1. Votul înseamnă garantare, înseamnă că delegăm pe cineva să ne reprezinte. Reprezentarea poate să fie parțială sau totală, dar în amândouă formele implică răspunderea noastră, a votanților.
 Ca urmare, ideea de a vota „cu răul cel mai mic” este dementă.
Votând cu răul îți asumi răspunderea pentru ceea ce se întâmplă rău. Adică ești de vină pentru răul adus de cei/cel pe care i-ai (l-ai) votat.
Două exemple:
a) Ce votezi între Inchiziție și Jihad?
Răspuns corect: Nu votez!
Între două fenomene criminale, chiar dacă unul are de 20 până la 100 de ori mai puține victime decât celălalt, nu votez cu niciunul. Dimpotrivă, lupt împotriva amândurora.
b) Pe cine votezi între Stalin și Hitler?
Răspuns corect: Nu votez!
Între doi psihopați megalomani de extremă-stânga, unul socialist internaționalist, altul socialist naționalist, chiar dacă unul are de zece ori mai puține victime decât celălalt, nu votez cu niciunul. Dimpotrivă, lupt împotriva amândurora.
Cine votează cu Inchiziția sau Hitler, cu Stalin ori Jihadul, își asumă, implicit, toate răutățile acestora.
Deci: Nu votăm cu răul cel mai mic, votăm cu binele.
Cu o precizare esențială: Votăm cu binele chiar dacă este mic!

2. Patima perfecționismului ca formă a trufiei.
Cheia pentru care ticăloșii conduc România din 1990 încoace se poate găsi în trufia perfecționismului din societate.
Oamenii aleg să voteze cu răul (eventual „mai mic”), doar pentru binele… nu e destul de perfect!
Ca urmare, răul se accentuează neîncetat.
Unii dintre politicienii patrioți, cinstiți, culți, de valoare, ai României post-decembriste au fost Ioan Alexandru și George Pruteanu. Acest lucru a fost dovedit și de mandatele lor de parlamentari. În clipa în care am întrebat mulți oameni dacă au votat cu ei, sau dacă ar vota cu ei pentru Președinție, am aflat că mulți nu i-au votat și nu i-ar fi votat. De ce? Pentru că „vorbește prea pătimaș”, pentru că „vorbește prea doct”, pentru că „e cam gras” (da, nu glumesc!), pentru că „e prea slab” (da, nu glumesc!) etc., etc. Nimic serios! Nimic legat de gândirea lor, trăirea lor, lupta lor pentru România, pentru Români. Nimic! Tot felul de pretexte. În schimb aceeași oameni – care se consideră patrioți, buni, cu vederi largi etc. – au votat (şi votează!) infractori, grupări de infractori, partide și candidați ce au pus umărul fie la distrugerea României, fie la jaful public (de fapt același lucru).

Realismul sec ne arată că dacă un om politic vrea sincer binele României/Românilor și are un program fie și bunicel – deci imperfect, dar aflat într-o direcție bună – merită votat. Mai ales dacă are drept contracandidați oameni răi. Fie și din zona „răului mai mic”.
Este de mii de ori mai bine – și mai logic – să votăm un „bine mai mic” decât un rău „mai mic”.
A nu vota un bine, fie și „mai mic” pe motive de antipatii minore, nuanțe de opinie etc. este sinucigaș.
Este evident, este logic, este ceea ce ne arată realitatea: votând „răul mai mic” vom avea aproape exclusiv candidați din zona răului, pentru că tot ceea ce au nevoie este să arate că ei sunt un „rău mai mic” decât ceilalți candidați. Eventual se vor aduce „iepurași”, care să fie izbitori în răul pe care îl reprezintă. Și astfel să „albească” pe cei care sunt doriți (de rău) la putere.
Este evident, este logic, este ceea ce ne arată realitatea: votând „binele imperfect” vom avea tot mai mulți candidați din zona binelui, pentru că aceasta este zona care aduce voturi.
Votând răul, fie și socotit „mai mic”, garantăm supremația politică a răului.
Votând binele, fie şi socotit „mic”, garantăm supremația politică a binelui.
Alegerea şi răspunderea pentru alegere ne aparțin.

Mihai-Andrei Aldea