Războiul porcului. 03. O replică la Războiul porcului

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

După ce am publicat unele gânduri privind războiul porcului purtat de stat împotriva cetățenilor, am primit un eseu pe temă (drept comentariu, preluat și postat). La acest ultim material, un (alt) cititor răspunde cu câteva observații. Deoarece îmi face plăcere să încurajez discuțiile ori disputele sau dezbaterile, atâta vreme cât sunt raționale, politicoase, preiau și aceste observații. Precum și, într-o postare viitoare, răspunsul la ele! Ca și la alte materiale preluate de mine, rog cititorul să nu presupună că am aceleași păreri. Oricât de neobișnuit ar fi, preiau și alte păreri decât cele personale. Criteriul fundamental (și foarte personal) este prezentarea și argumentarea: dacă mi se par (prezentarea și argumentarea) interesante și folositoare, trec peste deosebirea de idei. Uneori contra-argumentez, alteori las cititorului misiunea de a descoperi adevărul prin propria muncă.

Menționez (și) aici că nu preiau decât excepțional linkuri către site-uri sau surse pe care le consider profund dăunătoare (precum wikipedia, din punctul meu de vedere un instrument de propagandă neocomunistă profund subiectiv și dăunător). Prin urmare, rog autorii preluați să folosească ori să îmi indice alte linkuri pentru temele respective (către surse mai decente). Mulțumesc!

Câteva observații:

1. Nu se poate vorbi de existența statului în Neolitic. Statele, ca formă superioară de organizare socio-politică, se formează abia în Antichitate, odată cu apariția vieții urbane, a stratificării societății ş.a.

2. Surplusul de hrană (apărut ca urmare a descoperiri și practicării agriculturii), departe de a înrobi omul, l-a făcut mult mai liber decât era înainte. Omul, nemaifiind dependent de hrana culeasă/vânată/pescuită în cadrul comunităților mici (din perioada Paleolitică), a putut (dacă a vrut lucrul ăsta) să își producă singur hrana, independent de restul membrilor comunității sale și să capete un grad sporit de independență fată de comunitatea unde mâncarea era distribuită în funcție de necesitățile tuturor. Mai pe scurt: “statul” (i.e. comunitatea/societatea Paleolitică) nu mai putea să îi impună fiecărui individ din cadrul său cât poate să mănânce sau nu (implicit cât să se dezvolte), în condițiile în care fiecare membru al comunității/societății putea să își ia lumea în cap, să se așeze pe o bucată de pământ, să îl cultive, să trăiască de capul lui acolo și să mănânce atât cât poate să producă singur; și în funcție de cât de eficient putea să îi oprească pe alții să îl jefuiască și/sau omoare.

3. Sincer îmi vine greu să cred că pe la sfârșitul Epocii de piatră existau conducători (politico-) militari dispuși să ucidă DOAR bărbați care trăiau în afara grupurilor/comunităților pe care aceștia le conduceau, pentru “vina” că respectivii indivizi extracomunitari nu voiau să se integreze societății; lucruri de genul ăsta au început să se petreacă în istoria lumii mai ales de prin martie 1917 d. Hr în colo (înainte de Revoluția Bolșevică, despre ea e vorba, nu știu să fi avut loc asemenea drăcovenii). Eventuale genociduri desfășurate în perioada Neolitică cred că ar fi avut scopuri mai pragmatice de atât, ca, de pildă, ucidere pentru resurse, ceea ce implica uciderea și restului familiei (femei și copii) a bărbatului extracomunitar ucis. Mai putini supraviețuitori însemnau mai puține guri de hrănit, ceea ce însemna mai multe resurse ptr. ucigători/”stat”.

4. Nu văd cum instaurarea unei utopii anarhiste (prin eliminarea oricărei forme de autoritate socială şi ,prin extensie, statală) ar elimina problema tendinţelor dictatoriale ale conducerii statelor actuale. Soluţia împotriva dictaturii de stat nu este desfiinţarea statului cu totul, ci impunerea de către naţiune (singura autoriate supremă a unui stat legitim) a unei forme de guvernământ limitat, adică un stat minimal.

Ar mai fi și alte lucruri, dar nu vreau să mă întind prea mult.

Adevăruridespredaciști,
22 Ianuarie 2024

Gânduri. Cine este cu Dumnezeu

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Cine este cu Dumnezeu câștigă oricât ar pierde; cine este fără Dumnezeu pierde oricât ar câștiga.

Mihai-Andrei Aldea

File din războiul porcului

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

Stradania parintelui Aldea m-a mobilizat. Iata un prim rezultat:

File din războiul porcului

În timp, ca și în teren, ai nevoie de hartă.
Războiul porcului durează de 10000 de ani. Revoluția agrara din neolitic a reprezentat primul moment al închiderii omului într-o irealitate construita ale cărei forme extreme le simțim astăzi în design-urile progresiste, dar si noi, masa ‘orășenilor’ încarcerați în blocuri de locuințe urbane. Am fost uluit când am avut de-a face cu persoane atât de deraiate de la bunul simț (în sens de simț comun, nu moralizant) încât nutreau un complex de superioritate fata de consătenii din satele de unde veniseră, doar pentru că ‘la bloc’ ‘li s-a dat’ apă, foc și energie curentă. Comunizarea a fost însoțita și de astfel de aberații, nerecunoscute ca atare nici măcar până azi, nu doar de închisorile de la Aiud și Pitești. Nu mică mi-a fost demoralizarea, apoi, învățând cp lagăre suburbane de blocuri exista mai peste tot in occident. Și tot așa, când am ajuns să le vad, că doar eu găseam în ele abominația pe care de fapt o reprezintă…

Tot revoluția agrara a adus și înrobirea pe scara larga a omului față de stat.
Statul apare ca un instrument de gestiune al extracției de viață (efort, timp, resurse) din populații sedentarizate și capabile să genereze surplusuri de hrană, în primul rând; apoi bogăție suplimentară rezultată din creativitatea și inventivitatea pe care acelea le-au făcut cu putință prin diviziunea muncii (statul ca fermă de taxe).
Prin administrarea de pedepse și recompense, statul selectează comportamentul obedient, conformist, docil, și creșterea compactizării sociale. Acestea sunt de asemenea adaptări utile pentru viața sedentară (ipoteza de-politizată eronată este numita ‘auto-domesticire’). Cele două merg mână în mână. Domesticirea animalelor și plantelor a reprezentat astfel o precondiție a domesticirii omului de către statul social (sindrom de domesticire).
Un proces paralel a fost micșorarea marcată a creierului (atât absolut cât și ca volumul cranian relativ la masa corporală, coeficientul de encefalizare, corelat cu inteligenta) în aproximativ același interval de timp (1 deviație standard, de la 1450 la 1300 cm3 in ultimii 12,000 de ani). Corelația nu este „cauzație” dar statul tinde, prin regulații și intervenții, să reducă gradul de invenție social disponibilă și să înscrie parcursul, atât de viață pentru indivizi, cât și de dinamica societăților, în formule prestabilite.
Aceasta este semnificația ‘formelor fără fond’, copiate și generalizate nu doar în România maioresciana.

Curând după începutul neoliticului, înainte de epoca bronzului (cca 9000-7000 de ani în urmă) a existat o prăbușire masivă a populației masculine semnalată prin markere genetice în cromozomul Y.
Doar extincția pe scara largă a bărbaților poate genera un asemenea semnal genetic – și doar exterminarea lor prin război sau ceva echivalent o poate explica.
O comentatoare imaginativă l-a numit World War 0, ‘războiul mondial zero’.
E de speculat daca aceștia nu au fost bărbații de nesupus, sușa, rasa sălbatică, nedomesticibilă de către stat…
Asemenea înlocuiri genetice in masa nu ar fi unice.
Ceea ce numim ‘scoțieni’ azi sunt de fapt populația din regiunile de jos ale Scoției, amalgam dintre cuceritorii englezi și locuitorii de acolo. Populație apărută în măsura în care faimoșii highlanderi, nativii celți din Țara de sus, de la nord si vest, au fost cvasi-exterminați într-o combinație de evenimente din secolul XVIII-XIX. Evenimente cuprinzând Răscoalele Iacobite culminând în bătălia de la Culloden și urmată fiind de ‘expulzarea galilor’ din Ținutul de sus. Expulzare echivalând cu distrugerea etnică, culturală și de subzistență a acestuia.

Ceea ce trăim azi cu ‘războiul porcului’ este probabil ultimul episod al etatizării omului începuta în neolitic. Febra porcina, pretextul dezlănțuirii statutului, nu e nici măcar o zoonoza, e o boala strict veterinara, nu afectează oamenii in nici un fel. Războiul împotriva porcului este un act pur de beție a puterii (hubris), purtat murdar, cu violarea bunului simt, a rațiunii, a logicii, cum se străduie să arate părintele Aldea.
El este asemeni altor ‘războaie’ ‘morale’, ale ‘virtuții’ precum războiul împotriva alcoolului (prohibiția), războiul american împotriva drogurilor, războiul împotriva ‘teroriștilor’ (Ceaușescu, decembrie 1989; toata lumea occidentala după 2001), ‘războiul’ împotriva ‘covid’. Țăranii reprezintă ultimul rezervor al autonomiei fata de stat, al vieții autarhice, în bună parte autosuficientă sau, în orice caz, în orice moment capabilă să redevină astfel. Războiul împotriva porcului este un război de lichidare a țăranului autonom, ca exemplu și model pentru noi toți.
El e menit să împingă încă un pas dictatura asupra nevoilor.
Am avut norocul să copilăresc ‘cu frecvență redusă’ (‘part time’) cu ei și printre ei, în zone necolectivizate sub comunism. Doar mult mai târziu, pe urmele unor reflecții ca cele de mai sus, am descoperit, treptat, semnificația lor profundă în viața mea. Generația următoare nu va mai avea șansa de a vedea autonomia și independența la lucru, practica lor efectivă, pe viu.

Copiii țăranilor din copilăria mea, nu le seamănă celor de acum.
Unii dintre ei, sunt ca cei ‘mutați la bloc’ de care scriam înainte.
Alții, sunt ca jurnalistul părintelui (Constantin Rudnițchi).
Am avut in familia extinsa un astfel de personaj, care o viată întreagă, de la bloc, a făcut ‘jurnalistică’ propagandistică în folosul partidului comunist. Bănuiesc că va fi scris, orb moral și politic la propria lui dramă, și despre colectivizare…
Oamenii trăiau, se adaptau, cu conștiința politica suprimată până la punctul la care simpla menționare a relelor provoca reacții defensive ostile.
Pleca cineva, nu se mai vorbea de el. Dan Spătaru își cânta înainte cântecele de dragoste amăgită, iar de Corina Chiriac nu se mai pomenea; prietenii, plecați, erau ca morți…
La fel și jurnalistul părintelui, tot așa trăiește și scrie: adaptiv, după cerințele ferestrei Overton. Cuvintele de ordine sunt
1. diseminarea de frica in populație,
2. calomnierea autonomiei, autarhiei si independentei
– el asta scrie.
Stilul zilei la elită e vorbitul pe nas, strâmb și de sus despre popor – el așa face.
Susținerea opiniilor cerute nu se poate face decât cu violarea logicii și a realității – asta e, război semantic, își face și el partea. În rest, mici intrigi de birou, competiția de consum pentru afișare cu vecinii, prietenii, colegii (‘unde mergem in vacanta? Georgeștii se duc in Seychelles!’), sprijinirea materiala a copiilor (daca are). Cum va arăta sufletul acestor copii, conștiința lor, cum vor fi ei în spirit… Pai, la fel ca tatăl…

‘Războiul porcului’, războiul împotriva țăranilor, a autonomiei, independentei și autarhiei, se duce peste tot in Europa eșuată, cu vârf de lance în Olanda. Țară minusculă, sustrasă in parte oceanului, și care este al doilea producător de alimente după, doar, America!
Superba avocat activist olandez Eva Vlaardingerbroek a înțeles-o și exprimat-o perfect: “e simplu precum 2+2=4… Elimină oamenii independenți și vei controla nevoile alimentare ale unui număr mare de oameni”.
Astăzi țăranul însuși, coloana vertebrala a revoluției neolitice, a devenit redundant pentru fermierii de oameni și este eliminat.

Aminte tuturor oamenilor statului, la Bruxelles sau ciolaci din Romania, propagandiștii lor lipsiți de coloană, elitiști rasiști antipopuliști…
Aminte mai ales etatiștilor neomarxiști, progresiști, angajați în psihoze de inginerie sociala și antropogeneză…
Exista o trăsătura a raselor domestice: Indiferent de câte generații ar trece, pot ele fi si zecile de mii scurse din neolitic până încoace, rasa, sușa, sălbatică nu poate fi eradicată. Scăpate din izolarea închisorii reproductive în care au fost ținute, animalele revin întotdeauna la condiția sălbatică liberă (Darwin).

Aceasta este semnificația unei scene din filmul 1984 la care am meditat multă vreme, în cautarea înțelesului ei (nu mai știu daca e și în carte, imaginea din film a dislocuit-o pe cea de la lectura): când Winston Smith, activistul de partid, omul de aparat, intelectualul domesticit privește pe fereastră, după o partida de sex ilegal, la o femeie muncitoare masivă care atârnă rufe la uscat afara; activistul murmură ‘al lor este viitorul’.
Cea mai buna garanție a libertății este indestructibilitatea vieții. Libertatea vine la pachet cu viața însăși, cu respirația, cu scânteia divina a sufletului.
Cândva, cumva, schemele de control sociopatic și mizantropic vor eșua: asta e o certitudine.
Soiul sălbatic, liber, va reveni în drepturi.

*

Acest jurnalist și alții ca el vor continua să facă ceea ce fac până când li se schimba paradigma în care funcționează. Când ea li se schimbă, vor începe să funcționeze altfel – fără ca măcar să își pună întrebări.
Ce paradigma le dăm? Ca de obicei, butoanele de apăsat nu sunt cele care îți sunt vârâte sub vârful nasului:
1. alcătuirea unei comisii parlamentare transpartinice pentru statul limitat
2. introducerea unui amendament in constituție care să limiteze statul în a interveni după plac în orice aspect al vieții indivizilor
3. restrângerea efectivă, dimensiune cu dimensiune, a statutului din Romania.

Practica protestării, contestării, anulării legilor una câte una, doar până la următoarea ocazie când guvernul va reuși să își strecoare intențiile, este epuizantă și eroziva pentru opoziția parlamentară și extraparlamentară. Cadrul trebuie schimbat!
Aceasta se va face prin interzicerea constituțională a oricăror acte normative care contravin principiului limitării puterii statului precum și interzicerea guvernului de a emite astfel de acte, în violarea separării puterilor în stat.
Parlamentarii, singurii reprezentanți ai poporului, trebuie sa își găsească curajul să își revendice puterea. Dar, la rândul său, pentru ca acest lucru sa se întâmple, loialitatea lor trebuie îndreptată către alegătorii lor și nu către partidele de care aparțin. Așadar, votul pe liste trebuie în sfârșit desființat. Pentru toți cei din ‘elita devotata’ (aminte Platforma, aminte Marga, aminte Nistorescu/Cotidianul, aminte ‘jertfelnicii’ de la AUR!) iată un început de acțiune precis, punctual, cu consecințe enorme.

[N.B. In redactarea originala, textul conține legături justificative și ilustrative. Din păcate, acestea nu vor apare în comentariu.]

Outis, 17.01.2024

Unde sunt muncitorii? Dar unde sunt robotii?

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Încă din 1970 se vorbea despre înlocuirea muncitorilor și chiar a tehnicienilor de întreținere cu roboți.
Și, nu, nu ca despre o idee științifico-fantastică, nu ca despre ceva din viitor: era un proces început deja, aflat în plină desfășurare.
Sau, așa ar fi trebuit să fie.

Căci fabricile robotizate ale unor firme japoneze – și nu doar japoneze! –, în loc să se extindă, să se înmulțească, au bătut pasul pe loc.
Robotizarea s-a produs, dar la o scară incredibil mai mică decât se preconizase.
Și casnic, dar și industrial, și în comerț, și în celelalte domenii, robotizarea este rămasă în urmă față de începutul anilor ’70 ai secolului trecut!

Mai mult, performanțele obținute acum de felurite aparate cu chipuri avansate sunt cel mult la nivelul unor aparate electromecanice de atunci. Unele, fără niciun fel de chipuri, altele cu chipuri foarte „primitive”. Ca exemplu, sateliții care au fost lansați până acum vreo 20 de ani funcționează în multe privințe mai bine decât cei de astăzi. Cel puțin ca durabilitate sunt net superiori. Asta deși tehnologia este, teoretic, net inferioară.
Ceva, cumva, nu sună bine!
Undeva există o ruptură între dezvoltarea firească a societății, a tehnologiei, și ceea ce se întâmplă sub ochii noștri.

Cineva se poate întreba de ce am trecut de la roboți la chipuri.
Pentru că roboții din anii ’70 erau cu tranzistori, ba chiar și cu lămpi.
Funcționau, adică, pe baza unor tehnologii care acum par incredibil de învechite și înapoiate.
În 1971, atunci când Intel a realizat primul chip, toți roboții existenți funcționau fără așa ceva. Iar acel prim chip avea desenați pe pastila de siliciu… șase tranzistori!
În clipa de față un „nucleu” de procesor conține un chip cu sute de milioane de tranzistori (desenați pe pastila de siliciu).
Asta înseamnă că un procesor cu opt nuclee, de pildă, are peste un miliard de tranzistori. Respectiv, 15-20 de asemenea procesoare au mai mulți tranzistori decât are neuroni scoarța cerebrală a omului.

Cu vechii roboți, cei cu lămpi și tranzistori clasici, fabrici întregi de mașini sau motociclete funcționau cu câțiva ingineri care le supravegheau – și 2-3 tehnicieni de întreținere. Asigurând producția echivalentă unei uzine cu mii de muncitori.
La o putere de calcul de doar 3-4 ori mai mare se știa că roboții pot înlocui oamenii în aproape orice industrie.
La o putere de calcul de 10-20 de ori mai mare, se știa că roboții pot face orice activitate umană care nu presupune creație. De pildă, să controleze traficul aerian, feroviar, naval etc.
În realitate însă, de la o capacitate de zeci de operații pe secundă (instructions per second în engleză, ori IPS), s-a ajuns la cifre cu totul copleșitoare.
Și nu vorbim doar de recordul de 20 de milioane de miliarde de operații pe secundă (probabil mult depășit în clipa în care cititorul (re)citește aceste rânduri!)!

În 1970 apăruse „legendarul” IBM S/37O (IBM System/370) model 158-3, primul calculator recunoscut a atinge viteza „fantasmagorică” de 1MIPS (adică de un milion de operații/instrucțiuni pe secundă).
Dar, atenție!, acest calculator nu avea procesor, ci se baza pe circuite integrate. Adică pe plăci sintetice pe care erau „plantate” „grădini” de tranzistori, rezistențe, condensatori etc. Iar un asemenea calculator era mai mare decât un televizor de astăzi atât ca lățime și înălțime, dar mai ales ca adâncime.
Puteți vedea mai jos cât loc ocupa.

Calculatorul IBM S/370 cu perifericele sale

Plăcile integrate sau circuitele integrate se foloseau și pentru electronicele „moderne” (aparate radio sau tv, casetofoane, magnetofoane etc.), dar și pentru amintiții roboți industriali. Asigurându-le viteze de calcul „amețitoare” de zeci sau chiar sute de operații pe secundă.

Prin comparație, un chip obișnuit dintr-o mașină de spălat de astăzi poate efectua zeci de milioane de operații pe secundă (fiind un chip „primitiv”).
Față de ce făceau circuitele integrate din anii ’60-’70 ai secolului trecut, la ce capacitate de calcul au mașinile de spălat de astăzi ar trebui ca în timp ce spală să țină contabilitatea casei, să facă reparații, să râșnească și să fiarbă cafeaua, să pună murături și zacuscă etc., etc.
Tonul poate să pară glumeț, însă problema există și este mult mai mare decât pare.

Pe de-o parte, circuitele integrate se făceau cu o poluare de milioane de ori mai mică pentru aceeași putere de calcul!
Gândiți-vă bine, ca să vă dați seama cât de gravă este situația!
Pe de altă parte, cea mai mare parte din puterea de calcul a chipurilor de astăzi este irosită.
Iar când spunem „cea mai mare”, este vorba despre peste 90%.

Și revin la întrebările din titlu:
Unde sunt muncitorii? Dar unde sunt roboții?
Bucureștiul, capitala României, începe să fie un oraș invadat de străini. Aduși aici de autorități împotriva Constituției României (care interzice colonizarea de populații străine fără excepție). Pretextul autorităților este „lipsa forței de muncă”.
Nu este un pretext constituțional, este anti-constituțional, este ilegal, este imoral, este genocidar. Dar cui îi pasă?
Românii sunt dați afară în masă din firme din București, strict pe criterii etnice: sunt Români.
Asta în timp ce firmele care angajează străinii îi plătesc mult mai bine decât pe Români!
Altfel spus, Românii sunt discriminați etnic, radical, în România!
De autoritățile zis române și de firmele protejate de aceste autorități în practicile lor discriminatorii, genocidare, anti-românești.

Dar să pretindem, pentru o demonstrație prin reducere la absurd, că „nu e mână de lucru”.
În Japonia este și mai puțină!
Iar Japonia nu aduce coloniști străini ca să muncească!
Dimpotrivă, fie își restrânge activitățile inutile – precum cele birocratice –, fie introduce roboți pentru felurite alte activități.
De pildă, pentru curățenie publică, pentru producție industrială, pentru prelucrare de date etc.

Deja am prezentat, în penultimul paragraf (față de cel de față) niște fapte a căror relatare este practic interzisă. Căci în Neocomunism, ca și în Comunism, Nazism și alte extremisme de Stânga, autoritățile îți dau „toată libertatea să spui ce vrei”… „în afară de anumite lucruri”.
Cum ar fi să răspund la întrebările din titlu?
Unde sunt muncitorii români?
Forțați să muncească în străinătate de autoritățile zis române, prigoniți dacă vor să se întoarcă, prigoniți dacă se simt Români acolo unde sunt – iată un răspuns incorect politic. Este, însă, un răspuns adevărat?
Unde sunt roboții care să înlocuiască muncitorii români „de lipsă”?
(Trecem peste readucerea în România a Românilor izgoniți de autorități!)
Roboții sunt în „magazii” (ori „pe țeava” fabricilor), așteptând exterminarea Românilor și apoi a celor folosiți pentru ca prin colonizare să desăvârșească genocidul anti-românesc – iată alt răspuns incorect politic. Un răspuns ce pretinde că actuala colonizare este un pas către exterminarea Românilor, după care urmează, ca în toate jocurile de acest fel, exterminarea celor folosiți pentru colonizare. Doar că mai totdeauna aceste jocuri se întorc împotriva jucătorilor, într-un fel sau altul. Repet, și acest răspuns este incorect politic. Este, însă, un răspuns adevărat?

Rămâne ca cititorii să gândească și să își răspundă. Ori să nu gândească și să nu își răspundă.
Pentru prima variantă, soluțiile la crize se găsesc în scrierile Sfinților din Prigoanele Comuniste (de la Nicolae Steinhardt sau Ioan Ianolide la Iustin Pârvu sau Gheorghe Calciu-Dumitreasa).
Pentru a doua variantă, totul e bine așa rău cum e.
Fiecare alege cum vrea, dar va răspunde înaintea lui Dumnezeu, indiferent dacă vrea sau nu.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

România, o lumânare arzând în furtună

Despre nedreptatea lui Dumnezeu (I)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Mulți dintre cei care „m-au cunoscut” prin cele scrise ori rostite (articole, eseuri, cărți, emisiuni, predici etc.) s-au minunat după ce ne-am cunoscut față către față:
– Vă credeam extrem de dur, neîndurător! – îmi spunea, cu mirare, un domn.
Aceasta pentru că și d-sa, ca mulți alții, confundă principiile cu persoanele sau cazurile particulare.

Atunci când este vorba despre principii, într-adevăr, nu negociez absolut nimic. Nu am ce, pentru că Adevărul este Dumnezeu; iar a vorbi împotriva Adevărului înseamnă a fi o satană, a încerca să negociezi Adevărul înseamnă a fi ieșit din minți. Adevărul este. La fel, principiile sunt. Dacă sunt principii. Altfel, sunt minciuni.

Însă cum și cât se aplică un principiu sau altul în cazul unui om?
Aici lucrurile atârnă de multe și nu se cântăresc atât de ușor pe cât își doresc cei mai mulți.
Dacă la principii totul este ori adevăr, ori minciună, în trăire lucrurile sunt un amestec foarte complicat. Iar radicalismul față de trăirea altora este, mai totdeauna, o rătăcire la fel de primejdioasă ca și relativizarea principiilor.
În trăire chiar și Dumnezeu devine, pentru iubire, nedrept.

Căci după dreptate, Dumnezeu ar fi trebuit să părăsească omul atunci când omul s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu (care i-a dat absolut tot ce avea – și ce are încă bun).
După dreptate, Dumnezeu ar fi trebuit să lase omul care s-a supus dracilor sub stăpânirea dracilor; să îl lase să fie înghițit de Iad cu toate ale lui și cu toți copiii care aveau să i se nască.
Dar Dumnezeu a pus asemenea pedepse peste om și diavol, încât să dea loc pentru mântuire: și omului căzut, și copiilor lui. O nedreptate, căci „pedepsele” au fost de fapt o uriașă scădere a răutății pe care noul stăpân al lumii (Satana) urma s-o reverse peste om și lume. Deci au fost nu pedepse, ci apărare împotriva înghițirii omului și lumii de către Iad!
Nedrept a fost Dumnezeu și față de nesfârșitele răzvrătiri și răutăți ale oamenilor: le-a pedepsit puțin și pedagogic, mereu cu milă și dragoste, așteptând la nesfârșit îndreptarea.
Și, nedrept, i-a folosit pe oamenii Săi ca să vestească celorlalți adevărul – pe care acești ceilalți voiau să nu îl audă – și să îi cheme la iubire.
Trecâmd peste multe alte nedreptăți săvârșite de Dumnezeu din milă și iubire, ajungem la covârșitoarea nedreptate a Întrupării, trăirii printre noi, Învățăturii Dumnezeiești, Jertfirii pe Cruce, Învierii, Înălțării și celorlalte lucrări făcute de Dumnezeu Fiul pentru mântuirea noastră.
Și câte nu ar mai putea fi înșirate aici, ca să arate dragostea covârșitoare a lui Dumnezeu față de om!

Care om, mereu, se întoarce la răutățile lui, face răzvrătire cruntă față de Dumnezeu, săvârșește potop de blestemății, apoi dă vina pe Dumnezeu pentru că iese rău!

Da, oamenii care înfulecă pornografie mai mult decât înghit câinii sau porcii excremente, care se tăvălesc în cele mai spurcate patimi și răutăți, dau vina pe Dumnezeu pentru răul pe care îl aduc în lume și îl înmulțesc neîncetat!
Doar că, mereu, aceiași oameni își găsesc miliarde și miliarde de scuze pentru păcatele și patimile lor. Supărarea lor pe Dumnezeu nu este pentru răul pe care îl fac ei, zi de zi, cu încăpățânare drăcească. Ei sunt supărați pe Dumnezeu că nu îi extermină sau măcar blochează pe cei care îi deranjează pe ei!
Sau, cam la fel de des, doar pretind că Dumnezeu „dacă ar exista”, ar trebui să anuleze libertatea oamenilor și să desființeze răul. Ca să poată să se mintă și așa că „au liber la rău”.

Vestea tristă este că va veni și clipa în care Dumnezeu va închide răul.
Va închide răul într-un univers al răului, din care Binele se va retrage. Se va retrage până când singurul lucru ce se va mai vedea din el va fi existența acelui univers și a locuitorilor din el. Acolo oameni căzuți și îngeri căzuți, adică îndrăciți și draci, se vor chinui împreună, după libera lor alegere. Acolo este Iadul.
Și binele va fi adunat într-un cer nou și pământ nou în care, vreți sau nu, locuiește Dreptatea O nouă lume, care va crește mereu, în Bine, prin Bine, către Bine, întru Bine, în frumusețea Veșniciei adevărate, plină de Iubire.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea