Etichetă: Aldea

Puţin despre glume

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

M-a întrebat cineva – care nu prea mă cunoaşte – dacă mai şi glumesc.
„Dacă trebuie, mai şi glumesc.” i-am răspuns. Şi am adăugat „Din păcate, fac glume proaste, că nu le ştiu pe cele bune…”
Firesc ori ba, omul s-a uitat la mine ca la felul 314. Şi chiar nu eram!

*

Altcineva m-a întrebat dacă este creştineşte să glumim.
„De vreme ce Dumnezeu are simţul umorului, este firesc să încercăm, cel puţin, să îl avem şi noi. Cu măsură, se înţelege!”
Din păcate omul în cauză nu prea avea simţul umorului, în schimb avea prejudecăţi: era absolut sigur că hazul ori umorul sunt interzise, cu totul interzise, Creştinilor. Mă întrebase doar ca să confirm ceea ce ştia el, să poată închide mai bine gura unora – prin argumentul competenţei (atât de discutabil…).
Ca urmare, s-a înfuriat vădit:
– Cum adică „Dumnezeu are simţul umorului„?
– De pildă, când îi ia peste picior pe Iov sau Iona. Cu blândeţe, cu dragoste, dar şi cu haz. 
– Nu există aşa ceva! – s-a oţărât interlocutorul.
– Ei, dar dacă ştii atât de bine, de ce m-ai mai întrebat?
– Dumneata, ca preot, trebuie să înveţi lumea adevărul, nu alte lucruri! – a continuat să se răstească.
– Aha, deci eşti episcop! – am exclamat bucuros.
Şi, sărind de pe băncuţă, m-am aplecat zicând:
– Binecuvântaţi, Preasfinţite!
Omul a dat în bâlbâială:
– Nu… Ce… Ce episcop? Nu sunt episcop! Nu dau binecuvântări!
– Cum, nu eşti episcop? Ciudat! Sincer, după autoritatea cuvintelor mă gândeam că eşti chiar vreun Papă din cei infailibili. Ştii, cei care schimbă şi Scripturile când acestea îi contrazic. Sau vreun urmaş al lui Luther, că şi el a făcut asta.
– Ce schimbare a Scripturilor? Nu înţeleg!
– Păi dacă Dumnezeu glumeşte cu Iov şi Iona – cel puţin aşa ne arată Scripturile – dar dumneata spui că nu o face…
– Unde glumeşte Dumnezeu cu Iov şi Iona? – se răsti el, indignat, dar şi cumva clătinat în prejudecăţile lui.
– De pildă, atunci când, vorbindu-i despre Facerea lumii, îi spune lui Iov şi „tu ştii bine, căci erai născut şi numărul zilelor tale este foarte mare” (Iov 38.21). Sau când îl întreabă „tu eşti cel ce aduci pradă leoaicei şi potoleşti foamea puilor de lei„? (Iov 38.39-40). Sau când pune să crească un vrej ca să-l umbrească pe Iona şi apoi îl usucă spre a-l scoate din încrâncenarea lui (Iona 4.1-11).
I-am deschis Scripturile şi i-am arătat.
– Ei, dacă nu este aceasta o blândă ironie, care arată şi dragoste, dar şi umor, ce este?
Omul se uita în Carte, se uita la mine…
Se luptau în el prejudecăţile şi mărturia limpede pe care o citise.
– Cum crezi, l-am întrebat, că Cel care a făcut – şi este – bucuria, ar putea să fie fără haz şi fără zâmbet?

*

În cartierul Covasna din Bucureşti (parte a „Bercenilor”) am slujit vreo 14 ani.
Printre altele, păstrez o dragă amintire unui mic magazin, „Komsi”, desfiinţat, din păcate, printr-o chirie iraţional de mare – ca multe alte magazine şi firme mici din Piaţa Covasna…
Acest magazin era ţinut de o familie frumoasă. Lucrau mai ales soţul, soţia şi o fină, uneori şi fata primilor. Oameni deschişi, luminoşi, cu care era o bucurie să schimbi un cuvânt… sau mai multe.
Într-o zi, oprindu-mă să cumpăr mărunţişurile zilnice – în primul rând pâine, desigur – îi găsesc în lucru: venise marfă. Toţi trei încercau să le facă pe toate deodată: actele pentru mărfuri, căratul mărfii în magazinaş (desigur, domnul avea această misiune!), servitul clienţilor ce intrau.
Ne zâmbim, ne salutăm, schimbăm câteva cuvinte. Sunt întrebat ceva şi răspund. Destul de pe larg încât patronul, cu navetele în braţe, să fie blocat în spatele meu. Pentru că magazinul fiind micuţ, nu avea cum să treacă dacă nu îi făceam loc. Nu ştiu cât a stat – un minut sau cinci – dar în cele din urmă mă întreabă cu haz:
– Iertaţi-mă, părinte, îmi daţi voie să trec?
Mă întorc, înţeleg fulgerător situaţia şi mă feresc, făcând un semn generos cu mâna:
– Treacă de la mine! Poftiţi, vă rog!
Începem să râdem toţi patru.
Patronul, ajungând în sfârşit să lase jos navetele, zice:
– Dar cât de generos sunteţi, părinte!
– Aşa este, recunosc eu. Sunt foarte generos. Este doar una dintre foarte multele mele calităţi. Dar ştiţi care este cea mai mare calitate a mea? Modestia!
Bineînţeles, având umor, au râs toţi. Mai ales după ce am precizat:
– Modestia mea este atât de mare încât m-aş speria de adâncimea ei dacă nu aş fi şi foarte curajos!
Nu m-am mai putut abţine şi am început şi eu să râd.
Este doar o pilă a unor clipe calde pe care le-am trăit în familia mare ce a fost – pentru mine şi mulţi alţii – Parohia Covasna (Sfântul Daniil Sihastrul).

De aşteptat şi trist, micul magazin, afacere de familie, s-a prăbuşit sub presiunea lanţurilor de magazine şi a lăcomiei oarbe a unor autorităţi locale. Care nu au înţeles nevoia de a limita corporatismul comercial – şi nu doar comercial. O nevoie esenţială pentru o societate sănătoasă (şi legiferată categoric şi în SUA şi în alte ţări).
Dar frumuseţea acelor oameni a rămas. Şi rămâne.
Aşa cum rămân şi nevoia de haz, de zâmbet, de bucurie, de câte o glumă. O glumă bună, fără de răutate. Cu măsură.
Până la urmă, un creştin încrâncenat nu-i creştin adevărat…

Cândva Românii aveau toate acestea „în sângele lor”.
Astăzi, după modelul „Halăuinului”, sărbătoarea/bucuria este înecată în sumbru, tragic, murdar. Şi „umorul” a devenit la fel – sumbru, tragic, murdar.
De aceea şi oamenii sunt încrâncenaţi pentru fleacuri. Sunt gata să ucidă pentru nimicuri – de la cele din trafic la oricare altele.
E bine să ne întoarcem la zâmbetul de altădată, în care nu lipsea dragul de celălalt, de ceilalţi. Fraţii noştri măcar prin omenitate, dacă nu prin românitate, măcar prin românitate, dacă nu prin credinţă, măcar prin credinţă, dacă nu prin locuire, măcar prin locuire, dacă nu prin înrudire propriu-zisă. Iată câte pricini să ne iubim unii pe alţii, să ne zâmbim, să ne îngăduim, să ne iertăm!
Să ne aducem aminte de zâmbetul cald al bunicilor de altădată. Şi să încercăm să-l câştigăm, spre a-l dărui mai departe.
Zâmbetul bun este puntea către pacea şi dragostea în care se cuvine să trăim.
Bună să vă fie inima!

Mihai-Andrei Aldea

ÎNCĂLŢAT SAU DESCĂLŢAT ÎN CASĂ? ori MITOCĂNIA CA LAUDĂ

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

ÎNCĂLŢAT SAU DESCĂLŢAT ÎN CASĂ?

ori

MITOCĂNIA CA LAUDĂ

Să ne înţelegem! Fiecare are obiceiurile sale. E firesc, e decent. Cel puţin atâta vreme cât nu intri cu obiceiurile tale peste celălalt. Mitocănia apare atunci când intrând în casa altuia îl sileşti să se supună obiceiurilor tale. Desigur, o gazdă va încerca să ajute oaspetele să se simtă bine. Dar un oaspete care nu ajută gazda să se simtă bine este nu oaspete, ci un invadator mitocan. Nu doar Legea Românească spune asta. În toate culturile, oricât de primitoare, există lucruri pe care un oaspete nu are voie să le facă şi unele pe care trebuie să le facă. Este de bun-simţ.

Tradiţia românească este ca mizeria să nu fie adusă în casă.
În trecut şi casnicii, şi oaspeţii, aveau adeseori la poartă şi lângă scările casei o „curăţitoare” sau „curăţătoare”. Aceasta era fie o piatră cu muchii ascuţite, fie un butuc sau o buturugă având muchii, fie, mai nou, o bucată de tablă groasă prinsă de două „picioare” (din lemn sau metal). Pe acestea se curăţa încălţămintea. Noroiul, balega sau alte materii se îndepărtau astfel. Apoi, fie la treptele de la intrare, fie în pridvor, omul se descălţa. Unele case aveau aici şi o găleată (doniţă) cu apă de spălat picioarele.
Aceeaşi rânduială era şi la bordeie, la casele din lemn sau piatră, la palate, la biserică.

Se mai păstra încă, în unele sate din anii ’90, tradiţia străveche de a lăsa încălţămintea la intrarea în biserică.
Am fost în asemenea biserici – precum vechea biserică a Schitului Sihla şi altele asemenea. Biserici mici, frumoase şi curate; nişte bijuterii ale unor inimi, suflete şi minţi frumoase, curate şi luminoase. Mi-am lăsat, după cuviinţă, încălţămintea în pridvor. Ca toţi ceilalţi. Şi mi-am regăsit-o, fără greş, de fiecare dată. După cuviinţă.

În Occident, în cele mai multe locuri, această tradiţie nu există. Sunt filme în care văcarul (zis „cow-boy” în romgleză) intră cu cizmele în casă trântindu-se cu ele în pat sau aşezându-le pe masa pe care mai apoi se pune mâncarea. Miraculos, cearceafurile nu se văd, apoi, cu urme de nori şi balegă, ci albe ca zăpada – şi cel mult puţin şifonate. Miraculos, nici pe masă nu se vede mizeria ce ar fi fost firesc să cadă.
Fiecare cu obiceiurile sale!

Nu judecăm aici nici vechea tradiţia apuseană a spălării de trei ori în viaţă (la naştere, botez şi înmormântare); nici pe aceea a acceptării păduchilor ca parte a condiţiei umane şi a folosirii raderii capului, perucilor super-pudrate şi ghearelor de păsări drept scărpinătoare. Tradiţii la care s-a renunţat în ultimele secole. Nu judecăm nici tradiţia intrării cu încălţările în casă, încă în uz.
Tradiţie, de altfel, atenuată masiv în multe locuri prin folosirea şoşonilor şi alte asemenea mijloace. Pentru că, până la urmă, noroiul, balega şi alte mizerii de pe încălţăminte dispar miraculos doar în filme. În realitate, trebuie îndepărtate. Oricum, nu judecăm aceste obiceiuri.

Ceea ce judecăm aici este răutatea mitocăniei unor Românofoni, unor deznaţionalizaţi snobi, care batjocoresc din rasism fanatic tradiţia românească.

Micimea sufletească din care izvorăşte răutatea şi dispreţul faţă de tradiţiile vechi ale naţiunii din care te-ai ivit – sau în mijlocul căreia trăieşti – este însoţită, fără greş, de superificialitate.

Repetăm, fiecare are obiceiurile sale. Şi, deci, fiecare casă le are pe ale sale.

Dacă într-o casă este tradiţia să mă descalţ, mă descalţ. Chiar dacă se întâmplă ca din excesivă politeţe gazda să mă asigure că nu este nevoie. Pentru că ştiu că aşa este bine, pentru că ştiu ce înseamnă să faci curăţenie după cei care intră încălţaţi în casă, pentru că aşa este sănătos. Doar atunci când gazdele sunt încălţate în propria casă rămân încălţat – dacă nu mi se oferă, totuşi, posibilitatea să mă descalţ. Fiecare cu obiceiurile sale. Ca oaspete, respect obiceiurile casei în care intru. Să vedem însă ceva: dacă mă descalţ şi primesc nişte papuci într-o casă în care e obiceiul să se intre cu încălţările de afară nu rănesc sau jignesc pe nimeni, nu fac niciun rău; dacă intru încălţat într-o casă în care obiceiul este ca lumea să se descalţe… sunt excepţia care aduce mizerie într-un loc curat.

Şi revin: nu judecăm aici pe cei care intră încălţaţi atunci când gazda le spune că se poate, nici pe cei care cer îngăduinţa să nu se descalţe. Mi s-a întâmplat şi mie să vin la cineva după 8-10 ore de slujbă, vara, pe arşiţă, şi să simt că nu e bine să mă descalţ atunci. Sunt împrejurări şi împrejurări.

Dar avem datoria să îi judecăm pe cei care dispreţuiesc o tradiţie pe care nu o înţeleg şi batjocoresc pe cei care o au.

Lăsarea încălţăminţii la uşă este o apărare a casei de mizeria din afară. Modern spus, este un obicei sanitar salutar. Analiza microbilor şi altor agenţi patogeni aflaţi pe încălţăminte arată că aducerea lor în casă ameninţă sănătatea tuturor. Urmele pe care încălţămintea le lasă în casă sunt mai greu de curăţat decât pare la o privire pripită. Covoarele şi alte materiale textile sunt un prim exemplu. Dar chiar şi atunci când pe jos este gresie ori parchet între rosturile bucăţilor de lemn sau pe chitul dintre plăci rămân fragmente de noroi, praf etc.

Praful şi noroiul din oraşe sunt mult mai toxice decât praful şi noroiul de la ţară. Concentraţia de chimicale, excremente şi resturi de şobolani, pisici, câini, gândaci etc. este de zeci până la mii de ori mai mare. Ceea ce se aduce pe încălţăminte este, la rândul său, de sute şi mii de ori mai concentrat decât ceea ce este în aer.

În sfârşit, mai este ceva. Poate să pară un criteriu secundar şi subiectiv, dar în fapt este unul de suflet, de bun-simţ: respectul faţă de osteneala gazdelor de a ţine casa frumoasă şi curată. Cum să aduci mizerie şi să faci urme (evident urâte) într-o casă frumoasă şi curată a unor prieteni, a unor rude, a unor oameni pe care îi respecţi sau chiar îi iubeşti? Oare nu este gestul de a intra încălţat ostentativ o mărturisire a părerii faţă de casa respectivă?

Ca urmare, în Legea Românească nu gazda cere oaspeţilor să se descalţe, ci oaspeţii cer să se descalţe, din respect faţă de casa în care intră. La Români se socotea înjosit nu cel care se descălţa la intrarea în casă, ci acela care nu făcea aceasta. (Exisă basme în care atunci când se arată prostia sau răutatea unor oaspeţi ori peţitori se spune „au intrat încălţaţi, fără sfială/cu neruşinare”.)

Că într-un loc sau altul există obiceiul de a se intra încălţat în casă este de înţeles: „câte bordeie, atâtea obicee”.

La Români, ca şi la multe ramuri ale Chinezilor, ca la Japonezi, ca la multe ramuri ale Arabilor, Evreilor şi altor naţionalităţi, tradiţia este aceea a descălţării. Că unii adoptă – de voie sau de nevoie – moda apuseană, este treaba lor.
De neacceptat este dispreţul incult şi rasist al unora faţă de o tradiţie mai mult decât decentă şi respectabilă. Aceasta este o mitocănie totală, un mijloc prin care oameni fără valoare încearcă să se laude: atacându-i pe alţii în mod gratuit, lovind în ceea ce nu înţeleg, murdărind ca să pară ei ceva mai curaţi. Mitocănia ca laudă.

Mihai-Andrei Aldea

Despre Biserică, misoginie şi Comunism

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Despre Biserică, misoginie şi Comunism

Stânga politică (adică socialiştii şi comuniştii) a fost totdeauna foarte ocupată cu atacurile împotriva Bisericii. Aceasta a fost şi este ţapul ispăşitor preferat, alături, fireşte, de opoziţie – cei doi demoni fără de care stânga politică ar aduce Raiul pe pământ. Evident, în ţări precum Albania Socialistă, Coreea de Nord sau imperiul URSS, deşi au fost eliminate şi Biserica, şi opoziţia, stânga a adus Iadul pe pământ. Pentru că doctrina stângii este în sine rea şi duce, ca urmare, la rău1. În ciuda realităţii, propaganda prinde. Mai ales că atacurile sunt multe şi felurite – după vechiul principiu denigrează, denigrează, până la urmă va rămâne ceva.

Una dintre cele mai inepte acuzaţii aduse de stânga politică Bisericii este aceea de misoginie. Vezi, Marx, Lenin şi Hitler (zeii stângii), au eliberat femeia pe care Biserica o nedreptăţea. Care ar fi misoginia în cauză? Dau trei exemple ale acestei imbecile propagande:

1. Femeia nu poate intra în cler.
2. Femeia trebuie să stea cu capul acoperit în biserică.
3. Femeile sunt silite să stea în partea stângă în biserică.

La baza acestor „acuzaţii” stau atât incultura cât şi iresponsabilitatea.
Cauza dezastrului din România de astăzi este lipsa de răspundere.
Cândva fiecare Român se ştia ostaş al lui Dumnezeu şi al Neamului şi trăia având conştiinţa răspunderii pe care o are, a datoriei pe care o are (desigur, faţă de Dumnezeu şi Neam).
De aici izvora şi răspunderea faţă de Ţară, faţă de familie, faţă de prieteni, faţă de obştea (comunitatea) de care ţinea.

Stânga politică l-a învăţat pe om să fie iresponsabil.
Nu mergea bine ceva?
Erau de vină popii, Biserica, imperialiştii, burghezii, bişniţarii, sabotorii. Niciodată Partidul (Comunist/Socialist), niciodată activiştii, niciodată politica aberantă a stângii.
Şi oamenii s-au învăţat să fie iresponsabili…

Revenirea la bine, la firesc, la sănătos, începe cu asumarea răspunderii, datoriei, rostului.

Fără acestea nu există repere, totul este haos; în primul rând moral – şi de aici şi social, economic, politic etc.

De ce în Ortodoxie femeia nu intră în cler?

1. Dar care este legătura cu subiectul?
Una extrem de strânsă! Pentru că a fi în cler nu este un privilegiu, este o răspundere.
A fi în cler înseamnă a fi gata să slujeşti cu vreme şi fără de vreme, trecând prin nenumărate încercări, ispite şi suferinţe, ca un adevărat ostaş al lui Christos.
Este o cruce foarte grea, chiar dacă minunată. Şi nu toţi pot să o ducă bine, chiar dacă au fost chemaţi să o poarte.

Dumnezeu a lăsat femeii, înainte de preoţia lăsată bărbatului, crucea, răspunderea, datoria şi rostul maternităţii. O slujire la care bărbatul nu poate ajunge! O slujire grea, chiar dacă minunată.
Era oare drept să se mai dea femeii încă o răspundere, o datorie, o cruce?
Dumnezeu a socotit că nu!
Şi dincolo de nebunia celor care îşi închipuie că ştiu mai bine decât Dumnezeu, adevărat este că femeia are destul de dus fără să i se dea ceva în plus.

Stânga, fie din pură răutate, fie din înşelare, şterge răspunderea şi lasă numai cinstea. Însă nu există cinste acolo unde nu este jertfă!
Cinstea preoţiei pe care o au bărbaţii este legată de jertfa impusă de preoţie. Cei care nu îşi asumă jertfa nu devin niciodată clerici buni. Şi vor răspunde pentru această delăsare, pentru această trădare, pentru că nu şi-au făcut datoria!
Dumnezeu a socotit că femeia are parte de destulă jertfă. Şi că nu este bine să i se mai pună în sarcină încă una. Este evident că e corect acest lucru şi că femeia este ocrotită prin această rânduială dumnezeiască.

Totuşi, de dragul discuţiei, să presupunem că preoţia sau clericatul ar fi, cumva, un privilegiu. O perspectivă nu doar îngustă, ci de-a dreptul strâmbă, precum cea care ignoră jertfele ostaşilor oprindu-se la strălucirea uniformei de paradă. Dar, prin reducere la absurd, să o primim ca atare în această discuţie. Dacă preoţia sau clericatul sunt un privilegiu, atunci, evident, şi maternitatea este privilegiu. Dacă cei care cred au o anumită dependenţă de lucrarea clerului, în schimb orice om are o dependenţă absolută de mamă! Fără ea nu poate nici să ia fiinţă, nici să crească până la nivelul ieşirii în lume (adică al naşterii). Ceea ce face privilegiul maternităţii universal, în vreme ce privilegiul clericatului este mult mai redus. Dar! Dar cu toate că teoretic orice bărbat fără probleme grave de sănătate poate deveni cleric, în realitate clericii sunt sub 1% din populaţia masculină! Şi mulţi dintre cei care şi-ar dori să devină clerici nu ajung niciodată la clericat. Pe de altă parte, dacă teoretic orice femeie fără probleme grave de sănătate poate deveni mamă, în realitate majoritatea femeilor care doresc acest lucru îl obţin. Ca să reducem lucrurile şi mai departe la absurd, să presupunem că doar 50% dintre femei ajung la maternitate (aici intră orice concepţie, indiferent de naştere sau avort). Chiar cu această cifră de 50% avem, concret, de peste 50 de ori mai multe femei care se bucură de privilegiul lor decât bărbaţi care se bucură de privilegiul lor. Deci, dacă recurgem la această perspectivă, rezultă că femeile sunt absolut privilegiate.

Deci, din oricare dintre cele două perspective, logic vorbind (ceea ce stânga nu poate face!), nu există nicio nedreptăţire a femeii.

Femeia este nedreptăţită pentru că trebuie să stea cu capul acoperit în Biserică?

2. Există o serie de cauze, clare teologic, pentru care femeia stă cu capul acoperit în Biserică. Aceste motive sunt însă logice doar pentru cei care cred. Pentru cei necredincioşi nu pot avea greutate. Şi totuşi putem, fără să recurgem la teologie, să aflăm dacă, ne-teologic, femeia este sau nu nedreptăţită pentru că trebuie să stea cu capul ascoperit. Cum? Există o obligaţie similară pentru bărbat? Da! Bărbatul este obligat să stea cu capul descoperit! Deci fiecare dintre ei are o asemenea datorie! Adică este egalitate în numărul de datorii. Dar este egalitate şi fiziologic? Nu! Din acest punct de vedere bărbatul este categoric nedreptăţit! Cum aşa?

Voi da un caz real:

Cu mulţi ani în urmă, fiind în vizită la biserica unui alt preot, acesta a ţinut un cuvânt despre cum se cuvine să stăm la rugăciune şi la slujbă. Iar o femeie, auzind că femeia trebuie să stea cu capul acoperit, a strigat „Asta e misoginie!”. Unii dintre cei din biserică au început să râdă, alţii s-au încruntat. Părintele s-a mirat şi i-a zis: „Toată iarna aţi venit cu căciula de blană, pe când nouă, bărbaţilor, ne îngheţau urechile. Care este misoginia?”. Femeia s-a holbat uimită şi, neavând replică, s-a întors şi a plecat. Ca pe toţi stângiştii, nu o interesa adevărul, ci doar lozinca.

Este evident că cererea de a avea capul acoperit este uşoară. E de ajuns să pui o batistă, un batic, o eşarfă, o pălărie, o căciulă – preferabil asortate cu restul ţinutei – şi s-a rezolvat. E frig în biserică? Îţi pui pe cap ceva călduros. Este cald? Îţi pui ceva subţire şi nu ai probleme.
Dar dacă porunca este aceea de a avea capul descoperit, ce faci când este frig? Răspuns: rabzi şi îţi îngheaţă urechile în ultimul hal.

Deci, din oricare dintre cele două perspective, logic vorbind, nu există nicio nedreptăţire a femeii. Cel mult a bărbatului dar, desigur, bărbaţii nu (se) plâng.

Sunt nedreptăţite femeile prin partea în care trebuie să stea în Biserică?

3. Afirmaţia după care femeile „sunt nedreptăţite” prin faptul că stau în partea stângă a bisericii face parte din imbecilităţile teribile – şi teribil de răspândite – ale stângii politice.
Biserica are ca primul între sfinţi pe Maica Domnului.
Iisus Christos, Dumnezeu-Omul, este Capul Bisericii, acesta fiind Trupul Său. Iar Maica Domnului, cea prin care Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat, este cel mai mare sfânt al Bisericii.
Pentru că Iisus este Cel care s-a jertfit pe Cruce este şi cel de la Sfântul Altar.
Ca urmare, înspre oameni, Maica Domnului a primit partea cea mai de cinste – şi prin ea toate femeile.
Pentru că locurile de cinste din stânga şi din dreapta se socotesc faţă de Împărat, nu faţă de mulţime! Chiar şi stânga şi dreapta politică au fost concepute în raport cu fotoliul preşedintelui parlamentului (după intrarea în sală ar fi fost exact invers!)2.

Altfel spus, atunci când clericul ce Îl reprezintă pe Dumnezeu priveşte spre popor are femeile de-a dreapta şi bărbaţii de-a stânga!

Ceea ce înseamnă că, departe de a fi nedreptăţite, femeile sunt privilegiate prin poziţia pe care o au în biserică. Datorită Născătoarei de Dumnezeu!
Doar că pentru a înţelege acest lucru ai nevoie de o gândire logică, ancorată în real. Ceea ce stânga politică nu poate avea, căci înseşi bazele sale doctrinare sunt ilogice.

Concluzia e clară: feriţi-vă de Comunism – nu doar că este ilogic şi nerealism până la prostie crasă, dar şi infuzează lipsa de logică şi nerealismul celor care nu se păzesc.

Mihai-Andrei Aldea

1 Scuza „socialismul/comunismul este bun dar este prost aplicat” e total aberantă, ca să nu spun imbecilă. În primul rând, nici socialismul, nici comunismul nu sunt bune nici măcar în teorie. Sună bine declaraţiile de intenţii (adică propagandistice) ale socialismului sau comunismului, nu sistemul propus de socialism ori comunism. Acesta nu este bun, este categoric rău! Doar că cei care pretind că ar fi bun socialismul ori comunismul se gândesc de fapt la declaraţiile propagandistice de tipul „libertate, egalitate, fraternitate”. Fără să înţeleagă felul în care socialismul/comunismul înţeleg idealul în cauză şi mijloacele prin care vor să îl atingă… Cine a studiat doctrinele socialiste ori comuniste înţelege că sunt rele; o dovadă simplă şi ştiinţific imbatabilă fiind rezultatele, totdeauna rele.

2 Atât în Parlamentul Francez (Adunarea Naţională) cât şi în cel britanic s-au definit politic „dreapta” şi „stânga” după locurile ocupate faţă de preşedinte. În dreapta preşedintelui erau conservatorii, în stânga demolatorii… scuze, „inovatorii”. Astfel a apărut definirea poziţiilor de dreapta şi de stânga în politică.

Votăm binele (fie şi mic), NU răul (chiar „mai mic” decât alt rău)

Mihai-Andrei Aldea21 comentarii

1. Votul înseamnă garantare, înseamnă că delegăm pe cineva să ne reprezinte. Reprezentarea poate să fie parțială sau totală, dar în amândouă formele implică răspunderea noastră, a votanților.
 Ca urmare, ideea de a vota „cu răul cel mai mic” este dementă.
Votând cu răul îți asumi răspunderea pentru ceea ce se întâmplă rău. Adică ești de vină pentru răul adus de cei/cel pe care i-ai (l-ai) votat.
Două exemple:
a) Ce votezi între Inchiziție și Jihad?
Răspuns corect: Nu votez!
Între două fenomene criminale, chiar dacă unul are de 20 până la 100 de ori mai puține victime decât celălalt, nu votez cu niciunul. Dimpotrivă, lupt împotriva amândurora.
b) Pe cine votezi între Stalin și Hitler?
Răspuns corect: Nu votez!
Între doi psihopați megalomani de extremă-stânga, unul socialist internaționalist, altul socialist naționalist, chiar dacă unul are de zece ori mai puține victime decât celălalt, nu votez cu niciunul. Dimpotrivă, lupt împotriva amândurora.
Cine votează cu Inchiziția sau Hitler, cu Stalin ori Jihadul, își asumă, implicit, toate răutățile acestora.
Deci: Nu votăm cu răul cel mai mic, votăm cu binele.
Cu o precizare esențială: Votăm cu binele chiar dacă este mic!

2. Patima perfecționismului ca formă a trufiei.
Cheia pentru care ticăloșii conduc România din 1990 încoace se poate găsi în trufia perfecționismului din societate.
Oamenii aleg să voteze cu răul (eventual „mai mic”), doar pentru binele… nu e destul de perfect!
Ca urmare, răul se accentuează neîncetat.
Unii dintre politicienii patrioți, cinstiți, culți, de valoare, ai României post-decembriste au fost Ioan Alexandru și George Pruteanu. Acest lucru a fost dovedit și de mandatele lor de parlamentari. În clipa în care am întrebat mulți oameni dacă au votat cu ei, sau dacă ar vota cu ei pentru Președinție, am aflat că mulți nu i-au votat și nu i-ar fi votat. De ce? Pentru că „vorbește prea pătimaș”, pentru că „vorbește prea doct”, pentru că „e cam gras” (da, nu glumesc!), pentru că „e prea slab” (da, nu glumesc!) etc., etc. Nimic serios! Nimic legat de gândirea lor, trăirea lor, lupta lor pentru România, pentru Români. Nimic! Tot felul de pretexte. În schimb aceeași oameni – care se consideră patrioți, buni, cu vederi largi etc. – au votat (şi votează!) infractori, grupări de infractori, partide și candidați ce au pus umărul fie la distrugerea României, fie la jaful public (de fapt același lucru).

Realismul sec ne arată că dacă un om politic vrea sincer binele României/Românilor și are un program fie și bunicel – deci imperfect, dar aflat într-o direcție bună – merită votat. Mai ales dacă are drept contracandidați oameni răi. Fie și din zona „răului mai mic”.
Este de mii de ori mai bine – și mai logic – să votăm un „bine mai mic” decât un rău „mai mic”.
A nu vota un bine, fie și „mai mic” pe motive de antipatii minore, nuanțe de opinie etc. este sinucigaș.
Este evident, este logic, este ceea ce ne arată realitatea: votând „răul mai mic” vom avea aproape exclusiv candidați din zona răului, pentru că tot ceea ce au nevoie este să arate că ei sunt un „rău mai mic” decât ceilalți candidați. Eventual se vor aduce „iepurași”, care să fie izbitori în răul pe care îl reprezintă. Și astfel să „albească” pe cei care sunt doriți (de rău) la putere.
Este evident, este logic, este ceea ce ne arată realitatea: votând „binele imperfect” vom avea tot mai mulți candidați din zona binelui, pentru că aceasta este zona care aduce voturi.
Votând răul, fie și socotit „mai mic”, garantăm supremația politică a răului.
Votând binele, fie şi socotit „mic”, garantăm supremația politică a binelui.
Alegerea şi răspunderea pentru alegere ne aparțin.

Mihai-Andrei Aldea

Cum luptau Românii?

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

„Cum luptau Românii?

Iată o întrebare ce stă în spatele multor fapte istorice, dar şi în spatele multor nedumeriri, critici, atacuri. Uimirea faţă de victorii aproape de necrezut ale Românilor a făcut, nu de puţine ori, ca acestea să fie negate. Uneori cu o îndârjire şi o lipsă de logică vecine cu fanatismul patologic.

Atunci când suprapunem existenţa Românilor cu popoarele şi statele războinice apărute într-un fel sau altul în acelaşi spaţiu avem un tablou copleşitor: de la Goţi la URSS, mai bine de cincizeci de popoare şi state care au adus în aceste locuri războiul. Uneori războaiele au durat sute şi sute de ani (primul atac turcesc în Ţările Române Dunărene este în 1339, ultimele lupte cu Turcii Otomani în 1918), alteori au fost scurte, dar cu totul dau un tablou de o duritate aproape halucinantă. Românii ar fi putut rezista năvălirilor, migraţiilor, conflictelor etc. aşa cum au rezistat alte popoare, într-o stare de pasivitate militară. Totuşi, dimpotrivă, numărul bătăliilor şi războaielor în care se implică Românii este uriaş1.

Cum luptau Românii? […]

1 Permanenţa acestor războaie şi războiul ca esenţă a istorie şi sufletului românesc sunt arătate direct sau indirect în nenumărate lucrări a nenumăraţi istorici, cronicari, scriitori etc. de la Iorga la Silviu Dragomir, de la Caragiani la Capidan. Amintim aici doar [Iorga, 1917] sau [Rosetti, 1947]. …”

Răspunsul se poate citi în lucrarea Cum luptau Românii?, apărută în anul 2019 (Editura Evdokimos). Comenzile se pot trimite pe email (edituraevdokimos@gmail.com) sau Facebook (Editura Evdokimos).

(Textul Editurii Evdokimos:

Editura Evdokimos vă prezintă „Cum luptau Românii? Cartea + Dicționarul”, de Mihai-Andrei Aldea

960 de pagini; 8 hărți în format A4; Artele Marțiale Românești; Animalele de luptă ale Românilor; Armele folosite de Români; Mistica popular marțială românească; Peste 2.000 de termini explicați; Prefață de Comandor (rez.) Ștefan Popa

„Părintele Mihai-Andrei Aldea, un reputat etnolog şi istoric, realizează cel mai laborios, mai complet, mai responsabil şi documentat studiu – o capodoperă a „luptei la români” – o remarcabilă combinaţie de istorie, tradiţie, militărie şi o introducere în cea mai semnificativă concepţie de ducere a luptei – lupta întregului popor. O readucere în actualitate a tot ce a însemnat moştenirea istorică a străbunilor.”
Comandor (rez.) Ștefan Popa)