Ce s-a întâmplat
Pe 24 Mai 2025 am primit pe mail un mesaj intitulat Cerere de retragere a scrierilor Aposolului Pavel din Biblie / Request for the Removal of the Writings of the Apostle Paul from the Bible, semnat de o doamnă D.B.
Am citit mesajul și am considerat că este bine să primească un răspuns din partea mea.
Răspunsul este în format pdf, atașat mai jos.
Poate fi descărcat, citit, printat sau răspândit liber, ca atare.
Să ne fie spre mântuire!
În Evanghelia după Matei, printre altele, Mântuitorul ne învață că iubirea adevărată este mult mai cuprinzătoare decât poate gândi omul. Și, printre altele, ne zice:
Căci dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veți avea? Au nu fac și perceptorii același lucru? (Matei 5:46)
Că această dragoste nu este oarbă ci, dimpotrivă, înțeleaptă, se vede chiar în Predica de pe Munte, de unde este și versetul de mai sus. Căci Domnul ne cere să nu fim ca fățarnicii (Matei 6:2, 5 și 16), să nu trăncănim ca păgânii și să nu ne asemănăm păgânilor (Matei 6:7-8 și 31-32), să ne păzim de proorocii mincinoși și să știm să îi (re)cunoaștem (Matei 7:15-20) etc. Toate aceste învățături și porunci ale Mântuitorului – dar și altele asemenea – ne arată că iubirea este adevărată dacă stă întru adevăr.
Căci nu poate să existe adevăr fără iubire, nici iubire fără adevăr – după cum am arătat de nenumărate ori.
Am mai zis și repet, iubirea fără adevăr este patimă oarbă. Iar adevărul fără iubire este minciună trufașă.
Căci Dumnezeu este iubire (I Ioan 4:8 și 16) și este și adevăr (Ioan 14:6), așa încât cele două nu se pot despărți fără a se distruge.
Însă nu atât despre acestea e cuvântul de față, ci despre strângătorii (de dări) sau perceptorii amintiți la Matei 5:46.
Cuvântul folosit în versetul amintit în originalul vechi-grecesc este τελῶναι (telonai), pluralul lui τελώνην (telonen), care înseamnă strângător de taxe. Deci τελῶναι (telonai) este strângători de taxe.
Cuvântul împământenit de mai multe secole în limba română pentru această îndeletnicire – alături de strângător (de dări, impozite, taxe etc.) sau dăjdiar – este perceptor.
Ca urmare, cei amintiți atât la Matei 5:46, cât și în alte locuri, sunt perceptorii.
Da, Zaheu este mai marele perceptorilor (Luca 19:2) și perceptorii au venit la Ioan Botezătorul cerând cuvânt pentru mântuire (Luca 3:12).
Iar versetul de la Matei 9:9 este, tradus drept, acesta:
Și plecând Iisus de acolo, a văzut un om care stătea la perceptură, numit Matei, și i-a zis lui: Urmează-mă! Și ridicându-se, a mers după El.
Cuvântul folosit aici în original este τελώνιον (telonion), care înseamnă perceptură (locul unde se înregistra primirea taxelor și impozitelor) sau casierie.
Deci Matei, înainte de a deveni apostol și sfânt, a fost perceptor, după cum însuși amintește la Matei 10:3.
Și perceptori sunt și aceia de care Mântuitorul se apropie – ca și de ceilalți oameni! – spre a-i chema la viața veșnică (Matei 9:10, Marcu 2:15, Luca 5:29).
Perceptori sunt, adică, și cei pentru care se sminteau Fariseii, refuzând să accepte că Dumnezeu îi poate chema la Sine și pe aceia; pricină pentru care Îl învinuiau pe Iisus Christos (Matei 9:11, Marcu 2:16, Luca 5:30).
Din această rătăcire a Fariseilor a venit și orbirea lor față de încercările de trezire ale Mântuitorului. Căci atunci Acesta le arăta că perceptorii și desfrânatele, știindu-și căderea și având pocăință, sunt mai deschiși către Dumnezeu; astfel încât Fariseii să se poată și ei pocăi. Însă Fariseii vedeau în cuvintele Domnului doar o insultă la adresa lor, cei care se vedeau mai buni decât toți (Matei 21:31-32 și 45-46). Căci mândria îi orbea și nu voiau să vadă cum se pocăiesc și îndreaptă perceptorii (Luca 7:29 și 15:1), ca să se poată îndrepta și ei.
”Dar”, va zice cu dreptate cititorul, ”în toate locurile indicate aici eu găsesc scris vameș sau vameși ori vameșilor sau vamă, iar nu perceptor, perceptori, perceptorilor sau perceptură!”
Da, iubite cititorule, pentru că s-a făcut o mare greșeală de traducere.
Și poate nu atât o greșeală.
Căci și în Israelul secolului I, dar și în Țările Române din secolele XVII-XIX, când se publică primele traduceri integrale ale Bibliei, perceptorii erau adesea departe de Dumnezeu.
Strângerea de dări – de taxe și impozite – era drept făcută doar sub domnitori puternici și buni. Sub cei care se voiau buni, însă erau slabi, căpătau putere dregătorii corupți. Sub domnitorii răi, dregătorii cei răi erau doriți de Domnie.
Atât dregătorii corupți, cât și domnitorii corupți, voiau să strângă de la boierii mici și restul poporului cât mai mult, oricât de nedrept. Prin cine?
Prin perceptori.
Ca urmare, erau rari perceptorii buni, iar cei răi sau corupți erau des întâlniți.
Și, ca să nu fim nedrepți, amintim și faptul că mulți dintre birnici sau dăjdiari – plătitorii de taxe și impozite, adică – erau învățați și ei cu corupția.
Adică de multe ori își ascundeau veniturile, turmele, stupii, stavele etc., își îngropau bunurile sau le piteau pe cine știe unde, ca să pară sărăciți cu totul. Și să fugă, astfel, de plata dărilor, chiar dacă acestea erau drepte și cuvenite.
Asemenea experiențe îi făceau pe perceptori să devină nemiloși, ajungând să nu îi mai creadă nici pe cei cu adevărat scăpătați.
Ca urmare, se pare că traducătorii sau cei care conduceau traducerea – de obicei oameni din familiile politice – s-au temut de felul în care erau arătați perceptorii în Biblie.
Poate că, iarăși, nu le-a picat bine și porunca Duhului Sfânt prin Ioan Botezătorul pentru perceptori: (să nu luați) Nimic mai mult peste ce vi s-a rânduit să strângeți! (Luca 3:13)1.
Oricum, dintr-o pricină sau alta, ori din mai multe, au schimbat perceptor cu ”vameș”.
Vameșii fiind puțini în vremea aceea, iar nedreptățile lor privindu-i în primul rând pe străini, apoi pe negustorii bogați – pe care mulți îi invidiau.
Era, adică, un termen mai convenabil politic.
Și, din păcate (la figurat, dar și la propriu), traducerea greșită a rămas până astăzi.
Atunci când ÎPS Bartolomeu Anania a scos Biblia în traducerea sa, am văzut cu părere de rău că a păstrat traducerea greșită, vameș(i). Deși în nota la Matei 5:46 (nota 11 în cuprinsul Evangheliei după Matei) spune că vameșii sunt
„Perceptori de impozite, faimoși prin corupția, abuzurile și raptul cu care-și practicau meseria. În limbajul biblic, oameni păcătoși.”
L-am întrebat, ajuns prin voia lui Dumnezeu în Cluj-Napoca, de ce nu a folosit cuvântul adevărat, de perceptor(i). Mi-a răspuns „Așa s-au obișnuit oamenii…”
M-am oprit acolo, pentru că am înțeles că sentimentele nu lăsau loc de lămurire: în alte locuri din versiunea Sfinției Sale nu se sfiise să facă schimbări radicale.
Mai probabil, în loc de „Așa s-au obișnuit oamenii…” era un „Așa m-am obișnuit”.
Totuși, dincolo de inconsecvență – oameni suntem! – să reținem explicația clară dată de notă: perceptori.
Și să ne aducem aminte că este datoria noastră să îndreptăm ceea ce înaintașii, oricât de vrednici, nu au putut să îndrepte.
E vremea – deși s-ar putea spune că totdeauna a fost – să ne întoarcem la originalul biblic.
Și să înțelegem că perceptorii sunt cei pe care Mântuitorul îi dă ca pildă de egoism și perceptorii sunt cei pe care Mântuitorul îi dă ca pildă a pocăinței.
Că Sfântul Apostol Matei a fost, înainte de chemarea Domnului, perceptor, lucrând la perceptură.
Că Zaheu a fost mai marele perceptorilor.
Și că dragostea față de înaintași cuprinde și datoria sfântă de a îndrepta, după puteri, greșelile lor.
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
Iar despre Christos, Cristos și Hristos
Au trecut peste 5 ani (în Februarie 2025 se fac 6) de când am publicat foarte scurta prezentare despre grafia corectă în limba română a supranumelui lui Iisus din Nazaret (click pentru accesare).
Am arătat atunci că deși grafia Cristos este corectă, cea mai corectă este Christos, deoarece
1. Este etimologică, satisfăcând cele mai înalte standarde științifice și făcând legătura cea mai directă și potrivită cu forma inițială a cuvântului.
2. Corespunde Culturii Românești Vechi, care a consacrat formele de tipul Creștin, Creștinătate, Cristian, Cristiana, Cristina, creștinesc etc.
3. Asigură legătura între Cultura Română Veche și tradiția mai nouă a Teologiei Ortodoxe din acest punct de vedere.
4. Dă libertatea pronunției în formele „Cristos”, „Hristos” și intermediare, după specificul regional și/sau personal.
Trecut-au ani ca nouri lungi pe șesuri, dar unii au rămas tot în eresuri… sau, mai bine zis, în prejudecăți fără niciun temei adevărat. Și răspândesc mai departe forma Hristos impusă de Sovietici.
Căci, să ne înțelegem, până la ocupația sovietică se foloseau toate cele trei forme, ba și altele! În Biserica Ortodoxă din Româna!
Grecofilii și rusofilii foloseau forma Hristos. Iubitorii limbii române adevărate foloseau Christos ori Cristos. Uneori, sub influențe intelectuale mai mult sau mai puțin corecte, apăreau și formele Crist și Christ.
De pildă, Episcopul Ghenadie al Argeșului, pe numele complet Ghenadie Țeposu, folosește în traducerile sale nou-testamentare forma Iisus Christos (de pildă, în Evanghelia Populară sau Sacra Scriptură a Noului Testament. Tradusă după originalul elinesc, și însoțită de argumente și de reflexiuni morale, Tipografia Ione Weiss, București, 1868).
Merită observat faptul că Episcopul Ghenadie, unul dintre sfinții ierarhi încă necanonizați, a fost și un excepțional poliglot cunoscând foarte bine limbile clasice slavonă, greacă și latină, alături de franceză și germană. Este unul dintre motivele pentru care a păstorit unsprezece ani capelele ortodoxe din Leipzig ale Românilor și Grecilor. A fost unul dintre întemeietorii revistei ”Biserica Ortodoxă Română” (în continuare vie). A depus un efort uriaș în traducerea în limba română a cântărilor liturgice în greacă. Și, de asemenea, a fost un excepțional predicator. Adică un foarte bun cunoscător al limbii române, nu doar al unor limbi străine (cum sunt prea mulți astăzi, din păcate).
Dăm această pildă pentru că, de curând, un domn indignat de folosirea formei Christos mi-a adus drept argument câteva articole de ziar. În care, pe scurt, se pretinde că „în greacă se scrie Hristos, deci așa trebuie să scriem”. Autorii afirmației sunt uneori necunoscători ai limbii grecești vechi. Alteori, totuși, sunt cunoscători, mai mult sau mai puțin avansați, ai acesteia. Ca urmare, este de datoria lor să știe că X vechi grecesc NU era H, ci C sau Ch, în funcție de dialect. Iar să pretinzi că limba română ar trebui să își schimbe pronunția pentru că și-a schimbat-o greaca, este deja rasism patologic.
Totuși, unii dintre susținătorii formei greșite Hristos, ajung să arunce injurii la adresa celor care folosesc sau susțin altă grafie. Ar fi de întrebat dacă sunt conștienți că astfel îi insultă direct pe toți ierarhii români, pe toți clericii și călugării români care au folosit și folosesc asemenea grafii. Printre care și sfinți, precum Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae.
O să amintim aici faptul că orice țară este ținta influențelor străine.
Prietenia între țări și popoare este, în această lume supusă răului, o lozincă frumoasă, dar numai atunci când „prietenele” au destulă putere. Căci devine literă moartă atunci când interesele o cer – de pildă atunci când scade prea mult puterea țării „prietene”, poporului „prieten”.
Mai este o situație în care se proclamă „prietenia”, chiar între două țări sau popoare cu disproporție uriașă de putere: atunci când condițiile geografice sau geostrategice fac nerentabile raporturile directe de forță.
Dar în toate situațiile în care se proclamă „prietenia între țări/popoare”, fiecare parte încearcă să o influențeze pe cealaltă (să le influențeze pe celelalte) în favoarea sa.
Este o realitate elementară, pe care numai cei îndoctrinați să fie sclavi nu o văd.
Mai merită amintit și că nu orice influență străină este rea.
De pildă, influența sticlăriei germane a născut în Transilvania fenomenul minunat al picturii pe sticlă.
Coloanele egiptene au născut coloanele grecești și din acestea toate coloanele folosite în biserici.
Cupola partă/persană a dat fascinantele cupole ortodoxe.
Etc.
Vedem aici că influențele străine sunt benefice DACĂ se ia din ele DOAR ce este de folos și se ADAPTEAZĂ la specificul național.
Iarăși avem de-a face cu un truism, cu un adevăr absolut și evident.
Însă influențele străine DIRIJATE sunt o formă de război de cucerire.
Și Românii au avut și au parte de multe asemenea influențe.
Cităm pe scurt influența turcească, influența islamică, influența germană, influența grecească, influența rusească etc.
Un exemplu privind influența grecească dirijată îl găsim la Constantin V. Obedeanu (de pildă, în cartea Grecii în Țara Românească…, București, 1900, care în chip ”miraculos” nu a mai fost editată!).
Altul la Ionel Zeană, Vulturii Pindului, București, 2002.
Despre influența rusească dirijată ar trebui să fie absurd să mai argumentăm. Din secolul al XVII-lea, pretențiile Moscovei ori Sankt Petersburgului de „salvatori ai Creștinilor” au fost atât de repetate încât unii le cred și astăzi – cu toate că milioane de Români au plătit cu sânge „salvarea” rusească. Iar forma sovietică a influenței rusești dirijate a fost și mai distructivă.
De această influență sovietică ține înlocuirea lui Christos cu Hristos în scrierea Ortodocșilor din România.
Este un fapt pe care cei mai mulți nu îl cunosc.
Dar profesorii și teologii care susțin grafia sovietică Hristos știu asta. Dar o fac și pentru că sunt grecomani (= admiratori fanatici ai Grecilor; definiție din Marele Dicționar de Neologisme, 2000). Și își închipuie că este bine să se folosească de o schimbare impusă de Sovietici pentru a-și promova Grecismul.
Că măsura trecerii obligatorii și generale de la forma Christos la Hristos a fost impusă de Sovietici se vede clar din faptul că teologii din România, mireni sau clerici, care foloseau formele Christos ori Cristos înainte de 1944 și nu au fost uciși de Sovietici trec, toți, la grafia Hristos.
De pildă, în 1936, în Românism și Ortodoxie (click aici pentru descărcare), Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae folosește exclusiv grafia Christos.
După ocupația sovietică, toate lucrările sale apar cu grafia Hristos.
Mi se pare mai mult decât trist că la 35 de ani de la Revoluția din Decembrie încă se păstrează asemenea norme de sorginte bolșevică. Și la fel de grav că unii socotesc necesar să se folosească de ele pentru degradarea limbii române.
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
P.S. Poate merită să amintim că tendința grecizantă a fost foarte puternică până în 1918. Ortodoxia Transilvăneană, bine așezată cultural de la Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, a oprit această alunecare. Însă 1944 a adus demonica ocupație sovietică și toate relele ei. Printre care și rusificarea, inclusiv a numelui lui Iisus Christos în limba română. Ne rugăm lui Dumnezeu ca ierarhii noștri cu rădăcini ardelenești – fie ele transilvane, moroșene, crișane sau bănățene – să își găsească răgaz și putere pentru a șterge această urmă a Persecuțiilor Bolșevice.
P.P.S. Prima ediție a textelor biblice tipărită cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române este Noul Testament apărut al Tip-Litografia Cărților Bisericești, București, „în ɖilele Maiestății Sale iubitorul de Christos Regelui României Carol I”, anul 1886. După cum se poate vedea și în fragmentul citat, grafia aleasă de Sfântul Sinod în 1886 este Iisus Christos. De altfel, singura cu adevărat potrivită pentru limba română.
Cântarea Mariei. Despre neamuri sau generații
Și a zis Maria: Mărește sufletul meu pe Domnul! Și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul Meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Căci, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile.
Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic și sfânt este numele Lui. Și mila Lui în neam și în neam spre cei ce se tem de El.
Făcut-a tărie cu brațul Său, risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor. Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri și i-a înălțat pe cei smeriți, pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăți și pe cei bogați i-a scos afară deșerți.
Sprijinit-a pe Israel, sluga Sa, ca să-și aducă aminte de mila Sa, precum a grăit către părinții noștri, lui Avraam și seminției lui până în veac. (Luca 1.46-55)
Iată aici Cântarea Mariei – denumită așa în subtitlul de la Luca 1 – în traducerea în limba română (împărțirea textului în alineate ne aparține).
Față de această traducere, în ultima vreme (2020-2024) s-au ridicat unele voci care, după traducerile în limba engleză, susțin că la Luca 1.48 în loc de neamuri ar trebui generații.
La Luca 1.48 avem în română
că a căutat spre smerenia roabei Sale. Căci, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile.
iar în greaca veche
ὅτι ἐπέβλεψεν ἐπὶ τὴν ταπείνωσιν τῆς δούλης αὐτοῦ. ἰδοὺ γὰρ ἀπὸ τοῦ νῦν μακαριοῦσίν με πᾶσαι αἱ γενεαί·
(în trecut se scria fie cu minuscule, fie cu majuscule/unciale; manuscrisele nou-testamentare vechi sunt primordial scrise cu minuscule)
Deci noua „piatră de poticnire” este cuvântul vechi elin γενεαί (gheneai).
Într-adevăr, acest cuvânt este tradus ca generații în mod repetat atât în engleză (generations) cât și în franceză (générations).
Mai mult, la Luca 1.50 avem
Și mila Lui în neam și în neam spre cei ce se tem de El.
unde „neam și neam” este în greacă γενεὰς καὶ γενεὰς (gheneas cai gheneas – sau, după pronunția grecii moderne, gheneas chi gheneas).
Și aici traducerile străine spun „generație și generație” sau, de fapt, „(din) generație în generație”.
Tot ca generații apare tradus γενεαί în engleză (sau franceză) și la Matei 1.17; 12.39, 41-42, 45 etc.
Este potrivit, prin urmare, să folosim și în română varianta generații pentru Luca 1.48 și celelalte locuri în care apare γενεαί ?
Pentru început, o interesantă observație.
Pluralul acesta γενεαί sau „gheneai” vine din singularul γενεά (ghenea). Care este tradus în engleză ca „rasă, familie, generație” (cf., de pildă, biblehub).
Deci, pe primul loc sunt rasă și familie, dar traducătorii de limbă engleză (și franceză) preferă să spună generație (generații)!
Aici un rol fundamental îl are purtarea Vesticilor față de lucrarea unui strămoș al Românilor, Sfântul (Fericitul) Ieronim: Vulgata, prima traducere integrală a Bibliei în limba latină.
Născut și crescut într-o latură a spațiului etnogenetic românesc, Ieronim a folosit o latină specifică, populară, de unde și numele de Vulgata (= Populara) pentru traducerea lui.
La Luca 1.48 textul din Vulgata este
quia respexit humilitatem ancillae suae. Ecce enim ex hoc beatam me dicent omnes generationes.
(cf. Nova Vulgata. Bibliorum Sacrorum Editio, Libreria Editrice Vaticana, 1986, p. 1945)
Iată, deci, originea lui generații din traducerile contemporane.
Dar ce înseamnă în latina populară dalmato-carpatică acest generationes ?
Ei bine, poate însemna „cei născuți din același urmaș” sau „cei cu aceeași origine”, adică neam, poate însemna urmași sau poate însemna generații. Dar γενεά (ghenea) cu toate formele lui? Ce înseamnă acesta? Și acest lucru, după cum am văzut mai sus!
Pe scurt, avem în textul biblic o interesantă ambiguitate.
Dacă se termină generațiile cu A Doua Venire a Mântuitorului, încetează oare Creștinii să o fericească pe Maica Domnului?
Dacă Duhul Sfânt a spus că toate popoarele sau etniile o vor ferici pe Maica Domnului, de ce nu a folosit Sfântul Apostol și Evanghelist Luca alt termen, de pildă ethnos (ἔθνος) ca la Luca 21.10?
Și dacă va răspunde cineva „pentru că așa a zis Fecioara Maria”, întrebarea rămâne: de ce nu a folosit Măicuța Domnului un cuvânt mai clar?
Și, nu, nu vă luați după explicații intelectualiste și atee, de tipul „așa se vorbea” sau „așa vorbea”; cea care de la Duhul Sfânt a primit atâtea binecuvântări, cea care asculta desăvârșit de Dumnezeu, a rostit ceea ce știa că trebuie rostit după Dumnezeu.
Deci, duhovnicește, de ce s-a folosit gheneai și nu ethnos, de pildă?
Părerea mea este că Duhul Sfânt a rânduit astfel pentru a cuprinde în același cuvânt și continuitatea cinstirii (fericirii) Maicii Domnului, dar și universalitatea cinstirii (fericirii) Maicii Domnului.
Ceea ce face, pentru limba română, ca neamurile să fie cea mai bună traducere pentru gheneai. Căci include și continuitatea (ca generații) și universalitatea (prin popoare).
Căci cuvântul neam care a trecut din română și în maghiară1 are toate aceste înțelesuri.
Și cum neam înseamnă și generație (precum în din neam în neam), și popor, oricare dintre adepții uneia dintre variante ar trebui să fie mulțumit de folosirea lui.
Încercarea de a absolutiza doar unul dintre cele două înțelesuri mi se pare încercarea de a sărăci bogăția pe care Însuși Duhul Sfânt a sădit-o în Scripturi.
Mai curând se cuvine să mulțumim lui Dumnezeu pentru că bogăția limbii române îngăduie păstrarea acestei duhovnicești ambiguități.
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
1 Cuvântul neam este pretins de unii a veni din maghiară, deși este evident că forma maghiară vine din română. Originea slavă este posibilă – și în contextul actual al cercetărilor cea mai probabilă.
Însă există și posibilitatea unei origini celtice. În irlandeză există neamh (h nu se aude) cu înțelesul de boltă cerească sau Rai. La prima vedere nu este o legătură semantică, dar ideea „unității oamenilor sub același cer” apare în mai multe culturi (ex.: cea chineză). În raport cu migratorii – care călătoreau din alte locuri către alte locuri – Românii rămân singurii „sub același cer”. Iarăși, în multe culturi apare o legătură între cer și autoritatea supremă a țării/poporului. Împărați „cerești” sunt și cei din Roma, și cei din China sau Japonia. La fel mulți alți conducători. Prin raportarea continuă a Românilor la un singur Împărat Ceresc și respectiv la unul singur pământesc apare posibilitatea extrapolării semantice de la cer la cei cuprinși sub stăpânirea celui cer. Sunt, desigur, ipoteze la care este mult de lucru.
Originea veche a cuvântului în irlandeză este arătată de vasta lui întrebuințare în construcția unor cuvinte în care este folosit aproape fără conștientizarea sensului inițial.
Cuvântul neamh este folosit pentru construirea în irlandeză atât a unor termeni pozitivi cât și negativi prin raportare la cer/Cer. Așa este toineamh, un somon vioi, puternic, săltăreț. Dar și neamh-mhaitheach cu înțelesul de (cineva) întunecat (posomorât), arogant și ciudat (irațional) – toate în același timp, nu separat. Taitneamh, care ad-litteram ar însemna „aproape de cer/bolta cerească” este un verb ce înseamnă a străluci, a mulțumi, a satisface și chiar a se îndrăgosti (thug sé taitneamh di înseamnă „m-am îndrăgostit de ea”). În alte cuvinte compuse neamh are funcția de a arăta unirea între două sau mai multe părți (suaithneamh este „întâlnirea unor ape/râuri” sau „confluența unor ape/râuri”). Aigneamh – prepoziția aig (ag) + neamh – înseamnă vioi, vesel, vivace. Etc.
Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (V). Propunere pentru Epistola a II-a a Sfântului Apostol Ioan
Câteva cuvinte de început
După cum am amintit în eseul dinainte, limba greacă veche este principala limbă pentru cele mai vechi manuscrise ale Bibliei. De aceea, vom folosi și noi manuscrisele în greaca veche drept punct de plecare pentru înțelegerea traducerii celei mai bune în limba română1.
Subliniem aici faptul că ceea ce propunem este după cât putem înțelege noi, cu puțina noastră pricepere duhovnicească și lumească. De aceea propunem, lăsând ca cei mai pricepuți decât noi să aleagă ceea ce este bun – dacă este ceva bun – din puținul pe care noi îl punem înainte.
Ca o primă notă, o să ne oprim puțin asupra cuvintelor
scrisoare și epistolă.
De ce nu sunt numite, oare, scrisori acele scrisori ale Apostolilor din Noul Testament?
Nu am putut primi pentru asta, multă vreme, nicio explicație logică de la cei care sunt pasionați de traducerea Bibliei. De fapt, nici măcar nu se interesaseră vreodată de subiect. Totuși, până la urmă cineva mi-a dat o explicație pe care o parafrazez în următoarele rânduri.
Mergând pe sensurile originare, epistola ar fi o scrisoare cu caracter general, un fel de trimitere de știri urbi et orbi; în timp ce scrisoarea ar fi o trimitere de știri cu țintă precisă, cu anume adresanți sau un anume adresant. Deoarece aceste scrisori apostolice au fost primite de Biserică drept universal folositoare se folosește pentru ele termenul de epistole.
Altcineva spunea că s-ar cuveni folosirea termenului de epistole pentru scrisorile sobornicești ale Apostolilor, și de scrisoare pentru cele cu destinatari cunoscuți (Filipeni, Efeseni, Tit, Timotei etc.). Asta cu atât mai mult cu cât expresia „epistole sobornicești” este pleonastică, de vreme ce epistola este „sobornicească” prin definiție!
Mi se pare dreaptă această părere, după care avem scrisorile Apostolilor către Tit, Timotei, Filipeni etc. și epistolele Apostolilor care, implicit, sunt sobornicești sau universale.
Dar, desigur, aceasta este o precizie cu mică greutate în context. Totuși, voi folosi forma Epistola nr. a Sfântului Apostol numele, fără pleonastica precizare „sobornicească”. Iar scrierile cu adresant ale Sfinților Apostoli, Scrisoarea către numele a Sfântului Apostol Pavel (fiind singurul ce are asemenea cărți nou-testamentare).
O greșeală de la începutul Epistolei a II-a a Sfântului Apostol Ioan
Plecăm de la începutul scrierii biblice numită A doua epistolă (sobornicească) a Sfântului Apostol Ioan; mai precis, de la primele trei versete (despre împărțirea pe capitole și versete, poate altădată).
Traducerea obișnuită în limba română2 este următoarea:
Preotul, către aleasa Doamnă și către fiii ei, pe care ei îi iubesc întru adevăr și nu numai eu, ci și toți care au cunoscut adevărul, pentru adevărul care rămâne în noi și va fi cu noi în veac:
Har, milă, pace fie cu voi, de la Dumnezeu-Tatăl și de la Iisus Hristos, Fiul Tatălui, în adevăr și în dragoste. (III Ioan 1.1-3)
De când am început să citesc într-adevăr Biblia (în 1992), am văzut că traducerile felurite (Cornilescu, alte traduceri protestante, felurite versiuni ortodoxe) au forme identice sau aproape identice ale acestui început de epistolă. Scrisoarea este, ca și celelalte două ale Evanghelistului Ioan, plină de dragoste și adevăr. De aceea, atunci când am obținut Noul Testament în greaca veche, a fost unul dintre primele texte pe care le-am citit.
Iată originalul grecesc:
Ὁ πρεσβύτερος ἐκλεκτῇ κυρίᾳ καὶ τοῖς τέκνοις αὐτῆς, οὓς ἐγὼ ἀγαπῶ ἐν ἀληθείᾳ, καὶ οὐκ ἐγὼ μόνος ἀλλὰ καὶ πάντες οἱ ἐγνωκότες τὴν ἀλήθειαν, διὰ τὴν ἀλήθειαν τὴν μένουσαν ἐν ἡμῖν, καὶ μεθ’ ἡμῶν ἔσται εἰς τὸν αἰῶνα:
ἔσται μεθ’ ἡμῶν χάρις, ἔλεος, εἰρήνη παρὰ θεοῦ πατρός, καὶ παρὰ Ἰησοῦ Χριστοῦ τοῦ υἱοῦ τοῦ πατρός, ἐν ἀληθείᾳ καὶ ἀγάπῃ. (III Ioan 1.1-3)
Transliterarea mea1:
Ho presbiuteros eclectei kiuria kai tois tecnois aiutes, hus ego agapo en aleteia, kai uc ego monos ala kai pantes hoi egnoketes ten aleteian, dia ten aleteian ten menusan en hemin, kai met hemon estai eis ton aiona:
Estai met hemon haris eleos eirene para Teu Patros, kai para Iesu Kristu tu Hiuiu ton Patros, en aleteia kai agape. (III Ioan 1.1-3)
Textul grecesc m-a uimit, pentru că, în ciuda foarte slabelor mele cunoștințe de greacă veche, mi-a dezvăluit multe înțelesuri deosebite (unele profund deosebite!) de varianta obișnuită.
Ca să înțelegeți uimirea mea, o să dau o pildă; una între mai multe.
Și, chiar dacă nu cunoașteți greaca veche, sau o cunoașteți mai puțin, veți înțelege dacă plecăm de la un text mai scurt și ușor de înțeles: începutul Rugăciunii Domnești – Tatăl nostru.
Această rugăciune se numește Domnească, deoarece ne-a fost dată chiar de Împăratul sau Domnitorul nostru Iisus Christos.
În Noul Testament, ea apare pentru prima oară în Evanghelia după Matei.
Și așa cum a fost împărțită prin secolul al XII-lea în capitole și versete, găsim începutul Rugăciunii Domnești la Capitolul 6, versetul 9 din Evanghelia după Matei (notat de noi Matei 6.92).
Deci voi așa să vă rugați: Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău (Matei 6.9)
Sau, după originalul grecesc,
Οὕτως οὖν προσεύχεσθε ὑμεῖς: Πάτερ ἡμῶν ὁ ἐν τοῖς οὐρανοῖς, ἁγιασθήτω τὸ ὄνομά σου (Matei 6.9)
Transliterarea mea:
Hutos un proseiuheste hiumeis: Pater hemon ho en tois uranois, agiasteto to onoma su (Matei 6.9)
Este de observat aici că Tatăl nostru se scrie în greaca veche Πάτερἡμῶν, transliterat Pater hemon.
În paralel, avem în al treilea verset din Epistola a II-a a Sfântului Apostol Ioan forma
„Har, milă, pace fie cu voi”
care în originalul grecesc este
„ἔσται μεθ’ ἡμῶν χάρις, ἔλεος, εἰρήνη”
transliterat fiind
„Estai met hemon haris eleos eirene”
Ceea ce, tradus ad-litteram, înseamnă
„Fie cu noi har, milă, pace”
Am amintit textul din Tatăl nostru, deoarece acel „hemon” din „Pater hemon” (Πάτερ ἡμῶν), totdeauna tradus cu „nostru” și în Rugăciunea domnească, și în alte părți, devine aici, dintr-o dată, „voi”.
Am discutat cu Înaltul Bartolomeu Anania această ciudată (=greșită) traducere, care, spre tristețea mea, am găsit-o și în versiunea sa de traducere a Bibliei. și mi-a recunoscut ceea ce presupusesem și eu, că este o preluare fără cernere a traducerilor mai vechi – sau o preluare fără cernere după Vulgata.
Iar aici merită să facem o mică paranteză.
Cam între anii 347 și 420 a trăit Sfântul Ieronim, unul dintre străbunii noștri cei mai cunoscuți – dar pe care cei mai mulți Români l-au uitat ca străbun.
Este unul dintre străbunii noștri deoarece atunci când s-a născut latina macedo-carpatică, folosită din Grecia și Slovenia de astăzi până cel puțin în Crimeea, era deja închegată în formele devenite esența limbii române. De asemenea, exista închegată o bogată spiritualitate locală – esențială pentru Cultura Română Veche. Spiritualitate exprimată și prin așa-numitele școli străromâne, dar și prin personalități precum Sfântul Ieronim, Sfântul Niceta de Remesiana, Sfântul Ioan Casian, Sfântul Dionisie cel Mic (Smerit) și mulți alții. În această privință recomandăm Istoria literaturii dacoromane de Mihail Diaconescu, celelalte scrieri pe subiect ale acestuia, precum și materialele despre primele veacuri române ale unor Artur Silvestri, I. G. Coman, Dumitru Stăniloae etc.
Ei bine, dacă Ioan Casian este întemeietorul adevărat al monahismului în Vestul Europei – prin mânăstiri întemeiate lângă Roma și Marsilia –, iar Dionisie cel Mic este întemeietorul epocilor folosite și astăzi – determinând la Roma, din vechile arhive, anul Nașterii Domnului –, Sfântul Ieronim este primul care traduce în întregime Biblia în limba latină.
Și pentru că a folosit pentru această traducere mai ales latina „populară” (latina macedo-carpatică în care crescuse), traducerea aceasta s-a numit Vulgata.
Din păcate, ca operă a unui singur om, ba și făcută în mare grabă – și cu un efort supra-omenesc –, Vulgata are strecurate multe greșeli.
Printre care și aceasta amintită; în care în locul formei originale autorul pare să fi folosit o formulă liturgică în uz în patria sa (Dalmația, Prefectura Dacia).
De pildă, și în zilele noastre, de multe ori, în loc de „Capetele noastre Domnului să le plecăm!” în foarte multe locuri clericii spun la slujbă „Capetele voastre Domnului să le plecați!”.
O asemenea înlocuire pare să fi fost preluată de Sfântul Ieronim și în acest loc din Vulgata.
și, din nefericire, a fost preluată mai departe în multe traduceri ale Bibliei.
a să nu lungesc peste măsură discuția în acest eseu, voi trece de-a dreptul la propunerea pe care o facem pentru textul biblic amintit. Doritorii vor vedea în note scurta lămurire a versiunii – pe cât ne-a stat în putere. Îndemn la o citire (repetată) a scrisorii apostolice fără note, spre a-i simți duhul; doar apoi este de folos și urmărirea notelor.
Desigur, se prea poate ca cei care sunt cunoscători de greacă veche, dar și ai marilor discuții de înțelesuri lexicale și gramaticale, de traduceri și versiuni în felurite limbi, să aibă altă părere în vreun punct sau altul. Ne bucurăm și îndemnăm și noi, asemenea celor dinaintea noastră, cu aceeași subtilă aducere aminte: cine știe mai bine, mai bine să facă (fiind subînțeles de înțelepciunea veche românească și „dacă știi că nu știi mai bine, stăpânește-te ca să nu faci mai rău”).
A Doua Epistolă a Sfântului Apostol Ioan
propunerea Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
(Iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Trebuie să ne păzim de amăgitori.)3
1 Părintele4, Alesei Doamne5 și copiilor6 ei, pe care eu îi iubesc întru adevăr și nu doar eu, ci și toți cunoscătorii7 adevărului,
2 Pentru Adevărul care rămâne în noi și va fi cu noi în veac8:
3 Fie9 cu noi10 har, milă, pace, de la Dumnezeu-Tatăl și de la Iisus Christos, Fiul Tatălui, în adevăr și dragoste11!
4 Fericitu-ma nespus12, că am aflat pe unii din copiii tăi umblând întru adevăr13, precum primit-am poruncă14 de la Tatăl.
5 și acum rogu-te15, Doamnă, nu ca și cum ți-aș scrie poruncă nouă, ci pe aceea pe care noi o ținem16 de la început, ca să ne iubim unii pe alții17.
6 și aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui: aceasta este porunca, precum auzit-ați18 dintru început, ca să umblați întru iubire.
7 Pentru că mulți amăgitori au ieșit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Christos a venit în trup19; acesta este amăgitorul și antihristul.
8 Priveghiați-vă20 pe voi înșivă, ca să nu pierdeți ceea ce ați lucrat, ci să primiți plată deplină21!
9 Oricine se abate22 și nu rămâne în învățătura lui Christos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învățătura Lui, acela are și pe Tatăl și pe Fiul23.
10 Dacă cineva vine la voi și nu păstrează24 învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă [obște]25 și să nu-i ziceți: Te fericim26!
11 Căci cel ce-i zice: Te fericim! se face părtaș la lucrările lui cele rele27.
12 Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie28 și cu negreală29, ci nădăjduiesc să vin la voi și să vorbesc gură către gură, astfel ca bucuria noastră să fie deplină30.
13 Te îmbrățișează31 copiii surorii tale celei alese32!
*
Paralelă între traducerea clasică în limba română și propunerea noastră pentru Epistola a II-a a Sfântului Apostol Ioan
| A Doua Epistolă a Sfântului Apostol Ioan (propunerea Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea) | A doua epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan (traducerea clasică) |
| (Iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Trebuie să ne păzim de amăgitori.) 1 Părintele, Alesei Doamne și copiilor ei, pe care eu îi iubesc întru adevăr și nu doar eu, ci și toți cunoscătorii adevărului, 2 Pentru adevărul care rămâne în noi și va fi cu noi în veac: 3 Fie cu noi har, milă, pace, de la Dumnezeu-Tatăl și de la Iisus Christos, Fiul Tatălui, în adevăr și dragoste! 4 Fericitu-ma nespus, că am aflat pe unii din copiii tăi umblând întru adevăr, precum primit-am poruncă de la Tatăl. 5 și acum rogu-te, Doamnă, nu ca și cum ți-aș scrie poruncă nouă, ci pe aceea pe care noi o păstrăm de la început, ca să ne iubim unii pe alții. 6 și aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui: aceasta este porunca, precum auzit-ați dintru început, ca să umblați întru iubire. 7 Pentru că mulți amăgitori au ieșit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Christos a venit în trup; acesta este amăgitorul și antihristul. 8 Priveghiați-vă pe voi înșivă, ca să nu pierdeți ceea ce ați lucrat, ci să primiți plată deplină! 9 Oricine se abate și nu rămâne în învățătura lui Christos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învățătura Lui, acela are și pe Tatăl și pe Fiul. 10 Dacă cineva vine la voi și nu păstrează învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă [obște] și să nu-i ziceți: Te fericim! 11 Căci cel ce-i zice: Te fericim! se face părtaș la lucrările lui cele rele. 12 Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie și cu negreală, ci nădăjduiesc să vin la voi și să vorbesc gură către gură, astfel ca bucuria noastră să fie deplină. 13 Te îmbrățișează copiii surorii tale celei alese! | Iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Trebuie să fugim de amăgitori. 1 Preotul, către aleasa Doamnă și către fiii ei, pe care ei îi iubesc întru adevăr și nu numai eu, ci și toți care au cunoscut adevărul, 2 Pentru adevărul care rămâne în noi și va fi cu noi în veac: 3 Har, milă, pace fie cu voi, de la Dumnezeu-Tatăl și de la Iisus Hristos, Fiul Tatălui, în adevăr și în dragoste. 4 M-am bucurat foarte, că am aflat pe unii din fiii tăi umblând întru adevăr, precum am primit poruncă de la Tatăl. 5 și acum te rog, Doamnă, nu ca și cum ți-aș scrie poruncă nouă, ci pe aceea pe care noi o avem de la început, ca să ne iubim unii pe alții. 6 și aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui; aceasta este porunca, precum ați auzit dintru început, ca să umblați întru iubire. 7 Pentru că mulți amăgitori au ieșit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul și antihristul. 8 Păziți-vă pe voi înșivă, ca să nu pierdeți ceea ce ați lucrat, ci să primiți plată deplină. 9 Oricine se abate și nu rămâne în învățătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învățătura Lui, acela are și pe Tatăl și pe Fiul. 10 Dacă cineva vine la voi și nu aduce învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă și să nu-i ziceți: Bun venit! 11 Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaș la faptele lui cele rele. 12 Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie și cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi și să vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină. 13 Te îmbrățișează fiii surorii tale celei alese. |
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
P.S. Am folosit în versiunea noastră semnul exclamării („!”) acolo unde am socotit că acesta este impus de text, conform normelor noastre (românești) de folosire a semnelor de punctuație.
1 Vom folosi pentru textul grecesc în primul rând New Greek Testament, 4th Revised Edition (Greek Edition), United Bible Society, London, 1993; secundar The Holy Bible in the Original Hebrew and Greek, Myer Levi Letteris și Westcott and Hord, Ed. Elwood G. Tewksbury, Boston-Hartford, 1888 (în format pdf pe archive.org). Dar și situri precum http://greekbible.com
2 Pentru traducerea în limba română folosim Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2019. Acolo unde se va întâmpla să folosim alte versiuni vom preciza.
3 Acest subtitlu nu face parte din cuvântul revelat al Scripturii. Este o scurtă prezentare a textului, adăugată târziu. Biserica folosește asemenea subtitluri doar pentru orientarea credincioșilor și memorare, niciodată în textele liturgice, canonice etc. De aceea sunt puse în paranteze.
4 Termenul vechi-grecesc folosit aici (presbiuteros) are și înțelesul de vârstnic, bătrân, dar și pe cel de preot, cleric. Deoarece aici Apostolul Ioan vorbește cu Biserica (Doamna) și toți credincioșii, înțelesul este de cleric, purtător al Preoției. Dar este și un joc de cuvinte. Pe de-o parte, deoarece Sfântul Apostol Ioan era deja bătrân când a scris această epistolă (având peste 60 de ani, poate chiar peste 80). Pe de altă parte, pentru că vorbește ca îndrumător al adresanților, copiii Bisericii. În limba română cuvântul cu aceleași înțelesuri ca presb(i)uteros este părintele. În limba română părinte se folosește la singular fie în documente oficiale, fie atunci când tatăl este în vârstă, fie când este vorba despre un cleric (diacon, preot sau episcop, ori chiar, ca aici, apostol). Atitudinea părintească a Apostolului Ioan, arătată în această epistolă, face şi mai firească traducerea.
5 Este limpede – și din vechime înțeles – că termenul Aleasa Doamnă folosit aici se referă la o Biserică locală. Salutarea de sfârșit (Te îmbrățișează copiii surorii tale celei alese) arată limpede că Apostolul Ioan vorbește de la o biserică spre alta. Cuvântul este de mare însemnătate, căci arată ființarea bisericilor locale încă din vremurile apostolice, faptul că ele sunt văzute ca de sine stătătoare – căci o Doamnă este o Stăpână (pe sine și pe casa sa). Pe de altă parte, respingem traducerea „către aleasa Doamnă/doamnă”, pentru că Apostolul Ioan nu folosește o asemenea expresie formală ci, dimpotrivă, una apropiată, caldă, ca și în restul epistolei. De pildă nu avem aici „προσ” (pentru) ori „τῷ” (lui…, către…), ca să spunem că s-a spus „către”. Socotim că doar traducerea de față exprimă și căldura Părintelui Apostol către Biserica locală căreia îi scrie, cât și cinstea acesteia.
6 Termenul vechi-grecesc folosit aici (teknois) poate să aibă înțelesul de copii sau, contextual, de fii. Încercarea limpede a Sfântului Apostol Ioan de a-i cuprinde pe toți credincioșii face ca excluderea femeilor printr-o traducere rigidă (fiii) să fie (foarte) nepotrivită. Mai mult, fiii pot avea orice vârstă. Însă și aici, ca și în celelalte scrieri ale sale, Apostolul Ioan face apel la ierarhia dragostei. Dacă el este părintele, se înțelege că ei sunt copiii. De altfel și Sfântul Apostol Pavel privește pe cei pe care i-a adus la lumină ca fiind copiii săi (Galateni 4.19). Ca urmare, cuvântul potrivit aici este copiii. La fel și mai jos. Este de observat că sunt mai multe traduceri în limba engleză ce folosesc, foarte drept, termenul de children – de obicei cel mai potrivit pentru „teknois”.
7 Din punctul nostru de vedere termenul grecesc folosit aici „ἐγνωκότες” poate fi tradus cel mai bine prin „cunoscătorii”. Forma care, poate, ar fi și mai corectă, „știutorii” sau „cei care știu”, este greu de înțeles astăzi. Atât forma grecească, dar și această traducere, presupun și o cunoaștere anterioară a adevărului, dar și o rămânere în adevăr. Ni se pare că au cunoscut este mai puțin sugestiv pentru permanența stării decât cunoscătorii. Totodată, este o variantă mai personală, și prin aceasta ni se pare mai apropiată de duhul epistolei.
8 Aici Sfântul Apostol Ioan arată faptul că noi, Creștinii, rămânem în veac, după cum a spus Domnul atâata vreme cât suntem în adevăr și adevărul în noi. De aceea am folosit majuscula pentru Adevăr, căci Fiul este Adevărul pe care Îl mâncăm la Împărtășanie, Cel care rămâne în noi și noi în El câtă vreme stăm în adevărul Luii. Care, după cum arată repetat Apostolul Ioan, este iubirea adevărată.
9 Textul vechi-elin spune „Ἔσται μεθ’ ἡμῶν ” („estai met hemon” sau „esti met imon” ca pronunție). Ad-litteram înseamnă „Fie cu noi”. Am preferat o traducere care păstrează forma originală. Inclusiv pentru faptul că estai (fie) ca început al frazei arată autoritatea apostolică de a lega și dezlega (Matei 18.18). Avem aici o exprimare ce arată subtil că urarea Apostolului Ioan este mai mult decât o formulă – fie ea politicoasă ori caldă –, este o binecuvântare cu putere (Matei 7.28-29).
10 Termenul vechi-grecesc folosit aici (hemon) este exact același cu cel folosit în Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru). Și înseamnă „noi”, „al nostru”. Multe traduceri, în multe limbi, păstrează greșeala făcută aici în Vulgata (Biblia tradusă în latină de străbunul nostru Ieronim). Termenul este îmbrățișător, cuprinzând pe Părinte (Apostolul Ioan) și copiii Alesei Doamne într-un singur har, o singură milă, o singură pace a lui Dumnezeu, prin Iisus Christos Domnul.
11 În originalul grec se folosește forma „ἐν ἀληθείᾳ καὶ ἀγάπῃ”, pe care am tradus-o ca atare. Aceasta deoarece a fost preferată de autor, deși putea foarte bine să scrie „ἐν ἀληθείᾳ καὶ ἐν ἀγάπῃ” („în adevăr și în dragoste”). Ca urmare, credem că Duhul Sfânt a subliniat prin această formă unitatea organică dintre adevăr și dragoste. Căci așa cum Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este adevărul, deci adevărul există doar în iubire, și iubirea există doar în adevăr; iar acest principiu ni se pare exprimat prin forma originală grecească și, respectiv, această traducere în română. A se vedea și nota 10.
12 Și aici, ca în toată epistola, cuvântul autorului este o deplină unire între statura de Părinte al Creștinilor și smerenie. Deși în limba română pentru expresia Ἐχάρηνλίαν (Eharen lian) se impune gramatical o anume formă pronominală, în greaca veche lipsește (nu este, de pildă, un ἐγὼἐχάρηνλίαν). Am ales pentru cuvântul ἐχάρην traducerea fericire (respectiv, fericitu-ma), și deoarece ca salutare se traduce așa în limba română. Spunem „i-a fericit pe ei” sau „i-a felicitat pe ei”, nu „i-a bucurat pe ei”. Amintim aici că și a felicita înseamnă a ferici. Dar am ales termenul fericire și din altă pricină! Este o deosebire mare între bucurie și fericire, chiar dacă adesea sunt folosite ca sinonime: fericirea este bucurie deplină. Accentuarea făcută prin nespus arată că este vorba despre o asemenea bucuriedeplină, adică fericire. Iar faptul că are această fericire nespusă pentru că sunt pe calea mântuirii copii Bisericii (locale) este o mărturie a iubirii covârșitoare a Apostolului Ioan pentru ei. Ceea ce aduce în română plinătatea duhului epistolei în original. Asupra altor înțelesuri ale expresiei vom reveni mai jos. Am ales pentru traducerea lui λίαν varianta nespus în loc de foarte, care este traducerea veche. Aceasta pentru că nespus ni se pare că aici are un înțeles mai puternic și exprimând exact duhul epistolei. A-l traduce prin nemărginit (altă variantă posibilă) mi s-a părut nepotrivit, deoarece la Dumnezeu există rânduială în toate, adică există margine (a se vedea nota anterioară și cea posterioară acesteia); pe când nemărginit putea să dea ideea de lipsă de măsură în bucurie/fericire, ceea ce este necreștinesc. Prin urmare, termenul ar fi fost impropriu și străin atmosferei scrierii de față.
13 Umblând pe calea care duce la Viață (Matei 7.13-14), adică trăind în Iisus Christos, Cel care este Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14.6). Nemărginirea desăvârșirii care este Dumnezeu și în Dumnezeu face ca urcușul să fie și el nesfârșit. Astfel omul care Îl iubește tinde să fie tot mai aproape de el, trecând prin noi începuturi către noi începuturi. Și această umblare se face prin adevărul iubirii, căci nu există dragoste fără adevăr, nici adevăr fără dragoste (fapt pe a care Apostolul l-a sugerat mai devreme, prin acea egalitate subtilă pusă între adevăr și dragoste în versetul anterior – vezi și nota de mai sus). De aceea ni se spune îngustă este calea care duce la viață, pentru că abaterea de la adevăr duce la pieire. Astfel încât iubirea este să umblăm după poruncile Lui (II Ioan 1.6), după cum Însuși ne-A zis: De mă iubiți, păziți poruncile mele (Ioan 14.15), și Dacă păziți poruncile mele, veți rămâne întru iubirea Mea (Ioan 15.10).
14 Această traducere pune, ca și originalul grecesc, pe un loc secundar primitorii (noi care am primit) față de Cel care a dat (porunca). Este o smerenie firească și implicită.
15 Forma rogu-te redă mult mai bine tonul cald, apropiat și părintesc al scrierii apostolice decât „te rog” (ce poate să fie, contextual, și formal, rece sau chiar ostil).
16 Termenul grecesc este εἴχομεν (eicomen sau icomen), ce are înțelesuri precum a ține, a păstra, a avea în proprietate, a fi strâns legat de, a deține etc. Înșelesul este legat aici, după cum Apostolul a arătat deja, și după cum se vede mai departe în epistolă, de faptul că porunca este dată de Dumnezeu oamenilor Lui. Iar aceștia se recunosc prin faptul că o țin sau păstrează, așa cum au primit-o. Ceea ce, de fapt, este însăși definiția Ortodoxiei de care ținem. Ca urmare, ni s-a părut că o avem redă mai puțin înțelesul duhovnicesc originar. Am șovăit între o ținem (care în limba română veche este cel mai potrivit) și o păstrăm (care este mai ușor de înțeles drept în româna de azi). Însă m-am hotărât pentru a ține căci redă mai bine realitatea lucrării vii și permanente de trăire a Legilor lui Dumnezeu exprimată de cuvântul creștin, biblic, εἴχομεν. Amintesc aici de faptul că înțelesurile cuvintelor creștine sunt de multe ori diferite de înțelesurile acelorași cuvinte în alt mediu. Aici eicomen reprezintă o unire activă, o unire realizată printr-o lucrare continuă, care în mediul creștin este aceea de a trăi întru Dumnezeu.
17 Termenul grecesc ἀλλήλους poate fi tradus, contextual, și „unii pe alții”, și mutual sau reciproc, și între noi. El cuprinde o relație de legătură și reciprocitate între părți. În limba română unii pe alții are însă, adeseori, un caracter vag, nedeterminat. Aici Apostolul Ioan vorbește despre iubirea dintre Creștini, deci există o delimitare clară a grupului de referință. Din acest punct de vedere o traducere mai bună este să ne iubim între noi. Dar din pricina înclinațiilor păcătoase din ultimele decenii există primejdia unei răstălmăciri a acestei forme, chiar dacă literar mult mai corectă. Cititorul trebuie să înțeleagă faptul că aici este vorba despre agape (iubire duhovnicească, spirituală) și respectiv despre iubirea duhovnicească între Creștini, între copiii Bisericii – privită și ca Biserică locală, și ca Biserica Universală.
18 Ca și la nota 12, avem o exprimare în care primitorii (aici, auditorii) sunt puși pe plan secundar, pentru că esențial este Cel care dă (aici, care grăiește, adică Duhul Sfânt, Cel care a grăit prin Apostoli). Ni se pare că formele acestea – ca primit-am sau auzit-ați – redau mai bine acest duh.
19 Aceşti amăgitori erau dochetiștii, o grupare gnostică din Orientul Apropiat ce nega realitatea trupului uman al Mântuitorului. Negarea avea fie forma nălucirii (pretenția că oamenii au văzut un trup deși nu exista unul), fie a aparenței (după care trupul ar fi fost unul (semi)eteric, dar oamenilor li se părea material). Lipsa asumării firii omenești – asumare imposibilă fără trup – făcea și imposibilă mântuirea oamenilor. Ca urmare, treptat dochetiștii au născocit un sistem complicat (cu un dumnezeu retras, un demiurg și numeroși arhoni), în care „mântuirea” este pierderea trupului („desprinderea de carne”). De la început și până la sfârșit dochetiștii au stat împotriva Adevărului, denigrând moștenirea apostolică și pe Dumnezeu. (Atunci când te străduiești să născocești un dumnezeu imaginar este evident că te-ai lepădat de Cel adevărat și îi stai împotrivă). Cuvântul biblic folosit (și) aici este sarx (sarki), un cuvânt ce înseamnă și carne și trup material („din carne și oase”, cum s-ar spune în română). Este un cuvânt ce arată foarte limpede că trupul lui Iisus Christos era trup omenesc în cel mai deplin înțeles. Sunt osândite astfel, proorocește, toate religiile care se pretind creștine însă neagă, într-un fel sau altul, deplina omenitate a lui Dumnezeu-Omul.
20 Cuvântul grecesc folosit este βλέπετε (blepete). Blepo (βλέπο) înseamnă a vedea (cu ochii tăi), a avea vedere, a zări, a vedea (un adevăr, o idee; a înțelege), a veghea, a supraveghea, a păzi cu privirea, a măsura din priviri etc. Cuvântul folosit de obicei în traducerile românești (păziți-vă) nu redă această „deschidere a ochilor”, această nevoie de a ne vedea pe noi înșine ca să ne păzim de rău, această nevoie de a fi treji. Toate acestea fiind exprimate prin legea păzirii prin/de vedere în textul original. Ca urmare, credem că privegheați-vă este cea mai bună traducere cu putință în română, deoarece redă toate cele trei înțelesuri originare: pază, privire, trezvie. Se poate folosi și vegheați-vă, însă în limba română a priveghea presupune o implicare personală și o dimensiune spirituală ce lipsesc din forma a veghea.
21 Acest cuvânt este același pe care îl găsim la Sfântul Apostol Petru (I Petru 1.7) și la Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 3.10-15): din tot ceea ce facem va rămâne doar ceea ce este făcut cu adevărat pentru Dumnezeu. Viața Creștinului este o luptă pentru unirea cu Dumnezeu și deplina lipire de el. Luptă în care și obișnuințele rele, dar și nepriceperea, clipele de slăbiciune etc. ne sunt piedici și chiar ispite, căci prin ele facem răul, chiar fără să ne dăm seama, pierzând răsplata ce am primi-o de la Dumnezeu pentru faptele bune.
22 Abaterea este ieșirea de pe Cale, Calea fiind Însuși Fiul lui Dumnezeu. El este și ținta, și drumul către țintă – căci fără El nu putem să ajungem la El. Drumul către Dumnezeu este inaccesibil slăbiciunii și neștiinței noastre. Dar ca Dumnezeu să ne ridice la El este imposibil atâta vreme cât suntem răi: suntem incompatibili cu El și acțiunea ar sta împotriva libertății noastre de a alege răul. De aceea Fiul lui Dumnezeu s-A făcut om, ca să ne arate cum omul se poate îndumnezei. El este Cuvântul lui Dumnezeu, iar cuvântul pe care ni l-A lăsat este Adevărul (Ioan 17.17). Acest cuvânt pe care ni l-A lăsat, numit de Apostol aici și poruncă, este calea către Viața Veșnică. De aceea ni se spune că îngustă este calea care duce la viaţă. Această îngustime poate să pară ciudată, însă de fapt ea reprezintă deosebirea dintre Adevăr (unic!) și minciuni (nesfârșit de multe). Cine alege să creadă minciunile s-a despărțit de adevăr (este un fapt evident, dar pe care mulți îl ocolesc și îl ascund cu furie). Iar despărțirea de adevăr este despărțire de Dumnezeu.
23 Cuvânt care arată deoființimea Tatălui și Fiului, adică faptul că împărtășesc aceeași ființă. Este o mărturisire a Dumnezeirii Fiului prin mărturisirea unimii cu Tatăl.
24 S-a tradus în română „nu aduce învățătura aceasta” deși în original se folosește termenul φέρει (ferei), adică a duce ceva (deci nu „a aduce”), a păstra ceva, a duce (ceva) mai departe, a continua o lucrare etc. Ca urmare sensul aduce este exact opus față de înțelesul biblic pentru φέρει (ferei), care înseamnă care păstrează sau duce mai departe (ține cu stăruință). Cuvântul φέρει (ferei) arată tocmai faptul că există o singură Învățătură a lui Dumnezeu și nu poate fi alta. Păstrezi această învățătură sau Îl pierzi pe Iisus, Cel care a dat-o, Îl pierzi pe Dumnezeu.
25 Cuvântul vechi-grecesc are și înțelesul de casă, dar și pe acelea de familie, de adăpost (pentru oameni), de avere (familială). Deoarece Apostolii au cercetat pe păgâni și în casele acestora, sau i-au primit în casele în care se aflau ca să îi învețe, această poruncă poate să pară stranie (și în contradicție cu porunca misionarismului creștin, a milosteniei și ospitalității). Dar dacă ne uităm și la celelalte înțelesuri, vedem că aici acasă înseamnă obștea creștină sau parohie, ori, respectiv, locașul de cult. Termenul eis oikian folosit aici, tradus de obicei prin în casă, începuse, în limbajul deja prigoniților Creștini, să însemne cei din biserică. Pentru că Liturghia se făcea în anumite case, ale celor mai îmbunătățiți Creștini. Tot așa apare și expresia casă împărătească, adică basilica, pentru acele case în care Împăratul venea la fiecare slujbă – de unde și termenul de biserică). Apostolul nu cere Creștinilor să lase în stradă un om din pricină că este eretic! Apostolul le poruncește să nu îl primească în biserică (locaș și comunitate), să nu îl trateze ca și cum ar fi creștin, să nu îi dea salutarea frățească a Creștinilor. Pentru că altfel ar însemna să se accepte erezia ca și cum ar fi egală cu adevărul – cei care îi primesc în obște se fac părtași la răspândirea rătăcirii, cum se arată mai departe în scrisoarea Sfântului Apostol Ioan. M-am gândit mult la forma „să nu-l primiți în obște”, care este mult mai corectă, dar nu m-am putut hotărî dacă este, totuși, cea potrivită, căci pierde alte înțelesuri față de termenul original.
26 Cuvântul original este același despre care vorbim și în nota 9, acela de fericire sau felicitare; în forma de aici, Te fericim (felicităm)! Acest salut creștin avea înțelesul de Fericit ești pentru că ești în Adevăr/cu Dumnezeu sau Te fericim că ești în Adevăr/cu Dumnezeu. Traducerea „Bun venit” ni se pare foarte departe de înțelesul biblic – fiind nevoie de forțări de tâlcuire pentru a o aduce la sensul inițial al textului. A ferici pe cineva – care apare și în Biblie, și în Cultura Veche Românească – este mult mai mult decât a-l întâmpina frumos ori cu bucurie: înseamnă o cinstire înaltă a stării lui, a principiilor după care se călăuzește. Sau, a unei stări ori gândiri particulare, atunci când există precizare. De pildă, fraza „Te fericesc pentru copiii tăi mulți și frumoși!” (perfect creștină dacă este adevărată). În această frază este imposibil de înlocuit te fericesc prin bun venit. Asemenea ni se pare foarte puțin potrivită înlocuirea lui „Te fericim!” prin impersonalul și departele de subiect „Bun venit!”. Care este tot o formă de salutare, e adevărat, dar foarte depărtată ca sens. Revenim la faptul că a ferici pe cineva înseamnă, în trăirea creștină, a recunoaște că este pe drumul către Rai. Sfântul Apostol Ioan îi previne pe Creștini să NU îi mintă pe cei rătăciți că sunt pe o cale bună! De ce? Spune îndată de ce, în următorul verset din epistolă.
27 Cuvântul ἔργοις (ergois) este pluralul lui ἔργον, ergon, adică meșteșug, îndeletnicire, lucrare (sistematică). Este mai mult decât fapta sau faptele, care pot să fie izolate, excepționale. Apostolul previne aici că un om ce nu păstrează Învățătura lui Christos, ci ține o răstălmăcire (erezie), împotrivindu-se astfel Apostolilor și Bisericii, lucrează răul. Deci nu doar „face (unele) greșeli/fapte rele”. Iar această lucrare a răului este în directă opoziție cu Biserica și cu rostul vieții creștine. Ca urmare părtășia (complicitatea) la aceste lucrări ale răului înseamnă pierderea lui Iisus Christos și a Tatălui (a se vedea și versetul 9 al acestei epistole pentru comparație). Părtășie care este legată și de mărturisirea sau nu a adevărului. Doar că atunci când cineva minte că sunt fericiți cei aflați în rătăcire, deja nu este doar lipsa mărturisirii adevărului, este împrăștierea minciunii, care este izvorul multor răutăți (Matei 24.11 și 24; Marcu 13.22; Ioan 8.31-59; I Timotei 4.1-2; I Ioan 2.4 etc.)..
28 Cuvântul original aici este χάρτου, sau chartu, care se poate traduce corect și prin hârtie, și prin papirus; căci papirusul era hârtia făcută de Egipteni din planta papirus (Cyperus papyrus). Din greaca veche a intrat în limba română în timpul formării acesteia, de aceea forma veche românească este cârtie. H-ul înlocuind pe C, precum s-a întâmplat și la Christos, prin influență slavă (mai puțin sau mai mult forțată). Termenul s-a folosit mai apoi în limba român și pentru alte feluri de hârtie..
29 În original, μέλανος (melanos), adică negreală, adică cerneală neagră făcută din funingine. Cuvântul cerneală, impus în ultimul secol, este în fapt identic semantic: din cerno, care înseamnă în rusă și slavonă negru, s-a făcut cerneală, așa cum din negru s-a făcut negreală; real și cerneală înseamnă în rusă/slavonă tot negreală. Impunerea slavonismelor sub ocupație sovietică a generalizat termenul slavic cerneală, înlăturându-l pe cel latinesc negreală (așa cum forma greco-latină Cristos ori Christos a fost înlocuită prin slavonismul Hristos). Desigur, este absurdă respingerea unui cuvânt doar pentru că este de origine slavonă; dar este sănătos și logic să fie înlăturate slavonismele impuse politic și mai ales deznaționalizator. În cazul de față, cerneală a căpătat un înțeles general, putând avea orice culoare. În vreme ce negreală redă înțelesul textual și simbolic al originalului din epistolă, același cu cel al expresiei populare românești: „e scris negru pe alb”. Mai mult, negreală dă natural și o anume aromă poetică, un parfum a vechimii textului, odată cu păstrarea înțelesurilor originare; iar acest fapt ni se pare de asemenea prețios.
30 Această frază arată în primul rând dimensiunle superioare ale comunicării orale față de cea în scris. Dacă ultima e superioară prin durabilitate și vârtute, prima este superioară prin complexitate, adaptabilitate, apropiere și bogăție. Comunicarea orală cuprinde o legătură față către față, sau gură către gură (cum se scrie aici), foarte personală. Astfel apare o contextualizare, inclusiv prin limbajul mimico-gestual, alături de auzirea tonului vocii, a ridicărilor și scăderilor intensităților sonore ș.a.m.d. Ceea ce dă valențe unice comunicării orale în raport cu cea scrisă. În al doilea rând, se vede în această frază însemnătatea Sfintei Predanii (Tradiții) în paralel cu Sfânta Scriptură: Apostolii și toți Creștinii primului veac le-au văzut cel puțin egale, dacă nu s-a întâmplat să fie un anume accent pe Predanie. Căci primirea Învățăturii lui Dumnezeu prin ascultarea vie a martorilor era mai deplină decât aceea prin scris (de unde și începutul foarte personal, de mărturie cunoscută direct prin Predanie, a Evangheliei după Luca). Această comunicare directă este, sau ar trebui să fie, ținta fiecărui Creștin. Acultarea de Biserică – ceea ce înseamnă însușirea prin trăire a Învățăturii de Credință – deschide urechile sufletului către Dumnezeu. Sfinții din Pateric vorbitorii cu îngerii, cu Moise ori alți sfinți din Ceruri sunt o regulă, nu o excepție. Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului!, ne arată Mântuitorul (Matei 28.20). Cel care a vorbit cu Saul, ridicându-l Apostolul Pavel, este Cel care a vorbit cu Mose în Sinai și cu Antonie cel Mare în Egipt, cu Teodora de la Sihla în Moldova sau cu Ilarion Felea în Crișana și Transilvania etc. Dar uitându-ne la aceștia vedem că prima lege pentru a-L auzi pe Dumnezeu este smerenia. De aceea mulți preferă să mintă că le vorbește Dumnezeu, pentru că sunt dependenți de mândrie. Așa cum sunt acei amăgitori amintiți în epistolă, cei care se abat de la Învățătura lui Christos etc..
31 Cuvântul vechi-grecesc folosit aici, Ἀσπάζεταί (Aspazetai) are înțelesul de a saluta prin îmbrățișare, sărutare frățească etc. Ca urmare traducerea Te îmbrățișează este foarte potrivită.
32 Bineînțeles, prin copiii surorii tale celei alese Sfântul Apostol Ioan îi desemnează pe Creștinii din Biserica (locală) în care trăia. Termenul sora ta cea aleasă consfințește ideea de Doamnă pentru fiecare Biserică locală. Există aici o viziune fractalică (înainte de apariția acestui termen!), în care Biserica este Mireasa lui Dumnezeu, Aleasa, deci este Doamnă, iar fiecare Biserică locală este Biserică deplină, deci este Aleasă, este Doamnă, fiecare Biserică locală fiind, firesc, sora celorlalte Doamne. Avem aici o implicită și explicită restaurare a Evei, ca Doamnă și Maică a Oamenilor, nu doar prin Maica Domnului, ci și prin Biserica ce este Mireasa lui Dumnezeu, îndeplinind și împlinind rostul Evei de naștere a oamenilor către și pentru viața veșnică, pentru urcarea în asemănarea cu Dumnezeu.
33 Bineînțeles, prin copiii surorii tale celei alese Sfântul Apostol Ioan îi desemnează pe Creștinii din Biserica (locală) în care trăia. Termenul sora ta cea aleasă consfințește ideea de Doamnă pentru fiecare Biserică locală. Există aici o viziune fractalică (înainte de apariția acestui termen!), în care Biserica este Mireasa lui Dumnezeu, Aleasa, deci este Doamnă, iar fiecare Biserică locală este Biserică deplină, deci este Aleasă, este Doamnă, fiecare Biserică locală fiind, firesc, sora celorlalte Doamne. Avem aici o implicită și explicită restaurare a Evei, ca Doamnă și Maică a Oamenilor, nu doar prin Maica Domnului, ci și prin Biserica ce este Mireasa lui Dumnezeu, îndeplinind și împlinind rostul Evei de naștere a oamenilor către și pentru viața veșnică, pentru urcarea în asemănarea cu Dumnezeu.
România Străveche - Ancient Romania 