Pagini de cultură şi istorie românească. Calomfirul sau caranfilul. Busuiocul-Sfintelor

11, noiembrie, 2017 Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Tata: Fetelor, care sunt plantele de leac,
sau medicinale, pe care le vedeţi aici,
în poiană şi în pădure?
Fetele: Sunt foarte multe plante.
Ştim că unele sunt de leac, dar
nu ştim care nu sunt…
Tata: Toate sunt de leac. Doar că
nu ştim să le folosim pe toate.
Noi. Tămăduitorii ştiu.

Numit popular şi Busuiocul-Sfintelor ori Busuiocul-Fetelor, dar şi Izma(Menta)-Maicii-Preceste, Călugăr, Iarba-Sfântului-Petru sau cu alte nume, calomfirul sau caranfilul este o străveche aromată românească.
Să fim înţeleşi: nu spunem – ar fi o nebunie – că nu există şi nu se foloseşte la alte popoare, nici că ar fi originară din România sau altceva asemănător!
Ceea ce spunem – şi ar fi uşor de înţeles dacă oamenii de azi ar avea înţelegere în loc de prejudecăţi – este faptul că în România Străveche, în cultura profundă românească de altădată, această plantă a avut un loc foarte deosebit.

Calomfirul este o floare perenă cu numele ştiinţific (învechit) de Chrysanthemum Balsamita. Alt nume ştiinţific, mai larg folosit astăzi, este Tanacetum Balsamita, înrudit cu al unor plante asemănătoare, dar mai puţin aromate şi care au frunze cumva asemănătoare cu ale unor ferigi (în vreme ce calomfirul are frunze alungite, ne-lobate, oarecum asemănătoare celor de leurdă, însă cu o margine neregulată, uşor zimţată).

Originară din Asia, această plantă a fost legată de balsamul amintit în Biblie:

„ au văzut venind dinspre Galaad o caravană de Ismaeliţi, ale căror cămile erau încărcate cu tămâie, cu balsam şi cu smirnă, pe care le duceau în Egipt” (Facerea 37.25)

„luaţi în sacii voştri din roadele pământului acestuia şi duceţi ca dar omului aceluia: puţin balsam şi puţină miere, tămâie şi smirnă, migdale şi fistic” (Facerea 43.11)

„Au doară nu mai este balsam în Galaad? Au doară nu mai este acolo doctor? De ce dar nu se vindecă fiica poporului Meu?” (Ieremia 8.22) etc.

Observăm în Scripturi că balsamul ori calomfirul era unul din produsele de preţ ale vremii, atât pentru mirosul său puternic şi frumos, cât şi pentru calităţile sale medicale şi rolul său cultic (în facerea mirurilor şi a „amestecurilor de aromate” – cunoscute astăzi drept tămâie – ce se ardeau ritual).
Răspândirea sa în Europa a avut loc datorită răspândirii Evangheliei şi cultului creştin.
Calomfirul era folosit de toate grupurile de Creştini ca aromată pentru tămâie şi mir, dar şi ca iarbă de leac, fie verde sau uscată, fie în infuzie, fiertură, vin, oţet ş.a.
Frunzele şi florile uscate se ţineau în Sfânta Scriptură şi în alte cărţi sfinte, dar şi în lăzile şi pe rafturile cu haine curate. Mirosul frumos al plantei înlătura şi paraziţii, dezinfecta şi, alături de lavandă, ţinea departe moliile.
Atât de strânsă a fost legătura dintre această plantă şi Creştinism încât în engleză este denumită comun ca Bible leaf (deoarece orice Biblie avea, în trecut, câteva frunze balsamice între pagini), Balsam herb (în conformitate cu referinţele biblice despre care am amintit pe scurt) sau Costmary („Margareta Maicii Domnului„). Asemenea denumiri există şi în celelalte limbi europene, fiind foarte bine atestată documentar legătura dintre răspândirea Creştinismului şi cea a calomfirului.

