adesea cu următorul text (în care se află strecurată o erezie!):

(În)Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta;
că(ci) tu, Fecioară neispitită de nuntă [s.n.],
ai avut în pântece pe Dumnezeu cel peste toate
și ai născut pe Fiul (pe) Cel fără de ani,
Cel ce dăruiește pace tuturor
celor ce te laudă (pe tine).

După Învățătura lui Christos, nunta este cinstită de Dumnezeu.
Ca urmare, este erezie să pretinzi că nunta ar fi ispită.

Și, într-adevăr, textul original al acestui irmos (așa se numește acest fel de mic poem cântat) este ortodox. Adică folosește cuvântul απειρόγαμοζ, sau cu grafie latină „apeirogamos”, care înseamnă, ad-litteram, „care nu știe/cunoaște despre căsătorie” (a = fără; peira = experiență, cunoaștere (proprie, directă); gamos = căsătorie, cununie, împerechere).

Ori „care nu știe de nuntă” este, evident, cu totul altceva decât „care nu este (a fost) ispitit de nuntă”!
În textul original avem un cuvânt aflat în armonie cu Scripturile, oglindind realitatea biblică.
Prin urmare, traducerea dreaptă, atât după original, cât și după Biblie, este

(În)Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta;
că(ci) tu, Fecioară neștiind de nuntă [s.n.],
ai avut în pântece pe Dumnezeu cel peste toate
și ai născut pe Fiul (pe) Cel fără de ani,
Cel ce dăruiește pace tuturor
celor ce te laudă (pe tine).

Deocamdată, însă, deși – după cum am arătat prin paranteze – textul irmosului are mai multe forme în care circulă, cel mai adesea cuprinde erezia după care „Fecioara nu a fost ispitită de nuntă”; adică erezia după care nunta ar fi rea, ar fi o ispită.

De unde vine această falsificare a traducerii?
De la vreun călugăr influențat de cine știe ce rătăcire bogomilă, catară, gnostică sau de altă natură?
De la vreun călugăr influențat de monahomania ce bântuie, din nenorocire, Biserica, de (prea) multe secole? (Pentru lămurirea pe scurt a ceea ce este monahomania, și pentru alte rătăciri din Biserica de azi a se vedea aici.)
De la vreun traducător ce a confundat apeirogamos (neștiutor de nuntă) cu apeirasmogamos (neispitit de nuntă)?
Sau de la vreun traducător ispitit de cel rău, care a simțit el că „sună bine” acel cuvânt?

Adevărul este că, oricare ar fi sursa greșelii, răutatea traducerii rămâne.
Și otrăvește, de multă vreme, sufletele Creștinilor.
Punând în lăuntrul minții lor, în inima lor, în sufletul lor, ideea mincinoasă după care nunta, atât de binecuvântată și de iubită de Dumnezeu, ar fi „ispită”, adică ceva rău.
De câte ori aceștia ascultă traducerea rea în limba română, de câte ori o cântă – adesea și fără să își dea seama – de atâtea ori repetă erezia strecurată în cântare.
Și alături de cele bune ale cântării se picură în ei otrava unei învățături ce stă împotriva lui Dumnezeu!

Vedem, prin urmare, cât de mare este răspunderea unei traduceri teologice. Cu atât mai mult traducerea Bibliei cere o răspundere pe măsură.
De asemenea, putem înțelege o lege a traducerii Bibliei:

Traducerea trebuie în primul rând să respecte înțelesurile biblice, Învățătura lui Dumnezeu; valoarea estetică este secundară, obișnuința cu o formă înseamnă și mai puțin.

Se aplică și aici, ca în toată lucrarea creștină, îndemnul să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

După cum am arătat și în prima parte, pentru orice încercare de traducere a Bibliei esențială este lucrarea harului lui Dumnezeu. Iar această lucrare are loc doar atunci când traducătorul muncește, luptă chiar, ca toată osteneala lui să fie supusă deplin lui Dumnezeu.
Căci, după cum se vede și din această pildă rea, de prea multe ori ideile greșite pe care le avem – conștient sau nu –, fie ele estetice sau teologice sau de alt fel, pot strica traducerea. Și doar supunerea fiecărei idei unei cercetări cât mai sincere, în lumina Adevărului Dumnezeiesc, poate să ne apere de asemenea alunecări.

(cu voia lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Mii de mulțumiri și sinceră recunoștință Prof. Drd. Marian Maricaru pentru analiza textului original! Ajutorul său a fost neprețuit!

P.P.S. O veche provocare a traducătorilor din slavonă, greacă veche sau latină în română este o mare familiaritate cu limba străină și o prea puțină cunoaștere a limbii române – și mai ales a limbii române adevărate, vechi. Presiunea adusă de creolo-română este o parte dintr-un cerc vicios ce accentuează problemele. Am amintit mai demult despre deosebirea dintre a vrea și a voi, astăzi amestecate în creolo-română (a vrea = a fi hotărât să facă/spună ceva;; a voi = a avea intenția să facă/spună ceva). În ceea ce privește traducerea despre care discutăm, peira înseamnă „a știi/înțelege prin trăire sau încercare”. În creolo-româna de astăzi s-ar putea traduce prin a experia sau, mai ambiguu, prin a experimenta. În româna adevărată este a cunoaște. Pentru că a cunoaște înseamnă a știi prin trăire, încercare, „pe pielea ta”. Se prea poate ca răpit de posibilitatea de a traduce peira prin încercare sau experiment (în anumite contexte specifice!) autorul traducerii să fi pierdut din vedere că o asemenea traducere contrazice Scripturile, deci este greșită. Ceea ce l-a dus la „neispitită de nuntă”. Însă aceasta arată că nu a cernut traducerea prin sita fundamentală a Bibliei, a Învățăturii de Credință. Ca urmare, a neglijat celelalte nuanțe, pierzând din vedere și traducerea, de altfel folosită deja de Români, „necunoscătoare a nunții” sau, cum am spus mai sus, „neștiind de nuntă”.