Etichetă: Aldea

Testament

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

20180427_183127 (1)

Testament

Atâtea stele mi-au zâmbit în cale
şi peste ape negre de noroi
mi-au arătat
minuni
şi altă cale
şi ploile tăcerii
peste zori.
Atâtea stele, flori şi răsărituri,
atâtea începuturi de lumină,
atâtea străluciri de-mbrăţişare
atâta soare,
dor,
pace deplină.

Să nu mă plângeţi c-am trăit,
Să nu mă plângeţi c-am răbdat,
Să nu mă plângeţi c-am murit,
Să nu mă plângeţi că-s uitat,
Să nu mă plângeţi c-am ţinut
Dureri, trădări şi suferinţă,
C-am fost lovit, urât, mânjit,
Înconjurat de rea-voinţă:
M-am bucurat de fiecare floare,
de fiecare frunză,
răsărit,
de cântecul luminii-n asfinţit
de fiecare pată de culoare.
M-am bucurat de fiecare bucurie
ce îmi zâmbea în chipuri,
amintiri,
priviri,
De fiecare geană de lumină
ce strălucea în lacrimi
şi gândiri,
De fiecare pui
în care firea
îşi arăta blândeţea
şi-nceputul,
De fiecare şopotit de ape,
de fiecare
zbor de vultur;
De caii alergând în zbor de iarbă,
de lupii umbrei
tainic strecuraţi,
De cerbi şi de cerboaice laolaltă,
De iepurii viteji,
De bourii uitaţi;
De fragii strălucind în rouă
blândă,
ciuperci, alune,
mure şi bureţi,
şi păstrăvii lucind în străvezime,
De tainicele
Codrului poteci.

M-am bucurat de fiecare zâmbet,
De fiecare chiot de copil,
De fiecare clopot care cheamă
şi trup, şi suflet,
către Veşnicii.
M-am bucurat de bătrâneţea sfântă,
cu vorbă înţeleaptă
şi poveţe
din care tinereţea
soarbe aur
şi Veşnicia
poate s-o înveţe.
M-am bucurat
De cei ce-au dus războiul
şi viaţa
Rostului şi-au închinat,
ce peste răutăţi, neguri şi umbre
ne stau ca pildă,
şcoală,
ne-ncetat.

M-am bucurat de-atâtea lucruri sfinte
că în războiul vieţii ce am fost
am strălucit de bucurie sfântă
şi mi-am găsit şi linişte
şi rost.
Şi pentru că sunt daruri peste daruri
iar
Cel ce este bun dăruitor
mi-a însoţit
– uimire, bucurie –
paşii,
cu
El trăiesc,
până şi atunci când mor.
Şi pentru că războiul vieţii duse
l-am dus cu bucurie
cât am stat,
Cel ce mi-a dat putere
şi-ndrumare,
mă va primi în
Plaiul Luminat.

Deci nu mă plângeţi,
lumea-i din Lumină,
şi în Lumină vreau să mă petrec,
Mă duc
prin bucurie
în Lumină,
şi-apoi pe voi
în Pace
vă aştept.

Mihai-Andrei Aldea

DSCN0616 Troiţă Borca

Apărătoare, Apărători – Dicţionarul Cum luptau Românii?

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

„Apărătoare/Apărători = (lat.) (1) Parte a unei arme (spadă, sabie, halebardă etc.) care apără mâna; gardă (v.). Apărătoarea cea mai obişnuită la Români în Evul Mediu este apărătoarea în cruce, simplă sau dublă. La Românii Călători apar1 şi forme de spadă (v.) şi sabie (v.) fără apărătoare, folosite mai ales de călăraşi (v.). Luptătorii (v.) străini aflaţi în Românime aduc şi alte modele de apărătoare, către sfârşitul secolului al XVIII-lea putând fi consemnate la noi toate tipurile de apărătoare (1) din Europa, Imperiul Otoman, Arabia şi Persia (Iran). (2) Local, scut sau pavăză, în trecut şi cămaşă de zale, coif sau orice altă formă de armură. Amintim bicăul (1) (v.) (care se folosea mai ales la o singură mână). Astăzi apărătoare – folosit mai ales la plural, apărători – sunt armurile moderne (din fibră de carbon, materiale plastice, kevlar etc.) folosite în sporturile de luptă şi artele marţiale moderne.

Apărător(i) = (lat.) Luptătorii (v.) care apără ceva; luptătorii români. Termenul are şi un înţeles tactic (cei care sunt în apărare în faţa unui atac (v.)), dar şi unul spiritual. Pentru Români lupta de apărare este lupta dreaptă (v.) prin excelenţă. Fiecare bărbat (v.) român – şi foarte multe, dacă nu toate femeile (v.) românce din trecut – se socoteau ca apărători ai Legii Româneşti (v.), ai Bisericii (v.), ai Neamului (v.), ai Ţării (v.) şi ai firii (v.).

1După unele surse, sub influenţă persană sau mongolă, după altele, ca parte a moşteniri antice a armelor de tip mahaira (v.) şi falcata (v.). „

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? II. Dicţionarul, 2019, Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Reîncarnarea ca tristă ilogică

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Reîncarnarea ca tristă ilogică

Reîncarnarea este pentru mine una dintre cele mai cumplite şi mai ilogice idei.
Deşi îmi place melodia la Rugă pentru părinţi (versuri de Adrian Păunescu), textul nu îmi place. Înţeleg sentimentele de dincolo de ele, dar care e logica cererii „adă-i, Doamne, înapoi, că şi-aşa au dus-o prost”? Altfel spus, „adă-i, Doamne, înapoi, că şi-aşa au dus-o prost şi fă-i tineri cum au fost, să o ducă iarăşi prost”?!?
Este aceasta o dorinţă de bine, sau un blestem?

Străbunica – Măiţa de la Roşiori – avea peste o sută de ani când, ieşind într-o dimineaţă în grădină, a văzut că nu mai poate lucra. Avea reumatism poliarticular şi discurile deveniseră atât de mari încât nu mai putea apuca buruienile să le smulgă (aceasta devenise, de ani de zile, principala ei muncă la grădină). A venit în casă, şi-a chemat nepotul şi i-a spus să adune, duminică, „copiii” (adică nepoţi, strănepoţi, nurori, gineri, răspândiţi prin toată Ţara, pe unde îi duseseră studiile, locul de muncă etc.). Uimit, acesta a întrebat „De ce?”. „Plec!”, i-a răspuns Măiţa, simplu şi hotărât. „Unde pleci?” s-a mirat el, cu strângere de inimă. Măiţa a arătat spre tavan. Asta însemna „în Cer”. „De ce să pleci?” a stăruit el. I-a arătat mâinile „Nu mai pot să muncesc.”. „Nu-i nimic, Măiţă! Atunci te odihneşti!”. Ea la privit cu ochii ei bătrâni de înţelepciune şi i-a răspuns blând, însă tot hotărât: „Aici munceşti, dincolo te odihneşti!” (şi la dincolo a arătat iarăşi spre Cer). S-a spovedit, iarăşi, s-a împărtăşit, din nou. Duminică la prânz erau adunaţi toţi: din Ardeal, din Oltenia, din Muntenia ş.a.m.d. O familie risipită de Comunism în patru vânturi şi reunită de acea blândă şi nesfârşită putere a moşilor. Apoi ne-a binecuvântat pe toţi. Şi am plecat. Luni toţi maturii erau la muncă. După ce am plecat, Măiţa s-a pus în pat, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi a trecut în Odihna Veşnică. Adică a murit, cum se zice.

