Un fost catolic francez, după ce a studiat izvoarele istorice ale Creștinătății, a înțeles că „primatul papal” și celelalte doctrine papale nu au nicio susținere istorică și doctrinară. Că niciodată nu au fost înțelese de Apostoli și urmașii lor, deci de Biserică, așa cum le prezintă Catolicismul.
Lucrările sale „Papalitatea schismatică” și „Papalitatea eretică” înfățișează alunecarea treptată a Patriarhiei Romei de la Ortodoxie la religia numită până acum Catolicism.

Doar că această alunecare sau cădere nu s-a oprit.
Iar prin Declarația Fiducia Supplicans (aici), despre „Înțelesul pastoral al binecuvântării”, Catolicismul a căzut din Catolicism.
Mai precis, Catolicismul de astăzi devine ceea ce Catolicismul de ieri declara erezie.

În deja clasicul și tristul stil iezuito-dominican Papa pretinde că nu schimbă doctrina Bisericii Catolice, doar „o completează”. Sau, mai precis, „oferă o specifică și inovativă contribuție la înțelesul pastoral al binecuvântării” (cf. Fiducia Supplicans).
Inovativ, oricât de eufemistic s-ar vrea, înseamnă exact o nouă învățătură în privința „binecuvântării catolice”. Care, de la acest document încolo, se poate da și celor care săvârșesc acte interzise de Dumnezeu, chiar pentru acele acte, interzise.

Desigur, a invoca binecuvântarea lui Dumnezeu pentru actele pe care Acesta le interzice ca atare este mai mult decât absurd: este un act de o trufie extremă, care îl așează pe săvârșitor peste Dumnezeu, ca și cum ar putea să Îi impună lui Dumnezeu să își treacă peste Cuvântul Său neschimbător (Matei 24.35; Marcu 13.31; Luca 21.33; Ioan 10.35; 2 Cor. 2.17; 4.2; 2 Tim. 2.9 etc.).

Și, iată, Papa de la Vatican declară, ex cathedra, că se pot binecuvânta cele pe care Dumnezeu le-a interzis cu blestem!
Iar unii preoți catolici au început să facă acest lucru, atât pe ascuns, dar și deschis.
De pildă, la Parohia Catolică Sfântul Paul din Lexington, Kentucky, preotul catolic Richard Watson (paroh și singurul preot) a oferit în locașul de cult „binecuvântarea” indicată de Papalitate unui cuplu de lesbiene; ca amănunt sugestiv, Richard Watson a purtat un „stole” (un fel de patrafir catolic) în culorile curcubeului. ”Ceremonia” s-a desfășurat pe 1 Ianuarie 2024, la câteva săptămâni după apariția Fiducia Supplicans.

Desigur, unii și alții s-au grăbit să precizeze că actul depășește „binecuvântarea permisă” prin Fiducia Supplicans, pe motiv că s-a dat în locașul catolic (ceea ce i-ar conferi caracterul liturgic nepermis de actul menționat). Unele surse neocomuniste au pretins chiar că „Vaticanul plesnește” respectiva biserică catolică sau respectivul preot catolic. Doar că nu există nicio poziție oficială a Vaticanului în această privință. Doar, așa cum am spus, reacții particulare.
Dar și Richard Watson și „parohia” sa nu sunt la primul gest de propagandă LGBT în Catolicism. De ani de zile Catolicii tradiționaliști reproșează propaganda LGBT activă a acestora (inclusiv în rândul copiilor). Iar Catolicismul LGBT reproșează Catolicilor tradiționaliști că respingând păcatele ar fi lipsiți de iubire.
Doar că de acum cei ca Richard Watson și comunitatea sa au sprijinul direct al Papalității. În timp ce Catolicii tradiționaliști stau, volens-nolens, împotriva Papalității.
Catolicismul a căzut, iarăși, din Catolicism.

Era firesc să se ajungă aici, de altfel.
În urmă cu mulți ani de zile un Catolic din Parohia Sfântul Daniil Sihastrul (Covasna, Berceni, București) m-a întrebat:
„Părinte, de ce ziceți că suntem două religii diferite? Mie mi se pare că suntem aceeași religie, cu deosebiri minore!”
„Păi care este deosebirea fundamentală dintre noi?” – l-am întrebat.
„Nu știu!” – a ridicat el din umeri.
„Știți”, i-am răspuns, „doar că nu conștientizați. Uite, o să vă rog să răspundeți scurt și clar, din suflet, la două întrebări. Cine este capul Bisericii Catolice?”
„Papa” – a răspuns el.
„Adevărat ați răspuns!”, îi zic. „Și cine este Capul întregii Biserici Ortodoxe, deci nu a Bisericii Ortodoxe Române sau Grecești, ci Al întregii Biserici?”
„Iisus Christos?” mă întreabă el.
„Adevărat ați răspuns! Iisus Christos. Aceasta este deosebirea fundamentală între noi. De aceea suntem două religii diferite.”

Căci, într-adevăr, scris este:
„Apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.” (Matei 28.18-20)

Și iarăși este scris că după Înălțare, Apostolii
„plecând, au propovăduit pretutindeni și Domnul lucra cu ei și întărea cuvântul, prin semnele care urmau. Amin” (Marcu 16.20)

Deci în Biserică totdeauna este Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu, în toate zilele, până la sfârșitul veacului, lucrând totdeauna împreună cu Apostolii și urmașii lor. Iar Iisus Christos fiind de față, desigur că nu poate fi vreun locțiitor, căci locțiitorii sunt pentru lipsă, iar nu pentru prezență.
Iar Papii vrând să fie locțiitorii (vicarii) lui Iisus singuri mărturisesc că nu Îl au pe Acesta. Căci nu poți ține locul (adică să fi locțiitorul) cuiva care este de față!

Astfel că, într-adevăr, Catolicismul este condus de oameni, iar nu de Dumnezeu.
Și asta nu de astăzi, ci de multe veacuri.
Ca urmare, nu este de mirare că a ajuns aici (oricât de tristă ar fi, totdeauna, căderea și decăderea oamenilor).

Aceeași primejdie a apăsat asupra Bisericii în 2016, când complotul Patriarhiei de Fanar, prin care voia să devină „Papalitatea Ortodoxiei”, a dus la Sinaxa din Creta. Era atunci aceeași primejdie de a-L înlătura pe Dumnezeu de la conducere pentru oameni. Într-un fel ca în răzvrătirea Evreilor împotriva proorocilor lui Dumnezeu, dar și mai rău decât atunci.
Din fericire, Cel ce păzește pruncii a păzit și Biserica Sa, așa cum o va păzi până la sfârșitul veacului și dincolo de acesta.

Uitându-ne la căderea Catolicismului din Catolicism să ne temem de căderea noastră din Ortodoxie: adică de orice depărtare de Împăratul și Marele Arhiereu și Învățătorul nostru Iisus Christos!
Căci doar întru El și prin El putem să rămânem ai lui Dumnezeu, să fim păziți de cursele vrăjmașilor și să ținem calea cea strâmtă care duce la viață.

Văzând cum cad din rău în mai rău cei care L-au înlocuit pe Fiul lui Dumnezeu cu oamenii, să ne temem de aceasta: căci este o înclinație ce ne pândește pe toți și pe fiecare în parte.
Și să strigăm cu Sfântul Arhanghel Mihail:
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea