Scurt interviu cu Nichifor Crainic

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Nichifor Crainic (1889-1972) și-a însușit teologia și implicit gândirea ortodoxă între cele două războaie mondiale. Vreme de mare însemnătate: pe de-o parte, se începuse ieșirea de sub dictaturile religioase ale fanatismului etnic grecesc sau rusesc, ale fanatismului imperialist catolic sau protestant; pe de altă parte, încă nu se intrase în dictatura Stângii (fie că este numită Socialism, Comunism, Bolșevism, Nazism, Fascism, NWO sau oricum altcumva).
Avem, prin urmare, o teologie și gândire ce se eliberează de felurite rătăciri și străinisme. O teologie și gândire ce caută cu stăruință, cu dârzenie, cu sfântă încăpățânare, întoarcerea la izvoare. La Sfintele și Dumnezeieștile Scripturi, la Sfânta și Dumnezeiasca Tradiție Apostolică.
Prin urmare, ne-am hotărât să îl întrebăm pe vestitul teolog Nichifor Crainic două, numai două întrebări!

Noi: Ce înseamnă a fi naționalist? Vă întrebăm aceasta deoarece mulți dau felurite interpretări de Stânga acestui cuvânt. Ca și cum ar fi un termen de Stânga, deși Stânga urăște națiunile și dorește desființarea lor (țel pe care l-a proclamat public și urmărit fanatic cel puțin din secolul al XVII-lea încoace). Puteți să ne dați înțelesul cuvântului naționalist într-o frază?

Nichifor Crainic: A fi naționalist înseamnă a-ți închina viața ridicării neamului și țării tale.

Noi: Scurt și cuprinzător, într-adevăr. A doua întrebare este legată de naționalismul românesc prin raportare la dragostea de Străinătate a claselor de frunte – politicieni și intelectuali de curte deopotrivă. Aceștia toți susțin mereu că ce e străin e mult mai bun. Și, uitându-ne la străini, vedem că naționalismul a fost și este esențial pentru toate popoarele de lângă noi sau de mai departe: Evrei, Bulgari, Turci, Poloni, Ruteni, Slovaci, Unguri, Sârbi, Greci, Albanezi, Cerchezi, Georgieni, Armeni, Ruși, Ucraineeni, Germani, Elvețieni, Italieni etc., etc., etc. Deci, cu asemenea modele străine, cu asemenea lipire a claselor conducătoare de străini, Ce înseamnă a fi naționalist în România?

Nichifor Crainic: A fi naționalist în România, adică a-ți închina viața ridicării neamului și țării tale, înseamnă a te așeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii și a trăsnetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic nu e mai prigonită și mai lovită decât dragostea supremă de românism. O viață întreagă de luptă înseamnă o viață întreagă de sângerări. Nu s-a închis bine o rană și alta se cască mai adânc în ființa ta morală. A cui e această țară și care e destinul ei că Românii, care se ridică până la conștiința superioară a unei misiuni românești, sunt izolați ca niște nenorociți și arătați cu degetul ca niște năuci? În România trăiește bine numai cine face tranzacții cu străinismul. În România duce existență mucenicească numai cine, refuzând aceste tranzacții, pulsează în sângele acestui neam nenorocit… O formidabilă acțiune de compromitere se organizează imediat în jurul unei personalități, din momentul ce devine motor moral sau ideologic al românismului. Să nu mai vorbim despre cei exterminați fizicește!

Noi: Vă mulțumim, înțelegem și ne asumăm. Și, poate, vom mai reveni cu întrebări.

Nichifor Crainic: Cu Dumnezeu înainte!

A consemnat pentru dumneavoastră răspunsurile martirului și eroului Nichifor Crainic, din lucrarea sa postum apărută – „Zile albe, zile negre. Memorii” –

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Crucea e singura cale către Lumină, Înviere, Fericire
foto: Mihai-Andrei Aldea

Din vechea bucătărie română. Brânză de rădăcini

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Brânza de rădăcini este un fel de mâncare foarte vechi, ce să făcea în multe chipuri. Și, cu toate acestea, nu am mai găsit să se facă astăzi pe undeva – afară de vreo două mânăstioare din Moldova.

Brânza de rădăcini se poate face din napi sau țelină, din baraboi (baraboaie) sau barabule (v. mai jos), din cartofi etc.
Cuvintele baraboi, baraboaie și barabule sunt, toate, cuvinte românești foarte vechi, preluate de migratorii din jur, de la primii Slavi și Unguri la Ruteni. Ele denumesc la origine plante cu tuberculi (precum Chaerophyllum bulbosum) ce erau des folosite de Românii Vechi alături de napi, de țelină, de gușniță și de altele asemenea.
Răspândirea cartofului a înlocuit aceste rădăcini din vechime – de la napi la barabule. Iar unele nume au fost chiar trecute asupra noii rădăcini. Astfel că în multe locuri prin baraboi, baraboaie sau barabule azi se înțeleg tot cartofii.

Rețeta:

Se curăță rădăcina de coajă, dacă este coajă care nu se desprinde la fiert; apoi se fierb. Sau se fierbe rădăcina cu coajă (la cartofii galbeni, de pildă), apoi se curăță coaja.
Rădăcinile fierte bine se mărunțesc până se fac un păsat moale ca un aluat.
În acest păsat se adaugă o parte de groscior (groșcior) sau smântână la cinci părți de aluat, precum și sare după gust. De asemenea se poate și cu două părți de groscior sau smântână la două părți de aluat (sau în alte proporții, după posibilități și gust; unii au încercat și cu mai multă smântână ori groșcior decât aluat de rădăcini).
Unii mai puneau cu smântâna și semințe de chimen sau de negrilică opărite scurt (se pun semințele în sită și se țin în apă clocotită de un Slavă Tatălui… și acum… Doamne miluiește x3, se scurg bine și se adaugă).
Alții puneau la fiert șofran, să iasă mai galbenă, spanac, să iasă verde, sfeclă roșie, să iasă, desigur, roșie etc. Tot pentru culoare și gust se puteau pune (de la fiert) și boia de ardei sau boia de ardei iute, sau busuioc, sau cimbru, sau piper, sau alte asemenea amestecuri, după gust, poftă și posibilități.

Amestecul se lasă la rece (frigider) cam 2-3 zile și apoi se frământă iar. După care se pune în tifon sau strecurători emailate ori din plastic să se scurgă bine de apă.
Se lasă la uscat pe funduri de lemn pentru câteva ore. După care se așează cu grijă în vase care se închid bine, avându-se grijă să fie cât mai puțin aer (cel mai bine, deloc).
Maturarea se face după rădăcină. Mai pe scurt la țelină, măcar 15 zile la cartof sau nap. Apoi se poate mânca.
Maturarea însă poate să dureze și ani de zile. Dacă brânza de rădăcini este bine uscată și ținută în loc uscat și răcoros poate să țină și cinci sau șase ani. De obicei însă nu ține, că este mâncată înainte, fiind foarte gustoasă și sănătoasă.

Brânza de cartofi (sau de napi; brânza de rădăcini în general) se putea mânca de-a dreptul, cu sau fără pește (afumat sau fiert), alături de ciuperci fripte cu usturoi, de borșuri sau de pui fript.
De asemenea, se putea prăji chiar ea, mâncându-se ca atare sau cu ciuperci ori alte legume (cu sau fără smântână ori iaurt deasupra).
Unii puneau bucăți de brânză de rădăcini pripită (adică prăjită nu prea mult) în tocăniță sau alte mâncăruri.
Și tot așa, după obiceiurile fiecărei case (familii), sau după ce idei mai avea omul.

Plăcintă cu brânză de rădăcini

Aceasta se făcea cu amestecul arătat mai sus. Unii adăugau în el, alături de smântână, și puțină făină (dacă li se părea că aluatul de rădăcini nu este destul de închegat).
Aluatul se lăsa la rece vreo două zile, se frământa iar și se întindea în două foi grosuțe (cam de 1-2 cm; una mai subțire decât cealaltă) ce se lăsau puțin la zvântat.
Se așeza prima foaie (mai groasă) într-o tavă, se punea deasupra umplutura, apoi se acoperea cu cealaltă foaie (mai subțirică).
Umpluturi puteau să fie de carne tocată de vită cu ciuperci și ceapă; de carne de pui tocată cu hrișcă înmuiată sau năut înmuiat sau altele asemenea; de ciuperci cu sau fără spanac; de brânză dulce cu sau fără stafide înmuiate ori cu sau fără fructe zaharisite ș.a.m.d.
Se dădea totul la cuptor la foc mic și se cocea încet.

Poftă bună!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Binele Comunismului (04). Un cititor răspunde Scrisorii unui tată

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Un comentator, Cristian, răspunde astfel la O scrisoare de tată (II):

„Mărturisesc și eu că astfel se trăia în București prin 1985. Nici în alte orașe mari nu era mai bine. Prin iarna lui 86-87 locuiam în centrul Bucureștiului, aproape de Intercontinental – Batiștei. Și ce să vezi într-o dimineață? Paharul cu apă lăsat seara pe masa din sufragerie avea gheață. Deci în acea noapte în casă nu erau nici 6-7 grade C!
Desigur că alimentarele din centru erau mai bine aprovizionate, dar doar câteva ore sau zeci de minute pe zi. Iar la coadă se stătea muuult mai multe ore. În schimb, pentru cine cunoștea, exista Casa de comenzi Mercur, prin care puteai să te aprovizionezi, ca simplu muritor de foame, foarte bine, dacă nu comandai prea des.
Dar în provincie nu exista așa ceva. Mulți provinciali se bucurau de o delegație la București, reușind să aducă de pe acolo bunătăți din alimentări, chiar dacă era vorba doar de cornuri cu lapte sau ciocolată (chinezească, bineînțeles).
Aceasta era realitatea hâdă comunistă, nu mai vorbesc de minciuna oficială de prin instituții, licee, facultăți, etc. Și de programul TV de 2 ore/zi!! Care începea cu Telejurnal și se sfârșea cu Telejurnal. Circula gluma cu probabila Marea Unire – TVR să ajungă să unească cele 2 Telejurnale…
Și ca să punctez: datoria externă a României a fost plătită integral până la data de 12 aprilie 1989! Nebunia a continuat însă pe mai departe…. Ce folos??? Din comunismul naționalist am căzut în capitalismul internaționalist, nereușind să ne descotorosim timp de 5 ani de comuniști și securiști din conducerea Țării în Piața Universității din primăvara-vara lui 1990! Punctul 8 din Proclamația de la Timișoare!”

La această mărturie istorică voi adăuga următoarele:

  1. Da, s-a întâmplat și în apartamentul nostru să ne trezim cu apa înghețată în pahare sau sticle. Chiar exista o glumă tristă: „Dacă vrei să nu îți înghețe iarna apa bag-o în frigider!”.
  2. Adevărat, la magazinele din centru se găseau mărfuri ce lipseau în restul Bucureștiului; dar se găseau (cum spune și Cristian) doar în cantități foarte mici, care se epuizau în cel mult o jumătate de oră, foarte rar într-o oră sau două. Cozile durau ore întregi, uneori peste cinci-șase ore. Pare o fantezie sau o glumă, dar a fost o tragică realitate. Totuși în Scrisoarea unui tată sunt folosite ca reper pentru că trebuia să pretinzi că există ceva bun (multe lucruri bune, de fapt!) în Comunism. Altfel erai încadrat la „dușmanii regimului” și urmau represalii grele.
  3. Casa de comenzi Mercur avea prețuri foarte mari pentru un om obișnuit. Scrisoarea lui Mihai-Ion-Petre Aldea este a unui tată cu patru copii. Ca urmare, posibilitățile de comandă erau reduse. Mai mult, nu aveai voie să comanzi la această „casă de comenzi” mai mult de odată pe lună, cel mult de două ori; iar cantitățile erau și ele limitate.
  4. Existau magazine „pe valută”, dar din care puteau cumpăra doar străinii sau persoane cu funcții importante, care puteau justifica legal valuta. Căci deținerea valutei de către omul obișnuit era practic interzisă. Mai precis, cerea proceduri foarte complicate (inclusiv declarații scrise pentru motivul încercării de a obține valută), în lipsa cărora posesorul era pasibil de pierderea locului de muncă și pușcărie.
  5. Ciocolata chinezească amintită de Cristian era una dintre „valutele forte” ale vremii. Față de ciocolata produsă de statul zis român era o delicatesă. Era și învelită într-un staniol frumos. Ca urmare, era căutată și tezaurizată, de multe ori fiind folosită ca „dar” (= șpagă) pentru funcționari, medici, milițieni etc., alături de săpunurile „Fa” și alte produse care acum ar stârni râsul.
  6. Termenul de „comunism naționalist” este un oximoron de același calibru cu „îmbunătățiri rele”. Comunismul este prin definiție anti-național. Toate regimurile comuniste din istorie au nimicit cultura națională a țării sau regiunii stăpânite. Termenul ar fi ironic, dacă nu ar fi folosit de unii ca și cum ar fi logic; în realitate el se referă la „comunismul regionalist” sau la „comunismul baronilor locali”. Comunismul regionalist folosea, într-adevăr, forme denaturate de naționalism în sprijinul regimului. Stalin a făcut primul acest lucru, pentru a nu pierde războiul (filmul rusesc Popa [Поп], greșit tradus la noi Preotul, este un exemplu tipic de „naționalism comunism” în care până și religia este pervertită să susțină regimul satanic al Comuniștilor).
  7. Comentatorul Cristian este foarte optimist atunci când spune că nu am reușit „să ne descotorosim timp de 5 ani de comuniștii și securiștii din conducerea Țării”. Eu văd că până astăzi suntem, din nenorocire, conduși de aceleași călăuze oarbe. Și sunt destui care se pregătesc să îi voteze din nou în 2024, sub cele mai prostești pretexte.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Prostia care sminteste. Zgârcenia anti-patriotică (II)

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Prostia care smintește. Zgârcenia anti-patriotică (II)

În eseul trecut am amintit despre cei care se poartă ca și cum izvoarele istorice pe care le-au găsit ar fi proprietate personală.
Foarte departe nu sunt nici aceia care, declarându-se patrioți sau naționaliști, se străduiesc până la absurd să își „păzească” operele de copiatori.
Am spus copiatori și nu plagiatori, chiar dacă adesea copiatorii își însușesc ceea ce au copiat ca și cum ar fi operă proprie.
Dar este, oare, aceasta, o răutate de care trebuie să ne păzim?

Aici vin la cuvintele Sfântului Apostol Pavel privitoare la misiunea sa, de vestire a lui Iisus:
„Voiesc ca voi să știți, fraților, că cele petrecute cu mine s-au întors mai degrabă spre sporirea Evangheliei, în așa fel că lanțurile mele, pentru Christos, au ajuns cunoscute în tot pretoriul și tuturor celorlalți.
Și cei mai mulți dintre frații întru Domnul, îmbărbătați prin lanțurile mele, au mai multă îndrăzneală să propovăduiască fără teamă cuvântul lui Dumnezeu.
Unii, e drept, vestesc pe Christos din pizmă și din duh de ceartă, alții însă din bunăvoință.
Unii o fac din iubire, știind că stau aici pentru apărarea Evangheliei; ceilalți, însă, – din zavistie – vestesc pe Christos, nu cu gânduri curate, ci socotind să-mi sporească necazul în lanțurile mele.
Dar ce este? Nimic altceva decât că, în tot chipul, fie din fățărie, fie în adevăr, Christos se propovăduiește și întru aceasta mă bucur. Și mereu mă voi bucura.” (Filipeni 1.12-18)

De ce se bucura Apostolul Neamurilor de vestirea lui Christos, fie și din invidie sau duh de ceartă?
Pentru că Îl iubea pe Christos și voia să fie cunoscut.
La fel cel care iubește Patria Română, sfânta noastră patrie, cel care iubește Neamul Românesc și puhoiul de Sfinți pe care l-a dat Cerului, se va bucura să fie cunoscut mai bine.
Fie că cei care duc mai departe cuvântul despre Neam și Țară o fac din dragoste sau pentru câștig.
Fie că îți recunosc osteneala ori se străduiesc să o ascundă.

Mai ales că deasupra tuturor stă Dumnezeu, Dreptul Judecător.
Cel Care vede toate, de care nimic nu se poate ascunde și pe Care nimeni nu-L poate înșela.
El va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Romani 2.6).

Căci și mucenicii mai vechi sau mai noi, nu în laudele și aplauzele mulțimii au înfruntat prigoanele.
Dimpotrivă, mulți au fost torturați și uciși pe ascuns, îngropați pe ascuns ori arși pe ascuns, aruncați în ape să li se piardă urma, acoperiți cu uriașe grămezi de pământ sau piatră.
Dar tocmai de aceea a strălucit lumina deasupra moaștelor lor; tocmai de aceea oasele lor sfărâmate au făcut și fac puhoi de minuni:
Pentru ca fiecare să știe că Dumnezeu vede tot, că nicio osteneală și niciun oftat, nicio jertfă și nicio răbdare nu e ascunsă înaintea Lui. Și El răsplătește cu slava Lui cea mai presus de minte, cu bucuria cea dincolo de gând, cu bunătățile Sale pe care omul de aici nu le poate nici măcar bănui, cu atât mai puțin înțelege.

Și dacă vrem să urcăm spre asemănarea lui Dumnezeu, întâi se cuvine să Îl cunoaștem pe cât se poate.
Dacă vrem să ne asemănăm Lui, trebuie să ne străduim să fim milostivi și generoși precum și El este.
Astfel ne facem mult mai bine datoria față de Neam și Țară, dar și față de sufletul nostru.

De mulți ani am văzut preluate din scrierile sau cuvântările mele și idei, și rânduri, ba și pagini întregi. De nenumărate ori fără cea mai vagă citare. Sau chiar atribuit altora. De puține ori cu citare. Și totdeauna m-am bucurat, văzând că ceea ce am lucrat dă roadă.
Iar unii m-au mustrat, zicându-mi că astfel am pierdut foarte mulți bani.
Pe care, mi-am zis eu, iată că n-o să îi iau în moarte, că nu îi am; așa cum nu o să îi iau nici pe aceia pe care pare că îi am.
Dar poate va sui la Dumnezeu și osteneala mea, și ceea ce cu bucurie am împărtășit tuturor celor dornici să afle adevărul.

Căci mi-am dorit și îmi doresc Neamul și Țara nu într-o fală goală, nu lustruite cu minciuni, ci în Adevăr și Iubire, adică întru Dumnezeu.
Iar ceea ce este adevăr și iubire în Istoria Românilor, în Cultura Veche Românească, sau în ceea ce astăzi izbutim să zidim, de la Dumnezeu este.
Ale Sale dintru ale Sale, Lui îi aducem de toate și pentru toate!

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Chilia Sfântului Daniil Sihastrul

Într-o piatră rece și întunecoasă s-a îngropat de viu Daniil, ca să fugă de slava și răsplătirea acestei lumi. Și s-a făcut astfel luminătorul unei țări întregi și părintele multor sfinți.

Cum (nu) se tâlcuieste Biblia. Matei 23.23, Luca 11.42

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Cum (nu) se tâlcuiește Biblia. Matei 23.23, Luca 11.42

Biblia sau Sfânta Scriptură (ori Sfintele Scripturi) este cartea de căpătâi a Credinței.
Ea este citită și însușită de orice Creștin (Creștin = ucenic al lui Christos, după Faptele Apostolilor 11.26).
Dar nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia (2 Petru 1.20), așa cum fac rătăciții care pretind că respectă Biblia, dar de fapt o calcă în chiar poruncile privind înțelegerea ei (2 Petru 1.20-21; 3.15-16; 2 Tesaloniceni 2.15; 3.6; Matei 22.29; Luca 24.13-49 etc.).
Dăm aici câteva cuvinte biblice, cu înțelesul lor adevărat și cu felul în care mulți le răstălmăcesc. Să ne fie spre mântuire!

„Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că dați zeciuială din izmă, din mărar și din chimen, dar ați lăsat părțile mai grele ale Legii: judecata, mila și credința; pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le lăsați!” (Matei 23.23)

„Dar vai vouă, fariseilor! Că dați zeciuială din izmă și din untariță și din toate legumele și lăsați la o parte dreptatea și iubirea de Dumnezeu; pe acestea se cuvenea să le faceți și pe acelea să nu le lăsați.” (Luca 11.42)

La prima vedere cele două cuvinte evanghelice par ușor de înțeles: Mântuitorul îi mustră pe Farisei și cărturari pentru că săvârșesc acte formale, cu puțină implicare personală, în locul trăirii cu dreaptă judecată, milă, credință vie, iubire de Dumnezeu…
Însă de fapt e mai mult decât atât!
Mântuitorul nu îi mustră pe Farisei și cărturari pentru că săvârșesc acele acte (zeciuiala din izmă, mărar, chimen, untariță și celelalte legume)!
Mântuitorul îi mustră că fac aceste fapte doar din formalism, dovada și acuzarea fiind lipsa milei, a iubirii de Dumnezeu, a credinței vii, implicit a dreptei judecăți.
Căci cum ar putea un om cu dreaptă judecată să lase părțile cele mai mari, mai înalte, ale unei legi, agățându-se de mărunțișuri ca și când l-ar absolvi de încălcare? De pildă, cum ar putea cineva să spună că respectă legea în România pentru că nu a trecut strada decât regulamentar, cu toate că a ucis, a jefuit, a incendiat, a furat ș.a.m.d.?
La fel și cel care, în relația lui cu Dumnezeu sau Biserica Acestuia, crede că aprinzând o lumânare sau dând un pomelnic „a făcut voia Domnului” și „stă bine”; deși, în același timp, nu luptă să trăiască Învățătura lui Christos în viața de zi cu zi, tăvălindu-se în patimi și păcate fără nicio înfrânare.

Iar dacă am înțeles acestea, să trecem la următorul înțeles care scapă celor mai mulți cititori sau auzitori ai cuvântului: „pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le lăsați”.
Ca prin magie – adică printr-o lucrare drăcească – cei mai mulți „înțeleg”, „aud” sau „citesc” „și pe acelea să le lăsați”. Deși Mântuitorul poruncește exact împotrivă!
Repetăm, Împăratul Ceresc poruncește „pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le lăsați”.
Ca să facem un joc de cuvinte, învățătura Domnului este aici aceasta:

Creștinul trebuie să fie formalist din iubire de Dumnezeu, din milă față de ceilalți, din Credință și dreaptă judecată.

Sau, altfel spus, zeciuiala pe care o dădeau Fariseii din tot ce căpătau este o datorie sfântă pentru ucenicii lui Christos.
Și asta nu pentru că forma mântuiește, ci pentru că dragostea rodește, iubirea zidește, mila este lucrătoare, credința se vede din fapte, iar înțelepciunea s-a dovedit dreaptă din faptele ei!

Ca urmare, cel care simte că e păgubit dăruind înapoi lui Dumnezeu zeciuială din ceea ce de la Acesta primește se dovedește prin aceasta necredincios, împietrit, laș sau/și nemilos; și, mai ales, fără înțelepciune.
Dar pentru zgârcenie, lăcomie și mândrie, mulți „aud strâmb”, „citesc strâmb” sau „înțeleg strâmb” acest cuvânt: ca să nu se întoarcă și Dumnezeu să îi vindece; ca să păstreze darurile lui Dumnezeu cu lăcomie și zgârcenie fără minte, pierzând nesfârșit de mult pentru lucruri foarte mici.
Ei uită de Cel care este lumina drepților în întunericul veacului: Cel milostiv, îndurat și drept.
Ei uită de Cel care este îndelung-răbdător, mult-milostiv și adevărat.
Ei uită că omul trebuie să urce către asemănarea cu Dumnezeu, ori își va irosi chipul în veșnicia Iadului.
Și se tem să își aducă aminte că dragostea acoperă mulțime de păcate!

„Dar”, vor minți unii, „eu nu sunt zgârcit, doar că nu am încredere în preoți, în cerșetori sau în cei care spun că adună pentru nevoiași!”
În fața acestei minciuni am răspuns adesea cu o întrebare:
„Și cât de mult ai cercetat ca să găsești pe cineva de încredere?”
Răspunsul adevărat este deloc nu am cercetat, căci această vorbă este doar un pretext pentru zgârcenie, lene, lipsă de iubire și, mai ales, lipsă de înțelepciune.
Este preotul de la tine din parohie de neîncredere?
Du-te și dă la altă parohie, unde știi că este un preot bun. Sau la o mânăstire unde știi că sunt preoți buni. Sau la o casă pentru bătrâni, sau la una dintre clinicile sau cantinele Bisericii unde sunt tratați și hrăniți atâția săraci!
Într-un cuvânt, prilejul de a face bine se găsește mereu, dacă vrem să facem binele.
Așa că acei Creștini care sunt mai zgârciți decât Fariseii fac de rușine numele de Creștin și se osândesc.
Iar cei care se ostenesc să țină vii mila, credința, dragostea de Dumnezeu se arată a avea dreaptă judecată și înaintează puternic pe calea mântuirii.

Fiecare cum își alege, așa va și primi. Sau cum seamănă, așa va și aduna la seceriș.
Cine are urechi de auzit, să audă!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea