Etichetă: canon

Gândirea sănătoasă. Pricesnele sunt canonice?

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Cei mai mulți dintre Românii care cunosc denumirea de priceasnă/pricesne au în vedere cântări întâlnite mai ales la Oastea Domnului, la Visarioniști (adică ucenicii Părintelui Visarion Iugulescu) sau în comunități – parohii, mânăstiri, schituri – ce au preluat această tradiție.
Termenul de priceasnă înseamnă cântare de împreună lucrare: se cântă celor care se împărtășesc ori miruiesc de către cei care urmează să se împărtășească/miruiască (ori deja au făcut-o). Este cam același înțeles cu chinonicul, care înseamnă împreună cântare, doar că priceasna vine din slavonă iar chinonicul din greaca medievală. Vom reveni mai jos la înțelesul vechi al celor două cuvinte.
Versurile pricesnelor – în înțelesul amintit în prima frază – înfățișează fie lucrarea de mântuire a Celui Întrupat sau a Duhului Sfânt, fie primejdia irosirii vieții prin depărtarea de Dumnezeu, fie nevoia mijlocirii sprijinului ceresc – prin Măicuța Domnului, Sfinți, Îngeri etc.

Până aici totul poate părea bine, dar iată că se ivește o tulburare, tot mai mare: tot mai multe voci, în primul rând ale unor călugări, dar și ale unor preoți de mir – implicit ale unor mireni – spun sus și tare că nu sunt canonice pricesnele (în înțelesul amintit la începutul cuvântului nostru).
Și pentru că am găsit o sinteză cuprinzătoare a acuzațiilor aduse, o cităm in integrum:

„Astfel de cântări, care pot fi foarte ușor catalogate drept doine,
balade sau romanțe, dar cărora li se spune pricesne din dorința de a
atrage spectatori sau cântăreți de ocazie pe la diverse slujbe, sunt cu
totul în afara duhului bisericii noastre.

Pe lângă faptul că textele nu sunt compuse de Sfinți Părinți, acestea
sunt compoziții artistice fără valoare dogmatică ce încurajează un
pietism religios bolnăvicios și nu respectă stilul de interpretare
bizantină. Mai mult, ele se aseamănă cu unele piese interpretate pe
la diverse adunări ale cultelor (neo)protestante și exagerează
tânguielile, încurajând bocitul în grup.

Cântările autentic ortodoxe transmit un duh de smerenie și de
rugăciune cuviincioasă, fiind bogate în învățături dogmatice și
punând accentul pe interiorizarea persoanei care o ascultă sau o
interpretează, nu pe lamentări.

Dar asta nu e vina oamenilor care nu au înțeles aceste lucruri
elementare și esențiale, ci a acelor preoți care au lepădat frumusețea
cântării și duhului psaltic bizantin, din dorința de a-și atrage
credincioși la biserică.

Aceasta este o opinie sinceră nepătimașă, deci primiți-o ca atare!”

Vom cerceta pas cu pas această opinie sinceră nepătimașă, după cum ni se poruncește de către Duhul Sfânt de multe ori (I Tesaloniceni 5.21; Galateni 1.6-9; I Ioan 4.1 etc.).
Totuși, voi începe cu un semn de primejdie, căci primejdios este ca cineva să se socotească pe sine nepătimaș. Iar dacă cineva știe că este pătimaș, căci toți suntem până ajungem la desăvârșire, nu va pleca de la înălțata părere că vreo opinie de-a sa e musai nepătimașă. Se poate să fie, deși este greu, căci patimile noastre se revarsă în părerile noastre: Căci din prisosul inimii grăiește gura (Luca 12.34 ș.cl.). Totuși, se poate întâmpla ca o opinie a noastră să fie nepătimașă. Însă înțelept este să nu ne bizuim că ar fi așa. Cel mult spunem – cum am zis și eu de atâtea ori – că încercăm să cântărim lucrurile drept, fără patimă, cinstit, obiectiv. Noi încercăm. Și Dumnezeu, după socoteala Sa, ne dă sau nu acest nemeritat dar.
Ca urmare, nu vom spune ca autorul/autorii textului de mai sus că cele ce urmează sunt „opinii sincere nepătimașe”. Vom spune că am încercat să măsurăm toate cu dreptarul Învățăturii lui Dumnezeu. Rugându-ne, dinainte de a începe și până dincolo de capăt, să binecuvânteze Dumnezeu această osteneală nevrednică.

1. Să mergem acum la prima frază a acuzațiilor atât de bogate și eficient condensate în textul citat.

„Astfel de cântări, care pot fi foarte ușor catalogate drept doine, balade sau romanțe, dar cărora li se spune pricesne…”

Vedem aici că autorul/autorii, cu hotărâre, declară:

  • că doinele, baladele sau romanțele nu pot fi pricesne;
  • că pricesnele în cauză se încadrează în același timp la doine, balade sau romanțe.

O să îmi cer iertare pentru aceasta, dar egalitatea între cele trei categorii este, pentru orice etnolog (și alți specialiști), cel puțin problematică. Pentru că doina este altceva decât balada și cu atât mai mult decât romanța.

De pildă,

romanța este poezie lirică sentimentală cultă de inspirație erotică.

Sau, altfel spus, romanța exprimă sentimente de dragoste între oameni, de dragoste omenească – și uneori trupească. Ceea ce este radical diferit de baladă:

Balada este povestire populară lirică a unor evenimente istorice (legendare) cu caracter eroic.

Acum, trebuie să subliniez că nu știu să existe vreo romanță sau doină care să fie pe post de priceasnă. De asemenea, nu cunosc nicio baladă cu acest rol. Iar ca gen, nici vorbă ca pricesnele să poată fi balade, romanțe sau doine. Nu pot fi catalogate astfel decât mincinos, ignorând definiția categoriilor în cauză.

Dar poate autorul/autorii, printr-o exprimare greșită, se referă de fapt la forma muzicală a cântărilor numite pricesne?
Se poate, însă greșeala rămâne și ridică o mare îndoială privind obiectivitatea opiniei.

2. Următoarea afirmație, din aceeași primă frază este

„(Aceste cântări…) cărora li se spune pricesne din dorința de a atrage spectatori sau cântăreți de ocazie pe la diverse slujbe…”

Această afirmație trece din critica pricesnelor în acuzarea directă a clericilor sau mirenilor că le-ar da, intenționat, un nume mincinos din motive murdare. Căci nu se spune că este vorba despre atragerea credincioșilor – ceea ce ar schimba mult tonul și direcția discursului. Nu, se acuză că denumirea de pricesne se face „din dorința de a atrage spectatori (s.n.)”. Nu credincioși, spectatori. Ceea ce face, dintr-o dată, din toți cei care iubesc să asculte pricesne, niște lepădați, niște rătăciți, care vin la biserică pentru spectacol, nu pentru credință. Acest lucru nu este o insinuare: este exprimat direct prin termenul de spectatori.

Dar este adevărat că cei care iubesc pricesnele sunt niște lepădați care vin la slujbe pentru spectacol, adică sunt spectatori ai slujbelor?
Autorul sau autorii nu oferă absolut niciun argument pentru această acuzație extrem de gravă. Ceea ce face pretenția de „opinie nepătimașă” să devină absurdă: doar patimile fac pe cineva să arunce cu ușurință și fără nicio răspundere acuzații extrem de grave și universale!
Cum să uităm, Creștini fiind, că pentru orice cuvânt deșert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în Ziua Judecății? (Matei 12.36)
Cum să uităm, Creștini fiind, că cine va zice fratelui său „netrebnicule”, vrednic va fi de judecata Sinedriului, iar cine va zice „nebunule”, vrednic va fi de gheena focului? (Matei 5.22)
Cum să uităm, Creștini fiind, că Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului… n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă? (Iuda 1.9)
Desigur, doar dacă patimile ne întunecă discernământul.
Atunci, da, putem să osândim pe toți oamenii care iubesc pricesnele și să-i declarăm in integrum despărțiți de Dumnezeu.

Dar textul arată ceva mai mult decât o simplă lipsă de discernământ. Căci avem, pe de-o parte, trepte de manipulare, iar pe de alta, un vocabular manipulativ.
Întâi se pretinde că denumirea de pricesne este nedreaptă. Se invocă „doine, balade sau romanțe”, ca să se producă o așezare emoțională a cititorului în afara cântărilor bisericești. Se pretinde că pricesnele „pot fi foarte ușor catalogate drept doine, balade sau romanțe”; o exprimare manipulativă, deoarece orice om mincinos poate foarte ușor să catalogheze orice ca fiind rău sau bun, ceea ce nu face catalogarea adevărată. Argumentele pentru o asemenea catalogare nu există – și vom reveni la asta! – ceea ce înseamnă că textul este și aici strict manipulativ și implicit mincinos. Se pretinde că folosirea termenului de pricesne se face anume din interese meschine, iar nu din alte pricini. Iar apoi se folosesc termeni depreciativi precum „spectatori” și „cântăreți de ocazie”. Termeni prin care cititorul este manipulat emoțional să îi disprețuiască pe cei care cântă sau/și ascultă pricesne. În tot acest discurs, dincolo de minciuni și invective, lipsește un lucru obligatoriu pentru Creștini: dovedirea acuzațiilor. Se ajunge astfel la

3. Acuzația supremă din prima frază:

„Aceste cântări (pricesnele n.n.) … sunt cu totul în afara duhului bisericii noastre.”

Purtat de emoții, cititorul poate să creadă această acuzație extrem de gravă. Și chiar să se minuneze că toți episcopii români, de sute de ani încoace, sunt atât de orbi la așa ceva, „cu totul în afara duhului bisericii noastre”. Din fericire, această acuzație extremă – ce le încununează pe cel dinainte – este și argumentată de autor/autori. Așa că o să ne uităm la argumente, de la primul până la ultimul.

4. Primul argument este indus viclean, în forma

„Pe lângă faptul că textele nu sunt compuse de Sfinți Părinți…”

De ce spun că este indus viclean?
Pentru faptul că se ocolește prezentarea directă prin formula „pe lângă faptul că…”. Altfel spus, autorul/autorii atribuie autoritate deplină ideii că dacă „textele nu sunt compuse de Sfinți Părinți” atunci creația în cauză este „cu totul în afara duhului bisericii noastre”.
Dar ce înseamnă Sfinți Părinți?

În Teologia Patristică sunt numiți Sfinți Părinți acei sfinți care, în secolele IV-IX, au trăit și prin trăire mărturisit și apărat Credința Creștină.
Cei din secolele I-III sunt Sfinții Apostoli și Părinții Apostolici, Martirii, Apologeții (de limbă latină sau greacă veche) etc. și urmașii acestora.
Ca urmare, nici Tatăl nostru (Rugăciunea domnească) și nici Bucură-te nu au texte compuse de Sfinții Părinți. Tatăl nostru este compus de Iisus Christos, Dumnezeu Fiul Întrupat. Bucură-te este compus de Arhanghelul Gabriel și Elisabeta, maica Sfântului Ioan Botezătorul.
La fel, Lumină lină, minunata rugăciune a Înserândei (Vecerniei), este cel puțin din secolul al III-lea, dacă nu mult mai veche.
Deci nu toate textele liturgice și în general bisericești, canonice și universal primite, au texte scrise de Sfinții Părinți. Ceea ce anulează „faptul” că lipsa unui text patristic înseamnă aflarea în afara Bisericii pentru o creație.

Dar poate nu despre acei Sfinți Părinți vorbește textul?
Poate este vorba despre „Sfinți Părinți” în înțelesul de „sfinți”?
Dacă da, ne izbim de și mai multe neadevăruri (ca să nu le spunem minciuni).

În primul rând, avem numeroase slujbe ale sfinților mai de curând canonizați ce nu sunt „compuse de Sfinți Părinți”. De la slujbele Sfinților Martiri Brâncoveni la cele ale Sfinților Părinți Arsenie Boca și Dumitru Stăniloae. Toate acestea sunt, însă, în duhul Bisericii noastre, pecetluite de Sfântul Sinod și de plinirea Bisericii.

În al doilea rând, unii dintre autorii „textelor”/versurilor cântecelor numite pricesne sunt Mucenici din Prigoanele Comuniste. De la Vasile Militaru la Traian Dorz, avem asemenea sfinți părinți ce au alcătuit versuri ce au devenit pricesne.

Prin urmare, în oricare dintre variantele ortodoxe ale termenului „Sfinți Părinți” acuzația este nulă – ca să nu spune că este anti-ortodoxă. Și este nulă și în pretenția sa de a fi argument împotriva pricesnelor.

5. Al doilea argument sau a doua acuzație este că pricesnele ar fi

„compoziții artistice fără valoare dogmatică”

Față de această afirmație vom sublinia lipsa oricărei argumentații. Însă din punct de vedere logic există doar două înțelesuri (ortodoxe) pentru expresia „valoare dogmatică” (a unui text):

  • este un text care prezintă (adevărat, de înțeles și, ideal, frumos) dogmele (= Învățăturile Dumnezeiești)
  • este un text ce deschide noi înțelegeri asupra dogmelor (= Învățăturile Dumnezeiești)

Însă cântările liturgice – printre care se pot așeza și pricesnele – au doar primul rost: să înfățișeze, adevărat, de înțeles și frumos, dogmele Bisericii (Învățăturile descoperite de Dumnezeu oamenilor și păstrate cu loialitate deplină de Biserica lui Dumnezeu).
Din acest punct de vedere, acuzația că pricesnele sunt „fără valoare dogmatică” este o minciună sfruntată, nerușinată și rușinoasă. Și o demonstrăm pe textele unor pricesne foarte cunoscute!

a) Imnul Ortodoxiei cuprinde următoarele învățături:

Iisus S-a răstignit și A înviat, e bun și primește pe toți cei care Îl caută, suspină pentru cei rătăciți și prin Jertfa Sa spală păcatul tuturor; viața e trecătoare, moartea e veșnică și plină de chin pentru cei care nu Îl primesc pe Dumnezeu; Biserica, slujbele, postul și rugăciunea sunt folositoare, cei care râd de ele sunt amăgiți de Satana; Biserica totdeauna îl cheamă pe om la rugăciune și credință; slujbele sunt sfinte; în Altar îngeri și heruvimi îi cântă lui Iisus; preoții slujesc și cântă împreună cu îngerii; Duhul Sfânt întărește Credința pe pământ, în primul rând prin Euharistie, apoi prin „Credința cea ortodoxă a lui Iisus”, prin tainele Bisericii; împărtășirea cu Iisus este trăirea (viața) cu Iisus; Măicuța Domnului îl ocrotește pe cel credincios, inclusiv prin umbrirea Sfintei Cruci; Satana umblă ca un hoț trăgând în rătăcire pe cât mai mulți, chiar și pe Creștini; proorocia mincinoasă s-a înmulțit și a dat multe secte amăgitoare, hulind preoția și lucrarea ei sfântă, amăgind multe suflete și chiar sate întregi; „Să nu te lași amăgit, iubitul meu,/ De Satana cel smintit, dușmanul tău!/ Vino-n Biserica Sfântă,/ Cu icoane- împodobită/ Și răsplata o primești de la Dumnezeu”; Biserica este sfântă și izvor de viață de la Sfinții Părinți, în ea găsești lumină și mântuirea adevărată; Adevărul este unul singur; pământul trece, omul este călător, puterea tinereții, frumusețea, banii, averea se schimbă, omul mâine este o bucată de țărână și atunci toate acelea care l-au atras dispar ca și cum n-au fost; fiecare va fi judecat după faptele sale; peste toate va împărăți Dumnezeu.

Chiar dacă vi se pare lung textul, vă rog să îl citiți: Priceasna Imnul Ortodoxiei are 12 (douăsprezece) strofe pline de învățături dogmatice ortodoxe. Este o excepție?

b) Cântarea Sfintei Treimi este o rugăciune cu următoarele învățături:

Fiul a voit să ne fie frate în lupta vieții (Ioan 15.15); Duhul Sfânt purcede din Părintele Unic; Dumnezeu este trei Persoane, Un Domn; Dumnezeu este cel care dăruiește dragostea și puterea, veghează peste toți, este Cel care spală păcatele, judecă lumea și dă vrednicia și unitatea; doar în Dumnezeu există iubire adevărată și unire, preamărindu-L veșnic ne apropiem de El; cu ajutorul Lui ne putem apropia cu vrednicie de Sfântul Altar (Sfânta Împărtășanie).

Aici sunt șase strofe de rugăciune și mărturisire, pline de învățături dogmatice.

c) Așa vorbește Domnul Slavei (Sfânta Liturghie). Vom reda direct versurile, ca fiecare să citească și să vadă ce cuprind:

„Așa vorbește Domnul slavei,/ În glasul Sfintei Liturghii/ Deșii M-am înălțat la ceruri,/ Eu nu vă las orfani, copii. // În fiecare Liturghie/ Eu iarăși Mă cobor la voi (variantă: Eu Mă cobor din nou la voi)/ Din nou e coasta Mea împunsă/ Și-Mi curge sângele șuvoi. // Mă răstignesc din nou pe Cruce/ În umbra Sfântului Altar/ Primiți-Mi Sângele și Trupul/ Să nu vin iarăși în zadar. // Deschideți inimile voastre/ Că vreau în voi să locuiesc/ Să vă împac din nou cu Tatăl/ Și de păcat să vă feresc. // Eu vreau în voi să fiu de-a pururi/ Deschideți nu mai amânați/ Primiți-Mă creștini cu toții/ Și pacea Mea o s-o aflați. // Și din potirul Cinei Mele/ Gustați iubiții Mei cu toți/ Eu vreau în voi să fiu de-a pururi/ Să fiu viața tuturor!”

Este izbitor faptul că acest cântec este și o mărturisire de credință, dar și o cateheză ortodoxă. Adică este un text plin de învățătură dogmatică ortodoxă.

d) O, Măicuță Sfântă sau Fii lacrimilor tale este o priceasnă închinată Maicii Domnului. Și poate cea mai cunoscută, dar tocmai de aceea și având mai multe variante. Este în primul rând rugăciune: începe cu „O, Măicuță Sfântă/ Te rugăm fierbinte/ Să ne-asculți de-a pururi/Marea rugăminte: // Nu lăsa, Măicuță/ Să pierim pe cale/ Căci noi suntem fiii (var.: Noi ce suntem fiii) / Lacrimilor tale!”
De la început vedem că dogmatic, rugăciunea-cântare mărturisește Învățătura Ortodoxă despre Maica Domnului și mijlocirea ei, pentru oameni, către Dumnezeu. Este dincolo de bun-simț să cităm aici textele din Teologia Dogmatică a Părintelui Dumitru Stăniloae, din Istoria Bisericii Universale a Părinților Rămureanu, Șesan și Bodogae, din Maica Domnului în teologia Sfinților Părinți a Preotului Dinu ș.a.m.d. Dar dacă am face-o, ar vedea oricine atât adevărul ortodox al strofelor de mai sus, cât și ale celorlalte strofe din Priceasna O, Măicuță Sfântă.

Deși am dat numai patru exemple, credem că este clar adevărul pentru orice om cinstit: cel puțin o parte dintre pricesne, și o parte cu atât mai importantă cu cât cuprinde cele mai cântate și iubite pricesne, au texte pline de Învățătură Ortodoxă. Adică au o mare valoare dogmatică.

Foarte trist este că această realitate este ușor de văzut: se cumpără, împrumută sau descarcă gratuit de pe internet o carte de pricesne și se citesc versurile. Ca urmare, opinia după care pricesnele ar fi „compoziții artistice fără valoare dogmatică” este foarte greu de crezut sinceră: o opinie sinceră are ca temelie cercetarea – poruncită de Duhul Sfânt (I Tesaloniceni 5.21; Galateni 1.6-9; I Ioan 4.1 etc.). Mai mult, ca să spui sincer că un text este „fără valoare dogmatică” trebuie să îl fi citit. Atunci când ai citit un text de izbitoare valoare dogmatică – așa cum sunt foarte multe pricesne – și pretinzi că nu are valoare dogmatică nu ești sincer. Pentru că ori nu ai pricepere dogmatică – și ești nesincer dând sentințe pe ce nu știi –, ori o ai și minți intenționat.

6. A treia acuzație este că pricesnele

„încurajează un pietism religios bolnăvicios”

Ce este pietismul acesta, „religios bolnăvicios”?
Pentru pietism avem trei înțelesuri de dicționar.
Unul este al unei mișcări protestante și nu are legătură, evident, cu textul pe care îl cercetăm.
Al doilea este al unei „tendințe permanente din cultele creștine de a pune accentul pe sacrificiul personal și exercițiilor de pietate” (pietate = trăire plină de venerație și recunoștință față de Dumnezeu și Sfinții Săi).
Al treilea înțeles, peiorativ, este de „evlavie fariseică” și este întâlnit într-un singur dicționar românesc din douăsprezece consultate.
Există însă și un al patrulea înțeles, folosit mai ales în discuțiile teologice familiare, mai puțin în studiile serioase: de exagerare a rostului sentimentelor în viața creștină. Din acest punct de vedere, pietismul este forma de fățărnicie prin care se confundă sentimentele puternice sau emoțiile de la slujbe sau cântări cu îndeplinirea datoriei creștine.
Expresia pietism religios, dar mai ales pietism religios bolnăvicios nu am găsit-o decât în materialele bolșevice: sunt expresii folosite de NKVD, KGB, Securitate etc. drept acuzații pseudo-legale dar cu valoare de sentință la adresa Creștinilor.
Deoarece autorul/autorii nu explică aici sensul acuzației, vom presupune că nu se referă la sensul comunist al expresiilor. Și că este o formă hiperbolică – implicit manipulativă – pentru acel al patrulea sens amintit mai sus: pietism = confuzia între emoții și făptuirea/trăirea concretă creștină.

Dar de ce și cum ar „încuraja” pricesnele o asemenea confuzie?
Amintirea Jertfei Fiului lui Dumnezeu, amintirea nevoii faptelor creștine, amintirea nevoii de rugăciune, mers la slujbe, bunătate, milostenie, fapte bune etc. sunt „încurajare la pietism religios bolnăvicios”?
Intrăm aici în lumea alunecoasă a acuzațiilor filosofale, în care speculația vrea să ia locul faptelor. Însă vom asculta de Iisus Christos: „După roadele lor îi veți cunoaște!” (Matei 7.16-20)

Care sunt comunitățile cele mai iubitoare de pricesne?
Cele din Oastea Domnului, ale așa-zișilor Visarioniști, precum și a unora influențate de acestea.
Cunosc asemenea comunități (de Ostași sau Visarioniști) din 1992: sunt cei mai harnici Creștini în fapte bune. Mult înainte ca Administrația Bisericească să organizeze ajutorarea săracilor și bolnavilor după 1989, Ostașii și Visarioniștii alergau la casele cele mai sărace, la oamenii fără case, la cei mai bolnavi, disprețuiți și împuțiți dintre cei amărâți. Le duceau de mâncare, le duceau haine, le duceau medicamente, îi spălau, le curățau casele, le reparau casele, le construiau case, îi ajutau să învețe și Credința și cele de care mai aveau nevoie. Asta face Oastea Domnului de un secol, asta fac ucenicii Părintelui Visarion Iugulescu de jumătate de secol.
Roadele arată că iubitorii de pricesne fac cele ale lui Dumnezeu.
Deci nici vorbă de pietism în înțelesul negativ amintit. Și această acuzație se dovedește neîntemeiată!

7. Al patrulea argument-acuzație este că pricesnele

„nu respectă stilul de interpretare bizantin.”

Așa, și? Care e problema, oamenilor?!?
O mulțime de sfinți din Rusia, Ucraina, Georgia, Persia nu au folosit niciodată „stilul de interpretare bizantin”. Asta înseamnă că acești sfinți sunt „cu totul în afara duhului bisericii noastre”?

Sfinții Apostoli nu au cunoscut, deci nici folosit, „stilul de interpretare bizantin”. Nici Sfântul Arhidiacon Ștefan, nici Mucenicii din Ierusalimul acelui timp. Nici Părinții Apostolici, nici Apologeții, nici puhoaiele de Martiri Creștini din primele patru secole!
Asta înseamnă că și acești sfinți sunt „cu totul în afara duhului bisericii noastre”?

Iar aici autorul sau autorii sunt pe o linie mai veche!
Am citit până și texte ca „numai cântarea în stilul de interpretare bizantin exprimă Ortodoxia și duhul Bisericii”, ba chiar „numai acea cântare duce către Dumnezeu”.
Deci, Stareții de la Optina sunt în afara Duhului Sfânt, pe Mucenicii Georgieni i-a luat dracul, Apostolii și ucenicii lor nu s-au înălțat către Dumnezeu și nu au exprimat în cântări Ortodoxia și duhul Bisericii?
Ferească Dumnezeu de asemenea blasfemii!

De ce cântăreții Bisericii se mai numesc și psalți? Căci psaltică a fost cântarea Bisericii de la începuturi. Nu „bizantină”.

Și cum s-a ajuns de la cântarea psaltică la cele opt glasuri?
Prin pricesne!
Căci cântându-se la pricesne cu felurite stiluri populare, s-au adoptat aceste stiluri populare de către Biserică. Iar Sfântul Ioan Damaschinul le-a așezat în cele opt glasuri, în secolul al VIII-lea. Așezarea lui răspândindu-se treptat în Biserică, fără ca vreun sinod ecumenic să o declare universală și obligatorie. Căci nici nu este și nu poate să fie, după cum arată întreaga Istorie a Bisericii.

Dar, după aproape o mie de ani de atunci, s-au apucat unii să idolatrizeze cele opt glasuri, așa cum unii idolatrizează calendarul lui Sosigene. Și, uitând că sunt mulți din Biserică, ai Bisericii, care nu folosesc cele opt glasuri, au început să le proclame dogme universale.

Acum, este adevărat că gusturile sunt diferite. Ca urmare, felul în care se cântă pricesnele este diferit. Subiectiv, pot spune că prefer să fi cântate mai pe scurt, iar formele în care sunt cântate (prea) pe larg de multe ori nu îmi plac. Dar! Spre deosebire de textul pe care îl cercetăm fac deosebire între gustul muzical personal și regulile universale ale cântării creștine. Așa cum, de pildă, nu îmi plac acele cântări bizantine în care o vocală este săltată și rostogolită câte un minut. Aceeași problemă ca și la pricesne: nu îmi plac formele cântate (prea) pe larg. Și dacă la început m-am supus practicii comune a cântării pe larg, mai târziu am înțeles că este departe de a fi obligatorie și necesară (Părintele Dragoș să trăiască și să se mântuiască!).
Deci, se poate să nu îți placă pricesnele cântate pe larg, sau să nu îți placă deloc pentru că ai alt gust în muzică. Dar asta nu îți dă dreptul să le disprețuiești sau să îi ataci pe cei care le prețuiesc. O asemenea practică este într-adevăr în afara Bisericii lui Dumnezeu.

8. Al cincilea argument-acuzație este că pricesnele

„se aseamănă cu unele piese interpretate pe la diverse adunări ale cultelor (neo)protestante”

Este un argument-acuzație la care este greu să răspunzi fără să fi copleșit de mirare. Și să te întrebi: cât de subiectiv poate să fie un text care se pretinde ortodox?
La „diverse adunări ale cultelor (neo)protestante” se citesc Evangheliile. În traduceri care seamănă mult cu traducerile ortodoxe. La „diverse adunări ale cultelor (neo)protestante” se citesc Psalmii. În traduceri care seamănă mult cu traducerile ortodoxe. La fel se întâmplă cu Facerea (Geneza), cu Ieșirea (Exodul), cu Apocalipsa (Revelația) și alele asemenea.
Să consideri acest lucru un criteriu al (ne)ortodoxiei este cel puțin absurd.

Mai mult, există biserici catolice de rit grecesc („greco-catolice”) în care se folosesc larg cântări „în stilul de interpretare bizantin”. Deci… Ori autorul/autorii renunță și la „stilul de interpretare bizantin” (că seamănă cu cel de la eterodocși), ori „argumentul” este nul de drept.

9. Al șaselea argument-acuzație constă în pretenția că pricesnele

„exacerbează tânguielile, încurajând bocitul în grup.”

Așa, și?
Textul nu explică de ce ar fi acest lucru ceva rău. Asta pentru că are drept bază acuzația (neortodoxă) că pricesnele ar încuraja „un pietism religios bolnăvicios”.
Doar că pricesnele nu cuprind plâns de propria milă în înțelesul obișnuit. Prima milă și tânguire a pricesnelor este a despărțirii de Dumnezeu și a Jertfei lui Iisus Christos, respectiv a batjocoririi acestei Jertfe Neprețuite de fiecare dintre noi.

Să plângi și chiar să bocești pentru că Iisus a răbdat pentru tine chinuri e ceva rău? Să plângi pentru nesimțirea proprie în fața Jertfei lui Iisus, în fața iubirii lui Dumnezeu, este ceva rău? Nu în Ortodoxie! Dimpotrivă, Sfinții Părinți au lăudat pe cei care și-au provocat lacrimile de pocăință chiar dacă au folosit mijloace lumești – de pildă, ceapa cu care își frecau ochii ca să plângă.
Este cu totul în afara duhului Bisericii osândi pricesnele pentru că aduc lacrimi de pocăință, de îndreptare, de curățire și de apropiere de Dumnezeu.
Iar pentru insinuarea că ar fi lacrimi sterpe, fățarnice, a se vedea punctul 6. de mai sus. De vreme ce aceia care se tânguiesc și bocesc la pricesne sunt mari făptuitori de bine, înseamnă că lacrimile și tânguirea aduc roade bune. Iar acuzațiile se arată false.

10. Ce repere vede autorul (văd autorii) pentru cântarea ortodoxă? Și se potrivesc pentru pricesne?

a) Ni se spune

„Cântările autentic ortodoxe transmit un duh de smerenie și de rugăciune cuviincioasă”

Da, așa este și așa fac pricesnele. Pricesnele transmit un puternic duh de smerenie și de rugăciune cuviincioasă. Atât prin text cât și prin melodie. Sau, cel puțin, așa o fac toate pricesnele pe care le cunosc eu, ale căror versuri le-am citit. Și nu sunt puține. Iar excepțiile și aici, ca în cele mai multe cazuri, întăresc regula.
Deci, pricesnele sunt cântări autentic ortodoxe din acest punct de vedere.

Că sunt cântăreți bisericești (și cu atât mai mult ne-bisericești) care se mândresc cu vocea lor este altceva. Asta o fac în „stilul de interpretare bizantin” foarte mulți care se văd sau visează „protopsalți”. Se vede asta limpede în teriremuri (de care autorul/autorii nu zice/zic nimic!), niște trufașe spectacole ale vocii fără niciun mesaj creștin. Se vede asta în câte un „Doamne, miluiește!” în care vocalele sunt atât de lungi și înmlădiate că mesajul se pierde și rămâne spectacolul vocal. La fel sunt și unii care se mândresc atunci când cântă pricesne. Dar aceasta ține de trăirea celui care cântă, este ispita oricărui cântăreț al Bisericii. Nu sunt de vină Heruvicul, Iubi-te-voi, Doamne sau O, Măicuță Sfântă! pentru că interpretul nu trăiește textul și melodia, ci plăcerea de a fi vedetă.

b) Alt criteriu invocat pentru cântările ortodoxe este că sunt

„bogate în învățături dogmatice”

Am văzut mai sus că acest criteriu este îndeplinit cel puțin 100% de pricesne.
Deci, și din acest punct de vedere pricesnele sunt cântări ortodoxe.

c) În sfârșit, se mai spune că obligatoriu cântările autentic ortodoxe pun

„accentul pe interiorizarea persoanei care o ascultă sau interpretează, nu pe lamentări.”

Aici suntem iarăși în zona argumentației emoționale, în care faptele contează mai puțin.

În primul rând, există cântări de tânguire sau lamentare „în stilul de interpretare bizantin”. Și nu doar la înmormântări sau parastase, ci și în multe texte de pocăință, în Canonul Sfântului Andrei Criteanul etc. Din nou suntem în afara „sincerității” invocate, pentru că asemenea texte sunt obligatoriu cunoscute oricărui om preocupat de viața liturgică ortodoxă. Deci a pune accentul pe lamentări nu este în sine un lucru neortodox, totul depinde de context și finalitate.

În al doilea rând, există cântări ortodoxe „în stilul de interpretare bizantin” care pun accentul pe făptuire sau/și exprimare, adică pe exteriorizare. Deci nu sunt doar cele care pun accentul pe interiorizare. Iar cele mai multe sunt mixte. Un exemplu paradigmatic:

Lumină lină a sfintei slave a Tatălui Ceresc, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tată și pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeu. Vrednic ești în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Cel ce dai viață. Pentru aceasta lumea Te slăvește!

Mai mult, interiorizarea persoanei care ascultă sau interpretează o cântare creștină este imposibil de cunoscut doar după cântare. Se vede în fapte. Și ajungem iar la problema numeroșilor fanatici ai muzicii bizantină care studiază nenumărate partituri, dar nu mișcă un deget pentru aproapele lor. Este doar o coincidență faptul că Tronos, un cor excepțional, cântă și altă muzică decât cea bizantină și a făcut nenumărate binefaceri? Este doar o coincidență că iubitorii de pricesne merg în genunchi la Nicula? Este doar o coincidență că iubitorii de pricesne ajută săracii, bolnavii, închișii?
Dacă se pretinde că da, trecem de hotarele raționalului.

Probabil că sunt și iubitori de pricesne care sunt pietiști într-un sens negativ. Dar cu siguranță sunt o mulțime de asemenea pietiști și printre iubitorii cântării în „stilul de interpretare bizantin”.
Dar dacă pomul se cunoaște după roade și omul după fapte, atunci vedem că repetata acuzație de „bocit”, „lamentări”, „pietism” etc. este falsă.

(Dezacordul între „cântările autentic ortodoxe” și „care o ascultă sau interpretează” (în loc de „care le ascultă sau interpretează”) aparține autorului/autorilor. Și nu are nicio importanță în context – toți greșim, inclusiv așa. Am păstrat-o doar spre a sublinia că nu am alterat în niciun fel textul cercetat.)

11. În sfârșit,

autorul/autorii apelează la o combinație de scuză la adresa „oamenilor” și acuză la adresa „preoților” (care, iată, nu sunt oameni). Mai mult, în sfârșit spectatorii devin, neașteptat, credincioși. Este penultima frază și ultima a atacului la pricesne și cei care le prețuiesc:

„Dar asta nu e vina oamenilor care nu au înțeles aceste lucruri elementare și esențiale, ci a acelor preoți care au lepădat frumusețea cântării și a duhului psaltic bizantin, din dorința de a-și atrage credincioși la biserică.”

Găsim și aici aceeași viclenie ca și în alte fraze ale textului. Pe de-o parte, oamenii nu sunt de vină, dar pe de alta, lucrurile sunt „elementare și esențiale”.
Am văzut mai sus că nu sunt „elementare”, ci false. Dar esențiale? Ajungem iarăși la problema gândirii eterodoxe din spatele proclamării „stilului de interpretare bizantin” drept criteriu al Ortodoxiei! iarăși se proclamă aceeași minciună drept adevăr!

De aici și patetismul, adică pietismul bolnav al exprimării prin care se pretinde că preoții care plac sau prețuiesc pricesnele „au lepădat frumusețea cântării și duhului psaltic bizantin”. Un necunoscător ar crede, citind așa ceva, că Iisus Christos a predat „cântarea psaltică bizantină” Bisericii Sale ca pe un mijloc fundamental de mântuire. O idee 100% eretică, dar exprimată repetat în textul de față.

Patetismul sau patima din spatele textului se vede în monstruoasa acuzație că preoții care plac, iubesc sau doar acceptă pricesnele ar face asta „din dorința de a-și atrage credincioși la biserică” (și ca și cum ar fi un lucru rău!). Spun monstruoasă acuzației pentru că este explicit legată de „lepădarea” invocată înainte. Și spun patima pentru că autorul sau autorii nu poate/pot concepe că există cineva căruia îi plac sincer pricesnele. Ceea ce este dincolo de rațional – în sens negativ. Mai mult, autorul/autorii nu poate/pot concepe că un Român a crescut de mic ascultând pricesne și este obișnuit cu ele așa cum Ucrainenii sunt obișnuiți cu muzica lor bisericească – nici bizantină, nici pricesne, altceva. Excluderea unor asemenea posibilități este legată de convingerea ne-ortodoxă că singura cântare admisibilă în Biserică este cea în „stilul de interpretare bizantin”. O convingere pentru care nu există absolut niciun argument rațional. Nu există niciun canon al Sinoadelor Ecumenice care să pecetluiască altfel cântarea decât să nu fie zbierată, să fie frumoasă și cuviincioasă. Că autorul/autorii știe/știu asta e ușor de văzut, căci nu se invocă niciun canon. Dar se proclamă valoarea dogmatică și canonică a unui stil muzical – împotriva întregii Istorii a Bisericii. Și, ca urmare, se vede numai răul în și la cei care adoptă alt stil.

12. Ajungem la ultima frază din text, o lăudare a textului în cauză:

„Aceasta este o opinie sinceră nepătimașă, deci primiți-o ca atare!”

Este foarte îngrijorătoare nu doar convingerea absolută a propriei desăvârșiri, cât mai ales chemarea cititorilor de a vedea scrierea în cauză ca desăvârșită. Între această frază și „Acesta este adevărul absolut, luați-l ca atare!” este doar o deosebire de formulare. Căci amândouă formele exprimă aceeași încredințare: am făcut tot ceea ce era de făcut pentru a găsi adevărul deplin și trebuie să credeți asta.
Doar că, așa cum am văzut, textul în cauză ignoră toate faptele care îl contrazic. Și sunt multe!
Iar ocolirea faptelor, adică a adevărului, se face cu o dibăcie îngrijorătoare: pare mai curând o abordare intenționată, implicit o încercare de a impune minciuni drept adevăr.

Concluzie

Da, pricesnele cu text ortodox sunt canonice, așa cum și cântările în stil bizantin, rusesc, georgian etc. sunt canonice dacă au text ortodox.
Cei care cântă și ascultă cu drag pricesne nu sunt niște rătăciți; ba chiar de multe ori sunt cei mai buni fii ai Bisericii.
Cântarea în stil bizantin este canonică în măsura în care are text ortodox și nu este impusă cu de-a sila sau prin minciuni.
Idolatrizarea cântării în stil bizantin – sau în oricare alt stil – stă împotriva Învățăturii lui Dumnezeu.
Așa cum fiecare neam se cuvine să aducă slavă lui Dumnezeu în limba lui și fiecare comunitate are dreptul la stilul său de cântare. Totul este să fie armonic și textele folosite să fie ortodoxe.

Dumnezeu să aibă milă de noi toți și să ne ajute să Îl iubim întru adevăr!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. IV. Biserica Rusă apără încălcarea canoanelor… în numele canoanelor

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. IV. Biserica Rusă apără încălcarea canoanelor… în numele canoanelor

partea dinainte aici

Am arătat în părțile dinainte că structurile rusești din Basarabia sunt 100% necanonice. Și că în loc de pocăință și îndreptare, conducătorii locali ai necanonicei Mitropolii „a Chișinăului și întregii Moldove” se îndârjesc în încălcarea Legii Noi.
Dar acest lucru nu îl fac ei doar așa, pentru că vor, ci mai ales pentru că se tem de șefii lor de la Moscova.

Acest lucru se vede și din faptul că ei preiau – și la fel și M.S.C. și alții asemenea – exact ideile promovate prin Patriarhia Rusă.
De pildă, aceasta pretinde, într-un act din 12 Martie 2024, că Biserica Ortodoxă Română ar încălca felurite canoane.

1. În primul rând, că ar încălca anume canoanele privitoare la cei caterisiți (precum Canoanele 11, 12, 13 și 31 Apostolice, Canonul 17 Trulan și altele asemenea).
Însă condiția aplicării acestor canoane este, se înțelege, ca acele caterisiri invocate să fie canonice!

În această împrejurare, însă, ce avem?

Avem clerici care, ieșind din structurile etnofiletiste rusești, evident necanonice, sunt „pedepsiți” de Rusia prin așa-zise caterisiri, opriri de la slujire etc. Altfel spus, clericii rămași în rătăcire își arogă dreptul de a-i „pedepsi” pe cei care se îndreaptă!

Este absolut evident că asemenea „pedepse” nu sunt ortodoxe, iar singura valoare pe care o au înaintea lui Dumnezeu este aceea de osândire a celor care le emit.

Acest lucru, de altfel, este mărturisit și de Canonul 5 de la Sinodul al III-lea Ecumenic, ce arată că se țin pedepsele canonice, indiferent dacă ereticii le ridică. Ceea ce este adevărat și invers, căci pedepsele necanonice, ca și binecuvântările necanonice sau altele asemenea nu au nicio validitate în Biserica lui Dumnezeu.

2. Ca o culme a ridicolului și a auto-osândirii, Biserica Rusă îndrăznește, fără pic de rușine, să invoce Canonul 31 Apostolic. Acesta poruncește ca

„Dacă vreun prezbiter, desconsiderând pe propriul său episcop, ar face adunare separată și ar pune alt altar, nevădindu-l cu nimic vrednic de osândă pe episcopul său în privința dreptei credințe și a dreptății, acela să se caterisească drept iubitor de stăpânire, căci este uzurpator. De asemenea și ceilalți clerici, câți se vor adăuga lui, iar laicii să se afurisească. Dar acestea să se facă numai după una și a doua și a treia stăruință (de îndreptare) a episcopului.” (Canonul 32 Apostolic)

Este ridicol, absurd și rușinos ca acest canon să fie invocat de Biserica Rusă. Și mai ales în cazul Basarabiei! Căci exact acest canon a fost încălcat de Biserica Rusă în Basarabia de mai multe ori!
Pentru că ruperea protoieriilor, parohiilor și mânăstirilor din Basarabia de episcopii lor s-a făcut în 1812-1813 nu pentru că la aceștia s-ar fi găsit vreo prihană în dreapta credință sau altă privință. Ci s-a făcut pentru iubirea de stăpânire a Rusiei (barbarie și etnofiletism) și a Bisericii Ruse (care era în acea vreme sub administrarea Statului rus). De aceea s-au și plimbat episcopi și s-au schimbat titlurile și alcătuirile de mai multe ori: căci făcându-se schismă față de episcopiile canonice, nici nu se știa ce se va pune în loc. Doar se știa că trebuie să slujească rusismului, implicit deznaționalizării Românilor.

Iar invocând Canonul 31 Apostolic, Patriarhia Rusă nu face altceva decât să osândească pe toți cei care au urmat schismelor organizate de Rusia și Uniunea Sovietică, și în 1812-1813, și după aceea, și în 1940-1941, și în 1944 și după aceea, și în Decembrie 1992.

În Decembrie 1992, când Biserica Rusă ar fi trebuit să lucreze la vindecarea rănii făcută de etnofiletism, etatismul bisericesc, șovinismul anti-român etc. Adică ar fi trebuit să îndemne pe clericii din Republica Moldova, Regiunea Cernăuți și Regiunea Odesa să revină la Biserica Ortodoxă Română de care trebuie canonic să țină.
În loc de aceasta, Patriarhia Rusă a urmat îndemnul autorităților de stat implicate și în dezmembrarea Republicii Moldova (prin Războiul din Transnistria, autonomia găgăuză etc.). Și, în loc să îndrepte actele necanonice ale trecutului, s-a făcut continuatoare, înființând organizația rusofonă expansionistă numită „Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove” (după chipul înființării R.S.S.A. Moldovenești în 1924).

Pe scurt, Canonul 31 Apostolic îi osândește pe clericii din structurile rusești aflate în teritoriile canonice ale Bisericii Ortodoxe Române. Implicit, pe cei care au inițiat și continuă această schismă: membrii Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse.

3. Pe aceeași linie de nerușinare și auto-osândire este și invocarea de către Biserica Rusă a Canonului 33 Apostolic. Îl cităm:

„Niciunul dintre episcopii și preoții sau diaconii străini să nu se primească fără scrisori de recomandare. Și aducându-le pe acestea, să fie cercetați (verificați). Și dacă vor fi propovăduitori ai dreptei credințe, să fie primiți. Iar de nu, dându-li-se lor cele de trebuință, să nu-i primiți pe ei în biserică, fiindcă multe se fac prin vicleană răpire (amăgire).” (Canonul 33 Apostolic)

Acum, dacă într-adevăr Biserica Rusă crede în acest canon, și nu îl invocă din viclenie, să arate cărțile canonice ale preoților și diaconilor din Basarabia trecuți din 1812 sub Patriarhia Rusă! Iar dacă nu, se dovedește mincinoasă, căci invocă un canon pe care nu îl respectă.

De asemenea, să arate Biserica Rusă și cărțile canonice ale preoților și diaconilor din Basarabia, Herța, nordul Bucovinei etc., care au fost trecuți în 1940 și 1944 sub Patriarhia Rusă. Căci în lipsa acestor cărți canonice Biserica Rusă va fi vădită lumii ca înșelătoare, căci una propovăduiește și alta face.

Și, ca să știe oricare cititor: Biserica Rusă nu a cerut și nu a primit cărți canonice pentru clericii din Basarabia și celelalte teritorii românești ocupate. Ca urmare, invocarea acestui canon în cazul revenirii clericilor la Biserica Română este o fățărnicie și o absurditate.

Spun absurditate și pentru că o structură necanonică nu poate da cărți canonice valide.
Acest adevăr este elementar, este de bun-simț.

Iar cum Mitropolia rusească zisă „a Chișinăului și întregii Moldove” este necanonică (a se vedea și părțile de început ale acestei scrieri) ar fi absurd ca Mitropolia Basarabiei să condiționeze primirea clericilor de „cărți canonice necanonice”.

Tot absurdă este invocarea Canonului 33 Apostolic de Moscova și pentru că acolo se vorbește despre clerici străini, pe care episcopii sau preoții locului nu îi cunosc personal.
Însă în Republica Moldova avem clerici foarte bine cunoscuți de episcopii Mitropoliei Basarabiei – astfel încât nu se aplică acest canon și pentru această pricină (alături de cele de mai sus).

Canonul 13 Sinodul IV Ecumenic este doar o scurtă întărire a Canonului 33 Apostolic, iar Canonul 17 Trulan o întărire mai pe larg. Ca urmare, e ușor de înțeles că invocarea lor de către Biserica Rusă în acest caz este la fel de „logică” și „dreaptă” (ca și a Canonului 33 Apostolic).

4. Ajungem astfel la o altă pildă a nemărginitei îndrăzneli etnofiletiste: invocarea de către Biserica Rusă, nici mai mult, nici mai puțin, decât a Canonului 2 de la Sinodul II Ecumenic!
Dar ce poruncește acest canon? În esență (cu multe cazuri particulare incluse în text), Canonul 2 Sinodul II Ecumenic poruncește ca

„Episcopii puși peste o eparhie (dieceză) să nu se întindă asupra bisericilor din afara hotarelor lor!”

Însă istoria ne arată că neîncetat Biserica Rusă s-a întins peste bisericile din afara hotarelor ei!

De fapt, exact asta a făcut cu teritoriile aflate sub păstorirea episcopilor români, precum Podolia, Vozia (Edisan), Basarabia, Herța sau nordul Bucovinei!
În toate aceste teritorii – și nu doar în acestea – Biserica Rusă a intrat peste hotarele sale canonice, s-a întins peste bisericile din afara acestor hotare.

Mitropolia Basarabiei este reactivarea firească a autorității canonice a Bisericii Ortodoxe Române în hotarele ei încălcate de Rusia și Biserica Rusă.

Conform, de altfel, și Canonului 37 Trulan, ca și Canonului 2 Sinodul II Ecumenic, căci amândouă apără Biserica al cărei teritoriu este invadat necanonic de puteri străine păgâne sau pretins ortodoxe. Așa cum o fac multe alte canoane, după cum am mai arătat.

Ca urmare, invocarea Canonului 2 de la Sinodul al II-lea Ecumenic osândește Biserica Rusă pentru încălcarea repetată a hotarelor Bisericii Ortodoxe Române.

Și nu poate fi invocat după nicio logică sănătoasă împotriva Bisericii care își recuperează teritoriul canonic.

4.bis Exact acest lucru se întâmplă și cu strania și auto-osânditoarea invocare a Canonului 8 de la Sinodul al II-lea Ecumenic. Pentru că acesta, de asemenea, poruncește să se respecte autoritatea și hotarele episcopiilor și nimeni să nu le încalce. Făcând dreptate, astfel, Bisericii Ciprului, a cărei autocefalie era încălcată atunci de Patriarhia Antiohiei – care nu că luase acel teritoriu, dar începuse a face acolo hirotonii necanonice. Și poruncind respectarea hotarelor și autorității episcopiilor, Dumnezeieștii Părinți adaugă:

„Aceasta să se păzească și în celelalte dieceze (episcopii) și în mitropoliile de pretutindeni. Încât niciunul dintre iubitorii de Dumnezeu episcopi să nu apuce altă eparhie, care nu a fost mai de demult și dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins eparhie străină și în chip silnic a supus-o el, pe aceasta să o dea înapoi, ca să nu se calce canoanele părinților și nici sub cuvânt de lucrare sfințită să se furișeze (în Biserică) trufia stăpânirilor lumești, și să nu trecem cu vederea că (prin asemenea căderi) pierdem câte puțin din libertatea pe care ne-a dăruit-o nouă cu sângele Său Domnul nostru Iisus Christos, Izbăvitorul tuturor oamenilor. I s-a părut, așadar, sfântului și ecumenicului sinod ca fiecare mitropolie să păzească curate și nescăzute drepturile ce i se cuvin ei, de la început și de mult, după obiceiul ținut din vechime. Având fiecare mitropolit îngăduința ca pentru propria lui siguranță să ia opisele celor ce s-au hotărât.
Iar dacă cineva ar înfățișa o hotărâre potrivnică celor orânduite acum, i s-a părut întregului sfânt și ecumenic sinod ca aceasta să fie fără tărie.”

Este strigător la Cer și blasfemic să invoce acest canon tocmai Biserica Rusă!
Avem de-a face aici cu o fățărnicie fără margini, cu totul străină de calea Ortodoxiei.

Să vedem că acest canon înseamnă că Biserica Rusă nu a avut niciodată drept să își întindă autoritatea în părțile episcopiilor moldovenești.
Acest canon arată că orice structură întemeiată de Biserica Rusă în teritoriile canonice românești este „fără tărie”.

Altfel spus, Canonul 8 de la Sinodul II Ecumenic osândește imixtiunile ruse în teritoriile canonice românești!
Iar invocarea lui de către Sinodul Rus este totuna cu practica celor care au furat și pretind că a lua de la ei ceea ce au furat este… furt.
Doar că acest canon arată clar că luarea înapoi de către Biserica Ortodoxă Română a teritoriilor sale canonice este dreaptă.

4.tris Am notat cu 4., dar am împărțit deosebi, canoanele privitoare la inviolabilitatea hotarelor și autorității episcopilor și mitropoliților. Am văzut mai sus cum Canoanele 2 și 8 de la Sinodul al II-lea Ecumenic osândesc imixtiunea rusă în teritoriile canonice românești.

În același document din 12 Martie 2024 Sinodul Bisericii Ruse a mai invocat și Canoanele 13 și 22 Antiohia. Și aceste două canoane sunt, de fapt, osânditoare ale imixtiunii Bisericii Ruse în teritoriile canonice ale altor episcopii, mitropolii și patriarhii, în cazul de față în teritoriile canonice românești.

De pildă, Canonul 13 Antiohia interzice venirea unui episcop ca episcop într-o eparhie (dieceză) fără să fie chemat de episcopul locului. Ceea ce îi face și mai mult necanonici pe clericii aduși de Rusia în Basarabia!
Iar pedeapsa citată de canon, caterisirea, este cuvenită tuturor celor implicați și care continuă imixtiunea.

Și mai și, Canonul 22 Antiohia poruncește:

„Episcopul să nu intre în cetate străină, care nu este supusă lui, nici în ținutul care nu ține de el, pentru hirotonia cuiva, nici să așeze preoți sau diaconi în locurile supuse altui episcop, decât numai cu voia episcopului propriu al ținutului. Iar de ar îndrăzni cineva una ca aceasta, hirotonia să fie nulă și dânsul să primească pedeapsă de la sinod.” (Canonul 22 Antiohia)

Însă ceea ce interzic acest canon și cel mai sus amintit (13 Antiohia) este tocmai ce au făcut ierarhii ruși în Basarabia în 1812-1813 și după, sau în Basarabia, Herța și nordul Bucovinei în 1940-1941 și din 1944 până astăzi!

Căci ei au intrat peste ierarhii canonici, stricând hotarele episcopiilor, hirotonind preoți și diaconi după voia lor; totdeauna fără voia episcopilor canonici.

Prin urmare, și aceste două canoane, ca și altele invocate de Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, osândesc în fapt acest sinod care se face complice, de mulți ani, la o necanonică, total abuzivă și 100% etnofiletistă imixtiune în teritoriile canonice românești.

Încheiem cu un adevăr pe care Statul Rus și Biserica Rusă caută să îl oculteze sistematic:

„După proclamarea independenței față de fosta Uniune Sovietică, prin Declarația Parlamentului Republicii Moldova din 27 august 1991 a fost posibilă descătușarea valorilor ortodoxe și revenirea clericilor și mirenilor dintre Prut și Nistru sub jurisdicția canonică a Bisericii Ortodoxe Române.
La 14 septembrie 1992, Adunarea Eparhială constituită la Chișinău a hotărât reactivarea Mitropoliei Basarabiei, care a existat din 1925, fund sancționată prin Decretul Regal nr. 1942 din 4 mai 1925. Preasfințitul Petru Păduraru, episcop de Bălți, a fost ales locțiitor de mitropolit al Mitropoliei Autonome a Basarabiei de stil vechi.

Adunarea Eparhială a hotărât, în numele clerului și credincioșilor din Basarabia, revenirea la canonicitate a Mitropoliei Basarabiei și trimiterea la București a unei delegații, alcătuită din clerici şi mireni, pentru a adresa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române rugămintea ca Mitropolia Basarabiei să revină la rosturile ei canonice și să-și reia activitatea sub jurisdicția de drept a Sfântului Sinod al Bisericii strămoșești a neamului românesc.

La 19 decembrie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat act, cu binecuvântare, de reactivarea Mitropoliei Basarabiei și printr-un Act Patriarhal și Sinodal a recunoscut această Mitropolie ca autonomă și de stil vechi, făcând parte integrantă din trupul Bisericii Ortodoxe Române și având reședința în Chișinău.
 „Prin reactivarea Mitropoliei Basarabiei se săvârșește astăzi un act sfânt de adevăr și dreptate, care reîntregește plinătatea comuniunii de credință strămoșească și gândire românească”, se spune în Actul Patriarhal și Sinodal.”

Deci, în ciuda canoanelor care îi dădeau dreptul să revendice teritoriul său canonic, Biserica Ortodoxă Română nu a făcut acest lucru după 1991; căci a înțeles durerile, putințele și neputințele, suferințele și primejdiile prin care trecea poporul Republicii Moldova.
Totuși, iată, dintre fiii Moldovei ocupate de Ruși s-au ridicat cei care au cerut refacerea unității bisericești, revenirea, după canoane, la Biserica Ortodoxă Română.

În fața acestui gest Biserica Rusă nu a arătat pocăință pentru nenumăratele crime săvârșite cu complicitatea sa împotriva Românilor. Nu a făcut pasul firesc și sănătos de revenire la frățietate care ar fi fost recunoașterea actului Patriarhului Tihon și, respectiv, a alegerii Bisericii din Basarabia din 1918. Nu a propus clericilor rusofoni retragerea în teritoriul canonic rusesc. Dimpotrivă, a exercitat direct sau prin Statul Rus numeroase presiuni pentru a opri îndreptarea samavolniciilor trecutului. Pe 19 Decembrie 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a primit unirea cerută de Basarabeni. Ca replică, Biserica Rusă a înființat, necanonic și complice cu politica șovină țaristă și sovietică, structura necanonică, expansionistă și etnofiletistă rusă numită „Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove”.

Ca urmare, faptele istorice și contemporane, precum și sfintele canoane, arată foarte clar că poziția Bisericii Ruse este anti-canonică. Faptul că Biserica Rusă invocă înseși canoanele care o osândesc este de-a dreptul tragic. Să invoci canoanele ca pretext pentru încălcarea canoanelor amintește de invocarea milosteniei de către Iuda pentru a putea fura (Ioan 12.1-8).
Desigur, această paralelă cumplită poate avea cauze inocente. De neștiință, de pildă. Însă, inocente sau nu cauzele, textul emis de Sinodul Bisericii Ruse pe 12 Martie 2024 este o tristă însăilare autoritaristă și anti-canonică, auto-osânditoare pentru cei care l-au conceput și acceptat.
Iar faptul că Biserica Rusă nu poate invoca decât canoane inaplicabile în context, ori care de-a dreptul osândesc politica sa bisericească în Republica Moldova și alte teritorii spune totul: pentru poziția Patriarhiei Ruse și structurilor ei din Basarabia și celelalte ținuturi românești nu doar că nu există nicio bază canonică, dar chiar Canoanele Apostolice și Canoanele Sinoadelor Ecumenice o osândesc strașnic, pe vecie.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

(cu ajutorul lui Dumnezeu, urmează aici)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Istoricul Bisericii canonice în Basarabia (Biserica Română – Mitropolia Basarabiei) în doar 7’49”

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Istoricul Bisericii canonice în Basarabia (Biserica Română – Mitropolia Basarabiei) în doar 4’49”

Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. III. Reactivarea Mitropoliei Basarabiei

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. III. Reactivarea Mitropoliei Basarabiei

(partea dinainte aici)

Una din marile alunecări din adevăr ale propagandei rusofone privind Mitropolia Basarabiei este cea privind reactivarea acesteia în 1992.

De pildă, d-l Mihai-Silviu Chirilă (mai departe notat M.S.C.) pretinde că de vreme ce în 1992 exista în Republica Moldova „o biserică ortodoxă” … „deci nu exista niciun motiv de natură pastorală, misionară, să întemeiezi o biserică ortodoxă paralelă în teritoriul în care exista deja o biserică ortodoxă”.

Aici M.S.C. se dovedește tributar propagandei rusești, ceea ce îl face străin canoanelor Bisericii Ortodoxe.

După cum am arătat în partea dinainte și în prima parte a scrierii de față, dar și în alt material pe temă, Biserica lui Dumnezeu NU recunoaște și NU primește în veci schimbările de clerici, parohii sau eparhii făcute cu forța, făcute cu intervenția stăpânitorilor lumești (fie ei împărați, dregători, funcționari, dictatori, generali etc.).

Este un adevăr canonic fundamental, de care Patriarhia Rusă fuge cu groază. Și îl acoperă prin felurite sofisme și neadevăruri, căci altfel ar trebui să îndrepte foarte multe și să se pocăiască pentru foarte multe. Și încă nu poate. Nădăjduim, deocamdată.

Trist este însă că sunt și Români preiau această propagandă – ușor de demontat pentru oricine are acces la izvoarele canonice și istorice.

Atât aceștia din urmă, cât și Patriarhia Rusă, uită ori se prefac a uita un canon vechi și esențial:

„De vreme ce în osebite vremuri s-au întâmplat năvăliri barbare și din această pricină mai multe cetăți au ajuns supuse celor fără de lege; așa că, din această pricină, înainte stătătorul (episcopul) unei astfel de cetăți nu a putut să ocupe propriul său scaun și să se așeze în ele (cetăți) cu starea (cali­tatea) sa preoțească, și ca, astfel, după obiceiul care se ține să facă hirotoniile și să îndeplinească toate câte se cuvin episcopului. Noi, păzind prețuirea și cinstirea preoției și vrând (căutând) ca în nici un chip obida (apăsarea) păgână să nu lucreze spre paguba drepturilor bisericești, am stabilit împreună ca cei ce astfel au fost hirotoniți și care, din pricina arătată (năvălirii barbare), nu s-au așezat în scaunele lor să fie apărați de orice pagubă (prejudiciu), așa ca ei să facă în mod canonic și hirotoniile osebiților clerici, și să-și folosească (să-și exer­cite) în granița proprie puterea (autoritatea) de întâistătător, și să fie sta­tornică și legiuită toată cârmuirea care vine de la ei. Căci îngrădindu-se asprimea (limitându-se rigoarea legii), de nevoia vremii, nu se mărginește (încheie) hotarul cârmuirii.” (Canonul 37 Sinodul V-VI Ecumenic, zis și Sinodul Trulan)

Acest canon a fost și este folosit din plin de Patriarhia de Constantinopol, de Patriarhia Alexandriei, de Patriarhia Antiohiei etc. Altfel spus, a fost și este acceptat urbi et orbi de Biserică. Inclusiv de Biserica Rusă, care a recunoscut pe ierarhii hirotoniți în temeiul său, ba a și slujit cu ei, de mai multe ori.

Dar ce spune de fapt acest canon? Care, desigur poate să pară prea lung și într-un grai prea vechi pentru mulți!
Ei bine, acest canon poruncește ca, dacă năvălirile barbare tulbură episcopiile (eparhiile) sau mitropoliile, astfel încât episcopii canonici nu pot să vină în localitățile de scaun ale episcopiei lor, SĂ ÎȘI PĂSTREZE TITLUL ȘI TOATĂ PUTEREA, iar la trecerea amenințării SĂ ÎȘI REIA SCAUNELE CUVENITE.

Pentru că „asprimea” amintită în canon este datoria sfântă a episcopului de a-și ocupa scaunul și a nu sta altfel decât în vizite frățești în alte localități decât cele păstorie. Datorie sfântă a cărei încălcare se pedepsește prin caterisire.
Și, spun Dumnezeieștii Părinți, de Duhul Sfânt insuflați, dacă din pricina năvălirilor sălbatice (barbare) nu se face ocuparea scaunelor, atunci nu se aplică pedeapsa și, atenție, nu se mărginește (încheie) hotarul cârmuirii. Făcându-se aceasta după nevoia vremii.

Deci, o năvălire sălbatică ce ar alunga pe toți clericii ortodocși din Moscova, Atena sau Ierusalim, nu ar da nimănui dreptul să înființeze acolo altă episcopie. Ori dacă o asemenea năvălire ar veni peste Kazan ori Tesalonic, peste Damasc ori Cairo, de asemenea nu ar avea nimeni dreptul să înființeze acolo episcopii, și cu atât mai mult unele rupte de centrul canonic.

La fel, sălbatica năvălire sovietică din 1944 nu dă nimănui dreptul să înființeze altă episcopie sau alte episcopii în locul celor care țin de Patriarhia Română.
Iar odată trecută năvălirea, sau odată îmblânziți ocupanții, Patriarhia Română are, conform Canonului 37 Trulan, datoria de a reactiva episcopiile sale din teritoriul ocupat. Fie în forma inițială, fie în altă formă. Putând să primească ori să caterisească pe clericii aduși de puterile lumești (conform canoanelor amintite și în părțile dinainte ale lucrării de față).

Prin urmare, este greșit – sau, mai bine zis, mincinos – pusă problema „întemeierii” Mitropoliei Basarabiei.

Mitropolia Basarabiei a fost înființată, la cererea clericilor și poporului credincios basarabean (din Aprilie 1917), prin hotărârea Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse ținut la Moscova în August 1917!
Iar Patriarhul Tihon al Rusiei, pe 23 Mai 1918, a recunoscut libertatea Mitropoliei Basarabiei de a-și alege apartenența: la Biserica Rusă ori la Biserica Română. Asta, deși după canoane ar fi trebuit să recunoască apartenența Bisericii Basarabene la Biserica Română…
Totuși Biserica Basarabiei a ales revenirea la Biserica Ortodoxă Română.
Act care a fost primit de Biserica Română, refăcându-se apartenența canonică firească a Basarabiei.

Aici merită amintit alt canon încălcat permanent de Rusia:

„Episcopii fiecărei națiuni se cuvine a cunoaște pe cel întâi întru dânșii și a-l socoti pe acesta drept căpetenie, și nimic de seamă fără el să nu facă. Iar fiecare să facă doar cele câte se cuvin Episcopiei sale și satelor celor de sub dânsa. Dar nici acela fără de încuviințarea tuturor să nu facă ceva, că așa va fi o unire și se va slăvi Dumnezeu prin Domnul întru Duhul Sfânt: Tatăl și Fiul și Sfântul Duh.” (Canonul 34 Apostolic)

Ca urmare, era cu totul firească această revenire. Și așa a funcționat Mitropolia Basarabiei, 100% canonic până și din punctul de vedere al Bisericii Ruse, până la năvălirea barbară a Sovieticilor. Care, după cum am arătat mai înainte, a batjocorit canoanele și ierarhia Bisericii, fapt ce nu putea rămâne neîndreptat de Biserică.

Prin urmare, conform și Canonului 37 Trulan, Biserica Ortodoxă Română avea datoria sfântă să reactiveze Mitropolia Basarabiei.
Iar clericii structurii necanonice rusești (din 1990 arhiepiscopie), aveau datoria sfântă de a se retrage în Rusia ori de a reveni la Biserica Română, singura canonică în Republica Moldova, Regiunea Cernăuți și Regiunea Odesa.

Față de răzvrătirea acestor clerici, față de părtășia lor cu Bolșevicii și genocidurile acestora, față de complicitatea acestor clerici la structuri necanonice etc., Mitropolia Basarabiei avea tot dreptul să îi caterisească și să îi dea anatemei.

Dar iubirea este mai mare decât dreptatea, au spus ierarhii români. Și au așteptat, chemând iar și iar la îndreptare, la unire, la frățietatea firească.
Iar astăzi, când la această chemare preoții, diaconii, dascălii și poporul Republicii Moldova răspunde, multă bucurie se face în Ceruri și în sufletele ierarhilor români.
Dar, din păcate și patimi, tulburare multă și ocări și minciuni se născocesc de propaganda rusă. La care se alipesc, foarte dureros, oameni ce ar trebui să știe mai bine.

Însă nu ne tulburăm de aceasta.
Precum se împrăștie fumul și nu mai este, așa sunt amenințările și așa-zisele pedepse aruncate de cei necanonici, din dragoste și cu pogorământ răbdați de Biserica Ortodoxă Română.
Duhul Sfânt, care a insuflat canoanele Bisericii, este de partea Bisericii Române, care a ținut și ține aceste canoane. Căci fără puterea uimitoare și minunată a lui Dumnezeu, nu se putea ca de atâtea ori România să elibereze Basarabia, în parte sau în întregime, de sub cizma Moscovei.

De aceea, să alungăm orice frică și cu bucurie să dăm slavă lui Dumnezeu pentru refacerea unității noastre. Căci scris este

Iată acum ce este bun și ce este frumos, decât numai a locui frații împreună!
Aceasta este ca mirul pe cap, care se coboară pe barbă, pe barba lui Aaron, care se coboară pe marginea veșmintelor lui.
Aceasta este ca roua Ermonului, ce se coboară pe munții Sionului, că unde este unire acolo a poruncit Domnul binecuvântarea și viața până în veac. (Psalmul 132)

Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor!

(cu ajutorul lui Dumnezeu, urmează)

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. II. Întemeierea sau schimbarea unei episcopii cu sila ESTE necanonică

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. II. Întemeierea sau schimbarea unei episcopii cu sila ESTE necanonică

partea I aici

Am arătat în prima parte faptul că Mihai-Silviu Chirilă (mai departe notat M.S.C.) înșeală oamenii (nădăjduiesc, fără voie) atunci când răspândește ideea că ocupația sovietică „doar a schimbat numele [Mitropoliei Basarabiei] și stăpânitorii politici”.
Dimpotrivă, ocupația sovietică a torturat, măcelărit, deportat și/sau expulzat episcopii canonici (și foarte mulți alți clerici), a torturat, măcelărit, deportat și/sau expulzat credincioșii, a distrus toată structura canonică locală, a numit episcopi, preoți și diaconi aflați în slujba Statului Bolșevic, au impus promovarea urii șovine împotriva Românilor și României (= etnofiletism) etc.
Toate acestea fiind acte condamnate pentru totdeauna de Sinoadele Ecumenice.

Un cititor mi-a spus că s-ar putea ca M.S.C. să nu cunoască adevărul istoric, să nu cunoască genocidul rusesc și sovietic, să nu cunoască actele anti-ortodoxe pe care Sovieticii le-au săvârșit în Basarabia (și celelalte teritorii românești ocupate). I-am atras atenția că:
– am criticat spusele d-lui M.S.C., nu persoana
– este inadmisibil ca un jurist, și cu atât mai mult un teolog, să se avânte în condamnări, mai ales extrem de grave, fără a asculta, cu toată obiectivitatea, toate părțile implicate (ceea ce M.S.C. nu a făcut)
– M.S.C. m-a citat în materialele în care a înnoit sprijinul său pentru propaganda rusofonă pseudo-ortodoxă în Republica Moldova.
Ca urmare, nu văd în ce fel mi se poate reproșa existența acestor răspunsuri. La care oricum sunt dator ca preot.

Dar, trecând peste răspunsul dat cititorului, să ne întoarcem la cel dat afirmațiilor d-lui M.S.C.

În această parte plecăm de la o părere cel puțin ciudată a teologului și juristului Mihai Silviu Chirilă, aceea după care „necanonicitatea întemeierii „cu sila” a Mitropoliei Chișinăului” ar fi „teoria par. Mihai Aldea”. Această părere este întărită de temerea sa că asemenea idei „ar putea să devină doctrină oficială pentru credincioșii din Republica Moldova”.
Din păcate, amândouă afirmațiile sunt cu totul în afara Învățăturii lui Dumnezeu.

Este necanonică orice structură bisericească întemeiată „cu sila”, prin puterea de stat sau locală, și nu prin rânduielile canonice ale bisericii.
Aceasta nu este teoria Păr. Mihai Aldea, sau a oricărui alt om, este rânduială dumnezeiască.
Sfântul Duh, în Sinoadele Ecumenice, a întărit porunca dată de Iisus Christos să nu dăm Cezarului ce este al lui Dumnezeu, adică să nu dăm puterilor lumești autoritate în Biserica lui Dumnezeu.
Am arătat acest fapt și în partea dinainte, unde am citat: Canoanele 30 și 35 Apostolic, Canonul 6 Sinodul I Ecumenic, Canonul 12 Sinodul IV Ecumenic, Canonul 3 Sinodul VII Ecumenic.

Merită ținut minte că un singur canon de Sinod Ecumenic este lege.
Iar aici avem cinci canoane (două apostolice!) care spun același lucru:

Este necanonică orice structură bisericească întemeiată „cu sila”, prin puterea de stat sau locală, și nu prin rânduielile canonice ale bisericii.

Ca urmare, din punct de vedere teologic (ortodox) fraza

„Teoria necanonicității  întemeierii „cu sila” a Mitropoliei Chișinăului e gresita” (autor: M.S.C.)

este neortodoxă.

Asta pentru că niciun teolog ortodox adevărat nu va scrie o frază care să pună la îndoială ceva din Învățătura Ortodoxă. Iar această frază exact asta face.

Desigur, va sări cineva (poate chiar autorul frazei) să spună că „nu necanonicitatea întemeierii cu sila” se neagă în frază, ci faptul că Mitropolia Chișinăului ar fi fost întemeiată cu sila. Însă această pretenție cuprinde două alunecări puternice.

În primul rând, și M.S.C. cu adepții săi, dar și alți anti-BOR vânează cu fanatism orice exprimare ce li se pare neclară sau ambiguă la episcopii, preoții, diaconii sau mirenii BOR; și fiecare asemenea caz de părută sau reală neclaritate ori ambiguitate este declarată ritos „erezie”, „lepădare”, „necredință” ș.a.m.d. Ca urmare, e de așteptat ca la ei să nu existe asemenea „erezii”, „lepădări” sau „necredințe” prin fraze neclare sau ambigue. Iar, în prezența frazelor neclare sau ambigue, autorii (și adepții autorilor) să își recunoască greșeala.

În al doilea rând, faptul că „Mitropolia Chișinăului” a fost întemeiată „cu sila” este absolut clar și absolut dovedit. Am arătat aceasta și în prima parte a acestui material, și în altele. Să pretinzi că înlăturarea de trupele rusești/sovietice a ierarhilor canonici este un act canonic încalcă întreaga Învățătură Ortodoxă. Și tot anti-ortodox este să pretinzi că sunt „doar o schimbare a numelui” acțiunile sovietice de
(a) înlăturare a ierarhilor canonici,
(b) desființare a Mitropoliei Basarabiei,
(c) înființare a unei noi ”Episcopii de Chișinău” pentru o parte din Basarabia,
(d) trecere a părții nordice a Basarabiei sub o altă inovată de Sovietici ”Episcopie de Cernăuți”,
(e) trecere a sudului Basarabiei sub o altă episcopie și mitropolie decât aparține canonic
(f) genocid anti-ortodox și anti-românesc în care au fost uciși sau deportați peste 1,200,000 de Români!

Eroii și mucenicii Bisericii și Neamului Românesc Ștefan Holban, Pan Halippa și Mitropolitul Gurie (Grosu)

Sunt mai mult decât îndurerat de faptul că un om cu pregătire, care știe gravitatea unor judecăți și osânde, poate să mintă atât de categoric și atât de fățiș. Și asta cu toate că sursele istorice sunt multe și foarte clare, contrazicând categoric propaganda rusofonă.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, continuă aici)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Trec în aceste răspunsuri peste multe căderi din adevăr săvârșite de d-l M.S.C.

Iată, de pildă, d-sa afirmă că structura religioasă rusească

„este adevărata continuatoare a Mitropoliei Basarabiei, pentru că nu și-a schimbat decât numele și stăpânii politici ai statului. Dar a rămas aceeași Mitropolie a Basarabiei, numai că s-a numit din nou, cum se numise și înainte, Mitropolia Chișinăului.”

Am arătat mai sus și în partea trecută adevărul.
Adică faptele istorice care contrazic acea pretinsă continuitate, acea limitare a schimbărilor aduse de Sovietici la schimbarea numelui.
Însă mi se pare de mare însemnătate să vedem cum se încalcă aici principiile acribiei, rigurozității, preciziei etc. și în privința numelui structurii rusești!

Căci structura sovietică nu a fost numită de Moscova doar ”Mitropolia Chișinăului”, așa cum pretinde M.S.C.!
De fapt, după cum am arătat, Mitropolia Basarabiei a fost înlocuită de o episcopie, devenită mult mai târziu (abia în 1990!) arhiepiscopie, iar într-un trist sfârșit, mai precis în 1992 (deci la 48 de ani de la începutul ocupației ruse!) este declarată și Mitropolie (după reactivarea Mitropoliei Basarabiei!).

Deci, evident, nu există nicio continuitate între Mitropolia Basarabiei și structura sovietică.
Dar ceea ce ne interesează cel mai mult aici este titlul ales de Patriarhia Rusă pentru noua mitropolie:

Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove.

A se vedea și capul de foaie pentru site-ul oficial (ca și prezentarea din actele oficiale ale structurii), pe care am salvat-o de pe acest site pe 18 Martie 2024:

Titlul oficial al site-ului structurii ruse/rusofone din Republica Moldova.

Dar, se va întreba cititorul, ce contează că nu se numește ”Mitropolia Chișinăului”, cum îi spune d-l M.S.C., ci ”Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove”, cum i se spune oficial după ordinul Moscovei?
Pentru că Republica Moldova nu este întreaga Moldovă!
Despre acest lucru nici nu ar fi nevoie să vorbim, căci în România există o Moldovă, părți din Moldova sunt și sub ocupația Ucrainei, iar Republica Moldova este mai puțin de o treime din Moldova lui Ștefan cel Mare (care avea, cu Pocuția și fără teritoriile dintre Nistru și Bug, peste 100,000 km2).

Mai mult, titulatura amintită nu este ”Mitropolia Chișinăului și a Republicii Moldova”, ci „și a întregii Moldove”. Iar „Moldova întreagă” nu este decât Moldova lui Ștefan cel Mare!
Și, ca urmare, acest act al Rusiei sau Patriarhiei Ruse de a întemeia asemenea mitropolie cu așa nume nu poate fi întâmplător. Dimpotrivă, el este identic în intenție actului din 1924 prin care s-a înființat așa-zisa „Republică Socialistă Sovietică Autonomă Moldovenească” (R.S.S.A.M.), aflată la Est de Nistru (pe teritoriul nou înființatei Ucraine, ca parte autonomă a acesteia). De ce este identică în intenție înființarea R.S.S.A.M. cu înființarea „Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldove”?
Pentru că și înființarea R.S.S.A.M. cuprindea teritorii din România!
Mai precis, capitala oficială a Republicii Socialiste Sovietice Autonome Moldovenești era „orașul vremelnic ocupat Chișinău” („Chișinev”, după pronunța rusofonă). Altfel spus, în mod oficial R.S.S.A.M. a fost înființată pentru a rupe cât mai mult din Moldova în favoarea Moscovei.
Aceeași intenție există și în titlul Mitropoliei rusești „a Chișinăului și întregii Moldove”.

Iar M.S.C. pare foarte conștient de acest lucru, de vreme ce se ferește din răsputeri să folosească acest nume. Pentru că, evident, acest nume este o mărturie absolută a etnofiletismului rus din spatele Mitropoliei rusofone „a Chișinăului și întregii Moldove”. Structură înființată de Rusia cu același scop ca și fosta R.S.S.A.M.: pentru a promova pretențiile sale teritoriale.

Iar etnofiletismul din spatele acestei structuri rusești este, evident, anti-ortodox și necanonic. Adăugând încă o mărturie la nenumăratele mărturii privind necanonicitatea Mitropoliei rusești zisă „a Chișinăului și întregii Moldove”.