Am prezentat mai devreme adevărul despre suprafaţa Daciei care a făcut parte din Romania. Simpla comparaţie a hărţilor arată că cel puţin 70% din Dacia a intrat în Imperiul Roman. Reluăm aici un paragraf important din materialul anterior…

În disputele despre formarea Neamului Românesc s-a ivit, de cca. 80 de ani încoace, o mare şi nouă temă. Romanizarea, negată în trecut de extremiştii unguri sau slavi, a început să fie negată şi de oameni care, patrioţi zicându-şi, pretind că ne tragem exclusiv din Daci. Cu toate că în nordul Dunării trăiau şi ramuri de traci aşa-zişi sudici – precum Bessii, de la care Părintele Dumitru Stăniloaie derivă, argumentat, nume ca Besarab şi Besarabia. Cu toate că în nordul Dunării trăiau şi ramuri ilire – mai ales în Banat şi Apuseni – dar şi multe triburi ale Sciţilor – ca Iazigii între Dunărea de Mijloc şi Carpaţii Bănăţeni şi Apuseni, Agatârşii între Apuli şi izvoarele Oltului şi Mureşului, Roxolanii în estul Munteniei de azi etc.

Una dintre afirmaţiile – folosite drept argument – este „romanizarea nu a avut timp să se producă”.
Formele în care se face această afirmaţie variază, dar în mare se spune că „intervalul de timp între victoria lui Traian din 106 şi retragerea aureliană din 273 este prea mic pentru a permite romanizarea”.
Deci, concluzionează duşmanii romanizării, „nu a fost timp pentru ca Dacii să fie asimilaţi de către Romani”.

Prima observaţie este că niciun om raţional nu pretinde că Dacii au fost asimilaţi de către Romani.
Prezentarea corectă a teoriei oficiale privind etnogeneza Românilor spune că o parte dintre Daci s-a romanizat, dând naştere Neamului Românesc.
Deci, conform acestei teorii, nu toţi Dacii sunt strămoşii Românilor, nu toţi Romanii sunt strămoşii Românilor, Dacii nu au fost romanizaţi integral etc.

Desigur, aici s-ar începe, reflex, discuţia despre ce limbă vorbeau Dacii şi ce limbă vorbeau Romanii. Dar pentru a înţelege adevărul avem nevoie să o luăm pas cu pas. Deci, cât a durat simbioza Daco-Romană?
(Amintesc aici faptul că nu susţin ideea naşterii Românilor prin romanizarea Dacilor. După cum arată mulţi istorici români – de la Nicolae Iorga la Silviu Dragomir -, cea mai limitată teorie decentă a formării Românilor este aceea a romanizării Traco-Ilirilor. Personal, consideră că excluderea Celţilor şi Sciţilor din etnogeneza Românilor este o foarte gravă ignorare a realităţii.)

Pentru a discuta despre simbioza Daco-Romană ar trebui să lămurim două aspecte:

1. Cum se produce o simbioză etnică?
2. De când şi până când s-au suprapus cele două elemente (Dacii şi Romanii)?

1. Cum se produce o simbioză etnică?

O simbioză etnică se produce fie forţat, în urma unui război de cucerire şi a impunerii asimilării, fie paşnic – paşnic la nivelul folosirii armelor – prin economie, cultură, religie etc.

Primul caz, acela al cuceririi şi impunerii asimilării, este de obicei cel mai ineficient. Cucerirea trezeşte resentimente, chiar şi la popoarele violente ale Antichităţii, obişnuite să cucerească şi să fie cucerite. A impune sistematic o asimilare creşte resentimentele. Şi trezeşte o rezistenţă sporită. Ceea ce nu exclude existenţa asimilării etnice, dar limitează producerea ei.

Un exemplu îl constituie practicile Austriecilor şi Ungurilor în Transilvania secolului al XVIII-lea. Austriecii aveau misiunea – primită de la Papalitate – de a converti la Catolicism cât mai mulţi ne-catolici. Având experienţa războiului cu Românii din Moravia (aproximativ 1620-1643) şi a rezistenţei disperate a acestora în faţa catolicizării, au ales pentru Românii din Transilvania, iniţial, o soluţie paşnică – la nivel armat. Adică au încercat să forţeze pe conducătorii religioşi să accepte „Uniaţia” („Unirea cu Roma”, o formă de catolicizare ce păstra unele aparenţe ortodoxe). Atanasie Anghel, zis Satanasie, episcop ce făgăduise înaintea lui Dumnezeu să apere şi mărturisească Ortodoxia chiar cu preţul vieţii sale (ca orice creştin adevărat) se lasă şantajat şi semnează Uniaţia. Urmat, apoi, de feluriţi protopopi. Problemă rezolvată? Nici vorbă. După 1720 atât Ungurii cât şi Austriecii – ocupanţii Transilvaniei – constată că Românii, de fapt, nu au primit Uniaţia! Mai mult, în imensa lor majoritate nici nu auziseră de ea!
Ca urmare, se începe impunerea Uniaţiei. Din partea Ungurilor, se spera că ea va produce asimilarea etnică. Din partea Austriecilor se urmărea doar un rezultat religios. Dar, de fapt, se obţine o ostilitate tot mai mare atât faţă de Austrieci cât şi faţă de Unguri.
Se apelează la masacre şi acte de maximă violenţă: bombardarea cu tunurile a bisericilor, mânăstirilor şi schiturilor; trecerea lor de către trupele austriece sau ungureşti de la Biserica Ortodoxă la Biserica Greco-Catolică; torturarea şi uciderea preoţilor care nu acceptă Uniaţia; torturarea familiilor preoţilor care nu acceptă Uniaţia (inclusiv prin violarea soţiei sau fetelor acestora de către ostaşii trimişi să impună Uniaţia); torturarea, închiderea sau/şi uciderea Românilor de rând care se opun Uniaţiei etc. Zeci de mii de Români, arată documentele, trec peste Carpaţi şi se aşează în Muntenia, Moldova, Podolia, Vozia, Zaporojia, Crimeea, spre a-şi păstra Credinţa. Alţii rezistă local cu o îndârjire cruntă – precum mulţi dintre Haţegani, Făgărăşeni, Bârsani etc. Răscoala lui Horea a avut o dimensiune religioasă pe care mulţi se străduiesc să o ignore; totuşi răsculaţii botezau ortodox pe Unguri şi Germanici (Austrieci sau nu), socotind că răutatea incredibilă a acestora vine din Catolicismul şi Protestantismul practicat. „Soluţia” botezării ortodoxe, naivă, este evident că nu a funcţionat, însă marchează o realitate: opoziţia fundamentală a Românilor faţă de Uniaţie.
Dar, cu toată rezistenţa, sfârşitul secolului al XVIII-lea consemnează victoria Uniaţiei: Românii uniaţi din Transilvania erau majoritari! Astfel că Austria putea raporta Papalităţii îndeplinirea misiunii „apostolice” primite.
Faptul că Uniaţia era doar o treaptă în deznaţionalizarea Românilor se poate observa astăzi, ştiinţific, urmărind raportul între catolicizare şi maghiarizare. Pe Valea Mureşului, de pildă, însă şi în celelalte zone româneşti, se poate constata că în majoritatea punctelor de contact maghiaro-române din secolele XVIII-XIX trecerea la Uniaţie era urmată, în 3-5 generaţii, de maghiarizare.
Această realitate, care vine în contrast cu obişnuita afirmare a rolului naţional (subînţeles pro-românesc) al Bisericii Unite cu Roma, are un substrat esenţial: asimilarea paşnică.
Impunerea prin violenţă a Uniaţiei a fost compensată de uniaţi printr-un naţionalism specific (în fapt esenţial deosebit de naţionalismul românesc printr-o nesănătoasă ataşare de Roma anti-românească a Papalităţii). Dar odată existentă Uniaţia, propaganda maghiară a putut folosi unirea cu Roma Papistă spre a produce fuziunea etnică!
După cum se vede, este mai eficientă simbioza etnică paşnică – din punct de vedere militar, repetăm, căci presiuni de altă natură au existat mereu.

Cu cât o simbioză etnică are un fond mai paşnic, cu atât este mai puternică.
Lipsa conflictelor sărbo-române în Evul Mediu şi Epoca Modernă a dus la asimilarea masivă a Românilor din spaţiul sârbesc. De la Românii din Dalmaţia, bine atestaţi, la cei din Bosnia-Herţegovina, Kosovo, Muntenegru ş.a.m.d.
Ca să dăm un singur exemplu, capitala veche a Muntenegrului (Krnagora, în sârbeşte) este Cetine (pronunţat „Cetinie”). Cea mai veche clădire de aici este Vlaşka Krkva (Biserica Românească), ridicată în Evul Mediu timpuriu de întemeietorii oraşului: „Radule Vlah” şi fraţii lui.
Documentele istorice atestă o însemnată prezenţă românească în toată regiunea, încă de la venirea Sârbilor. Simbioza etnică a fost foarte eficientă, deoarece s-a produs pe un fond paşnic, fără conflicte armate. Ca urmare, în imensa lor majoritate, Românii au fost asimilaţi, devenind Sârbi (sau Croaţi).

Observăm şi în aceste două cazuri că nu este vorba despre o „asimilare totală”. Şi într-un caz, şi în celălalt, sunt elemente româneşti care se menţin, fie în Mureş, Harghita, Covasna fie în Serbia, Bosnia-Herţegovina, Croaţia.

2. De când şi până când s-au suprapus Dacii şi Romanii?

Trebuie să observăm aici o făţărnicie clară în propaganda dacistă: pe de-o parte, se prezintă o Dacie uriaşă, pe de altă parte se ia în calcul ca perioadă a romanizării doar suprapunerea apărută după 106 şi doar din zona Haţegului şi Transilvaniei.

Dacă se prezintă Moesia ca fiind parte din Dacia, ba chiar şi Tracia, de către unii autori, este absolut necesar ca suprapunerea daco-romană să fie „cronometrată” de aceştia începând cu includerea în Romania a acestor două teritorii. Nici vorbă!
Dacă se prezintă Panonia şi chiar Noricum – ba şi Raetia, după unii – ca părţi din Dacia, este natural şi obligatoriu ca suprapunerea daco-romană să fie măsurată începând cu includerea în Romania a acestor părţi. Nu se întâmplă aşa!

A pretinde că Dacia începe din Munţii Hem (Haemus, Balcani) dar a nu lua în calculul perioadei de romanizare intrarea acestor munţi în Romania este greu de calificat politicos. Din punct de vedere ştiinţific, este un fals josnic.
A nu lua în calcul, pentru simbioza etnică, suprapunerile culturale, influenţele religioase şi alte asemenea fenomene, limitând simbioza la războaie sau apartenenţe administrative este de asemenea incalificabil. Ştiinţific, este o practică sistematică de falsificare a realităţii.
De altfel, amândouă metodele de mai sus sunt folosite masiv de istoricii extremişti străini împotriva Românilor…

Am prezentat într-un material anterior cele câteva înţelesuri ale Daciei (ca arie de cuprindere geografică şi etnică):

– Dacia ptolemaică (între Tisa, Prut şi Dunăre, extinsă la Tisa, Nistru, Dunăre); corespunde şi teritoriului pe care se estimează o majoritate etnică dacică; tot aici putem aşeza şi Dacia lui Decebal;
– Dacia lui Burebista (de la poalele sudice ale Haemusului în Carpaţii nordici, din Panonia la Olbia);
– Dacia imaginară a unor dacişti (extinsă în vest până în Elveţia şi chiar dincolo de ea).

A. ÎNCEPUTUL
Simbioza daco-romană începe, pentru aceste definiri ale Daciei, astfel:

1. Dacia ptolemaică

Simbioza paşnică începe înainte de anul 100 î.Chr. O dovadă ştiinţifică o constituie faptul că aproximativ din anul 80 î.Chr. înainte Dacii renunţă la monezile greceşti şi adoptă integral denarul roman de argint. Pe care, de altfel, îl imită atât de bine, încât doar găsirea unor ştanţe dacice a permis deosebirea între unele dintre monedele bătute de Daci şi cele bătute de Romani. Este evident că adoptarea monezii romane nu doar că este un hotar cultural esenţial, dar necesită legături anterioare, ce au construit bazele trecerii acestui hotar.
Administrativ, prima parte a secolului I d.Chr. marchează primele teritorii nord-dunărene stăpânite de Romani. Zona dintre Prut şi Nistru este luată de Romani şi fortificată, spre a opri jafurile Sciţilor nordici în Sciţia Mică. Urmează apoi preluarea părţii de nord a Dunării de Jos, aproximativ între Zimnicea şi Galaţi. Amândouă teritoriile ţin de Moesia (în care este inclusă şi Sciţia Mică).
Conflictele militare cu Dacii – fie înţeleşi geografic, fie etnic – au loc prin incursiuni de jaf ale acestora în teritoriile moesice. Paradoxal pentru gândirea care vede vreo ură daco-romană, aducerea în Romania a geţilor din Câmpia Română (în anii 12 şi aprox. 60 d.Chr.) îi mulţumeşte pe aceştia. Este vorba despre 50.000 de familii în primul caz şi de 100.000 de familii în al doilea, care aşezate în Romania devin cetăţeni credincioşi ai ţării. Nu există nici măcar un caz de răscoală sau purtare anti-romană a acestei populaţii de cca. 6-7 sute de mii de oameni. Simbioza daco-romană era deja, în mod evident, foarte avansată.

2. Dacia lui Burebista

Simbioza paşnică începe cel puţin în secolul II î.Chr., când influenţele romane din Macedonia şi vestul Iliriei (Dalmaţia), pătrund în Dardania şi Moesia, inclusiv prin Tracia şi zonele greceşti. Implicarea lui Burebista în treburile interne ale Romaniei, existenţa unor daci, inclusiv a unor nobili daci, în Roma etc. marchează o vechime şi putere considerabilă a acestei simbioze.
Administrativ, anul 20 î.Chr., când Tracia devine stat clientelar roman, este anul în care şi o serie de teritorii ce ţinuseră de Dacia lui Burebista – inclusiv Munţii Hem şi coastele (nord-)vestice ale Mării Negre – intră în Romania.
Conflictele militare încep cu intervenţia lui Burebista în luptele interne din Romania (de partea lui Pompei, care va pierde în faţa lui Cezar).

3. Dacia imaginară a protocroniştilor

Lipsită de coerenţă şi de existenţă reală, această Dacie imaginară nici nu ar trebui luată în calcul. Trebuie să observăm însă faptul că extinderea spaţiului atribuit Daciei împinge în timp începutul simbiozei daco-romane. Dalmaţia, de pildă, intră în acestă simbioză încă înainte de secolul III î.Chr., Raetia la fel. Noricum, sau Regnum Noricum (din Austria şi Slovenia de astăzi), avea legături economice vechi cu Terra Romanorum, de vreme ce era principalul furnizor de fier/oţel al acesteia. În secolul al III-lea î.Chr. legăturile era şi mai strânse, ajungându-se curând la frontieră comună.

Intrarea Romanilor în Dalmaţia a dus la apariţia unei frontiere comune cu Panonia, în care influenţa romană este deja prezentă în secolul al III-lea î.Chr., devenind tot mai puternică.

Trebuie subliniat că Raetia, Noricum şi Panonia sunt majoritar celtice! Excluderea forţată a Celţilor (şi Ilirilor) din etnogeneza românească nu doar că vine în contradicţie cu existenţa străveche a Românilor în acele regiuni (clar atestată documentar şi arheologic), dar sabotează şi etnogeneza Românilor în Dacia (unde există un semnificativ element celtic).

B. SFÂRŞITUL
Sfârşitul simbiozei daco-romane este pus, forţat, pe seama încetării apartenţei administrative la Romania a unor teritorii dacice.
În fapt, apartenenţa administativă este un factor de rangul doi din acest punct de vedere. Apartenenţa spirituală, culturală, este cea definitorie. Totuşi, chiar şi în această privinţă, administrativă, falsurile anti-romanizare sunt prezente.

Într-un mod extrem de incorect, se pune ca limită a prezenţei administrative a Daciei în Romania anul 273. Anul aşa-numitei „retrageri aureliene”. „Uitându-se” – de ce, oare? – două fapte istorice fundamentale:

a. Romania păstrează părţi mari din Banat şi Oltenia şi toată partea de sud a Munteniei, precum şi sudul Moldovei (de la Galaţi până dincolo de Nistru).
b. Partea nordică a Daciei ptolemaice este cuprinsă administrativ în Goţia, regat clientelar roman.

Da, în 273 Romania nu se retrage la sud de Dunăre, aşa cum spun şi multe manuale şcolare, aşa cum spun, din păcate, prea mulţi!
În 273 retragerea aureliană marchează trecerea unui vast teritoriu nord-dunărean din statutul de provincie romană în acela de parte a unui regat clientelar roman! Goţii, foederaţi ai Romei, primesc acest teritoriu în administrare ca parte a calităţii lor de federaţi romani! Iar zonele sudice, de la hotarul Iazigiei şi până dincolo de Nistru, rămân Romaniei, ca părţi din Moesia şi Dacia Aureliană.

Mai mult, atunci când Goţii îşi încalcă îndatoririle, ba chiar trec la jafuri în sud, se ajunge ca Romanii, sub Constantin cel Mare – la doar 35-40 de ani de la „retragerea aureliană” – să pedepsească Goţia luându-i o parte din teritorii. Goţia revine în ascultare faţă de Romania. Merită amintit că Sfântul Constantin cel Mare era el însuşi născut în Dacia (Aureliană).

Dacia sub Constantin cel Mare

Această revenire la nordul Dunării este neîncetată pentru Romania. Dar este trecută cel mai adesea sub tăcere de către toate sursele „oficiale”. Oare cine sunt cei nedreptăţiţi aici, Dacii sau Romani? Sau, de fapt, Românii?
Să vedem această hartă:

Formaţiuni statale în secolele IX-XIII la nordul Dunării

În colţul din Nord-Vest avem Ducatul sau Voievodatul lui Menumorut. În scrisoarea acestuia către Unguri, el declară că este stăpân pe ţară prin graţia Împăratului meu de la Constantinopole!
Deci, în secolul al IX-lea, Romania se întindea până la Tisa de sus, până la hotarul Maramureşului, cel puţin!
O realitate istorică dovedită prin documente şi trecută sub tăcere!
Să ne uităm la hartă şi să ne întrebăm câte dintre aceste formaţiuni ţineau de asemenea de Constantinopole, fie şi formal. Cele din sudul Dunării, este evident. Dar câte din nordul Dunării?

Revenind la întrebarea privind sfârşitul simbiozei Daco-Romane, observăm că un răspuns corect bazat pe suprapunerea Dacia / Romania este cel mai devreme anul 602, când are loc invazia slavă. Şi când Romania intră sub ocupaţia politică a extremiştilor greci, trecând la oprimarea populaţiei romanice şi la revendicarea de către Greci a romanităţii şi moştenirii romane.

C. CONCLUZIE
Timpul sau durata romanizării

a. Pentru Dacia ptolemaică (inclusiv Dacia lui Decebal) avem intervalul minim situat între anii 100 î.Chr. şi 602 d.Chr.; adică 702 ani.

b. Pentru Dacia lui Burebista avem intervalul minim situat între anul 200 î.Chr. şi 602 d.Chr.; adică 802 ani.

c. Pentru Dacia imaginară a unora ce extind Dacia peste Panonia, Noricum şi alte zone, avem un interval situat cel puţin între anii 300 î.Chr. şi 602 d.Chr.; adică cel puţin 900 ani!

În toate aceste calcule nu am inclus factorul religios; mai precis Creştinismul de limbă latină, prezent până cel puţin în secolul al VIII-lea în zona etnogenetică românească.

În toate aceste trei cazuri prezentate, termenii de tipul „(nici) 170 de ani”, „sub 200 de ani” etc., atribuiţi suprapunerii daco-romane de unii (propagandişti plătiţi sau patrioţi dezinformaţi, după caz), se dovedesc a fi o minciună sfruntată.
Ignorarea datelor certe de apariţie a influenţei romane – chiar în hotarele hărţilor desenate de aceste persoane! – este descalificantă atât ştiinţific cât şi moral. Ignorarea faptului că Goţia din 273 este stat clientelar roman, ignorarea realipirii Daciei nordice la Romania sub Constantin cel Mare şi alte reveniri nordice al Romaniei sunt la fel de descalificante.

Adevărul este că suprapunerea Daco-Romană s-a desfăşurat pe o perioadă îndeajuns de lungă spre a asigura o simbioză etnică puternică.

Mihai-Andrei Aldea