Este foarte interesantă pentru noi probabila prezenţă a calomfirului în Lista lui Dioscoride. Aceasta este o înşiruire de plante de leac tipice pentru „Dacia” – de fapt mai ales pentru Sciţia Mică şi zonele învecinate cu aceasta din Sciţia Mare. Ea vine ca o parte a lucrării vaste a lui Dioscoride De Materia Medica prin care, la cererea medicului Areius, a încercat să îndrepte atât ideile greşite cât şi golurile de cunoaştere în privinţa plantelor de leac (medicinale) din Romania (Imperiul Roman) secolului I d.Chr.
Gaius Plinius Secundus, cunoscut sub numele de Plinius cel Bătrân, are chiar o poziţie secundă faţă de Dioscorides din punctul de vedere al acurateţii ştiinţifice a prezentării plantelor, cu toate că a înşirat cca. 1.000 de plante, faţă de cele cca. 600 ale lui Dioscoride.
Printre plantele menţionate aici se află şi una denumită de Dioscoride „apsintion, apsintium sau absintium (Aψίνθιον)”, despre care spune că Romanii ar numi-o „terrae malum”, iar Dacii, „absinthium rusticum”.
Denumirea dacică – în fapt latină sau greco-latină – pare surprinzătoare, mai ales că Dioscoride cunoştea bine cele două limbi, deci îşi dădea seama că nu este o denumire străină. Este un prim element, la care vom reveni.
Descrierea făcută de Dioscoride plantei este, conform ENDA,
„Absintul lung, numit clematitis, cu ramuri zvelte şi frunze oarecum lungi, similar sempervivumului, are florile de culoare galben aprins, terminate cu o inflorescenţă. Rădăcinile sunt lungi, zvelte, cu coajă groasă şi miros aromat. Producătorii de alifii, o folosesc pentru a îngroşa alifiile. O linguriţă de alifie este utilă împotriva otrăvurilor, inclusiv în cazul veninului. Băută în amestec cu piper şi smirnă, detoxifică, ajută la reglarea ciclului menstrual şi poate provoca avortul. Băută în amestec cu apă, ajută la calmarea astmului, rahitismului, herniei, convulsiilor şi parţial împotriva durerii. Aplicată pe răni, extrage ţepuşele şi aşchiile de os. În amestec cu miere, elimină marginile ulceraţiilor, le curăţă şi le vindecă. De asemenea curăţă dinţii şi gingiile. În amestec cu grăsime de porc, vindecă frigurile. Fumul acestei plante reduce febra. Este cel mai puţin eficient din familia sa. Creşte în zonele montane, stâncoase şi cu climă mai blândă.”

Trebuie observat că proprietăţile medicale ale acestui „absint lung” sunt similare câtorva plante, cele mai importante fiind calomfirul şi pelinul. Identitatea apare şi la nivelul gustului amar, dar şi la acela al mirosului aromat.

Interpretarea comună în Evul Mediu a fost că Dioscoride se referă aici fie la pelin, fie la plante oarecum apropiate, precum pelinul-alb, pelinul-negru, pelinariţa, mărul lupului etc. Ca urmare, şi încercările de identificare au mers în jurul unor specii precum Artemisia absinthium, Aristolochia clematitis, Aristolochia rotunda sau Aristolochia longa etc.
Există însă şi părerea după care planta descrisă aici este calomfirul, argumentele în favoarea acestei idei fiind foarte puternice:
1) Denumirea citată de Dioscoride este una nouă, diferită de cea a pelinului obişnuit şi la nivelul latinei, dar şi la nivelul limbii dacice; pentru pelin şi variantele înrudite avem o serie de nume atribuite Tracilor sau Dacilor, precum „absentium, apsenthion, bitumen, bricumum, nitumen, titumen, zired, zonusta, zouoste, zououste, zououster, zuste, zuuster, zyred„; pentru planta amintită Dioscoride atribuie Dacilor o denumire nouă, „absinthum rusticum„, de origine străină, logică pentru o plantă nou introdusă, care încă nu a primit pe scară largă o denumire locală.
2) Descrierea frunzelor nu se potriveşte cu pelinul şi formele înrudite; descrierea inflorescenţelor nu se potriveşte cu speciile de gen Aristolochia, care nu au inflorescenţe şi la care doar Aristolochia clematitis are flori galbene, dar nu de un galben-aprins, ci de un galben-pal, şi nu inflorescenţe, ci flori singulare.
3) Singura plantă a cărei descriere corespunde atât la frunze cât şi la inflorescenţe este calomfirul.
Ceea ce face foarte probabilă atestarea de către Dioscoride, prin lucrarea De Materia Medica, a prezenţei calomfirului în Sciţia şi Dacia secolului I d.Chr., aceste zone constituind, alături de Tracia, Macedonia şi Tesalia, zonele prin care calomfirul începe să se răspândească în Europa (în Germania se va extinde peste multe secole, iarăşi odată cu răspândirea mai puternică a Creştinismului aici). Am avea o situaţie asemănătoare cu cea a răspândirii bivolului în Europa, răspândire în care zona Daciei a reprezentat un punct cu totul special.

Inflorescenţe de calomfir Inflorescenţe de calomfir.

Frunze de calomfir Frunze de calomfir.

Folosirea de către Românii din vechime a acestei plante poate fi înţeleasă după numeroasele denumiri pe care le are. În afară de caranfil, calonfir, calafir, calapăr etc., calomfirul, după cum am amintit, mai poartă şi nume ca Busuiocul-Sfintelor ori Busuiocul-Fetelor, dar şi Izma(Menta)-Maicii-Preceste, Călugăr, Iarba-Sfântului-Petru.
Denumirea de Busuiocul-Sfintelor este într-o clară legătură cu folosirea sa de către Creştinele din primele veacuri. Termenul de Sfinţi şi Sfinte apare în legătură cu ucenicii lui Iisus Christos încă din Noul Testament (Romani 1.7; 8.27; 15.31; I Corinteni 1.26.1; 7.14; 16.1; I Pentru 3.5 etc., etc.). Introducerea noii aromate a fost văzută mai ales prin folosirea ei de către femeile creştine din primele comunităţi apărute în mijlocul populaţiei traco-romane. Busuiocul era o plantă folosită de multă vreme de către femei, astfel încât absinthum rusticum sau calomfirul era firesc să fie legat de acesta şi să rezulte o denumire compusă de tipul Busuiocul-Sfintelor (cu înţelesul de „Busuiocul Creştinelor”).
Busuiocul-Fetelor apare mai târziu, pe măsură ce se răspândeşte Creştinismul şi tot mai multe fete întrebuinţează calomfirul împotriva tulburărilor menstruale (a întârzierilor de perioadă tipice vârstelor tinere). Era în acelaşi timp folosit şi ca plantă aromatică şi cultică, astfel că asocierea cu busuiocul se menţine.
Pe aceeaşi line vechi-creştină se află şi numele Izma(Menta)-Maicii-Preceste, Călugăr, Iarba-Sfântului-Petru, toate trei fiind legate de un stil de viaţă creştin arhaic. Echivalente – ca mod de viaţă şi denumiri rezultate din acesta – sunt bine atestate şi în Creştinătatea Apuseană, în Italia, Franţa, Germania şi Britania. Apare chiar şi denumirea de „izmă” sau „mentă” (sub forma mint geranium la Englezi).

Alături de salvie şi busuioc, de siminoc şi altele asemenea, era una dintre plantele foarte iubite de către Românce.
Curăţenia a fost, până la prăbuşirea din secolul al XVIII-lea, esenţială pentru Români. În vremea lui Constantin Brâncoveanu doar Muntenia avea o producţie de săpun egală cu a Franţei – la o populaţie de zece ori mai mică. Doar că în vreme ce săpunul francez era destinat industriei textile şi exportului, şi nu era folosit pentru igiena corporală, la Români ultima întrebuinţare era cea esenţială.
Aromarea săpunului cu pelin, izmă, levănţică, rozmarin, gălbenele şi alte asemenea plante era însoţită de folosirea fierturilor de tei, muşeţel, busuioc etc. pentru limpezirea părului şi de purtarea unor plante verzi sau uscate în păr, în săculeţi mici de pânză la gât etc. Calomfirul era, în această lume cosmetico-medicală, una dintre plantele preferate, având o mare putere de dezinfectare şi o aromă foarte apreciată. Merită amintit că în toate comunităţile conservatoare româneşti – precum cele aromâne, dar nu numai – existenţa în locuinţă a insectelor supărătoare (eufemism pentru păduchi, ploşniţe, purici etc.) era socotită chiar şi după secolul al XVIII-lea încoace o mare ruşine. Unul din mijloacele extrem de eficiente în îndepărtarea acestora şi apărarea de ele era folosirea plantelor aromatice, verzi sau uscate, de la cele străvechi, ca busuiocul, trecând prin cele devenite tradiţionale, precum calomfirul şi până la cele noi – dar adesea foarte împământenite -, precum tutunul. Asemenea plante aromatice erau folosite şi prin frecţii, dar mai ales prin plasarea de bucheţele în casă şi la intrare, între haine etc., fiind schimbate des, ca să nu-şi piardă puterea.

În acelaşi timp, calomfirul era folosit în salatele uşoare, răcoritoare, alături de ouă şi brânzeturi, în amestecuri de brânză, iaurt şi smântână (cu sau fără ou).
Alături de rozmarin, busuioc, salvie, cimbru şi altele asemenea, era folosit şi pentru pregătirea cărnii de pasăre şi a vânatului, dar şi la peşte, raci fierţi, scoici (de lac şi de râu, dar şi la midii şi stridii).
În alimentaţie se folosea calomfir tânăr, cules înainte de înflorire. După ce se îngroşau mugurii florilor, planta nu se mai folosea decât cosmetic sau medicinal.

Vinul de calomfir era socotit bun calmant împotriva tusei şi spasmelor digestive, dându-se – cu linguriţa – chiar şi copiilor. În caz de răceală cei mari luau chiar şi două pahare pe zi, dar niciodată mai mult. Femeile însărcinate nu foloseau calomfirul decât pentru aromatizarea şi ocrotirea hainelor sau ca „parfum” personal; deci niciodată femeile însărcinare nu beau vin de calomfir sau altele asemenea.
„Opăritura” – infuzia, cum i se spune astăzi – se folosea împotriva durerilor de ficat (bilă) şi greţurilor venite de la acesta sau de la bilă, luându-se două sau trei linguri dimineaţa.
Apa de calomfir, la nevoie vinul de calomfir sau chiar „tăria” – tinctura – se foloseau împotriva paraziţilor intestinali. Dar folosirea obişnuită în salate şi supe, la marinarea cărnii etc. asigura, oricum, o bună protecţie în această privinţă.
Tinctura de calomfir, ca şi frecţiile cu zeamă sau planta verde, se foloseau şi împotriva râiei (scabiei), atât la animale cât şi la om.
Spălarea cu apă de calomfir era socotită bună pentru curăţarea şi catifelarea pielii.
Untdelemnul de calomfir era baza pentru unele miruri, dar şi pentru unele iruri folosite de tămăduitori(oare) în anumite boli.

În timpul Războiului de Reîntregire (1916-1918), atunci când tifosul exantematic a secerat sute de mii de vieţi de Români, au existat două mijloace principale de apărare populară împotriva contaminării: săculeţii şi frecţiile cu camfor şi respectiv săculeţii şi frecţiile cu calomfir. Amândouă dovedindu-se foarte eficace, în primul rând prin izgonirea insectelor purtătoare ale bolii şi dezinfecţia produsă de uleiurile volatile.
Din păcate, măcelul cultural fanarioto-masonic şi respectiv catolico-austro-ungar din Ţările Române a făcut să fie uitate foarte multe din vechile tradiţii româneşti. Calomfirul a trecut şi el în uitare, fiind rareori pomenit, deşi mulţi sunt cei care i-au purtat şi încă îi poartă numele, într-o formă sau alta. Este şi unul din motivele pentru care mulţi nu au beneficiat de ajutorul acestuia în clipe în care ar fi fost salvator…
Desigur, nu este nici pe departe singura plantă aromatică sau de leac prezentă în istoria României Străvechi; dimpotrivă, este o parte dintr-o bogăţie culturală, ştiinţifică, de viaţă, pe care ne străduim să o zugrăvim, pe cât putem, spre refacerea legăturii cu Străbunii a Românilor de astăzi.
Ca şi băuturile pe care le-am prezentat şi alte plante pe care, nădăjduim, le vom înfăţişa mai departe, şi calomfirul poate fi uşor la îndemâna oricui – poate fi crescut în ghivece sau jardiniere în casă, în grădini etc. Dar amintim iar şi iar că abuzul este întotdeauna deăunător. Iar ceea ce am amintit ca folosiri medicale nu ţine loc de sfatul medicului, nu este un reţetar avizat. Folosirea busuiocului-sfintelor ca „parfum natural” în casă, alături de sau în loc de levănţică, busuioc, rozmarin etc. este bună; dar întrebuinţarea lui ca plantă de leac trebuie făcută doar sub îndrumarea unor specialişti.

Mihai-Andrei Aldea

Drumul spre Vozia la A.S.C.O.R. Cluj-Napoca. 6 Noiembrie 2017

8, noiembrie, 20178, noiembrie, 2017 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Prezentarea de pe pagina A.S.C.O.R. Cluj-Napoca (inclusiv înregistrare audio şi înregistrareau video)

www.ascorcluj.ro/2017/11/01/lansare-de-carte-drumul-spre-vozia-cu-prezenta-pr-mihai-andrei-aldea/

Link-ul youtube

Pagini de cultură şi istorie românească. Puţin despre mursă ori mied, vinul din miere

7, noiembrie, 20177, noiembrie, 2017 Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Pentru că am amintit puţin despre istoria veche a vinului şi mai ales despre cea a vinului în Dacia, la care am adăugat unele rânduri despre sicheră sau cidru, adică vinul de fructe, este firesc să amintim şi de o altă băutură străveche. Mursa, cunoscută şi sub numele de mied (sau franţuzescul hidromel), este ceea ce se mai numea şi vin de miere (ori vin din miere). Uneori se confundă şi cu străvechiul mulsum, care era de fapt vin în care se punea multă miere, simplă ori împreună cu felurite aromate.

Deşi cuvintele par sinonime perfecte, în fapt nu sunt chiar aşa.
În trecut, prin mursă (latin) se înţelegeau, fie, regional, felurite musturi, sucuri ori chiar seve (dulci, precum cea de arţar sau viţă de vie), fie, mai general, băuturile slab alcoolice făcute cu miere, dar şi cu lapte ori suc de fructe (acel amestec dintre cidru şi mied pe care l-am amintit când am vorbit despre sicheră sau cidru).
Spre deosebire, la Români prin mied se înţelegea o băutură făcută exclusiv din miere, chiar dacă după facere se adăugau unele plante sau fructe (ori chiar sucuri de fructe) pentru aromatizare sau cu rosturi medicale.
Cu timpul înţelesurile s-au amestecat, ceea ce a dus la retragerea din vorbire a cuvântului mursă, rămas mai mult ca regionalism acolo unde avea înţelesurile secundare (de must/suc ori sevă).
Deşi se presupune pentru cuvântul mied o origine („poate”) vechi-slavă, socotim că este nesjustificată o asemenea ipoteză, câtă vreme rădăcina indo-europeană med(i)u corespunde perfect cu forma veche românească miedu şi venirea ei pe filieră traco-iliră – confirmată indirect şi de balticul midus (mied) – este mult mai logică.

mied 02

Mursa ori miedul este o băutură foarte importantă pentru cultura veche românească, pe mai multe planuri.
Pe de-o parte, a fost o băutură făcută şi băută încă din îndepărtata Antichitate. Dacă în China mursa este atestată în izvoare arheologice vechi de peste 9.000 de ani (din jurul anului 7.000 î.Chr.), în Europa cele mai vechi atestări arheologice ale miedului sunt de „numai” cca. 4.500-5.000 de ani (mai vechi, totuşi, cu cel puţin 3.000 de ani decât menţiunile indiene din Rig-Veda). Este limpede, prin urmare, că aducerea acestei băuturi în Europa s-a făcut pe un traseu nordic ce corespunde migraţiilor indo-europene înspre Apus. Ipoteza contactelor între populaţiile care au dat naştere valurilor Kurgan şi China este susţinută de mai multe surse. Dar, pe de altă parte, nu ar fi uimitoare nici descoperirea în timp a unor dovezi care să ateste – ca şi în cazul vinului – o origine inţială în Caucaz ori în zona Mării Caspice.
Fie într-un fel, fie într-altul, miedul există în Europa în vremea în care se formează, din amestecul ultimului val Kurgan cu populaţiile anterioare, nucleele proto-celtice, proto-germanice, proto-tracice etc. Ca urmare, toţi Europenii mileniilor II-I î.Chr. vor cunoaşte această băutură, ea fiind comună într-un spaţiu extrem de larg, de la Romani, Greci sau Cartaginezi în sud până la populaţiile nordice.

fagure de miere 02.jpg

Pe de altă parte, miedul sau mursa este o băutură foarte importantă pentru două feluri de Români, unul prea puţin cunoscut şi preţuit astăzi, iar celălalt aproape cu totul uitat: stuparii sau albinarii şi, respectiv, tămăduitorii.

Pentru aceştia din urmă, băutura numită mied sau mursa era atât un leac în sine, cât şi punctul de plecare în făurirea altor leacuri, dar şi un mijloc de a da leacuri neplăcute într-un mod plăcut. Dacă pentru copii laptele cu miere era „acoperirea” sau „răsplata” pentru leacurile amare, adulţii erau mai uşor de convins cu ajutorul vinului din miere, dulce şi întăritor. Totodată, formele de mied şi amestecurile între acesta şi anumite feluri de miere – de la cea de mană la cea de tei -, de polen etc. aveau rostul lor în lucrarea de tămăduire.

Un loc deosebit îl avea miedul pentru stupari, numiţi adesea şi albinari; denumire îndreptăţită de asemenea, pentru că întotdeauna aceşti oameni s-au concentrat fundamental pe creşterea albinelor, stupii de bondari cu mierea lor dulce-amăruie şi ceara lor specifică (socotite cândva excepţionale pentru bolile ficatului) fiind rari şi îngrijiţi doar de cei mai iscusiţi stupari.
Dacă oamenii obişnuiţi făceau „în casă” mursa, folosind un amestec de miere, apă şi suc de fructe (must) ori lapte, stuparii erau făuritorii celui mai curat mied, făcut numai din miere, ceară, propolis şi polen („crud”). Dacă adăugau sau nu la acesta unele plante de leac sau fructe (cu acelaşi rost, terapeutic), era altceva.
Stuparii, despre care am mai amintit într-una din amintirile despre Românii Călători, au fost oameni nu doar apropiaţi de tămăduitori, ci adesea ei înşişi tămăduitori, având o cunoaştere foarte adâncă a răşinilor, ierburilor, sevelor, florilor, poamelor, pământurilor etc., o linişte şi răbdare ce îi făcea foarte puternici în rugăciune şi foarte potriviţi pentru îngrijirea celor bolnavi etc. Este şi mai de înţeles acest lucru dacă adăugăm faptul că însăşi creşterea albinelor – şi cu atât mai mult şi a bondarilor – cerea foarte multă curăţenie şi curăţie, aceste făpturi având un miros foarte sensibil. De asemenea, aveau bolile lor, pe care albinarii erau nevoiţi să ştie să le îngrijească. Animalele crescute de stupari erau puţine şi alese dintre cele mai curate, ascultătoare şi răbdătoare. Buna rânduială a tuturor lucrurilor era de mare însemnătate pentru ei, mai ales că aveau adesea de călătorit cu familiile de albine (şi bondari, unii), care aveau nevoie de o mare grijă.
Ca urmare a tuturor acestor fapte – şi a altora pe care le lăsăm deoparte – stuparii erau meşteri neîntrecuţi în făurirea miedului propriu-zis.

Spre desebire de mursă şi miedul de casă, miedul făcut de stupari avea întotdeauna o tărie de 10-12°, unele forme putând să aibă însă, la nevoie, şi 20° sau chiar mai mult. Mursa şi miedul „de casă” variau de la o familie la alta, unii preferând forme foarte dulci, cu o cifră alcoolică scăzută, de 3-4°, alţii unele de tăria berii (5-7°), alţii unele mai tari, alţii chiar forme de mursă cu gust demi-sec (în facerea acestora musturile aveau un rol însemnat).
Desigur, în vreme ce stuparii ţineau seama şi de calităţile tămăduitoare ale mierii, pentru cei mai mulţi gospodari obişnuiţi aroma dorită era cea urmărită; mai ales că, orice alte calităţi ar fi avut, miedul, ca şi sichera (cidrul), era o băutură foarte sănătoasă, un amestec de enzime, vitamine, săruri minerale, glucide sănătoase etc. ce ajuta enorm de mult la rezistenţă în faţa bolilor, creştere armonioasă, dezvoltarea unui organism puternic etc.

Facerea miedului poate să pară simplă, dar are o serie de subtilităţi pe care le pot stăpâni doar cei care lucrează multă vreme în acest domeniu.
Un amestec de apă şi căpăceală, sau de apă şi miere cu ceară este punctul de plecare, la care se adaugă miere şi polen crud (pentru fermentare). În anumite faze ale procesului, bine alese, pot fi adăugate flori (de tei, de soc, de salcâm etc.), ori alte plante (busuioc, cimbrişor, mentă etc.), adăugând proprietăţi medicinale şi aromă (sau întărindu-le pe cele ale mierii de tei, de soc, de salcâm etc.). În trecut se mai foloseau uneori şi răşini (sau tămâie), ori sevă, dar astăzi foarte puţini mai sunt cei care le întrebuinţează.
Astăzi se pot folosi şi drojdii cumpărate („drojdie de vin„), spre a stimula şi controla fermentaţia amestecului de miere şi apă.
Obţinerea unui mied cu o concentraţie alcoolică între 3-4° şi 12-14° este relativ uşoară. Peste 14° numai specialiştii sau marii pasionaţi pot merge, pentru că fermenţii sau drojdiile care transformă zaharurile în alcool nu supravieţuiesc peste această concentraţie decât în condiţii speciale.
Facere mursei este puţin mai complexă, pentru că include sichera sau, după preferinţă, felurite seve şi sucuri de fructe.
Cea mai folosită sevă este astăzi seva de arţar, care este amestecată cu mierea şi apa.
Cele mai răspândite fomre de mursă au fost la noi cele în care mierea era amestecată întâi cu must, fie de struguri, fie de cireşte, vişine, mere sau pere, zmeură, mure, fragi etc., doar după aceea adăugându-se (ceva) apă ca să subţieze amestecul – dacă mai era nevoie – până la grosimea dorită. Este uşor de văzut că mursa este o băutură aflată undeva la mijloc între mied şi sicheră (cidru).
Nu vom stărui aici asupra nenumăratelor reţete şi variante de reţete de mied sau mursă, nici asupra mursei de lapte, o băutură străveche, moştenită aproape sigur de la Străbunii Scito-Sarmaţi (poate vom reveni asupra ei cândva).

Vom aminti doar că miedul şi mursa – la multe popoare unite sub un singur nume – au fost folosite şi preţuite şi de Celţi, şi de Traco-Iliri (inclusiv de către Daci), şi de Scito-Sarmaţi, Romani, Germanici, Vikingi/Varegi şi mulţi alţii. Chiar şi la Mayaşi este atestat miedul, ceea ce face probabilă descoperirea lui independentă de către oamenii din mai multe locuri. În unele mitologii miedul are parte de o cinste foarte mare, fiind socotit „băutură a zeilor şi eroilor”. Uneori era băut doar în vase din argint sau aur, atât pentru a fi respectat, cât şi pentru că se credea că aceste metale nobile sporesc puterile întăritoare şi vindecătoare ale băuturii.
Alături de beneficiile aduse de mied şi mursă amintite mai sus, trebuie spus că un consum moderat regulat (aproximativ o ceaşcă la două-trei zile) constituie un anti-depresiv extrem de eficient. Nu, nu este vorba despre alcoolul din aceste băuturi – poate să fie şi 3%, efectul anti-depresiv tot se păstrează – ci despre enzimele, glucidele, vitaminele şi mineralele ce energizează organismul şi dau un tonus puternic, născând optimismul şi înlăturând deprimarea. Tot din această pricină combate foarte bine anemia şi avitaminoza.
Există însă – dincolo de obişnuita primejdie a abuzului de băuturi alcoolice – şi o primejdie mai deosebită: în cantităţi mai mari (gen o cană pe zi) devine, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, un afrodisiac relativ discret dar eficient. Era folosit în trecut mai ales de către familiile ce nu aveau copii, deoarece combătea şi infertilitatea cauzată de anumite avitaminoze ori de lipsa unor enzime.

Dintre miile de reţete – de la cele simple, doar cu miere (cu sau fără drojdii) şi până la cele cu struguri sau alte fructe – există numeroase alegeri atât pentru producere cât şi pentru consum.
Revenim cu obişnuitul avertisment împotriva abuzului care poate duce la alcoolism şi alte probleme, subliniind faptul că cei care suferă de alcoolism trebuie să se ferească de orice băutură alcoolică.
Pentru cei care au fericirea de a nu suferi de această boală, miedul şi mursa pot constitui o sursă de sănătate şi un mijloc de înfrumuseţare a vieţii.

Mihai-Andrei Aldea