Etichetă: Armata Română

Prostia care smintește. Retragerea Sovieticilor din România

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Cuvânt înainte

De mai mulți ani am un șir de materiale (eseuri, gânduri, articole) unite prin conceptul Prostia care smintește.
Conceptul poate să sune, ca multe adevăruri, foarte neplăcut, insultător, supărător.
Dar adevărul este că prostia ca ascunzătoare este o practică des întâlnită.
Mulți copii au făcut și fac pe proștii spre a scăpa de răspundere.
La fel fac și adulții.
Dar este o scăpare adevărată?
Foarte rar. Pentru că, aproape totdeauna, este o formă de autodistrugere. O formă de autodistrugere mai subtilă, însă eficientă.
Oarecum asemănătoare cu expresia „a băga capul în nisip”, după legenda privitoare la struți.
Însă prostia care smintește este o exprimare directă a consecinței ascunderii în prostie: smintirea (sminteala).

Dar ce este smintirea sau sminteala?
Este întunecarea minții, astfel încât nu vede adevărul, oricât de izbitor ar fi, ceea ce duce la fapte rele.

Retragerea Sovieticilor din România. Mitul comun

Subiectul de astăzi este acela al retragerii Sovieticilor din România sau, în forma sa specifică, al retragerii trupelor sovietice din România.

Oricine s-a interesat de acest subiect crede că știe că în 1958 are loc retragerea Sovieticilor și trupelor sovietice din România.

Luăm ca exemplu o instituție oficială a Statului (zis) Român, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, IICCMER – trecând peste denumirea cel puțin dubitabilă gramatical și semantic. Această instituție afirmă, pe site-ul propriu, că

”Retragerea trupelor sovietice din România” are câteva date esențiale:

  • 17 Aprilie 1958, când „Moscova anunțase Bucureștiul în mod oficial despre luarea acestei măsuri”
  • 24 Mai 1958, când „Comitetul consultativ al statelor semnatare ale Tratatului de la Varșovia aproba retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României”
  • Iunie-Iulie 1958, când „Retragerea celor aproximativ 25000 de soldați sovietici s-a produs”

Dincolo de alte detalii din material, privind politica sovietică sau acțiunile „regimului de la București”, observăm bibliografia textului: România și comunismul. O istorie ilustrată, de Dinu C. Giurescu, Alexandru Ștefănescu și Ilarion Țiu, Ed. Corint, București, 2010, respectiv O istorie sinceră a poporului român, de Florin Constantiniu, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2008.

Invocarea celor două lucrări, cu numele celebre care le semnează, ne plasează într-un context mai larg. Respectiv în acela al locului comun (locus communis): retragerea Sovieticilor sau soldaților sovietici din România este un fapt atât de cunoscut încât este de la sine înțeles.

Desigur, se poate reproșa lipsa din bibliografie a unei lucrări pe subiect extrem de importantă pentru orice istoric: România. Retragerea trupelor sovietice. 1958, coord. de Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1996. Sau a altora asemenea.
Dar este un subiect fără greutate în ceea ce privește tema noastră.

Voi aminti doar despre faptul că ”retragerea sovieticilor din România” este una dintre exprimările comune pentru evenimentele din 1958.
Așa cum este comună și formula „retragerea trupelor sovietice din România”.

Ca o interesantă nuanțare merită consemnată poziția Cpt. Petre Opriș, în eseul 1958. Plecarea armatei sovietice din România – între mit și realitate1.
Textul amintit militează pentru mai multe deosebiri de substanță între poziția exprimată prin expresia retragerea trupelor sovietice și, respectiv, poziția exprimată prin plecarea trupelor sovietice.

În primul caz, ne arată Cpt. Petre Opriș, avem o serie de elemente fundamentale:

  • imaginea conducerii comuniste a României care luptă pentru retragere (prin Gheorghe Gheorghiu-Dej și Emil Botnăraș)
  • acceptul treptat și rezervat al Moscovei pentru această cerere
  • victoria conducerii comuniste a României exprimată direct prin retragerea trupelor sovietice în 1958

Acest prim caz corespunde atât poziției oficiale din Statul (zis) Român al anilor 1958-1989 cât și poziției oficiale de până astăzi – un exemplu paradigmatic fiind articolul IICCMER pe care l-am indicat mai sus.

În al doilea caz, ne arată Cpt. Petre Opriș, avem o serie de alte elemente fundamentale:

  • plecarea trupelor sovietice din România a fost dorită de Moscova
  • a făcut parte dintr-un plan atât intern (de reducere a cheltuielilor militare) cât și extern (pe mai multe planuri) al URSS
  • a fost acceptat ca atare de conducerea bolșevică a României

Sunt, evident, deosebiri semnificative.

Polemiștii care susțin prima interpretare – sovietică – a evenimentelor, argumentează prin citarea surselor bolșevice cu respect sacrosant.
De exemplu, Hrușciov îl primește pe Bodnăraș ceremonios și îl anunță că la cererea României URSS a hotărât retragerea trupelor sovietice – spun sursele bolșevice.
”Iată”, strigă amintiții polemiști, ”România avea o politică de independență față de Moscova și a obținut retragerea sovieticilor din România”.
Cu sau fără strigat, această idee revine mereu, în nenumărate materiale2.

Amintim faptul, evident, că organele de stat și locale ale Statului (zis) Român erau sub controlul total al Sovieticilor. Că încă din 1944 începuse decapitarea totală a Armatei, Siguranței (devenită Securitatea), Poliției (devenită Miliția), clasei politice, structurilor politice, administrațiilor locale, administrațiilor de stat etc., etc.
Că toți conducătorii de structuri de stat și locale erau, cel târziu în 1950, oamenii Moscovei.
Sunt realități extrem de bine documentate, inclusiv de către IICCMER. A se vedea, ca exemplu sintetic, Cronologia oferită de această instituție – document care, odată parcurs de la început până la 20-24 mai 1958 schimbă sensul termenului „retragere” folosit, ca unul ce exprimă o acțiune a Moscovei, nu vreo independență a aparatului bolșevic din România.

Prin urmare, ține 100% de o gândire în absurd (prostia care smintește) să crezi că oamenii Moscovei de la București, aflați sub controlul total al Moscovei, ar fi avut acțiuni și planuri independente.

Este o realitate ce susține nuanțarea importantă propusă de Cpt. Petre Opriș.
Însă este departe de a fi de ajuns această nuanțare.
De ce? Vom arăta mai jos.

Ce fel de trupe sovietice au luat parte la ocuparea României

Atunci când cineva citește ce fel de trupe au luat parte la ocuparea României îndată vede – sau se gândește la – infanterie și tancuri, eventual la grănicerii sovietici.
Alte arme, precum artileria sau aviația par secundare.
Este și firesc, deoarece contactul cel mai direct cu populația – adică jafuri, violuri, crime, torturi bestiale – a venit din partea infanteriei sovietice, sub umbra tancurilor sovietice.
Următorii pe lista ororilor fiind grănicerii sovietici.

Totuși, dincolo de această amprentă emoțională, sunt forțe esențiale de ocupație care sunt trecute cu vederea. Forțe armate sovietice, esențiale pentru ocupație.

Am putea să ne gândim, în primul rând, la specialiștii, în fapt comisari sovietici, impuși încă din 1944 în structurile de stat, în Armată, Poliție și Siguranță.
Impunere făcută la început sub chipul unor colaborări – în care să se facă ceea ce cereau Sovieticii, cât mai bine. Și a schimbării unor nume indezirabile.
Apoi, tot sub pretextul colaborării, s-a impus angajarea mai multor asemenea specialiști – de fapt, comisari sovietici – în amintitele structuri, la diferite niveluri.

Totuși, în această imagine mai largă lipsesc două elemente esențiale ale forțelor de ocupație sovietică:

  • serviciile secrete – și mai ales NKVD-ul
  • agenții sovietici infiltrați și în perioada interbelică, dar mai ales în anii 1944-1946 (și în următorii!)

În eseul România sub Comunism. Votul liber de la Uzinele „Malaxa”, Februarie 1945, pe care l-am publicat în 20173, prezint fenomenul extrem de important al infiltrării a peste 100,000 (o sută de mii) de agenți sovietici în 1944-1945 (și în următorii ani).
Pe scurt, este vorba despre preluarea Căilor Ferate Române de către Sovietici, începută cu reocuparea Basarabiei și continuată cu fiecare înaintare în teritoriul românesc. CFR era, în acea vreme, o prestigioasă instituție, având până și capacitatea de eliberare de acte de identitate temporară pentru cetățenii români. Pentru NKVD și alte servicii secrete ale URSS, capturarea CFR asigura nu doar capacități superioare de transport a trupelor și materialului militar. Nu doar transportul ușor al celor răpiți de la casele lor sau a ceea ce jefuiau din România și alte țări. Ci și acte românești pentru agenții ruși.

Desigur, va veni și vremea în care controlul sovietic se impune asupra eliberării pașapoartelor sau altor acte civile.
Tatăl meu, Mihai Ion Petre Aldea, a cunoscut pe când lucra la Casa Scânteii (azi, Casa Presei Libere) un cetățean român, născut în Oltenia după acte, dar care era de pe Don de fel – fiind poreclit Cazacul. Omul povestea senin cât de greu i-a fost să învețe limba română, dar că „pentru Partid faci tot ce ți se cere”.
Situații asemănătoare cu acesta au avut mulți Sovietici.
Unii dintre ei, fiind puși în trecut să capete experiență în cartierele românești (bolșevic, molovinești) din Kiev, Moscova, Tiraspol, Odesa etc. Alții, fiind crescuți în România, fugiți în URSS ori alte țări și cărora li se schimba numele ca să li se uite trecutul.

Agenții infiltrați în România au avut mai multe tipuri de misiuni.
Unii, pe aceea de a intra între muncitorii din România, cunoscuți ca anticomuniști, cu puține excepții notabile. Aici ei aveau să aleagă cele mai de jos elemente – infractori mai ales –, preferabil de etnie străină și cât mai anti-Români.
Alții, pe aceea de a se infiltra în Armată, Biserică, administrațiile locale etc., sau în alte straturi ale societății. Unde urmau să supravegheze purtările, să ajute propaganda sovietică – sau să îi măsoare efectele –, să infiltreze mișcările de rezistență etc.
În sfârșit, mai erau cei care urmau să dețină deschis funcții permanente în structurile de stat – în ministere, în administrații, în prefecturi sau Armată etc. Spre deosebire de specialiștii (= comisarii) care au acționat numai o vreme (rareori mai mult de 6 ani), aceștia au rămas, în uriașă majoritate, până la moarte. S-au căsătorit aici – de multe ori cu soții sau soți născuți în România – și au avut copii care să le ducă mai departe misiunile4.

Putem trage aici un prim semnal de alarmă:

de vreme ce de la început Moscova a pregătit și plantat atât agenți temporari cât și agenți permanenți, este clar că s-a plănuit o anumită plecare sau retragere, cum vrem să îi spunem.

Apoi, suntem nevoiți să constatăm faptul că

există două tipuri de forțe ale ocupației sovietice, adică cele vizibil armate (precum infanteria sovietică, tancurile sovietice, grănicerii sovietici etc.) și cele care folosesc armele Statului (zis) Român (feluriți agenți cu funcții în Securitate, Miliție, Armată, Guvern, ministere, Parlament sau instituții similare ș.a.m.d.).

Și ar mai fi un element esențial: Comuniștii mint și când spun adevărul.
Poate părea o prejudecată, însă este constatarea mea după o viață de studiu.
Iar aici cred că argumentele vor fi evidente.

Ce trupe s-au retras (au plecat) și de unde s-au retras (au plecat) în 1958

a) Trupele vizibil armate

Cei care caută Tratatul de pace de la Paris România 1947 vor avea un șoc atunci când vor dori să consulte anexele.
Până și pe un site oficial al Guvernului României (Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice), numit PORTAL LEGISLATIV, la pagina numită ”Tratat de pace din 10 februarie 1947 între România și Puterile Aliate și Asociate” Anexa I lipsește!!!
Nu lipsește de tot, are numele și descierea: „Anexa I (Vezi articolul 1) HARTA FRONTIERELOR ROMÂNE”

Dar, se întreabă cititorul, de ce a sărit eseul de la problema trupelor sovietice la Tratatul de Pace de la Paris din 1947?
Răspundem cu drag:
pentru a vedea frontierele României stabilite în 1947, ca să fim siguri că trupele sovietice s-au retras ori nu dincolo de ele.

Iar aici ne izbim de o realitate zguduitoare:

Conform tratatului amintit, în zona dintre gura Prutului și Marea Neagră frontiera dintre România și Uniunea Sovietică urma talvegul Dunării, urmat de talvegul Brațului Sulina.
Altfel spus, aparțin României

  1. Insulele Coasta Mare, Dalerul Mare, Dalerul Mic, Maican și Limba din Delta Dunării
  2. Insula Șerpilor din Marea Neagră

Aceste teritorii românești au rămas sub ocupația trupelor sovietice și după Iunie-Iulie 1958.
Fiind ocupate până astăzi, cu sprijinul direct al agenților Emil Constantinescu și Victor Ciorbea, trădătorii care au impus și semnat ilegalul și nulul tratat cu Ucraina din 1997. (Uitând că se vor duce, ca și Iliescu, în fundul Iadului, la moartea care pe toți ne așteaptă.)

Altfel spus, în 1958 a fost o plecare sau retragere a Armatei Sovietice „din cea mai mare parte a României”, dar nu din România.

Și ne izbim, iată, de încă o minciună a Comuniștilor, aceea a retragerii trupelor militare sovietice din România.

b) Trupele care folosesc armele Statului (zis) Român

Sunt incluși aici agenții ori reprezentanții Moscovei (același lucru) în orice structură a aparatului de stat, respectiv în partidele controlate de Moscova sau alte structuri similare.

De exemplu, Ion Iliescu și Nicolae Ceaușescu au făcut stagii de pregătire la Moscova, unul patru ani, altul trei. Ca și Nicolschi sau alții asemenea, după pregătire sunt trimiși în România spre a reprezenta interesele sovietice cu mască umană… românească, de fapt.
Se pot înșira aici foarte multe nume, mai mult sau mai puțin celebre.
Se poate aminti de faptul elementar că NKVD-ul este cel care a conceput, construit și controlat Securitatea5. Structură atât de fidelă Moscovei, încât atunci când Nicolae Ceaușescu s-a opus cu adevărat schimbărilor cerute de Gorbaciov, a fost atacat chiar de Securitatea pe care credea că o controlează.

Dar, ca să nu o lungim, subliniem că dincolo de agenții temporari (dintre care unii au ales, totuși, să rămână în România) și excepțiile dintre agenții permanenți, în esență

Agenții sau reprezentanții Uniunii Sovietice din structurile de stat NU au plecat niciodată din România.

Concluzie

Este mai mult decât evident faptul că

Sovieticii și trupele sovietice nu au plecat niciodată din România; doar s-au prefăcut că o fac.

Asumarea acestui fapt schimbă radical viziunea asupra istoriei din 1944 până astăzi.
Rezistența Anticomunistă devine de mii și mii de ori mai eroică.
Aparatnicii prezentați ca patrioți (gen Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu etc.) apar ca agenți străini – și cu totul străini de interesele românești.
Martirizarea Bisericii, urmată de înlocuirea clerului martiric de cel agreat de Securitate (sau de cel alcătuit din agenți ai Securității, precum Nicolae Corneanu) apare ca un proces de la sine înțeles.

Dar mai ales devine clar ca lacrima faptul că

Rezistența Anticomunistă este astăzi mai necesară ca oricând.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să înțelegem și, privind la Sfinții din Prigoanele Comuniste, să le urmăm Credința până dincolo de capăt!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Pentru o mai bună lămurire a gradului în care România a rămas sub ocupație sovietică după 1958, e nevoie să înțelegem în ce măsură directivele sovietice au fost respectate după 1958. Iar pentru a căpăta înțelegerea, trebuie să cunoaștem care sunt directivele sovietice. În această privință recomand articolul Manual: cum se destructurează un stat…, de Matei Udrea, Colecționarul de Istorie, 11 Februarie 2021 (click pentru accesare). Citind articolul veți înțelege care sunt directivele și, implicit, în ce măsură au fost respectate de Statul (zis) Român din August 1958 și până astăzi.

note de final

  1. Eseul este disponibil online aici (click pentru accesare). ↩︎
  2. Un exemplu paradigmatic poate fi Ocupația sovietică în România. Armata Română a încercat să opună rezistență Armatei Roșii, de Tudor Curtifan, Defense Romania (revistă online), accesibil online aici (click pentru accesare). Autorul preia idei precum „…în mai 1955, sovieticii… au semnat tratatul de pace cu Austria. Astfel Bucureștiul a ridica problema prezenței Armatei Roșii în România.” sau „Gheorghe Gheorghiu Dej a fost cel care i-a solicitat lui Bodnăraș să-i propună lui Hrușciov retragerea trupelor sovietice” și „La început Hrușciov nu a fost încântat deloc de idee…” sau „Hrușciov a acceptat în cele din urmă solicitarea lui Dej…” ori „În tot acest timp, Dej, responsabil de stalinizare, a jucat rolul vasalului obedient…” etc. Textul urmează integral, din acest punct de vedere, linia susținută de PCR și PCUS. Există o încercare de delimitare, șubredă, prin care se susține că gestul lui Dej (prezumat realitate!) nu ar fi eroic ci contextual. Dar nu se ridică nici o clipă întrebarea dacă gestul a existat sau ține de propaganda moscovită a „fratelui mai mare grijuliu și înțelegător” – așa cum este logic să se întrebe orice om. ↩︎
  3. România sub Comunism. Votul liber de la Uzinele „Malaxa”, Februarie 1945, Mihai-Andrei Aldea, 7 Decembrie 2017, pe blogul România Străveche, eseul fiind disponibil online aici (click pentru accesare) ↩︎
  4. Merită subliniat că unii dintre acești agenți au fost plantați cel mai târziu în perioada interbelică. Am spus cel mai târziu pentru că în Răscoala din 1907 un rol important l-au avut, în agravarea situației sătenilor și în stârnirea lor la violență agenții socialiști, în mare parte veniți din Imperiul Rus. De asemenea, pentru că prezența agenților ruși în România datează din vremea Imperiului Rus – și mulți au fost preluați de Sovietici. ↩︎
  5. A se vedea, foarte pe scurt, O privire în interiorul aparatului de Securitate, de Marius Oprea, online pe site-ul IICCMER (click pentru accesare). Sunt multe alte lucrări pe temă ce dovedesc, științific, același lucru. De la cărțile pe temă semnate Marius Oprea sau Cristian Troncotă până la Securitatea română, un cal troian? de Adrian Kali, Ed. IRRD, București, 2016. Plus lucrările monumentale de tip Securitatea ale CNSAS și altele asemenea. ↩︎

Ce trebuie să facă Statul ACUM. Diplomație reală

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

M-au rugat câteva persoane să spun ce ar trebui să facă Republica România acum, dacă ar fi condusă de Români competenți.

  1. România ar trebui să declare mobilizarea generală și să folosească ceea ce se întâmplă în Ucraina spre a pregăti militar eficient un contingent de cel puțin o sută de mii și maximum trei sute de mii de oameni.
  2. România ar trebui să aducă cel puțin 15.000 de militari de elită la frontiera cu Republica Moldova și să anunțe oficial că garantează libertatea acesteia în fața Ucrainei și Rusiei și este gata să intervină militar dacă Ucraina sau Rusia încalcă frontierele moldovenești.
  3. România ar trebui să aducă cel puțin 20.000 de militari de elită la frontiera cu Ucraina și să fie pregătită să îi trimită, ca trupe de menținerea păcii, în Vestul Regiunii Odesa (până la Maiac și Ovidiopol cel puțin), în Regiunea Zacarpatia, în Regiunea Cernăuți și în Regiunea Ivano-Frankivsk, astfel încât să nu aibă loc dezastre umanitare și crime împotriva populației locale.

Bineînțeles, odată realizat punctul 3. (astăzi sau mâine), România ar trebui (4.) să aibă grijă ca populația băștinașă să aibă prioritate față de refugiați și coloniștii vechi și noi (conform tratatelor internaționale în care Rusia și Ucraina au fost permanent parte din secolul al XIX-lea încoace este interzisă colonizarea pe criterii etnice, schimbarea structurii etnice etc., deci toate actele de acest fel comise de Rusia, URSS, Ucraina sunt ilegale și trebuie îndreptate).

5. România ar trebui să înceapă programe de refacere a identității naționale pentru Românii deznaționalizați din regiunile de la punctul 3. (și nu numai).

Acestea ar fi acțiunile unei diplomații românești care este cu adevărat diplomație și cu adevărat românească. Restul e mizerie.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

Rușii la Odesa. Haz de necaz

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Vis pace, para bellum

De multă vreme tot atrag atenția că suntem vecini cu Rusia prin Marea Neagră, fapt pe care lumea pare să îl ignore. Și prin Armata a 14-a, respectiv prin Regimul de la Tiraspol, care este la vreo câteva ore de România – cu tancurile turate.

Ei, la vreo 24 de ore de la intrarea trupelor rusești de menținerea păcii (declarația lui Putin) în Lugansk și Donețk, aflăm că aceste trupe – sau altele, de sprijin probabil – au pus stăpânire pe baza militară ucraineană de la Odesa.

Ca să vă faceți o idee, iată după tovarășul GugleMaps distanța dintre Donețk și Odesa (Luganskul e și mai la Est decât Donețul, mai puneți vreo 100 de kilometri).

De la Donețk la Odesa sunt vreo 590-600 de kilometri în linie dreaptă, sau vreo 860-960 de kilometri pe drumuri

S-ar zice că s-au mișcat destul de repede trupele rusești, mai ales că teoretic au avut de înfruntat – sau ar fi trebuit să aibă de înfruntat – și Armata Ucraineană.
Care armată este, comparativ cu a noastră, chiar armată: cu soldați, cu armament, cu muniție. Și pregătită și înzestrată chiar de NATO și de Familia Biden… scuze, am vrut să spun de consilierii militari ai lui Biden-Kamala (da, ăia care nu sunt siguri dacă să poarte fustă sau pantaloni pentru că nu sunt siguri dacă sunt bărbați, femei, bi, tri, zero sau altceva). În sfârșit, ideea este că Armata Ucraineană are o dotare și o pregătire de luptă la cel puțin două clase peste Armata Română (armată? română?).

Da, sunt specialiști de înaltă clasă precum Gen. Victor Strâmbeanu, care tot atrag atenția, de ani de zile, de liniile pe care ar trebui să lucreze Ministerul Apărării ca să avem, măcar cât de cât, o armată.
Mai sunt și amatori, ca mine, care tot aduc aminte de nevoia de rachete, de existența cavaleriei mecanizate și altor arme și unități moderne, de nevoia unor (mini)submarine de luptă etc., etc. Că tot ne învecinăm prin Marea Neagră cu țări prietenoase, frățești, ca Rusia și Turcia, care doar ce așteaptă să ne ia în brațe…
Însă Ministerul Apărării are de importat rugină, cauciuc ars și alte comori ecologice.

Ca să ne veselim puțin, apropo de distanța Donețk – Odesa, să vedem și distanța Odesa – Galați.

De la Odesa la Galați distanța în linie dreaptă este de cca. 230 de kilometri, pe drumuri cca. 280

Da, vedeți bine: distanța dintre Odesa și Galați este de peste două ori mai mică decât dintre Donețk și Odesa. Simpatic, nu-i așa?

De ce vă spun asta?

Ca să fac haz.
Să râd de cei care au zis „Nu ne pregătim de război, că dacă vine războiul facem rugăciune și așa trecem peste toate!”. O erezie extremist-neo-protestantă, promovată de unii în numele Ortodoxiei. Aștept să-i văd mergând să despartă trupele rusești și ucraineene cu rugăciunea lor. Că doar nu o să-i lase să se omoare între ei, câtă vreme pot să îi despartă, nu?

Pui de vipere! Farisei fățarnici! Voi, care v-ați ascuns lenea și lașitatea sub citate biblice și patristice și ați aruncat la gunoi Istoria Bisericii, Dogmele Bisericii și toată învățătura ei despre datoria patriotică a fiecărui om al Țării! Nici voi nu v-ați pregătit pentru apărarea Patriei, nici pe ații nu i-ați lăsat să se pregătească! Ați otrăvit sufletele tinerilor încurajându-i în pasivism, în lene, în lașitate, în resemnare. Ce veți face acum? Veți înmulți prefăcătoria voastră? Veți pretinde iarăși că vorbiți în numele blândeții, deși sunteți gata să bateți și ucideți pe cei care nu spun ca voi? Vă veți tupila pe sub sutane pretinzând că fiind călugări și clerici nu aveți dreptul la luptă, dar veți lăsa fiii duhovnicești pe care i-ați ținut nepregătiți să devină carne de tun?

Așa, de dragul discuției, să observăm că blindatele ușoare și rachetele auto-purtate (de le-am tot cerut unii și alții, zadarnic, pentru Armata Română) au fost masiv folosite de Rusia în această acțiune. Viteza lor medie de deplasare este pe teren natural de dificultate normală sau medie de cca. 100 km/h. Adică în cam 2-3 ar ajunge de la Odesa la Galați. La Tulcea mai devreme – au capacități amfibii, fiți pe pace! Iar la Constanța sau Mangalia, din Sevastopol sau Odesa se face o debarcare directă, după o vizită a unei flote militare rusești (ca să-i zicem vizită).

Ia ziceți, v-ați întărit la rugăciune, voi cei care spuneați că opriți glonțul și obuzul cu duhovnicia? Sau nu știți cum să o ștergeți în Grecia – da, la Athos, la slujbe și rugăciune, sigur! – sau în Occident – în misiune, bineînțeles! -, ia ziceți?

Am glumit!
Am glumit, liniștiți-vă!

Nu au ajuns Rușii atât de repede din Donețk la Odesa!
La Odesa au venit din Crimeea, nu de la Donețk.
Iar din Republica Crimeea la Odesa sunt tot vreo 230 de kilometri în linie dreaptă (plus, minus ceva).
Adică e mult mai ușor ca Odesa să primească întăriri direct din teritoriile bine organizate de Ruși din Crimeea. Nu au nevoie să străbată peste 600 de kilometri. Le aduc pe mare, de la Sevastopol, în câteva ore.
Acum v-ați liniștit?

Sevastopol-Constanța, sub 400 km; Sevastopol-Odesa, sub 300 km; Sevastopol-Sulina, sub 300 km; Odesa-Sulina, sub 200 km; cu roșu este subliniat Armeansk, localitate de hotar a Republicii Crimeea, la cca. 200 km de Odesa (pe uscat sau pe apă)

După cum se vede limpede, accesul trupelor rusești este mult mai ușor în România decât în Ucraina.
Acum v-ați liniștit?
Nu?
Mai bine citiți articolul dinainte să mai prindeți inimă.
Ori poate încercați să vă aduceți aminte că suntem în NATO, că avem baze americane pe teritoriul nostru și că nimeni nu vrea, totuși, un război nuclear.
Este o bază la Câmpia Turzii, este o bază la Deveselu, este una la Mihai Kogâlniceanu, este Comandamentul NATO de la Constanța etc.
Nu vin Rușii peste noi așa cum au mers în Ucraina, nu vă faceți grijă. Nu vor război cu NATO.
Am glumit, liniștiți-vă.

Ce?
Dacă ne trădează – adică, mai rău – Germania și ceilalți aliați UE?
Păi bazele noastre sunt americane.

Ce?
Dacă ne trădează – adică, mai rău – Familia Biden/Clinton?
Și se retrag de la noi cum s-au retras din Afganistan?

Stați liniștiți, nu se prea întrevede posibilitatea.
Acolo a fost o înțelegere – cu China, mai ales – care aici nu există.
China nu vrea ca Rusia să înghită România. Nici Turcia – care socotește România fief turcesc, rezervat pentru viitorul mare stat islamic otoman.

Ce?
Dacă, totuși, se retrag Americanii ca din Afganistan?
Asta e, vitejii mei!
Se poate întâmpla asta, că la câți luptători are România, un județ din Albania este mai impresionant decât toată Republica Română.
V-ați bucurat că s-au desființat Gărzile Patriotice.
V-ați bucurat că s-a desființat PTPAP-ul.
V-ați bucurat că nu s-au reînființat milițiile populare dinainte de Comunism.
V-ați bucurat că s-a desființat serviciul militar obligatoriu.
V-ați bucurat că art. 55 din Constituția României este literă moartă și nu aveți habar cum v-ați putea apăra Patria (și cu ce), dar nici nu vă pasă.
Nu v-a intereat decăderea Armatei sub fiecare regim marionetă.
Nu vă pasă că adăposturile anti-bombardament sunt niște ruini nefuncționale.
Nu v-ați gândit să faceți niște cursuri de supraviețuire, de tir, de auto-apărare, așa, pentru că paza bună trece primejdia rea.
Etc., etc.
Știți vorba aia, cum îți așterni, așa dormi?

Bietul Voievod al Ortodoxiei Românești!
Bietul Părinte Iustin Pârvu!
De câte ori a spus: Nu dormiți pe voi! Privegheați! Nu vă lăsați înșelați, că dușmanii nu dorm! Pregătiți-vă de luptă, pregătiți-vă de război! Doar cine e pregătit de război poate avea pace!
El a spus, el a auzit.
Mi-a poruncit: Părinte, scrie cărți despre spiritul luptător al Creștinului, al Românului de altădată! Să înțeleagă și cei de astăzi că nu se poate să fie cârtițe cu capul în pământ! Să stea demni, cu fruntea sus, gata de luptă și de jertfă pentru Credință, pentru Neam, pentru Țară! Ca răzeșii lui Ștefan, ca moștenii lui Mircea, ca toți Românii lui Mihai Viteazul! Arată cum a binecuvântat Biserica pe eroii căzuți în luptă și pe cei întorși – biruitori sau înfrânți. Arată că sunt martiri. Arată cum au fost străbunii noștri și cum trebuie să fie cei care vin după noi. Scrie, să își aducă aminte! Scrie!

Am scris, Părintele meu iubit! Am scris și scriu.

mulți chemați, puțin aleși

Cine va lupta, chiar singur, pentru Dumnezeu și Neamul său, chiar și de va fi ucis tot va birui!

Mihai-Andrei Aldea

România Mare 1919. Politicienii deja pierduseră teritoriile de peste Nistru și aveau să mai piardă altele din Apus. Dar această Românie Mare s-a făcut de Popor, Rege și Regină, cu 800.000 de morți și în plină epidemie de gripă spaniolă, fără ca Poporul, Regele sau Regina să dea înapoi. Așa au biruit

Jurnal COVID-19. Bune şi rele în noua ordonanţă militară

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

De câteva ore a fost emisă Ordonanţa Militară nr. 3 din 24.03.2020.
Există unele deosebiri substanţiale între ceea ce a declarat despre acest act Preşedintele Republicii România (tot astăzi).
Prezint mai jos părerea mea despre conţinutul acestei ordonanţe, pe articole. Cu o mică încheiere.

Articolul 1 descrie nouă feluri de călătorii în afara caselor/gospodăriilor. Trebuie să spun că mi se pare un articol bine gândit, corect, cele nouă variante fiind bine alese.

Articolul 2 aduce o uşurare imensă: bătrânii de peste 65 de ani nu mai sunt încarceraţi la domiciliu fără şanse de supravieţuire, ci pot să iasă între orele 11 şi 13. Un mare câştig. Cele patru feluri de călătorii permise bătrânilor în acest interval sunt destul de bine gândite… mai ales în lumina Articolului 3, care aduce o completare esenţială pentru bătrânii din satele româneşti. Acest ultim articol pare să vină de la un om care chiar cunoaşte viaţa grea a bătrânilor săteni. Într-adevăr, ar fi ideal ca un om la 65 de ani – sau mai mult – să aibă un copil sau nepot care să îl ajute. Dar nu trăim într-o lume ideală. Mulţi dintre bătrânii noştri îşi scot vitele la păscut şi la peste 80 sau 90 de ani. Chiar dacă pui capra sau văcuţa la pripon, tot trebuie să le scoţi dimineaţă, după primul muls, şi să le aduci pe seară, la al doilea muls. Dacă Art. 2 ar fi fost singur, aceşti bătrâni ar fi umplut puşcăriile (că bani pentru amenzi nu au). Din fericire, Art. 3 dă libertatea acestor oameni să iasă şi în alt interval „în interes profesional ori pentru realizarea de activități agricole„. Slavă Domnului!

Articolul 4 prevede necesitatea unor adeverinţe pentru deplasare. Pentru persoane fizice – oameni obişnuiţi, ca mine, adică – acestea pot fi făcute de mână. Dar trebuie să fie făcute anterior plecării de la domiciliu. Foarte bună este prevederea ce permite prezentarea lor în format electronic!

Articolul 5 este firesc, dar ar trebui nuanţat. Să sperăm că procedurile de aplicare vor fi clare şi coerente.

Articolul 6, din păcate, prezintă aceleaşi greşeli pe care le-am amintit în articolul Statul comunist şi COVID-19… Pe scurt, se dau ordine şi, implicit, obligaţii, dar nu resursele necesare îndeplinirii acestora. Trist.

Articolul 7 este logic, în principiu, dar prezintă aceeaşi hibă: cere folosirea unor resurse inexistente. În cazul de faţă, numeroase instituţii publice şi private, pieţe etc. trebuie să aibă la dispoziţie dezinfectanţii şi mijloacele de protecţie sanitară de care nu dispun nici medicii.

Articolul 8 mi se pare puţin excesiv, dar poate fi înţeles în situaţia actuală.

Articolul 9 ridică iarăşi problema uriaşă a lipsei de capacitate a Executivului în asigurarea necesarului naţional de dezinfectanţi şi mijloace de protecţie sanitară.

Articolul 10 este cel puţin discutabil. Folosirea armatei pentru „activităţile de ordine publică” este considerat în toată lumea democratică un gest extrem. Şi care, democratic, trebuie extrem de bine justificat. Ceea ce, deocamdată cel puţin, nu se întâmplă. Mai mult, folosirea Armatei Române pentru „activităţile de ordine publică” este un act agravat de trauma colectivă a dictaturii ceauşiste. Aceasta a folosit, într-adevăr, Armata Română în sprijinirea abuzurilor sale. Pentru mulţi cetăţeni gestul actual al conducerii Republicii România este echivalent cu recunoaşterea instaurării unei noi dictaturi comuniste. La fel de grav este faptul că folosirea militarilor conform Art. 10 îi aduce pe aceştia în primejdia de a fi contaminaţi şi de a contamina mai departe. Reamintesc faptul că nu s-a asigurat îndeplinirea cerinţei fundamentale a producţiei naţionale de mijloace de protecţie sanitară şi dezinfectanţi. Stocul existent – şi fluxul înnoitor – nu acoperă nici măcar necesităţile spitalelor din Ţară, cu atât mai puţin ale întregului sistem medical. Nu acoperă nevoile magazinelor şi altor instituţii publice sau private încă deschise. Nu acoperă nevoie Poliţiei şi Jandarmeriei. Etc. Ca urmare, cel puţin literele a) şi b) ale acestui articol sunt o mare greşeală.

Articolul 11 şi Articolul 12 mi se par fireşti.

Articolul 13 este o corectură a Art. 2 O.M. 2/2020 care este binevenită.

Articolul 14 şi Articolul 15 sunt articole neutre, de punere în funcţiune a prevederilor O.M. şi de aducere a acesteia la cunoştinţa publicului.

Mică încheiere

Ordonanţa Militară 3/24.03.2020 are în primele articole prevederi net superioare celor înfăţişate publicului în aceeaşi zi de 24 Martie de Preşedintele Republicii România. A fost un joc de-a „poliţistul rău, poliţistul bun” sau strigătele societăţii civile au ajuns, măcar în această privinţă, la urechile politicienilor? Dincolo de această amânare a genocidului ce părea să urmeze există totuşi ameninţari puternice. În primul rând, lipsa resurselor pentru îndeplinirea multora dintre prevederi. În al doilea rând, iritarea populaţiei prin folosirea Armatei drept Poliţie (receptată public drept comportament dictatorial). În al treilea rând, creşterea numărului de persoane publice care intră în contact cu mulţi cetăţeni fără mijloace de protecţie sanitară. Există o mare şansă ca oamenii din patrulele ce controlează persoanele care circulă să devină vectori de răspândire a virusului.
Altfel spus, există câteva prevederi evident bune şi câteva fie aflate în ireal, fie rele. Mai e mult până departe… dar sunt şi unele semne bune.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. În conferinţa sa de astăzi Premierul Republicii România a făcut o serie de afirmaţii şi promisiuni interesante. Cu ajutorul lui Dumnezeu, poate aruncăm o privire asupra lor.

Tabel 2 Gautret et al 2020
Tabelul 2 din raportul oficial privind tratamentul COVID-19 cu hidroxiclorochină şi azitromicină (Gautret et al. 2020)

P.P.S. Poate se începe tratarea pacienţilor din România cu tandemul hidroxiclorochină-azitromicină. Sau cu tainicul tandem folosit cu atâta succes la Spitalul de Boli Infecţioase din Timişoara. Ca să se vindece mai mulţi, în toată ţara. După cum vine şi vorba: „Azi în Timişoara, mâine-n toată Ţara!”

P.P.P.S. Cine vrea să citească O.M. 3/2020 pe îndelete… Ordonanta militare nr. 3.pdf

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

„Cum luptau Românii?” Pagini din carte

Mihai-Andrei Aldea15 comentarii

constantin-cel-mare - b

După ani de documentare şi pregătire, se apropie tot mai mult de tipar lucrarea „Cum luptau Românii?„, din care dăm câteva pagini pentru doritori. „Cum luptau Românii?” este o scurtă sinteză de istorie şi spiritualitate marţială românească, o deschidere pentru viitoare lucrări largi pe acest subiect.

„Cum luptau Românii?
Iată o întrebare ce stă în spatele multor fapte istorice, dar şi în spatele multor nedumeriri, critici, atacuri. Uimirea faţă de victorii aproape de necrezut ale Românilor a făcut, nu de puţine ori, ca acestea să fie negate. Uneori cu o îndârjire şi o lipsă de logică vecine cu fanatismul patologic.
Atunci când suprapunem existenţa Românilor cu popoarele şi statele războinice apărute într-un fel sau altul în acelaşi spaţiu avem un tablou copleşitor: de la Goţi la URSS, mai bine de cincizeci de popoare şi state care au adus în aceste locuri războiul. Uneori războaiele au durat sute şi sute de ani (primul atac turcesc în Ţările Române Dunărene este în 1339, ultimele lupte cu Turcii Otomani în 1918), alteori au fost scurte, dar cu totul dau un tablou de o duritate aproape halucinantă. Românii ar fi putut rezista năvălirilor, migraţiilor, conflictelor etc. aşa cum au rezistat alte popoare, într-o stare de pasivitate militară. Totuşi, dimpotrivă, numărul bătăliilor şi războaielor în care se implică Românii este uriaş1.
Cum luptau Românii?

Simpla – poate fi simplă? – suprapunere prezentată mai sus naşte firesc această întrebare. De la acţiunile piratereşti ale Turcilor Islamişti din secolele XII-XIV şi până la atacurile mârşave de la Nistru ale Sovieticilor în secolul XX, de la jafurile şi genocidurile Cruciaţilor împotriva Românilor şi Slavilor Ortodocşi până la genocidul Austriecilor împotriva Românilor din Moravia (tot la îndemul Papalităţii), de la războaiele fratricide între Ţările Române mari şi mici sau între triburi şi alte formaţiuni româneşti până la Românii aflaţi în trupele a numeroase state străine – de la Austria la Rusia ori Imperiul Otoman – avem o cuprindere uluitor de mare de fapte de arme, de viaţă militară.
Este mai mult decât evident că lupta a însoţit istoria Românilor neîncetat. Cum luptau Românii?„

„Frunză verde de mălai;
Cine merge sus la Rai?
Merge Dan, şoiman de plai,
C-a ucis el mulţi duşmani,
Un vizir şi patru hani.

Frunză verde lemn de brad,
Cine merge jos în Iad?
Merg tătarii lui Murad,
C-au ucis în zi de mai
Pe Dan, căpitan de plai!

(bucată de cântec popular, consemnată de Vasile Alecsandri)”

„Ca să înţelegem absurditatea acestor afirmaţii să încercăm un exerciţiu de imaginaţie: luaţi trei soldaţi turci care au luptat în Siria sau Irak, trei soldaţi americani cu cel puţin patru-cinci ani de front, ori trei soldaţi români care au luptat în Afganistan. Şi aşezaţi, în contra-partidă, un „contingent ad-hoc” de „orăşeni şi ţărani” din România de astăzi. Deci, intraţi într-un Mall din Bucureşti, Cluj sau Iaşi, într-un birt dintr-un sat oarecare din Republica România şi luaţi la întâmplare câţiva bărbaţi. Desigur, nu militari profesionişti ci, se înţelege, „oameni obişnuiţi”. De câţi credeţi că aveţi nevoie ca să aveţi un „contingent ad-hoc” de succes spre a-i înfrunta pe cei trei militari profesionişti? Credeţi că vă ajung trei oameni, ca să fie trei la trei? Credeţi că trei orăşeni sau săteni din România de azi pot înfrunta cu succes trei militari profesionişti? Nu? Dar şase contra trei, au şanse? Pot să-i învingă? Nu prea? Decât dacă nimereşte printre ei un rezervist care a făcut acum 25-35 de ani armata? Păi ce mai ştie el, ce face el încurcat de ceilalţi cinci? Îi poate instrui în câteva ore din ce îşi mai aduce aminte? Poate să obţină o victorie, cu rămăşiţele din instrucţia de acum câteva decenii, având drept colegi cinci nepricepuţi, împotriva a trei militari profesionişti cu experienţă? Nu? Dar dacă punem zece contra trei? Dar treizeci contra trei? Se împuşcă între ei – dacă reuşesc să tragă – sau izbutesc să mai împuşte şi duşmanii? Ori fug, ba chiar se predau, la primele focuri? Sau scapă grenadele din mână, aruncându-se în aer împreună cu camarazii?

Imaginea este greu de dus, nu-i aşa? Este de-a dreptul ridicolă! Cetăţeanul român de astăzi este de prea multe ori un total nepriceput în mânuirea armelor, un total neştiutor în privinţa ostăşiei reale. Din asemenea oameni ar fi alcătuite „contingente militare ad-hoc”. Ce rată de succes ar avea?

Sau, dacă e să devenim trişti, să ne amintim de felul în care s-au împuşcat între ei, la Revoluţia din Decembrie 1989, ostaşii foarte slab pregătiţi… Iar aici vorbim de oameni care nu ar fi avut nici măcar această pregătire slabă. Şi care s-ar fi luptat (s-au luptat!) cu cine?

Trupele turceşti amintite se pregăteau de luptă între opt şi optsprezece ore pe zi, şase zile pe săptămână, adesea de la 6-8 ani. Aveau între 8 şi 10 ani de pregătire în clipa în care intrau în războaiele propriu-zise (mai luau parte, până atunci, la unele acţiuni de jaf, de pedepsire a unor răsculaţi etc., obişnuindu-se cu uciderile, jafurile, violurile). Trupele poloneze ori ungureşti aveau o pregătire mai puţin riguroasă, dar cei mai mulţi dintre ostaşi aveau între patru şi opt ore de antrenament zilnic, cel puţin patru zile pe săptămână. Ani şi ani de zile înainte de a intra în luptă. Artele marţiale practicate de Turci, Unguri şi Polonezi cuprindeau forme de scrimă – luptă cu spada, sabia şi alte asemenea arme –, de tragere cu arcul, de folosire a praştiei, de luptă cu lancea şi toporul, de luptă fără arme etc., etc. (fără a mai vorbi despre maşinile de luptă, fortificaţii şi altele asemenea).

Trupele turceşti au bătut repetat forţele poloneze ori maghiare. Ungaria a fost practic desfiinţată, supravieţuind prin câteva bucăţi înhăţate de Austria – care şi-a atribuit astfel „moştenirea ungurească” – şi prin visele naţionaliste ale Ungurilor din Transilvania (alt rasism aici, şi nu doar anti-românesc). Polonia a devenit stat tributar Turcilor! Da, aşa este, deşi de obicei se ocultează această realitate, Polonia a ajuns să plătească tribut Turcilor! A pierdut şi unele cetăţi, cedate Turcilor, dar şi Zaporojia – întinsă de la Bug la Doneţ – care revine, la cererea localnicilor, Moldovei. (Oricum nu puteai fi hatman în Zaporojia dacă nu te înrudeai cu boierii din Moldova!) Deci, pe scurt, două super-puteri ale timpului, având între 8 şi 10 milioane de locuitori fiecare, o mare putere economică – ce le asigura şi trupe de mercenari din întreaga Europă – sunt zdrobite de Turci. Una fiind îmbucăţită (inclusiv în paşalâcuri – de Buda, de Timişoara, de Oradea etc. –) iar alta pierzând peste 150.000 de km2 şi devenind tributară Imperiului Otoman. Toate cele trei puteri fiind nu doar extrem de eficiente economic – pentru acea vreme –, dar şi posesoarele unor tradiţii marţiale de foarte înalt nivel.”

Mihai-Andrei Aldea

„1Permanenţa acestor războaie şi războiul ca esenţă a istorie şi sufletului românesc sunt arătate direct sau indirect în nenumărate lucrări a nenumăraţi istorici, cronicari, scriitori etc. de la Iorga la Silviu Dragomir, de la Caragiani la Capidan. Amintim aici doar [Iorga, 1917] sau [Rosetti, 1947].”

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă