Doina

De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.

Din Hotin şi pân’ la mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân’ în Săcele
Numai vaduri ca acele.

Vai de biet Român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa Creştinului.

Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu Românul –
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,
Mâncă-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!

Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta!
Lasă-arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!

Mihai Eminescu

Poezia Doina, de Mihai Eminescu, a apărut pentru prima dată în Revista „Convorbiri literare” din 1 Iulie 1883. Fusese însă citită public mai devreme, la Iaşi, cu puţin înainte de arestare. Doina este o continuare spirituală a poeziei La arme – pe care o veţi vedea în zilele următoare pe acest site. Şi o exprimare a durerii pe care Eminescu o avea faţă de colonizarea cu străini a pământurilor româneşti, în paralel cu persecutarea sistematică – religioasă, culturală, economică, politică, administrativă şi militară – a Românilor. Preluarea conducerii politice, administrative, economice şi militare a României de către străini este încă în vremea lui Eminescu o realitate. Pe care acesta o arată clar, în ciuda încercărilor oficiale de mascare. După cum arată şi roadele otrăvite ale acestui fenomen. Poezia Doina marchează clipa din care eliminarea politică a lui Mihai Eminescu devine iminentă. Va fi arestat abuziv şi internat forţat, fără niciun temei legal sau medical, într-un ospiciu psihiatric destinat dizidenţilor. Se va încerca – şi se încearcă – denigrarea sa, de asemenea sistematică (precum este şi denigrarea Românilor ca neam, cultură, credinţă etc.). Cea mai blândă formă a denigrării este închiderea lui Eminescu în sintagme precum poet sau poet nebun sau geniu nebun. Prin care toată opera sa ştiinţifică – în primul rând istorică, etnologică şi politică – este aruncată la gunoi.

Merită să observăm că după 136 de ani de la apariţia poeziei Doina situaţia pare să fie exact aceeaşi – deosebirile fiind strict tehnologice.
Şi astăzi Eroii şi Sfinţii ne sunt batjocoriţi public. Şi astăzi extrema-stângă (pe atunci Partidul Liberal, astăzi într-o gamă largă de la PSD la USR) îi denigrează, în cel mai bun caz îi foloseşte electoral, îi declară vinovaţi pentru suferinţele îndurate din partea clasei politice şi trepăduşilor acesteia.
Şi astăzi pământurile româneşti sunt colonizate masiv cu străini. De la Nistru pân’ la Tisa există ţinuturi întregi în care Românii au devenit minoritate. Adeseori o minoritate în pragul dispariţiei (precum în Vestul Crişanei sau Banatului, în Nordul Maramureşului, în Harghita şi Covasna, în Sudul Basarabiei etc.).
Şi astăzi Codrul, frate cu Românul, este ras – ce-i drept, cu drujbele sau utilaje masive, nu cu securea.

Această imagine cumplită a unei persecuţii anti-româneşti sistematice îl cutremura, acum peste un secol, pe Jules Verne. Care prevestea, cu durere şi neputinţă, dispariţia acestei „ramuri a Romanităţii” sub apăsarea genocidară a Ungurilor, Austriecilor, Ruşilor, Germanilor etc.
Şi totuşi,
Românul nu piere!
Destinaţi dispariţiei de fanatismul rasist al vecinilor apropiaţi şi îndepărtaţi, rămânem, dăinuim şi ctitorim.
Noi biserici şi mânăstiri, noi poezii, noi cântece, noi opere literare, noi picturi, noi sculpturi, tot ceea ce putem. Şi, cu darul lui Dumnezeu, putem infinit mai mult decât se aşteaptă duşmanul, duşmanii.