Ziua Femeii, Ziua Mamei. O părere

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Ziua Femeii, Ziua Mamei. O părere

Printre Creștinii Români s-a ivit de câțiva ani o tulburare: se poate prăznui, creștinește, Ziua Mamei pe 8 Martie? Dar Ziua Femeii? Nu ar fi mai bine să se sărbătorească Ziua Mamei sau Ziua Femeii pe 25 Martie, de Bunavestire?
Pricina acestei tulburări este faptul că în Occident ziua de 8 Martie a fost proclamată de Socialiști „Ziua Femeii Socialiste”, iar apoi „Ziua Femeii” (subînțelegându-se că toate femeile ar trebuie să fie socialiste).
O să încerc să răspund, pe scurt, dintr-o perspectivă atât a Învățăturii Creștine cât și a tradiției naționale românești.

I. Când este Ziua Femeii?

În tradiția națională românească, Ziua Femeii este pe 1 Martie.

De ce?
Pentru că femeile sunt primăvara vieții, pentru că Martie este în post, pentru că pe 1 Martie avea loc sfințirea caselor, curților, pământurilor, turmelor etc. în toată Românimea.

1 Martie este începutul primăverii. La Românii, primăvara este simbolul rodirii, căci pomii se deschid spre rod, arăturile de toamnă ies din zăpadă spre rod, oile încep să fete și așa mai departe. Iar femeia, se înțelege, este cea prin care vine rodirea la oameni.

Cel mai târziu pe 1 Martie încep să iasă florile, dacă nu au ieșit deja: ghioceii, brândușele și alte câteva flori frumoase, cu înfățișare frumoasă, fragedă și plăpândă, dar de o uimitoare putere interioară. Ca femeia: cu înfățișare frumoasă, fragedă și plăpândă, dar de o uimitoare putere interioară.

Totodată, în ultima săptămână din Februarie avea lor o curățenie mare a caselor. Făcea parte din pregătirea de primăvară și de post. Din pregătirea de primăvară, căci lunile de iarnă erau lunile în care se stătea cel mai mult în case. Din primăvară, când începea ieșitul la câmp, dormitul în șură sau căpiță, ori la umbra unui copac sau pom (nu nuc!), se stătea tot mai puțin în casă – și mai mult se stătea în casă de către prunci, sau pentru unele treburi mai apropiate ale soților. Această curățenie mare se încheia prin sfințirea caselor, vitelor, pomilor, grădinilor etc. Despre această sfințire, care este și originea mărțișorului, am mai scris aici. Cum inima casei, inima gospodăriei, este femeia, este și firesc să i se închine această lucrare.

De asemenea, 1 Martie este totdeauna în post. Spre deosebire de Eva și Adam, ce au adus răul în lume prin încălcarea postului – desfrânare –, femeia creștină este, în ziua sfințirii casei și tuturor lucrurilor, în post. Adică în lucrarea de curățire, sfințire și îndumnezeire firească omului. Și care este mereu binecuvântată de Dumnezeu.

Mărțișoarele sunt tradițional fire de lână – rar de cânepă sau in – de culoare albă și roșie; care fire se împletesc împreună, se înmoaie în agheasma de 1 Martie și, tradițional, se leagă la pomi, la marginea grădinilor, ogoarelor și pădurilor, ca să le sfințească și păzească. Prima care primește însă firul înmuiat în apă sfințită este femeia – de la cea mai mică până la cea mai mare și înapoi.

Căci, după Legea Românească, femeile sunt florile vieții, femeile sunt sporul casei, femeile sunt primăvara omenirii, femeile sunt izvorul rodului casei, femeile sunt rostul familie (în unele dialecte sau graiuri românești termenii femeie și familie chiar se confundă).

De aceea 1 Martie este în tradiția românească Ziua Femeii.

II. Nu ar fi mai bine să se sărbătorească Ziua Femeii sau Ziua Mamei pe 25 Martie?

Este o întrebare la care am cugetat mult.
La început, mi s-a părut că ar putea să fie o idee bună, dar ceva mă împiedica. Gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că nu este bine, că o asemenea suprapunere stă împotriva Învățăturii Bisericii. De ce?

Pentru că 25 Martie este Bunavestire: Sărbătorirea zilei în care Arhanghelul Gabriel a vestit-o pe Maria Fecioara că va căpăta de la Dumnezeu, în chip minunat, Pruncul ce este Mesia, Christos, Mântuitorul lumii.
Pare neclar? Limpezim îndată!

În Biserică, suprapunerea unor prăznuiri, mai ales a unora mai mici cu unele mari – și cu atât mai mult cu cele împărătești – se face cu foarte multă grijă: dacă se potrivesc deplin.

De pildă, de Înviere nu se prăznuiesc sfinți, nu se fac nunți.

La prima vedere pare ciudat: fără Înviere nu există sfinți, aceștia au ajuns în Ceruri prin Învierea Domnului; Nunta este de la Dumnezeu – și binecuvântată personal de Iisus Christos și atunci când a trăit pe Pământ, și acum, din Ceruri.

Sunt adevărate acestea, dar Biserica a socotit altfel: de Înviere toată lumea trebuie să Îl cinstească pe Împăratul Răscumpărător, fără a-și împărți bucuria și cinstirea; pe sfinți îi cinstim sau îi venerăm, pe Iisus Christos îl cinstim deplin, adică Îl adorăm.

Nu adorăm, și repet, nu adorăm pe nimeni altcineva în afară de Dumnezeu. Ca urmare, venerarea sau cinstirea sfinților nu se potrivește cu adorarea deplină și îndreptarea totală către Dumnezeu din Ziua Învierii.

În zile ale Învierii mai mici, precum duminicile de peste an, da, se pot cinsti și sfinții: ei sunt cei în care Învierea Domnului a dat rod. Cinstindu-i pe ei, învățăm să rodim și noi Învierea lui Christos, harul lui Dumnezeu, Învățătura Domnului. Dar în Ziua Învierii sărbătorim în întregime pe Mântuitorul Iisus, Dumnezeu-Omul, și Învierea Sa, o sărbătorim împreună cu toți sfinții.

De aceea nu se sărbătoresc de Paști nici zilele de naștere, iar nunți nu se fac, pentru că nu se scade din adorarea lui Dumnezeu nicio bucățică, oricât de mică.

O altă pildă este Înălțarea Domnului, când se prăznuiește și Ziua Eroilor.
De ce a rânduit Sinodul Bisericii din România (și nu numai) această suprapunere? A făcut o greșeală, alăturând o sărbătoare a eroilor Înălțării Domnului la Ceruri?

A făcut bine, căci există o potrivire teologică deplină între cele două sărbători.

Pentru că Cel care a spus:

Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. (Ioan 13.34)

ne-a arătat că El ne iubește atât de mult încât își pune viața pentru noi:

Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își pune viața pentru oile sale! (Ioan 10.15) arătând și că

Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viața lui să își pună pentru prietenii lui! (Ioan 13.35)

Și ne-a cerut și ne-a mărturisit, zicând:

De mă iubiți, păziți poruncile Mele. (Ioan 14.15)

Și a promis pentru cei care Îl ascută:

Iar Eu, când mă voi înălța de pe pământ, pe toți îi voi trage la Mine! (Ioan 12.32)

Înălțarea Domnului la Cer este ziua sfântă în care s-a îndeplinit această făgăduință: Iisus Christos se înalță la Ceruri, trăgând la Ceruri pe toți cei care Îl ascultă.

Ce sunt eroii, prăznuiți de Înălțare?

După cum arăta încă Lazăr Șăineanu, eroul este cel care devine nemuritor prin marile lui isprăvi, cel care se distinge prin vitejie, înălțimea caracterului, noblețe sufletească.

Pentru Biserică, deși toți sfinții sunt eroi, cuvântul se folosește mai ales pentru cei care au dat mărturia cea bună prin rezistența armată împotriva răului. Desigur, lupta personală împotriva ispitelor cere eroism; dar de obicei este o luptă în care amenințarea morții este mult mai slabă decât pe câmpul de luptă – excepția, bolnavii de boli terminale, confirmă regula. Eroii sărbătoriți de Biserică la Înălțare sunt cei care și-au pus viața pentru semenii lor. Ceea ce îi face și mai nobili este faptul că de foarte multe ori și-au pus viața și pentru oameni necunoscuți, de foarte multe ori au luptat cu toate că știau că, lumește, nu există nicio șansă de biruință. Românii care au lupta la Cotul Donului sau în Caucaz, cu puști, spade, pistoale și câteva grenade împotriva tunurilor și tancurilor grele sovietice, știau că nu pot câștiga. Dar au luptat până dincolo de capăt, cu o vitejie fără margini. Românii care erau închiși la Aiud și Gherla, Pitești și Târgu Ocna, Baia Sprie ori Râmnicu Sărat, sau în Vorkuta sau în cine știe ce alte pușcării și lagăre comuniste, știau că nu pot câștiga, știau că vor fi uciși acolo. Dar au luptat până dincolo de capăt, cu o vitejie fără margini. Este drumul lui Christos: să mergi, prin Credință, dincolo de capăt, pierzând aici totul pentru Bine și cucerind astfel Veșnicia. Și pentru toți cei care fac asta, stă cuvântul

Iar Eu, când mă voi înălța de pe pământ, pe toți îi voi trage la Mine! (Ioan 12.32)

Ca urmare, între Înălțarea Domnului și Ziua Eroilor este cea mai intimă și deplină legătură. Teologic, este o armonie perfectă.

Se potrivesc Bunavestire și Ziua Mamelor/Femeii?
Categoric, nu!

De ce?

Bunavestire este sărbătoarea zilei în care Arhanghelul Gabriel a vestit-o pe Maria Fecioara că, în chip minunat, va zămisli pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Omul și Omul-Dumnezeu.

Dar de ce nu s-ar potrivi aceasta cu maternitatea, ca să fie Ziua Mamelor, sau cu feminitatea, ca să fie Ziua Femeilor?

Pentru că Bunavestire este un fenomen nefiresc, o minune, în vreme ce a fi femeie și a fi mamă sunt lucruri firești; minunate, într-adevăr, dar firești.

Da, este adevărat, conceperea unui copil este o minune, și încă o minune uluitoare: are nu doar unirea armonică dintre două moșteniri diferite, care devin o nouă făptură, dar și crearea sufletului de către Dumnezeu în acea clipă.

Însă este o minune ce se petrece prin doi oameni, un bărbat și o femeie, prin unirea lor firească poruncită de Dumnezeu de la începuturi:

De la începutul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, și vor fi amândoi un trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu mai despartă! (Marcu 10.6-9)

Însă conceperea lui Iisus nu a fost așa!

Căci aici Dumnezeu s-a făcut trup, Dumnezeu s-a făcut om, Fecioara a zămislit și, mai apoi, Fecioara a născut rămânând fecioară.

Este zămislire suprafirească; Cel care se ivește în pântece nu este doar om, ci este Dumnezeu și om, adică este o ființă suprafirească, și necreată, și creată; bărbatul lipsește din această lucrare suprafirească; Nașterea este suprafirească. Într-un cuvânt, există deosebiri uriașe față de cele firești, obișnuite, ale femeii și maternității.

Firesc este ca fecioria femeii să se unească fecioriei bărbatului pentru ca cei doi să fie un trup. Iar aici fecioria femeii s-a unit cu Dumnezeirea pentru ca lumea să primească pe Dumnezeu în Trup. Firesc este ca moștenirea bărbatului și femeii să se unească armonic într-un om nou. Iar aici moștenirea lui Dumnezeu s-a unit cu moștenirea femeii într-un Nou Adam. Firesc este ca sarcina și mai ales nașterea să fie însoțite de greutăți și dureri, ca mijloc de îndreptare și curățare pentru păcate și patimi. Iar aici sarcina și nașterea au fost lipsite de aceasta, căci era curăție și lipsă de patimi și păcate.

Trebuie înțeles că dacă Măicuța Domnului este pildă pentru oameni în general și femei în particular prin foarte multe lucruri, zămislirea Maicii Domnului nu poate fi pildă pentru oameni. Este o minune unică și irepetabilă. Iar punerea ei în paralel cu zămislirea obișnuită, cu sarcina obișnuită, cu nașterea obișnuită, poate duce ușor la erezie.

Una dintre marile erezii ce a lovit cu răutate Biserica este minciuna că Fecioara Maria este născătoare de om, născătoare de mântuitor, dar nu Născătoare de Dumnezeu. Această minciună a avut mai multe chipuri, pe care nu le înșirăm aici: toate au fost osândite de Dumnezeu, prin Biserica Sa, în sinoadele ecumenice.

A pune Bunavestire, deci Zămislirea minunată a Domnului întru Sfânta Fecioară, pe picior de egalitate cu zămislirile obișnuite, înseamnă a declara fie că toate femeile sunt născătoare de Dumnezeu, fie că Măicuța Domnului este născătoare de om. Oricare dintre ele fiind, se înțelege, erezie.

Lucrurile sunt foarte clare: nu este îngăduit a amesteca pe cele pe care Dumnezeu le-a deosebit, așa cum nu este îngăduit a despărți cele pe care Dumnezeu le-a unit, căci Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii (I Corinteni 14.33), adică al armoniei.

În Biserică sărbătorirea sfinților, oricât de mari, nu se face în Ziua Învierii, ci după acest praznic. În același fel, nu se pot pune Ziua Femeii și Ziua Mamei de Bunavestire, ca să nu se facă neorânduială, ca să nu se dea prilej de răstălmăciri și rătăcire, prin amestecuri neîngăduite.

Și de ce am face asta, când avem Ziua Femeii atât de bine și frumos pusă pe 1 Martie, ca o strălucită sărbătoare creștină, curată de orice aprindere a poftelor, luminată prin post și rugăciune, sfințită și binecuvântată?

Iar pentru Ziua Mamei avem, noi Românii, 8 Martie. Și cred că bine este să rămână așa.

Chiar dacă se pune întrebarea

E bine să fie Ziua Mamei pe 8 Martie, odată ce dușmanii lui Dumnezeu sărbătoresc altceva, opus, în aceeași zi?

În fiecare zi unii sau alții dintre cei care Îl urăsc pe Dumnezeu sărbătoresc ceva. Căci mulți sunt cei care izbesc cu piciorul în țepușă (F.A. 9.5), adică fac și mai ales își fac rău fugind de Iubire și Adevăr (Ioan 14.6; I Ioan 4.8). Nu voi face aici listă cu nenumărații zei care se întâmplă să fie adorați de unii sau alții în aceeași zi cu mari sărbători creștine. Voi spune doar că deosebirea este atât de mare încât Biserica nu s-a împiedicat niciodată de asemenea suprapuneri1. Dar dincolo de această rânduială obișnuită a Bisericii, mai este un argument pentru ziua de 8 Martie.

Cândva, Socialiștii și Comuniștii au pus și promovat pentru 8 Martie sărbătorirea Femeii Socialiste. Apoi au scos adjectivul, și au lăsat doar ideea că este sărbătorirea Femeii; având însă grijă prin alte mijloace să pună ca model pentru această zi… femeile socialiste.

Însă la Români această încercare nu a avut niciun succes.

Deoarece toți Românii cinsteau femeia pe 1 Martie, pe 8 Martie era o repetiție de partid fără nicio priză la public.

În schimb Românii, iubitori de praznice și inventivi, au găsit în această stăruință a dușmanilor lor prilejul pentru o nouă sărbătoare: Ziua Mamei. Încă din interbelic începuseră darurile de buchețele de ghiocei, brândușe, zambile etc. pentru mame, pe 8 Martie. Dacă 1 Martie era ziua tuturor femeilor, părea firesc la o săptămână să fie sărbătorite mamele, acele femei excepționale pentru fiecare om normal. Căci, bărbați sau femei, toți avem o mamă și ar trebui să ne putem bucura de ea… și să o bucurăm.

Venirea Sovieticilor peste România, din 23 August 1944 încolo, a adus la putere, întâi mascat, apoi fățiș, Comuniștii. Care, străini de neam cum erau, au început să impună felurite sărbători. Precum 1 Mai în loc de 10 Mai, pe Moș Gerilă în loc de Moș Crăciun etc. Cu unele au reușit ceva, dar nu ce voiau ei, cu altele nimic.

De exemplu, 1 Mai este sărbătorită și astăzi de Români. Dar nu ca Ziua Muncitorilor, nu ca Ziua Muncii. Pentru Români 1 Mai este Ziua Micilor. Și probabil că așa va rămâne, mai ales în ciuda făinurilor de greieri și muște.

Pe de altă parte, Ziua Mamei a rămas mai departe pe 8 Martie.

Discursurile socialiste și comuniste despre femeia socialistă, femeia bolșevică și femeia comunistă nu au putut prinde și nu au putut să schimbe sărbătoarea. Discursurile răsunau în difuzoarele satelor, apoi în raidouri și la televizor, apăreau în presa socialistă.

Pe felicitări oamenii scriau Ziua Mamei și tot felul de urări și versuri – mai mult sau mai puțin iscusite, dar din suflet.

Ziua Mamei stă în totală opoziție cu Ziua Femeii Socialiste.

Pentru Stânga, femeia trebuie să fie un sclav social, un instrument al statului. Trebuie să fie producătoare. Femeia socialistă este unul dintre activiștii Partidului, este parte a clasei muncitoare. Încă din primii ani ai Comunismului în Rusia – U.R.S.S. – se cerea tovarășelor să fie disponibile către tovarășii doritori. Adică să fie târfele Comunismului; nici măcar prostituate, căci ideea era să se ofere liber către toți doritorii. Se promova „eliberarea femeii de robia maternității”, femeile fiind îndemnate să își încredințeze odraslele Statului și Partidului.

Doar dezastrul demografic provocat de aceste idei a pus o frână Bolșevicilor și a născut ideea „moralei comuniste”: o soluție tranzitorie, strategică, un rău necesar până la cucerirea întregii planete; după care să se revină la femeia socialistă care disprețuiește maternitatea și își lasă copilul de la naștere Statului și Partidului.

În schimb ideile bolșevice originale au fost promovate masiv în Occident: tocmai pentru a provoca prăbușirea demografică a acestuia și a deschide calea către victoria Comunismului.

În acest context mama este ceea ce Comuniștii au urât și urăsc principial – inclusiv cei care, la nivel personal, sunt fericiți că au o mamă.

Original, mama este o femeie liberă să își împlinească visul – visul suprem pentru cam 90% dintre femei, de fapt: acela de a avea și a-și crește copiii.

O lucrare eroică, minunată, glorioasă. Fără de care nu există noi generații, nu există transmiterea culturii, nu există viitor, nu există omenire.

Familia, și respectiv mama, sunt cetăți ale sufletului omenesc; sunt mijloace prin care pruncii, apoi copiii, sunt apărați, pe cât se poate, de răul și răutățile lumii. Sunt cuibul la care se pot întoarce atunci când viața îi lovește. Un cuib care continuă să încălzească sufletele chiar și atunci când mama trece Dincolo, în Veșnicie.

Mai mult, legătura dintre 1 Martie și 8 Martie este evidentă. Nenumărate femei de toate vârstele, de la copile de câțiva anișori (sau chiar luni) până la bătrânele pe pragul Marii Treceri primesc mărțișoare și flori. Apoi, după o săptămână, mamele primesc încă o cinstire, așa cum se cuvine – căci vrednic este lucrătorul de plata sa (Luca 10.7), și plata lui Dumnezeu este după fapta fiecăruia (Apocalipsa 22.12).

Opoziția dintre această îndoită cinstire românească și gândirea comunistă este evidentă. Ca urmare, așezarea de către Români a Zilei Mamei pe 8 Martie mi se pare a fi una dintre cele mai strălucite replici date vreodată propagandei stângiste.

Încheiere

Da, cred că este bine și chiar minunat să avem pe 1 Martie Ziua Femeii și pe 8 Martie Ziua Mamei.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Există o singură excepție: oprirea suprapunerii între Paștile Domnului și Paștile Evreiești. Aceasta vine din aceea că Evreii erau socotiți ca frații mai mari ai Creștinilor, din păcate răzvrătiți împotriva lui Mesia. Ca urmare, era ușor să se facă o amestecare neîngăduită, o confuzie, între Noul Israel, Biserica lui Iisus Christos, și Vechiul Israel, al celor care deși se numesc Mozaici nu Îl primesc pe cel proorocit de Moise, de Isaia și toți proorocii. Însă a crede cineva că un om rațional poate face confuzie între Biserică și Socialiști este nepotrivit și absurd.

De la untdelemn la ulei de floarea-soarelui… și înapoi

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

De la untdelemn la ulei de floarea-soarelui… și înapoi

Am amintit mai demult despre deosebirea primară dintre untdelemn și ulei (astăzi crezute de mulți, pe nedrept, identice):

– untdelemnul se obține de fructe ale unor pomi (olivi, nuci, aluni, migdali, fagi)

– uleiul se obține din semințele unor flori, legume etc. (in, cânepă, dovleci, floarea soarelui etc.)

O a doua deosebire este aceea între folosirile sănătoase ale acestora:

– untdelemnul se folosește la gătit asemenea untului și unturii

– uleiul se folosește la gătit doar crud sau fiert (adăugându-se la salate, la mâncăruri la sfârșit, la ultimul clocot, sau chiar de-a dreptul în farfurie)

Desigur, aceste deosebiri sunt după rânduielile de viață ale Românilor vechi, ce au fost și sunt disprețuite și călcate în picioare de „școliții peste hotare” ai secolelor XIX-XXI.

Printre schimbările aduse de aceștia este cultura de floarea-soarelui.

La început, floarea-soarelui, numită și sora-soarelui, a fost primită cu drag de Românce și Români ca floare de curte; azi am zice floare ornamentală. Era, adică, o floare crescută de frumusețe. Pe alocuri, se mai ronțăiau semințele ei de către cei care nu aveau la îndemână semințele obișnuite de dovleac/bostan sau pepene. Acestea se prăjeau pe țiglă sau pe tablă, adică pe uscat, cu dar mai ales fără sare și se ronțăiau la un pahar de vorbă între prieteni.

Însă în secolul al XIX-lea a erupt cultura de floarea-soarelui. Pricina fiind lăcomia oarbă și proastă a unora, devenită lege prin grija clasei politice de atunci și până astăzi. Fără a intra în amănuntele politic-sociale ale acestei erupții, să îi privim puțin efectele ecologice și medicale; și printr-o paralelă cu acele culturi tradiționale românești pentru untdelemn. Amintim că Institutul Național de Statistică raporta cu mândrie că în 2016 Republica România este pe primul loc în Uniunea Europeană atât la suprafața cultivată cât și la producție; respectiv pe locul patru în lume după Ucraina, Rusia și China, țări vestite pentru disprețul față de protecția mediului, pentru dezastrele ecologice provocate. Oare această paradigmă se regăsește și în cultura de floarea-soarelui?

1. Cultura în sine și raporturile sale cu mediul

a. Cultura de floarea-soarelui

Cultura de floarea-soarelui (numită popular și sora-soarelui, iar științific Helianthus annuus) secătuiește solul atât de apă cât și de alte substanțe nutritive. De aceea este contraindicată revenirea acesteia pe același teren la mai puțin de 5-6 ani.

Și din această pricină, dar și pentru că este predispusă la boli, cultura de floarea-soarelui se face prin asolamente, adică prin parcele pe care se alternează felurite culturi. Ca urmare, cultura de floarea-soarelui este parte din sistemele de agricultură industrială (ce folosesc suprafețe mari și tehnologii complexe).

Etapele principale ale culturii de floarea-soarelui sunt

  1. Dezmiriștirea, care constă într-o arătură de mică adâncime pentru a îngropa rămășițele culturilor anterioare și a aera solul
  2. Arătura, cât mai repede după dezmiriștire; se teoretizează o adâncime de 22-25 cm în pământurile ideale pentru floarea-soarelui, dar de obicei se merge pe o adâncime între 25 și 30 cm; aratul se face de obicei cu plugul în agregat cu grapa; dacă nu, îndată după arătură urmează
  3. Grăpatul; acesta se repetă, de altfel, ca parte a lucrărilor de întreținere; grăpatul de întreținere se face oblic sau perpendicular pe direcția arăturii
  4. Îngrășarea sau fertilizarea pământului (solului) cu îngrășăminte industriale (chimice); acesta se face în mai multe faze; la semănat se aplică cca. 110 kg/ha, în perioada de vegetație cca. 250-350 kg/ha, îngrășământul foliar este în două etape și totalizează 600-1000 l/ha, cu totul fiind între 1300 (min.) și 1600 sau chiar 2000 kg/ha.
  5. Semănatul se face cu o medie de 60 de mii de semințe la ha (55-60 de mii în pământuri mai sărace, 60-65 de mii în cele mai bune); semințele sunt tratate împotriva dăunătorilor (putregaiuri mai ales), în mai multe trepte, cu produse pe bază de Metalaxil/Metalaxin, Mancozeb, Imazalil, Tiuram, Tiram, Carboxină etc.; o parte dintre aceste substanțe intră în sămânță și de acolo în plantă, alte părți se disipează în sol, apă și chiar aer; merită observat că în fapt U.E. a interzis folosirea unora dintre aceste substanțe în câmp, sau total, după decenii de întrebuințare masivă, din pricina efectelor negative1;
  6. Irigarea; deși descrisă ca plantă rezistentă la secetă, fără irigații producția de floarea-soarelui este prea scăzută față de volumul lucrărilor necesare, astfel încât devine nerentabilă; ca urmare, exceptând solurile ideale, se folosește irigarea cu 400 până la 3200 mc/ha (într-una sau mai multe udări, bineînțeles), de obicei la o medie de cca. 1600-2000 mc/ha (adică 1,600,000-2,000,000 litri la hectar, sau un milion șase sute de mii până la două milioane de litri la ha, în unele culturi ajungându-se la folosirea a trei milioane două sute de mii de litri la hectar sau chiar mai mult
  7. pentru cultura de floarea-soarelui2)
  8. Combaterea buruienilor; am amintit la pct. 3. despre grăpat și, respectiv, grăpatul de întreținere, acesta din urmă având ca rol principal combaterea buruienilor (și secundar nivelarea și aerarea solului); totuși agricultura industrială nu se oprește aici, folosind ierbicide pentru combaterea buruienilor;
  9. Combaterea fungilor (mucegaiuri, ciuperci); se face nu doar la tratarea semințelor (punctul 5. în lista noastră), ci și ulterior; udatul cu ierbicide și fungicide mai adaugă cca. 1000 de litri de apă contaminată la hectar;
  10. Recoltarea; se face bineînțeles mecanic, valorificându-se în mod obișnuit toate părțile aeriene ale plantei; producția de semințe medie este de 2,500 kg/ha (deci cam două tone și jumătate la hectar).

Toate aceste etape presupun folosirea unor utilaje mari, cu consum ridicat, cu poluare fizică și chimică ridicată (zgomot, erodarea solului, gaze de eșapament, scurgeri de ulei de motor etc.).

Sistemele ecologice locale sunt complet distruse.
Fiecare arătură nimicește cantități uriașe de vietăți aflate în sol; fiecare tratament cu ierbicide și fungicide distruge nu doar dăunătorii, ci și plante medicinale, ciuperci utile etc. Deși se pretinde că floarea-soarelui este o cultură meliferă, adevărul este altul: cultura de floarea-soarelui ucide albinele. Fenomenul a fost atestat de însuși Adrian Siceanu, Directorul Științific al Institutului de Cercetare și Dezvoltarea pentru Apicultură, încă de acum cca. 10 ani. După cum este ușor de înțeles, alături de albine sunt uciși bondari și fluturi, toate trei categoriile fiind esențiale pentru polenizarea și supraviețuirea a nenumărate specii vegetale.

Pe scurt, pentru cele cca. două tone, două tone și jumătate de semințe la hectar, suprafețe uriașe (între 1.5 și 2 milioane de hectare în România) sunt distruse ecologic anual.

b. Cultura nucului

Cultura nucului (denumit popular și juglan, iar științific Juglans regia) ocrotește solul și, practicată cu recoltarea frunzelor căzute (folositoare în medicină, meșteșuguri etc.), permite pășunatul sau cositul ca activitate secundară.

Cultura supra-intensivă a nucului, întâlnită mai ales în China, asigură producții de cca. 15 tone de nucă la ha, cu un efort mecanic limitat și un efort chimic zero, dar cu irigații.

Culturile dese și intensive de nuc din Turcia, Iran și alte țări, fără irigații, dau producții de 6-10 tone la hectar.

În România, pe terenurile favorabile, cu o densitate corectă a nucilor – și soiuri alese corect – se poate obține o producție de 4-5 tone la hectar, adică dublu față de floarea-soarelui. Chiar și la livezile mai slabe – ca sol, soiuri, îngrijire – producția este similară culturii de floarea-soarelui, dar fără nimic din impactul ecologic dezastruos al acesteia și cu doar două săptămâni de muncă anual.

În cultura nucului mecanizată singura activitate mecanică reală este aceea de la cules, respectiv aceea la scoaterea copacilor bătrâni sau plantarea unor noi (care se fac la cel puțin 15 ani, adesea la 25-30 de ani sau și mai rar, cu excepția unor intenții de exploatare a lemnului de nuc ce face aceste lucrări mai dese).

Totodată, cultura nucului asigură și o producție de lemn de foarte bună calitate, adică o resursă regenerabilă esențială.

În funcție de tipul de cultură a nucului, vârstele de exploatare economică pot fi între 15 și 45 de ani sau chiar mai mari.

Cele două săptămâni de muncă anuală devin ceva mai mult dacă se practică adunarea și valorificarea frunzelor de nuc (ce se desprind de pe ramuri). Acestea se folosesc și pentru obținerea ecologică de iod sau coloranți, de ierbicid natural, ori ca parte a materialelor folosite pentru peleții din rumeguș. Totodată această lucrare asigură dezvoltarea ierbii (frunzele de nuc sunt un ierbicid natural) în livada de nuci, respectiv a ciupercilor după pășunat (dacă se aduc la păscut capre, vaci sau alte animale). În lipsa acestei valorificări suplimentare, livada de nuci se manifestă totuși ca un mijloc natural de curățare a aerului – atât de CO2 cât și de germeni patogeni și substanțe nocive – dar și ca un mediu liber pentru foarte multe vietăți (de la mușchi și licheni la păsări).

Pe scurt, cultura nucului înseamnă efort minim, randament bun, protecția mediului.

c. Cultura alunului

Cultura alunului (numit popular și fundici, rânză ori tufă, iar științific Corylus avellana) ocrotește solul și îmbogățește solul (vom reveni mai jos); în culturile tradiționale poate permite concomitent fâneață; pășunatul, mai ales după rodire, nu este recomandat, deoarece animalele vor fi atrase de fructe.

Alunul se înmulțește prin marcotare sau butășire, mai rar prin semănarea alunelor. La noi este recomandată cumpărarea de butași de la centrele județene dedicate, care înmulțesc și vând soiuri adaptate condițiilor locale.

Soiuri de alun bune și excepționale sunt

  • Romavel, cu un pom rezistent la dăunători, viguros, cu fructe cu miez dulce care este 54 până la 60% din greutatea fructului, ceea ce îi dă o productivitate excepțională (multe soiuri au 40% miez și chiar mai puțin)
  • Cozia, care deși are o productivitate mai scăzută (miezul e 44-46%), are o rezistență climatică mai bună; totodată fructele sunt mari și aromate
  • Uriașe de Vâlcea, este un soi de aluni cu fructe foarte mari; miezul crocant, prețuit pentru producerea dulciurilor, este 48-50% din greutatea fructului; recoltarea poate începe în primele zile ale lunii septembrie, fiind prin urmare un soi târziu (tardiv), ce acoperă un gol important în producția de alune
  • Daviana, iarăși un soi cu productivitate excepțională (miezul este 50-60% din alună), cu fructe cu aromă fină ce se pot culege de pe la 15-16 august încolo
  • Arutela este un soi românesc foarte rezistent, cu fructe mici însă eficiente (50% miez), cu gust aromat foarte plăcut
  • Alun Roșu, de asemenea un pom rezistent, cu fructe mici dar eficiente (până la 60% miez!), cu aromă fină și mieji eleganți ce nu se zbârcesc la păstrare

Bineînțeles, există și soiuri străine foarte bune, dar trebuie verificat dacă sunt potriviți solului și climei din locul în care se face plantația. Mulți au fost dezamăgiți când au văzut că soiuri foarte productive în Italia, Grecia sau Turcia s-au dovedit mult mai slabe în România. Explicația este însă evidentă: soiurile au fost create pentru condițiile de sol și mediu de acolo. Așa cum soiurile românești excepționale ar putea să fie și ele dezamăgitoare dacă sunt mutate în locuri nepotrivite.

Cultura alunului se face de obicei intensiv (700-1000 de plante la hectar) sau tradițional (300-500 plante la hectar).

Irigatul nu este o necesitate propriu-zisă, dar în unii ani ajută la creșterea recoltei; ca urmare, se practică instalații de picurare, menite să asigure un aport de apă în timp de secetă.

Cultura tradițională a alunului prevede plantarea sa rară pe pășune și tunderea lui spre a-l ajuta să crească înalt (3-5 metri), astfel încât să fie la adăpost de oile ce se pot aduce aici la pășunat fără grijă.

Și în cultura tradițională, și în cultura intensivă, alunul are nevoie de gard spre a fi păzit de mistreții și cerbii care îl iubesc… și îl distrug. Mai ales mistrețul este pentru el o primejdie, pentru că… Vă amintiți că am spus că alunul îmbogățește pământul pe care crește?

Ei bine, rădăcinile alunului au puterea de a intra în simbioză cu ciuperci și mucegaiuri benefice, care fac pământul mai sănătos și mai roditor. Dar… dar printre aceste ciuperci pe care alunul le poate adăposti se numără și trufele. Ca urmare, și în pădure, spontan, trufele pot să apară și să se dezvolte, chiar foarte bine, pe rădăcinile de alun. Ceea ce face ca mistrețul să sape după ele, răsturnând alunul (și) ca să îi mănânce și fructele. Pe de altă parte, în cultura alunului se practică această taină știută de toți crescătorii adevărați: plantarea puieților de alun micorizați cu trufe.

Micorizarea, adică însămânțarea cu miceliu sau spori de ciuperci, se face în acest caz în centrele specializate despre care am vorbit mai sus. Se spune „dai un ban, dar merită”, și zicala este potrivită aici.

Într-o cultură mai rară a alunului micorizat, în care se urmărește înălțarea lui, pășunatul între rânduri (cu oi, sau dacă pomii sunt mai mari chiar și cu viței/vițele) asigură îngrășarea naturală a pământului. Ca urmare, posesorul va avea după fiecare pășunat o recoltă de ciuperci albe și alte asemenea ciuperci de suprafață; dar va asigura totodată și creșterea frumoasă a trufelor din pământ, ce încep a se recolta după câțiva ani de la plantare.

Un alt mare avantaj al culturii tradițional a alunului – ca și a culturii tradiționale a altor pomi – este armonia ecologică între pomi și gramineele naturale ce asigură un perfect echilibru ecologic.

Alunul se poate crește pe soluri fertile, dar și pe cele cu textură lutoasă, textură aluvionară, textură lutos-nisipoasă ori luto-argiloasă, dar nu pe nisip.

Tăierile la alun au ca rost atât creșterea pomului cât și ferirea de încărcare inutilă, care scade rodul. După tăierile de la început se vor face doar la 3-4 ani de zile. Există însă un mare avantaj la aceste tăieri: Ramurile tinere, scoarța de alun, frunzele de alun și mâțișorii sunt medicinale. De aceea, adunarea lor nu este doar o muncă de întreținere, ci o adevărată recoltă ce poate fi valorificată ca atare.

Un aparat pentru decojit alunele costă cca. 300 de lei și este de ajuns pentru producția de pe 2-3 hectare. Aceasta, în funcție de vârstă, soi, climă și an poate să varieze între 400-500 kg la hectar în anul 4 de la plantare până la 2-3 tone la hectare în anii de producție matură. Efortul de producție pentru cultura alunului este incomparabil mai mic decât la cultura de floarea-soarelui, chiar dacă este ceva mai mare decât la cultura nucului.

Plantat și îngrijit corect alunul va avea randament economic bun și foarte bun cel puțin 30 de ani.

Ca urmare, cultura alunului înseamnă o bogăție de produse, o mare eficiență economică și o excepțională protecție a mediului.

d. Cultura fagului

Fagul (Fagus sylvatica) este unul dintre copacii-pomi esențiali pentru Românii vechi și prea puțin cunoscuți astăzi. În afară de prețuirea pentru lemnul de foc și fumul din lemn de fag cei mai mulți nu mai știu mare lucru despre acesta.

Aici vom aminti faptul că fructul fagului este jirul, din care pe vremuri se scotea untdelemnul de jir.

Totodată, că gudronul sau păcura de fag este o substanță medicinală; dar folosită în trecut și pentru tratarea unor materiale. Că din coaja de fag se făcea un ceai foarte amar, dar care era foarte eficient împotriva frigurilor (malariei) și altor boli asemănătoare, chiar și împotriva gripelor. Lemnul este sensibil la apă, astfel încât poate fi modelat foarte frumos – multe piese de mobilă de lux fiind făcute din sau având elemente importante din lemn de fag.

De asemenea, trebuie amintit că fagul este un element esențial pentru păduri de foioase în care trăiesc multe alte specii – de la corn și păducel până la măr pădureț și alun. Că sunt ciuperci prețioase care îl folosesc drept substrat direct sau indirect. Și că în trecut exista Pădurea cea Mare, alcătuită în primul rând din fagi, care se întindea de la Oceanul Atlantic la Oceanul Pacific și de la Marea Baltică la Sud de Caucazul Mare. În România încă ocupă fruntașa poziție de 32% din fondul forestier, în ciuda tăierii până aproape de eliminare la câmpie.

Untdelemnul de jir făcut cum se cuvine era mai bun decât untdelemnul de olive (adică măsline). Aici intervenea însă priceperea gospodarilor, pentru că înainte de presă trebuia înlăturată fie și în parte coaja subțire a jirului (care conține fagină, o substanță cu proprietăți speciale și mai greu de digerat). Dacă nu se făcea această curățare, untdelemnul de jir (zis și untdelemn de fag) era mai taninos și mai amărui. Dacă se curăța, era mult mai fin decât untdelemnul de măsline (olive) și era deosebit de prețuit.

Îngrădirea unei păduri de fag permite exploatarea jirului în regimul dorit. Fie drept hrană pentru porci, mistreți, vaci etc. (fiind un furaj de-a dreptul excepțional!), fie ca materie primă pentru untdelemnul de jir.

Cu o viață naturală de cel puțin 150 de ani, cu o perioadă de rod – de vârstă de exploatare economică a jirului – de cel puțin 120 de ani, fagul ar putea să fie un element esențial pentru o agricultură ecologică și, totodată, de maximă eficiență economică.

2. Aspecte medicale

La aceste paralele de cultivare, văzută atât ca impact ecologic dar și ca eficiență economică, să adăugăm aspectul medical.

Uleiul de floarea-soarelui este un ulei bun, sănătos, atâta vreme cât nu este prăjit. Prăjirea, mai ales la peste 170 de grade Celsius, îl face toxic. Aici există o primă problemă, căci este prăjit prima dată chiar la obținerea obișnuită, industrială, undeva la 160-200°C. De ce nu miroase, atunci, a ars? Pentru că este prelucrat chimic și fizic, adică „rafinat”, ca să arate și să miroasă așa cum se găsește la vânzare! Ca urmare, Asociația Pro Consumatori este doar una dintre organizațiile care atrage atenția, în zadar, că folosirea pentru prăjire a uleiului de floarea soarelui este foarte nesănătoasă. Chiar și uleiul de floarea-soarelui presat la rece își pierde la prăjire cea mai mare parte dintre calități, iar la prăjire repetată devine și el nociv.

Untdelemnul adevărat are o rezistență mult mai bună la prăjire. Deși este ideal de folosit ca atare sau fiert, el poate să țină loc grăsimilor animale – unt sau untură – care par să fi fost făcute pentru prăjit. Ca urmare, folosirea pentru prăjit a untdelemnului este incomparabil mai bună pentru sănătate.

În cultura de floarea-soarelui se întrebuințează cantități uriașe de chimicale toxice, de la îngrășăminte industriale până la ierbicide, fungicide și insecticide. Toate acestea lovesc nu doar în mediul natural pe care îl pustiesc, ci și în oameni. Ajunse în aer, ca aerosoli, ajunse în apă, prezente în plantă și de aici în uleiul de floarea-soarelui, ele distrug treptat, dar sigur, sănătatea oamenilor. Același proces are loc și prin părțile aeriene de floarea-soarelui, care sunt folosite ca furaje pentru vite în ciuda contaminării cu amintitele substanțe chimice.

Pe de altă parte, cultura nucului și alunului curăță aerul de CO2, de feluriți germeni și alte substanțe dăunătoare, dând lumii – și, implicit, omului – un aer mai curat, mai bun. Apa folosită uneori în irigații ocazionale la alun este curată și rămâne curată. Mediul format de culturile de alun și nuc este un mediu sănătos și care răspândește sănătate.

Concluzii

Orice națiune care se respectă va urmări nu doar profitul pe termen scurt, ci mai ales pe acela pe termen mediu și lung.

Dacă în primii trei sau patru ani culturile de floarea-soarelui par superioare ca randament culturilor de nuc și alun, în încă trei sau patru ani de zile acestea din urmă devin mult mai rentabile. Iar aici discutăm doar de aspectul strict economic și local. Căci implicațiile ecologice și medicale fac din culturile de nuc și alun o necesitate strategică. Iar din culturile de floarea-soarelui un mijloc de sinucidere națională – prin degradarea și otrăvirea solului, poluarea apelor, uciderea albinelor, bondarilor și a nenumărate alte vietăți, intoxicarea lentă a animalelor și oamenilor ce se hrănesc din produsele acestei culturi. Pe de altă parte, culturile de nuc și alun sunt un mijloc de ocrotire și însănătoșire a mediului, de asigurare a unei prosperități economice constante, de scădere masivă a poluării agricole, de asigurare a unei alimentații sănătoase etc.

Mai amintesc aici că dezideratul proteinelor vegetale este satisfăcut doar de culturile de nuc și alun, respectiv fag, și nu de cea de floarea-soarelui.

Toate acestea dovedesc nevoia întoarcerii la cultura plantelor perene producătoare de untdelemn.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Bineînțeles, producătorii luptă împotriva limitărilor și interdicțiilor, dar oricum cele mai multe site-uri agricole sau comerciale ignoră total aceste restricții.

2 Aceasta înseamnă că pentru cultivarea unui hectar de floarea-soarelui pe un timp de cca. 6 luni se folosește apa necesară pentru o turmă de vaci de 50-100 de capete vreme de 12 luni de zile (sau 100-200 de capete pe aceeași perioadă cu cea a culturii de floarea-soarelui).

Despre găsirea adevărului privind Românii de demult

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

M-au întrebat mulți de unde știu cum trăiau și gândeau Românii de demult. M-au întrebat chiar și citind cărți ale mele cu o bibliografie stufoasă. Dar, desigur, m-au întrebat și ce înseamnă Românii de demult?

Când spun Românii de demult sau Românii vechi, cuvântul este despre aceia care trăiau sau trăiesc după Legea Românească – amintită de nenumărate surse străine, precum cele croate, venețiene, genoveze, ungurești, poloneze, lituaniene, turcești etc.

Așa au trăit cei mai mulți dintre Români vreme de cel puțin un mileniu și jumătate, iar cei care s-au lăsat de Legea Românească s-au stins ca Români, s-au schimbat, pierzându-se între străini. Ca urmare, Cultura Română Veche este adevărata cultură românească, este cultura paradigmatică pentru Români, pentru a fi Român.

Dar știm noi cum trăiau Românii vechi?

Da, căci avem mărturii și ale unor străini despre Români, dar și cele ale folclorului românesc – adică acele studii, culegeri și consemnări etnologice și folcloristice realizate mai ales în secolele XIX-XX.

Este adevărat, aceste mărturii, studii, culegeri și consemnări au totdeauna parte de un fel de sită a subiectivismului. Chiar un patriot mare, ca Vasile Alecsandri, ce a pledat pentru consemnarea folclorului așa cum este el în popor, fără schimbare, și-a încălcat radical propriile principii: a schimbat Miorița și nu doar că a schimbat-o, însă a refuzat până la moarte să predea forma inițială și locul culegerii acelei Miorițe din care s-a inspirat. Astfel că până astăzi Miorița este răspândită peste tot nu în forma ei românească veche, ci în forma livrescă a lui Alecsandri. Amintim aici doar două alterări aduse de Vasile Alecsandri, prima subliniată și de Mihail Sadoveanu, dar amândouă aproape ignorate în analize: a) Miorița niciodată nu se înfățișa singură, ci se cânta totdeauna înainte de cântecele de luptă, de vitejie sau haiducie ale Românilor vechi, ori la legende și povești de acest fel; b) Miorița nu folosea denumiri regionale pentru cei trei oieri până la Alecsandri. Prima alterare face ca mulți să nu înțeleagă deloc rostul Mioriței (am mai scris despre asta și aici). A doua alterare a lui Alecsandri, făcută exclusiv din rațiuni de ritm și rimă, ilogică în sine (căci la Români totdeauna Vrâncean a însemnat Moldovean, așa cum Argeșean a însemnat Muntean) este astăzi folosită de fanaticii Moldovanismului sau Moldavanismului, adică de Rusofoni și Rusofili, drept „argument” pentru această ideologie țarist-sovietică. Deși, bineînțeles, ei „opun” doar pe ciobanul muntean celui moldovean, ca și cum cel vrâncean a dispărut din baladă. Totuși cele trei denumiri regionale nu sunt creație populară, ci sunt o interpolare a lui Alecsandri – după cum am spus, făcută doar pentru ritm și rimă, căci Alecsandri a fost un mare unionist, unul dintre făurarii și eroii Unirii din 1859.

Iată, deci, că sita subiectivismului preschimbă adeseori creațiile populare și afectează chiar puternic obiectivitatea mărturiilor, studiilor, culegerilor, consemnărilor etnologice și folcloristice. Dar există posibilitatea unor comparații sistematice și astfel a observării adaosurilor și altor alterări. De pildă, în cele peste o mie de forme ale Mioriței culese din popor nu există etnonime sau împărțiri ale oierilor după regiunea de origine; ele apar doar în versiunea livrescă a lui Alecsandri (livrescă sau popular-livrescă, după cum vrem să o socotim). Totodată, pretutindeni la Români Miorița este un fel de introducere la cântece sau istorii de luptă. Astfel încadrarea în context și comparația sistematică ne ajută să găsim adevărul dincolo de subiectivismul culegătorilor și interpretatorilor.

Există însă și o precizare: acest lucru se poate face doar pentru Cultura Română Veche.

Pe măsură ce înaintăm în secolul XX, dar mai ales după 1960, cultura populară aproape că nu mai există. Ziarele, almanahurile, broșurile, cărțile, posturile radio și cinematografele, feluritele „acțiuni culturale” de stat ori ale unor structuri paralele, iar apoi și televiziunea și internetul au ajuns să nimicească trăirea populară.

Am spus că aproape că nu mai există deoarece mai sunt cătune, mânăstiri și familii care o păstrează. Care duc mai departe focul sfânt al unei culturi străvechi pe care răutatea veacului vrea să îl stingă. Și sunt încredințat că porunca duhovnicilor mei și a altor sfinți de a scrie despre Românii de demult, așa cum au fost ei, poate ajuta acești eroi ai vremurilor noastre să își împlinească sfânta lor chemare.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Ascultă ca să înțelegi

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Ultimul eseu publicat de mine este despre o lecție pe care Românii, după două mii de ani, încă nu o învață: ajutorarea sau milostenia se face cu discernământ.
Este cu atât mai ciudat acest fapt cu cât principiul este fundamental creștin și este mereu învățat și în Sfintele Scripturi, și în Sfânta Predanie (Tradiție).

Dar, ca să revin la eseul amintit, am primit la el, pe blog, un răspuns.. cu întrebări. Și mi s-a părut paradigmatic și pentru lecția neînvățată în general, dar și pentru alte greșeli des întâlnite. Printre care, faptul că prea mulți nu ascultă cu adevărat.

Atunci când auzi ori citești cuvântul altuia, trebuie să asculți ca să înțelegi. Altfel nu se ajunge nicăieri. Altfel avem un „monolog polifonic”, după cum spunea Părintele Nicolae Steinhardt. Altfel nu înțelegem ce a spus celălalt și nu putem să fim în adevăr.
Obiceiul acesta – de a nu asculta deși auzim sau citim – ne este indus, într-adevăr, și de mass-media. Dar ține și de libertatea noastră. Dacă vrem să fim liberi, trebuie să învățăm să gândim cu adevărat. Iar asta înseamnă să ascultăm ca să înțelegem. Fără această ascultare, vom rămâne la ideile noastre nu pentru că sunt bune, ci pentru că ne ferim să le măsurăm cu adevărul.

Acestea fiind zise, să vedem comentariul întrebător, pentru care mulțumesc sincer și cu recunoștință autorului (deoarece acest comentariu este un pas hotărâtor către încercarea sinceră de a înțelege!):

Turcii au ucis/ ucid tot felul de natiuni conlocuitoare si asta i-ar face mai rai decât românii care se sinucid prin avort? Turcii vorbesc de Dumnezeul lor cu respect, românii știm bine cum si de ce injură! Eu nu am mai vazut de ani de zile un film romanesc pentru ca mi-e frica sa nu ma trazneasca Dumnezeu doar din ce blasfemii se aud din filmele noastre ( poate ori fi si exceptii dar eu nu mai risc)
Nu in ultimul rând ce ne facem cu apostolul Pavel care spune:
“Dacă îi este foame vrăjmașului tău, dă-i să mănînce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinși pe capul lui. ”?

O să încerc să răspund pas cu pas.

1. „Turcii au ucis/ ucid tot felul de natiuni conlocuitoare si asta i-ar face mai rai decât românii care se sinucid prin avort?”

Răspuns: Ba, bineînțeles! Un criminal în serie este, în esență, mult mai rău decât un om care se automutilează. Deci prin această paralelă se dovedește că Turcii sunt mult mai răi decât Românii.

Răspuns întregitor: Turcii fac avorturi. Doar că se discută foarte puțin despre ele în public. Aici există și o problemă foarte gravă, legată de indicele SRB sau Sex Rate Birth, adică Rata Nașterilor după Sex(ul copilului). În chip obișnuit, SRB este de cca. 105 băieți la 100 de fete. Adică se nasc, natural, puțin mai mulți băieți decât fete – asta pentru că de obicei mortalitatea este mai mare la băieți și bărbați decât la femei, respectiv speranța de viață este mai scăzută la bărbați decât la femei, și Dumnezeu a rânduit o bună cumpănire. Dar în națiunile islamice și nu numai, SRB-ul recunoscut oficial este diferit: există 110 sau 120 de băieți la 100 de fete (local și mai rău). Aceasta deoarece se practică așa numitul avort pe motive de sex/gen, sau, diplomatic spus, „baby gender selection” („alegerea copilului după gen”). Turcia este un stat care refuză să facă public indicele SRB. Dar mărturiile unor Turci (unele ascultate chiar de mine în România) corespund cu invitații discrete ale organizațiilor de sănătate turcești la „alegerea copilului după gen”: Turcii practică tot mai puternic avortul pe motive de gen, din pricina ideii că astfel pot cuceri lumea: cresc bărbați care să se ducă și să ia femeile altor popoare, să le islamizeze și turcească și să facă alți Turci cu ele repetând procesul. Deci: este cumplit faptul că Românii își omoară copiii prin avorturi, este cumplit că Românii au decăzut atât de mult! La 1923 poporenii încă ziceau De muncă și copii mulți Românul totdeauna se bucură! În satele românești nu existau orfani părăsiți: familiile se băteau între ele ca să îi adopte. Prin lucrarea masoneriilor, Comunismului și Neocomunismului, s-a ajuns la josnicia aceasta, în care în loc să se bucure de copii Românii și-i omoară. E cumplit. Dar ceea ce fac Turcii este și mai cumplit, căci își omoară fetele ca să facă loc băieților să pună mâna pe femei străine. Actul românesc este o demență, o sinucidere nebunească. Dar actul turcesc este o lucrare satanică intenționată, conștientă, deliberată și continuă.

2. „Turcii vorbesc de Dumnezeul lor cu respect, românii știm bine cu si de ce înjură!”

Răspuns: Cei care vorbesc despre Satana cu respect nu sunt mai buni decât cei care înjură de Dumnezeul cel adevărat și, totodată, se roagă Acestuia să îi ajute. Primii sunt sataniști, ultimii sunt proști sau nebuni. Mai mult, sunt Români din belșug ce nu au înjurat și nu înjură de cele sfinte – indiferent dacă altfel au un limbaj decent sau indecent. Deci problema este fals pusă, pentru că (a) depinde ce fel de zeitate este aceea pe care o respecți și (b) se generalizează un comportament care nu este general.

Răspuns întregitor: Turcii vorbesc despre dumnezeul lor „cu respect” pentru că altfel sunt uciși. Cel care înjură de Allah în Turcia nu are multe șanse să scape cu viață, iar familia lui este pusă în primejdii cumplite. Ajunși în alte țări și fiind liberi de opresiunea religioasă islamistă, mulți dintre Turci nu mai vorbesc despre Allah cu respect. Unii nici nu-l amintesc, ba trec și la felurite alte religii (cum au făcut-o Găgăuzii, de pildă), în timp ce alții îl blesteamă și blesteamă Islamul. Dar cum apar Turci legați de Turcia în zonă, cum își pleacă fruntea și devin „respectuoși”. Aceasta se numește însă teroare nu respect. Ca urmare, este ilogic să fie văzută ca o mărturie a unei superiorități morale. Dacă Turcia ar avea în spate 70-80 de ani de regimuri anti-islamice, dacă în Turcia ar fi liber la înjuratul lui Allah și dacă, totodată, mass-media ar promova semnificativ disprețul și ura față de Islam, abia atunci s-ar putea face o comparație pe subiect între Turci și Români.

3. „Eu nu am mai vazut de ani de zile un film romanesc pentru ca mi-e frica sa nu ma trazneasca Dumnezeu doar din ce blasfemii se aud din filmele noastre ( poate or fi si exceptii dar eu nu mai risc).”

Răspuns: Nu îmi dau seama de ce sunt „filmele noastre”. Folosirea termenului „nostru” presupune o asumare și o implicare. Voi reveni, dacă vrea Dumnezeu, la acest subiect. Dar amintesc faptul că am explicat în eseul despre lecția neînvățată că este absurdă această asumare. Citez:

„Auzi astfel poporeni care își asumă reflex vina pentru răutățile unor politicieni împotriva cărora au votat – sau chiar împotriva cărora luptă de o viață întreagă.
Această disoluție a noțiunilor este dorită și gândită spre a nimici discernământul – și spre a-l rătăci pe om într-un hățiș fără ieșire, spre a-l lăsa fără cârmă, direcție, hartă, capacitatea de a vedea cursele care îi apar în cale. ”

Să crezi că te trăznește Dumnezeu pe tine pentru blasfemiile spuse de alții este o consecință a acestei pierderi a discernământului. La fel și asumarea unor păcate sau crime pentru care nu ai nicio vină, ba chiar împotriva cărora ai luptat.
Și tot lipsă de discernământ este să lipsești filmele adevărat românești și bune de spectatori din pricina filmelor anti-românești.

Portretul luptătorului la tinerețe, Binecuvântată fii, închisoare, Poarta Albă, Arest, Sfinții închisorilor, iată doar câteva dintre filmele românești de calitate pe care le pierde cel care uită de porunca: toate să le cercetați, țineți ce este bine! (I Tesaloniceni 5.21).

Pe de altă parte, Turcii au nenumărate filme bine făcute în care idolatrizează criminali odioși, laudă violurile, jafurile și genocidurile pe care le-au săvârșit de-a lungul istoriei etc. Acțiunea este extrem de gravă: niște filme proaste și vulgare nu vor interesa decât pe proștii vulgari și nu vor cuceri pe nimeni; dar niște filme bine realizate ce promovează satanismul vor cuceri pe mulți neștiutori, fiind incomparabil mai rele. Despre această lucrare a Turcilor am amintit în eseul despre lecția neînvățată. Ca urmare, fraza la care răspund nu doar că este ilogică și străină bunei rânduieli, ci ar fi trebuit să nu existe: ea dovedește exact lipsa ascultării spre înțelegere…

4. „Nu in ultimul rând ce ne facem cu apostolul Pavel care spune: ”Dacă îi este foame vrăjmașului tău, dă-i să mânînce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinși pe capul lui.”?”

Răspuns: La această întrebare se găsește lămurire chiar la sfârșitul eseului despre lecția neînvțată! Citez

La nivel personal, ajutorarea necondiționată a unui om necunoscut poate fi milă; dar ajutorarea necondiționată a unui criminal, violator, abuzator de copii etc. se numește complicitate și se pedepsește de Dumnezeu cel puțin la nivelul bestialităților celui sprijinit.
Ca parte a unei familii, a unei obști, a unei națiuni, ajutoararea necondiționată a unui străin poate să fie milă; dar ajutoararea necondiționată a unui dușman, mai ales a unui dușman activ, este lucrarea lui Iuda, este o trădare spurcată.”

ăspuns întregitor: În Ortodoxia și artele marțiale am lămurit deosebirea între datoriile și drepturile personale și datoriile și drepturile față de obște. Eu pot să folosesc textul de la Romani 12.20 pentru dușmanul meu personal, dar nu pentru cel care se pregătește să fure, violeze ori ucidă pe alții! Dimpotrivă, am datoria să îl opresc așa cum pot, sau măcar să îi îngreuiez lucarea cea rea, dacă nu îl pot opri. Ajutorarea dușmanului personal amintită la Romani 12.20 nu înseamnă sprijinirea lui în a face rău! Ca urmare, este de cel mai elementar bun simț ca ajutorul dat unui om care face rele, și cu atât mai mult unui stat care este rău, să fie condiționat! Însuși Domnul condiționează ajutorul Său, cu amenințare:

„De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău!” (Ioan 5.14)

De aceea și Sfântul Apostol Pave face deosebirea dintre iertarea dușmanului și ajutorarea lui ca om (de la Romani 12.17-21) și purtarea față de cel care rămâne în rău; acesta din urmă trebuie exclus din obște, sau trebuie fugit de el, sau trebuie ucis (I Corinteni 5.1-13; Tit 3.10-11; Romani 13.1-4; etc., etc.).
Dar această deosebire, voi repeta, este arătată în esență chiar în eseul despre care discutăm.

Concluzii

Se va spune că am vorbit aspru, ca și cum ar fi un lucru rău. Dar atunci când ceea ce facem duce la rău, iar prima oară nu ascultăm spre înțelegere, asprimea devine necesară. După cum spunea Părintele Nicolae Steinhardt, uneori este nevoie de cuvinte tăioase pentru ca oamenii să înțeleagă adevărul.

Da, trăim într-o vreme în care oamenii sunt manipulați să fie victime. Ca urmare, se simt răniți atunci când ideile le sunt atinse – ca și cum ideile ar fi parte din trupul lor, din ei înșiși. Dar ideile sunt ceva în sine doar dacă sunt adevăr. Altfel, sunt numai vorbe. Și oricine ar trebui să se bucure aflând adevărul, căci doar prin adevăr suntem liberi (Ioan 8.32).

Și ca să găsim adevărul, dar și ca să-l putem dărui altora, trebuie să învățăm să ascultăm ca să înțelegem.

Se va spune că am vorbit prea sistematic, analitic, științific. Dar această abordare este necesară în fața exprimării prolixe și contradictorii, mai ales atunci când înțelegi că nu ai fost ascultat spre înțelegere, că cel dinaintea ta nu a ascultat cu adevărat ceea ce ai spus. Experiența mi-a arătat că vorbind așa nu doar că voi fi înțeles de interlocutorul ce caută adevărul, dar și de auditori (chibiți). Care, altfel, s-ar pierde în încâlceală, în prolixitate, ceea ce le-ar face rău.

Mulți văd dezbaterile după chipurile străine Bisericii, ca o încercare a forțelor. Eu văd dezbaterile, după Biserică, drept o cale de a găsi, de a înfățișa adevărul, de a-l lămuri, de a-l scoate la iveală din hățișurile gândirii comune, prejudecăților și obișnuințelor greșite etc.

Și dacă și un singur om înțelege din aceste rânduri adevărul, toată osteneala a meritat. Înseamnă că cineva a ascultat ca să înțeleagă.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Războiul din Ucraina, Cutremurul din Turcia și Siria – o lecție neînvățată

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Războiul din Ucraina, Cutremurul din Turcia și Siria – o lecție (mereu) neînvățată

Viața este o școală în care cei mai mulți oameni nu învață nimic însemnat.
Din tot ce este prețios, din tot ce este miez și rost, oamenii se opresc, cel mai adesea, la coajă: acolo este mai ușor.

Când aveam vreo 10-11 ani s-a întâmplat să meargă televizorul – funcționa doar când avea el chef. Și prin voia „Conducerii Iubite”, era o emisiune emoționantă despre copiii din Africa. Am fost impresionat și mi-au dat lacrimile. Tatăl meu, văzându-mă, mi-a tras una:
– Ce bocești, bă, ca nebunul?
Nedreptățit și plin de emoție, i-am răspuns:
– Mi-e milă de copiii care mor de foame în Africa!
– Dacă ți-e milă, trimite-le mâncarea ta. Sau ajută-i altfel. Bocitul nu înseamnă nimic!
Am avut o oprire în gândirea modelată de emisiune și în emoțiile induse de aceasta. Nu doar pentru că aveam puțină mâncare și eram rareori sătul. Dar pentru că nu știam cum aș putea să le trimit mâncarea mea copiilor din Africa! Într-o clipită m-am văzut trimițând într-un borcan tocănița de cartofi, care ajungea în Africa stricată de căldură și transport.
– Păi nu știu cum pot să îi ajut… – i-am spus nedumerit.
– Atunci în loc să bocești învață cum poți să ajuți. Marș la lecții! – a încheiat tatăl meu educarea mea în același spirit plin de diplomație și pedagogie elegantă.

Desigur, am învățat, pe cât am putut, să ajut.
De-a lungul deceniilor am ajutat și de-a dreptul – de la ridicarea oamenilor căzuți și ducerea lor la spital sau acasă până la curățenie sau alte lucrări casnice. Dar am ajutat și prin organizarea strângerii de ajutoare (cărți, rechizite, haine, încălțăminte, medicamente, mâncare, materiale de construcție, voluntari etc.) pentru oamenii necăjiți, loviți, ori pentru instituții esențiale pentru ei (biserici, mânăstiri, școli, grădinițe, biblioteci, spitale etc.).
Am înțeles astfel și cuvântul Domnului, care spune că pe săraci pururea îi aveți cu voi, dar pe Mine nu mă aveți pururea. Este o realitate dureroasă, căci fără El viața e pustie și stearpă.
Dar am înțeles și câtă dreptate a avut tatăl meu. Nu doar în idee, ci și în reacția violentă prin care m-a scos din vraja otrăvită a sentimentalismului sterp. O vrajă în care mulți au căzut și cad, pentru că este promovată neîncetat pe toate canalele.
Spunea cineva că este unul dintre blestemele care apasă pe Românii acestor vremuri: pietismul sau emoția goală. Oameni care se emoționează până la lacrimi și hohote de plâns la slujbe sau emisiuni, pentru că asta îi convinge cât de buni sunt. După care uită orice ar fi fost învățătură bine, îndreptare, schimbare înspre Cer; și rămân la fel, dar, se înțelege, emoționați teribil iar și iar, la toate cele care li se par „emoționante”. Zadarnic, sterp.

Bunătatea românească este un fapt. Și, uimitor la prima vedere, un fapt adeseori crunt și urât. Sau prostie crasă.
De ce?
Pentru că dacă nu înveți cum să ajuți vei ajuta răul. Sau, în cel mai bun caz, vei ajuta rău.
Școala vieții ne-a predat, în ultima vreme, de două ori această lecție:
Războiul din Ucraina;
Cutremurele din Turcia și Siria.
De fiecare dată, cei mai mulți dintre Români s-au oprit la coajă, pierzând miezul, rostul, ceea ce este cel mai prețios în acestă lecție.

S-au indignat până la neputință unii, atunci când am spus, la începutul Războiului din Ucraina că Rusia și Ucraina sunt două state satanice. Altcineva, mai treaz, m-a întrebat: Dar statul român? I-am răspuns: Și statul zis român. Amintesc asta doar pentru a vedea câtă orbire este: omul de azi nu mai cunoaște sau nu mai stăpânește înțelesurile. Pentru el cuvântul nu mai este, fiind înlocuit de vorbă – vorba goală. În mintea omului de azi, lipsit de miez și înțelegere, se amestecă în comunistă egalitate statul, oamenii, țara, poporul, politicienii, serviciile secrete, corporațiile, corupții și cinstiții. Deși poate să exprime o anume deosebire între aceste vorbe (pentru el sunt vorbe), în vorbirea lui, în discuțiile lui, trece de la una la cealaltă ca și cum ar fi identice.
Aceeași persoană care zice
Noi (poporenii) suntem jefuiți și chinuți de politicieni.
spune, foarte liniștit, în fața unui act absurd, criminal, corupt, idiot etc. al politicienilor
Era de așteptat – așa suntem noi.
Care noi?
El nu vede că sunt două noțiuni diferite – poporenii și politicienii – pe care le folosește ca diferite uneori și ca identice în alte cazuri. Mai clar, ca diferite atunci când nu este vorba despre răspunderea pentru ceea ce este rău, ca identice atunci când este vorba despre răspunderea pentru rău.
Auzi astfel poporeni care își asumă reflex vina pentru răutățile unor politicieni împotriva cărora au votat – sau chiar împotriva cărora luptă de o viață întreagă.
Această disoluție a noțiunilor este dorită și gândită spre a nimici discernământul – și spre a-l rătăci pe om într-un hățiș fără ieșire, spre a-l lăsa fără cârmă, direcție, hartă, capacitatea de a vedea cursele care îi apar în cale.

Revenind la Războiul din Ucraina, au fost câteva tipuri de reacție.
Pe mine mă interesează cei care:
a) până atunci ajutând pe Românii din Ucraina au hotărât să îi ajute și pe refugiații din Ucraina, (oarecum) la grămadă
b) până atunci ajutând pe Românii din Ucraina au hotărât să nu îi ajute și pe refugiații din Ucraina decât dacă sunt Români
c) până atunci nepăsători față de Ucraina și Românii de acolo au sărit emoționați să ajute necondiționat Ucraina și Ucraineenii
Primii au făcut bine, următorii au făcut bine, ultimii au făcut rău.

Nu există dragoste fără adevăr, așa cum nu există adevăr fără dragoste.
Dragostea fără adevăr este patimă, este emoție oarbă; adevărul fără dragoste este patimă, este justițiarism orb. Doar împreună dau ceea ce este după Dumnezeu.
Voi repeta: nu există adevăr fără dragoste, nici dragoste fără adevăr.

Dumnezeu ne ajută condiționat: să folosim spre binele nostru ajutorul Lui, nu spre răul nostru. Și dacă răbdarea lui Dumnezeu ne dă zeci de ani și chiar secole ca să îi împlinim condiția, totuși Iadul așteaptă pe cei care au eșuat. Și acesta este un fapt, indiferent de emoțiile furioase ale unora, care ar vrea să ucidă, să violeze, să jefuiască, să mintă, să otrăvească și apoi să se ducă în Rai, evident nepocăiți. Ei sunt aceia cărora li se păstrează, în veac, întunericul cel nepătruns, cum spune Scriptura.
Și dacă Cel Bun prin Sine condiționează ajutorul Său – cu înțelepciune iubitoare – este cu atât mai de înțeles ca noi să condiționăm ajutorul nostru.

O lecție pe temă a fost și este Războiul din Ucraina.

Până în Februarie 2022 Ucraina a fost un stat dușmănos față de România.
Un exemplu simplu este Canalul Bâstroe, o demență naționalistă ucraineeană ce amenința să distrugă Delta Dunării. (Și care a dat dovada incompetenței profunde a multor, foarte multor consilieri guvernamentali și prezidențiali.) Acțiunea respectivă a inclus focuri de armă împotriva grănicerilor români. Ceea ce, logic, trebuia să ducă la acțiuni categorice din partea statului zis român (a dus doar la smiorcăieli și bocituri mai jalnice decât ale unui copil!).
Un exemplu simplu este Genocidul împotriva Românilor din Ucraina, care se desfășoară neîncetat, sub toate regimurile, din secolul al XVIII-lea încoace: țări românești străvechi, precum Zaporojia, Hersonul, Vozia etc. erau românești atunci când au fost luate de Rusia. (În Zaporojia se păstra la 1770 tradiția că hatman putea să fie doar cel din neam de boieri români; pe Doneț Românii deveniți Cazaci încă păstrau în anii ’90 steagul tricolor și amintirea Românității; în Herson și Vozia înseși recensămintele rusești au dat, exceptându-i pe invadatorii musulmani, o majoritate românească de peste 90%! Etc.) Republica Ucraina, din 1992 încoace, i-a persecutat sistematic pe Românii de aici. S-a ajuns la violarea unor familii, la bătăi și ucideri, la distrugerea de biserici și școli, etc., etc.
Mulți dintre cetățenii Republicii România au dovedit o nesimțire adâncă față de Românii din Ucraina. Am luat parte în anii ’90 la sute de mitinguri, conferințe și alte acțiuni pentru Românii din Uniunea Sovietică, din Federația Rusă și Ucraina – și din alte părți ale foste URSS. Am ajuns, repede, să recunosc participanții: câteva sute de oameni. Se mai lipeau uneori de noi emoționați care, după aceea, dispăreau pentru totdeauna.
Strângerea de ajutoare pentru Românii din Ucraina s-a izbit, și în anii ’90, dar și mai mult după, de o nepăsare (=nesimțire) aproape deplină din partea emoționaților din Republica România: puțini se sinchiseau să dea o carte (care să nu fie o ruptură), un caiet, niște creioane colorate, un stilou. Mai mult? Vise!
Totuși, an de an apăreau în mass-media mărunte vești despre suferințele Românilor din Ucraina. Uneori și apelurile lor: către statul zis român, către Românii din România, către Patriarhia Română. Tot noi eram cei care răspundeam – din ce în ce mai puțini, an de an, căci unii dintre noi treceau la Domnul. Poporenii nu erau emoționați prin presă de aceste suferințe, deci le treceau cu vederea. An de an, deceniu după deceniu.

În Februarie 2022 Rusia lui Putin „nu a mai suportat persecuția Rușilor din Ucraina” și a atacat. Este un pretext ce ar fi credibil, dacă Rusia nu ar fi avut multe mijloace să schimbe soarta Rușilor din Ucraina de-a lungul vremii.
În esență, două state foarte corupte, foarte dictatoriale, foarte rasiste, foarte xenofobe, au început să se lupte între ele.
Treaba lor.
Da, dar stăpânii mass-mediei au hotărât că este treaba noastră.
Și, cum se zice în cartier, emoționații au pus botul la vrăjeală
Cei cărora până ieri nu le păsa de conaționalii lor din Ucraina, au devenit plini de emoții și foarte darnici față de străinii din Ucraina.
Cei cărora până ieri nu le păsa de răul făcut de Ucraina Românilor și României au devenit plini de emoții și susținătorii Ucrainei.
Cei cărora până ieri le era silă de naționalismul românesc, au devenit deodată plini de adorație față de naționalismul șovin ucraineean.

Ca urmare, Ucraineenii veniți în România au ajuns rasă superioară – fiind tratați ca atare și de autorități, și de emoționații cetățeni români (români?).
Iar Românii din Ucraina sunt mai persecutați decât înainte. Adeseori în aplauzele satanice ale emoționaților, care dau vina pe Românii din Ucraina pentru faptul că Ucraina îi persecută1.

Pe când, întru Dumnezeu, cei care s-au trezit că există Ucraina, Românii din Ucraina, refugiații din Ucraina etc., aveau în față calea dreaptă:
– să ajute refugiații săraci din Ucraina, și în primul rând pe refugiații români;
– să înceapă, în sfârșit, să îi ajute pe Românii din Ucraina;
– să condiționeze ajutorul pentru Ucraina de încetarea persecuțiilor și reparații pentru Românii din Ucraina, de acordarea de drepturi adevărate, practice și imediate acestora.

O altă lecție este aceea a cutremurului din Turcia și Siria.

De foarte multă vreme Turcia persecută – și nu ușor, ci criminal și profund – pe cei care nu sunt Turci, pe cei care nu sunt Musulmani. Erdogan înalță imnuri minaretelor și moscheelor prin care ”Turcii vor cuceri lumea”. Genocidul împotriva Armenilor, început masiv în Primul război mondial, a fost reactivat recent: Războiul Azero-Armean a fost aranjat și susținut masiv de Turcia. Kurzii sunt persecutați violent, la fel și alte minorități etnice băștinașe. Lazii sunt în pragul dispariției – Europa nici nu cunoaște acest popor străvechi. La fel alte naționalități, toate băștinaște în Asia Mică și dușmănite cumplit de Turcii invadatori.
În fiecare an Turcii fac mari petreceri în cinstea cuceririi locurilor în care stau: sărbătoresc, la propriu și direct, uciderea bărbaților localnici și violarea repetată a femeilor lor. Practic nu există Turc ce nu se trage din cel puțin o femeie violată până la prăbușire psihică, până la transformarea într-o sclavă. Iar aceste fapte sunt sărbătorite ca glorioase, an de an, în Turcia. Sărbătoarea Cuceririi Constantinopolului – cucerire însoțită de acte de o monstruozitate absolută – este doar paradigma acestei spiritualități satanice turcești.
În 23 Ianuarie s-au împlinit 145 de ani de când Imperiul Otoman a cerut pacea în Războiul de Independență. De aproape un secol și jumătate Turcii nu au înapoiat Românilor nimic din ceea ce au jefuit. De la Spada lui Ștefan cel Mare, expusă la Istanbul, până la nenumărate alte valori. Turcia nu și-a cerut iertare pentru jafuri, violuri, crime și distrugeri. Dimpotrivă, în cărțile școlare, în literatură și în literatura istorică, politică etc. toate acestea sunt prezentate ca realizări glorioase ale Turcilor!
Iar încercările câtorva Români, printre care mă număr, de a obține măcar o recunoaștere a greșelilor trecutului – fără de care viitorul este, evident, sumbru –, dar și alte îndreptări necesare, au fost și sunt disprețuite nu doar de autoritățile, ci și de cetățenii României.
Mai mult!
De zeci de ani Turcia lucrează la recucerirea României.
În cărțile turcești se explică iar și iar că toată România de astăzi a fost sub autoritate otomană și trebuie să revină sub stăpânirea Turciei. Se realizează filme și telenovele care glorifică figuri bestiale ale istoriei, precum Soliman zis Magnificul – un monstru odios, a cărei domnie plină de genocid, de încălcarea jurămintelor făcute de el chiar și pe Coran, de înșelăciune și perfidie, este promovată de Turcia chiar și prin sintagma ”Sub domnia iubirii”. Actul este similar cu o telenovelă laudativă despre Hitler difuzată în Israel sub același nume. Totodată, Turcia înființează licee și școli în România. Li se permite firmelor și chiar autorităților turcești să cumpere imobile în România – deși asta contravine direct Constituției României. Astfel, copiii și tinerii din România sunt îndoctrinați turcoman și musulman în propria țară: prin televizor, școli, radio, internet.
Iar autoritățile române?
Autoritățile române acceptă orice umilință: direcții de pașapoarte șed în mall-uri turcești cu plăci care arată că ele funcționează acolo din mila și mărinimia Turciei. O abjecție fără margini, dar la care emoționații nu reacționează: mass-media ai cărei sclavi sunt nu i-a emoționat!

În schimb Românii din Turcia sunt cel mult tolerați.
După peste o sută de ani, MeglenoRomânii din Turcia nu au drepturi elementare. Nu e vorba doar că statul zis român îi tratează ca și pe proprii cetățeni, cu nesimțire spurcată. Dar nici Turcia nu le acordă, ca unor buni cetățeni ce îi sunt, drepturile elementare cuvenite.
Pentru numeroasele moschei ale Turcilor și Tătarilor din România (pe care Turcia îi revendică deopotrivă), Ankara a acceptat cu greu o bisericuță românească la Istanbul. Dar pe urmă a pretins cu nerușinare să ridice o mega-moschee pe pământul Brâncovenilor; aceeași Brâncoveni pe care i-a exterminat cu bestialitate pentru că nu au acceptat să se turcească.
Și cei mai mulți dintre cetățenii României au tratat toate aceste lucruri cu aceeași nepăsare sau nesimțire cu care au tratat Românii din Ucraina, persecuțiile Ucrainei împotriva Românilor etc.

Dar cum a venit Cutremurul din Turcia și Siria, cum i-au apuca emoțiile pentru Turci și Turcia.
Și au trecut la același ajutor necondiționat, adică irațional, adică păcătos. Cu atât mai irațional cu cât s-a îndreptat covârșitor către o putere care nu avea nevoie de ajutor extern, Turcia. Dar, aceeași emoționați, au ajutat puțin sau de loc țara care chiar avea nevoie de ajutor, Siria. (Cine vrea să ajute real și direct oamenii din Siria – nu organizații dubioase – o poate face prin conturile de aici: https://antiochian.org/regulararticle/1498 )
Emoționații aceștia sunt cei care niciodată nu au sprijinit minoritățile persecutate de Turcia, nu au ajutat niciodată la repararea rănilor făcute de Turci Românilor etc. Dar s-au făcut peste noapte adoratori ai Turciei, plini de „milă și înțelegere”; milă și înțelegere mincinoase, căci nu există adevăr fără dragoste, nici dragoste fără adevăr.
S-a ajuns până la nivelul la care Creștini practicanți au emis texte anti-ortodoxe de felul „poporul turc nu merita o asemenea pedeapsă [de la Dumnezeu] mai mult decât noi, românii, sau alt popor!”. Adică s-au făcut egalii lui Dumnezeu! Au decretat ei, cu autoritate dumnezeiască, faptul că toate popoarele sunt egal de vinovate! Asta împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, care ne învață, fie și în parte, cum și de ce judecă El neamurile!
Și asta deși mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea și peste nedreptatea oamenilor care țin nedreptatea drept adevăr!
Să facem o singură paralelă, ca să vedem cât de nedreaptă este „îngăduința” sau „generalizarea” emoționaților:
Poporul Armean, care nu a atacat niciun alt popor în ultimii șase sute de ani – dacă nu mai mult – este pentru acești emoționați „un popor la fel de rău” ca Poporul Turc. Popor care în ultimii o mie de ani a atacat nenumărate popoare, a ras de pe fața pământului localități și țări, a violat milioane și milioane de femei, a jefuit țări și națiuni.
Asemenea fraze sunt iraționale. Și, bineînțeles, ne-ortodoxe, ca să nu spunem anti-ortodoxe. Căci nu sunt după adevăr, ci după emoții oarbe, adică patimi.
Dar de ce sunt exprimate?
Pentru a da pretexte pentru urmarea nedreptății; căci în străfundul sufletului conștiința spune fiecărui om că ajutorarea necondiționată a celor răi este vinovată.

Mass-media pompează emoțiile oarbe, căci ele înrobesc telespectatorii.
Și după atâta amar de vreme de manipulare, emoționații nu se trezesc – decât puțin și pe alocuri.

Să înțelegem:

La nivel personal, ajutorarea necondiționată a unui om necunoscut poate fi milă; dar ajutorarea necondiționată a unui criminal, violator, abuzator de copii etc. se numește complicitate și se pedepsește de Dumnezeu cel puțin la nivelul bestialităților celui sprijinit.
Ca parte a unei familii, a unei obști, a unei națiuni, ajutoararea necondiționată a unui străin poate să fie milă; dar ajutoararea necondiționată a unui dușman, mai ales a unui dușman activ, este lucrarea lui Iuda, este o trădare spurcată.
Acesta este adevărul.

Și aceasta este o lecție a vieții pe care și în ultimii ani cei mai mult cetățeni ai României nu o învață. Până când, Doamne ferește!, se va sfârși răbdarea lui Dumnezeu. Și le va arătat emoționaților cât de puțin îi vor ajuta cei pe care ei i-au ajutat dacă se întoarce roata.
Dar oare atunci vor înțelege ceva?
Sau se vor cufunda în văicăreală și boceală, stând în același pietism aducător de moarte?

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Sfințitul Mucenic Iustin Pârvu
Voievodul Ortodoxiei Românești

1Amintesc de textele abjecte ale unor emoționați și intelectualiști care apără crimele împotriva umanității săvârșite de Ucraina lui Zelensky împotriva Episcopului Mihail Jar și altor clerici români. Sub cele mai mincinoase și chiar demente pretexte. Dacă voi avea vreme și putere, voi reveni la acestea.