Linia aceasta, creştină, este minunată! Aici te osteneşti, lupţi să scapi de ispita răului şi să urmezi binele. Şi prin moarte intri în odihnă, în bucurie, în lumină, în fericire. Pentru totdeauna.
Dar ce presupune reîncarnarea?
Chiar dacă ai fost bun, dar nu ai ajuns la nu ştiu ce standard – în mod ilogic absolut şi fără autor în acelaşi timp – dacă nu ai ajuns la acel standard trebuie să te chinuieşti iarăşi, să te osteneşti şi să lupţi iarăşi. Şi iarăşi. Şi iarăşi.

Chiar şi în privinţa răilor este minunată linia creştină.
Aici ai ales răul, ai ales corupţia, perversiunea, plăcerile dezlănţuite, egoismul, împietrirea şi alte asemenea răutăţi. Prin moarte, ajungi în locul în care nu mai poţi face rău nimănui – şi eşti chinuit de poftele tale demente. Pentru totdeauna. Iar lumea a scăpat de tine! Pentru totdeauna!

Dar ce presupune reîncarnarea?
Că tocmai pentru că ai fost rău – nu ai atins acel straniu şi ilogic standard – trăieşti iar şi iar, chinuind şi făcând rău iar şi iar. Eventual toată eternitatea!

Deci, pe de-o parte, după reîncarnare, chiar dacă ai fost bun, dacă nu ai fost „destul de bun” (standardul cel straniu), o iei de la capăt cu ostenelile. Altfel spus, „adă-i, Doamne, înapoi, că şi-aşa au dus-o prost şi fă-i tineri cum au fost, să o ducă iarăşi prost”!
Pe de altă parte, după reîncarnare, dacă ai fost rău şi ai făcut rău o să mai faci rău câte vieţi ai chef! Idealul ticăloşilor, adică!

Ce bine este că Duhul Sfânt ne asigură: „Este rânduit oamenilor ca o dată să moară, apoi urmează judecata.” (Evrei 9.27)!
Astfel că pot alege binele liniştit, acum, ştiind că ostenelile mele, chiar dacă nu îndeplinesc nu ştiu ce standard, vor fi primite de Dumnezeu. Şi voi putea intra în odihna Sa.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Despre Românime şi Românie – Cum luptau Românii?

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

„Mircea Vulcănescu, intelectual de geniu, patriot fără pată şi martir creştin, spunea: „România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o”.

Desigur, este o mărturie despre ruptura dintre Cultura Românească Veche, dinainte de 1848, şi cea masono-apuseană (franco-germano-britanică… şi nu numai, pe scurt, cosmopolită) impusă de atunci (1848) înainte. Dar dincolo de acest adevăr elementar al frazei, rămâne un aspect pe care nu l-am văzut subliniat: Mircea Vulcănescu vorbeşte despre România de după şi dinainte de 1848! Asta cu toate că un Stat cu numele România nu exista în acea vreme! De ce?

Pentru că Mircea Vulcănescu ştia că Românimea şi România sunt una şi aceeaşi. Pentru că Mircea Vulcănescu ştia că oriunde este un Român este o Românie, şi că România se întinde cât se întinde şi Neamul Românesc.„

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? I. Cartea, apărută în 2019 la Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Groază de moarte?

Mihai-Andrei Aldea12 comentarii

Groază de moarte?

Nu înţeleg groaza de moarte la Creştini.
O pot înţelege la Hinduşi sau Budişti – reîncarnarea e o idee oribilă (o să revin asupra reîncarnării).
O pot înţelege la Comunişti şi alţi Atei – neantul, nefiinţa sunt un sfârşit total, dispariţia a tot ce te defineşte ca om; ce rămâne după devine egal cu zero, de vreme ce tu oricum nu mai exişti, nu te mai poţi bucura ori supăra de ce se mai întâmplă; e ca şi cum ar muri cu tine absolut tot ceea ce există.
Pot înţelege groaza de moarte la mulţi oameni, din felurite culturi şi religii.
Dar nu înţeleg groaza de moarte la Creştini.

Pentru Creştin moartea este intrarea în Veşnicie.
Pentru Creştin moartea este sfârşitul suferinţelor şi începutul Bucuriei Veşnice.
Pentru Creştin moartea este sfârşitul oricărui rău şi intrarea în Binele Veşnic.
Pentru Creştin viaţa este pregătirea pentru Veşnicie, iar moartea este împlinirea rostului – adică, după cum am mai spus, intrarea în Veşnicie.
Înţeleg tristeţea pentru despărţirea de cei dragi. Îi iubim, ne lipsesc… cel puţin până îi urmăm.
Însă Creştinul nu se întristează de această despărţire „ca cei care nu au nădejde”, ci cu alinarea că cei plecaţi intră în Veşnicia în care va intra şi el când va fi vremea.
Înţeleg teama pentru întâlnirea cu Dumnezeu.
Însă Jertfa lui Christos ne-a eliberat de păcat. Spovedeşte-te sincer, împărtăşeşte-te cu dragoste şi dor de Dumnezeu, lucrează binele pe cât poţi; mai mult nu ni se cere, este de ajuns pentru mântuire.
Şi astfel groaza este înlocuită de bucuria aşteptării întâlnirii cu Mântuitorul sufletelor noastre.
Pot înţelege teama de durere, amărăciunea slăbiciunii sau neputinţei şi celelalte mâhniri pe care boala sau accidentul le aduc.
Însă orice ucenic al Domnului ştie foarte bine că toate trec. Şi că dincolo de răutăţile acestei lumi străluceşte lumina Împărăţiei Veşnice.

Nu vorbesc vorbe.
Am fost de multe ori în faţa morţii. A morţii altora, a morţii mele.
Am fost diagnosticat de două ori cu cancer. Odată în urma unor analize de markeri tumorali ce au dat un verdict foarte clar. A doua oară în urma unor simptome grave, incluzând anumite dureri şi o rapidă scădere în greutate. Şi de fiecare dată m-am bucurat că Dumnezeu mă cheamă la el!
Nu m-am îngrozit. Cu tot regretul pentru cei rămaşi în urmă, simţeam bucuria întâlnirii cu Străbunii, cu Dumnezeu – prin eliberarea adusă de Mântuitorul meu.
Nu a fost să fie! Încă nu am plecat.

Am avut de două ori şoc anafilactic.
Ajungând în faţa morţii de fiecare dată.
Îmi amintesc de uimirea unei doctoriţe venite cu salvarea. Eram umflat, mă sufocam din această pricină, era foarte greu să mă mişc, prin gâtul sugrumat cuvintele ieşeau ca şoapte. Şi glumeam – pe seama mea şi a aspectului pe care îl căpătase, pe seama înmormântării pe care riscam să o ratez dacă injecţia cu hidrocortizon îşi făcea efectul, pe seama celor care se vor bucura de colivă dacă plec şi vor rămâne fără dacă mai trăiesc… şi tot aşa. Eram foarte bine dispus. Doctoriţa, care îmi căuta vena prin gâlmele roşii-vineţii ce-mi acopereau trupul, şocată, m-a întrebat:
– Cum mai puteţi glumi în starea asta?
– Sunt spovedit şi împărtăşit, doamnă. Dacă am intrat în lume plângând – cu voie sau fără de voie –, prin Iisus Christos pot să ies din ea râzând. Sunt Creştin.

A înţeles, oare?
Dar tu, care citeşti, înţelegi?
Ce am simţit eu este firesc pentru oricine este Creştin.
Şi ţine chiar de esenţa Învăţăturii Creştine. (I Cor. 15.1-58)

Să luăm aminte!
Acela care spune că este Creştin, ori crede în Învăţătura lui Iisus, ori minte.
Creştin înseamnă ucenicul lui Christos.
Şi cum ai putea să fi ucenicul cuiva în a cărui învăţătură nu crezi? Este, desigur, imposibil.
De aceea nu pot înţelege groaza de moarte la Creştini.
Pentru Creştini moartea este poarta Împărăţiei Cerurilor.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă