ORIGINEA TRACILOR (ENDA)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu
ORIGINEA TRACILOR
Tracii sunt cei mai vechi locuitori din spaţiul carpato-danubiano-pontic cărora, datorită autorilor antici, le cunoaştem numele etnic.
Dar pentru a studia originea tracilor este necesar să ştim cine au fost predecesorii lor. Despre aceasta ne povestesc doar materialele descoperite de arheologi.
În linii mari se poate afirma că la etnogeneza tracilor au participat două componente de bază: triburile locale de agricultori şi crescători de animale din spaţiul carpato-balcano-pontic şi triburile de păstori veniţi din stepa euroasiatică, numiţi convenţional indoeuropeni. Indoeuropenii se evidenţiază începând cu intersecţia mileniilor III-II a.Chr. Aceste triburi de păstori s-au extins din stepa euroasiatică până la oceanul Atlantic la vest şi râul Ind la est. Ei înălţau pretutindeni tumuluri – „Kurgane”, unde îşi înhumau (apoi şi incinerau) morţii peste care aşterneau ocru roşu-simbol al sângelui, adică al vieţii. La început toţi indoeuropenii vorbeau aceeaşi limbă. Cu timpul, însă, contactele lor cu diverse triburi locale au dat naştere unor mari grupuri etnice: iranienii, elenii, italicii, celţii, germanicii.

În spaţiul carpato-dunărean triburile de păstori indoeuropeni au intrat în contact cu triburi sedentare neolitice. Unele dintre acestea sunt cunoscute ca purtători ai culturii Cucuteni (sau Cucuteni-Tripolie), recunoscută în istorie drept cea mai veche civilizaţie europeană. Convieţuirea triburilor venite cu cele locale a pus baza unei prime sinteze, convenţional numite pre-tracice. Indoeuropenii şi-au impus limba, dar au fost asimilaţi de către populaţia locală. O problemă discutată de către istorici este determinarea timpului şi locului acestei sinteze.
Istoricii bulgari susţin că sinteza s-a produs în Peninsula Balcanică încă în epoca neolitică (mileniile IV-III a.Chr.). Istoricii români scriu despre o asemenea sinteză în epoca bronzului.

continuarea articolului pe http://www.enciclopedia-dacica.ro/?option=com_content&view=article&id=733&Itemid=401

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Minciuna urii dintre Daci şi Romani. III. Puşcăria comunistă

Mihai-Andrei Aldea12 comentarii

Spre a înţelege de unde s-a ivit minciuna urii dintre Daci şi Romani, am amintit de începutul făcut prin legenda romantică masonică a eroilor tragici Decebal şi Traian (aici) şi efectele asupra Istoriei produse de închisoarea naţională creată de ultra-naţionalismul extremist de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi de după (aici).

În 1944, prin graţia lui Mihai I şi a sfătuitorilor săi, România pierde înţelegerea semnată de Aliaţi cu Ion Antonescu (care garanta României hotarele din 1939 şi ieşirea onorabilă din război, în neutralitate).
Ţara este ocupată de sovietici.
Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, Basarabia, cea mai mare parte din Maramureş, Pocuţia, Podolia şi Vozia sunt răpite de U.R.S.S. (fiind astăzi sub stăpânirea Ucrainei sau Rusiei).
În România – devenită din 1948 republică – Naţiunea Română şi Credinţa ei, Ortodoxia, sunt prigonite sistematic. Din 21 de episcopi ortodocşi români, în câţiva ani 17 sunt înlăturaţi. Din 8.000 de preoţi ortodocşi români 5.000 sunt închişi, ucişi sau înlăturaţi prin alte metode. Peste 100.000 de Români ortodocşi intră în puşcăriile comuniste din pricina religiei lor sau a iubirii de Ţară şi Neam.
Rezistenţa anti-comunistă română, unică în istorie, se desfăşoară fără niciun sprijin din afară. Dacă mujahedinii afgani vor primi, peste ani, miliarde de dolari, în bani, armament, muniţie, echipament militar, medicamente etc. ca să lupte cu sovieticii; dacă în Coreea sau Namibia sprijinul anti-comunist este direct şi evident, inclusiv prin trupe, dar şi în bani, muniţie, armament ş.a.a., Românii luptă singuri, fără niciun sprijin, vreme de peste 15 ani, împotriva comunismului.
Sau, cel puţin, unii Români! Alţii, dimpotrivă, colaborează cu ocupanţii deveniţi peste noapte cetăţeni români, se preocupă doar de carieră – în sistemul comunist – şi de interese mizere. Mulţi devin colaboraţionişti, intrând în organele „de masă” create de comunişti şi împingându-şi copiii pe aceeaşi cale. Unii dintre ei fac asta spre a putea lovi sistemul din interior, fiind de fapt parte a Rezistenţei anti-comuniste. Dar cei mai mulţi sunt ori devin adepţi semi-convinşi ai comunismului. Nenumărate scursori sociale – criminali, violatori, hoţi etc. – sunt promovaţi în funcţii, de la cele de gardieni de închisoare – unde se dezlănţuie asupra Românilor închişi aici – şi până la funcţii „de răspundere” în Partid(ul Comunist „Român”) şi toate structurile sociale.

Acesta este fundalul pe care se… dezvoltă, să spunem, şi Istoriografia oficială.
Spre a înţelege „obiectivitatea ştiinţifică” a comunismului, cităm un exemplu anecdotic.
Ana Pauker, la o întâlnire cu activiştii de partid – dedicată pregătirii acestora – pune o întrebare simplă:
– Tovarăşi, cât face 1 plus 1?
Activiştii se uită unii la alţii nedumeriţi. Unul ridică timid mâna şi întreabă:
– 2?
Ana Pauker dă din cap dezamăgită:
– Greşit, tovarăşe, greşit! Aceasta este o concepţie burgheză.
Toţi se holbează îngroziţi – concepţiile burgheze garantau drumul către puşcărie.
– Deci, întreabă ea iar, cât face 1 plus 1?
Alt activist ridică mâna:
– Cât hotărăşte Partidul?
– Exact, tovarăşe! Exact! Aceasta este gândirea comunistă!

Istoriografia merge pe acelaşi drum.
Care începe de la forme încă apropiate de gândirea sovietică, trecând pas cu pas către naţionalismul comunist.
La început şi Dacii şi Romanii devin în mod egal „răi”: aveau nobili, aveau sclavi.
„Buni” sunt doar haiducii – dar nu cei anti-comunişti, ca cei legionari sau din alte grupări anti-comuniste şi anti-sovietice, aceştia sunt, evident, foarte răi! – şi unele personaje istorice precum Fraţii Grachi sau Spartacus. Toţi fiind zugrăviţi ca un fel de înaintemergători ai comunismului.
Ca popor sau naţiune, singurii buni sunt – pentru comunismul sovietic – Slavii şi în special Ruşii.
Tot ce poate fi pretins a avea origine slavă este bun. Restul este cel mult „umplutură”, dacă nu negativ.

În 1958 ocupaţia sovietică directă ia sfârşit. Trupele sunt retrase din România.
Comuniştii din România încep, treptat, construirea unui „comunism naţional”, care să le dea o mai mare putere internă şi o poziţie mai bună în relaţiile externe – şi mai ales în negocierile cu Moscova.
Sistemul comunist era un sistem de puşcării în puşcării. Fiecare ţară era o puşcărie mare, în care se aflau multe, foarte multe, mai mici. Prin sistemele de supraveghere, prin ordinea riguroasă impusă, prin sistemul de tolerare a abuzurilor privilegiaţilor („şobolanii roşii”), prin sistemul de sancţiuni pentru orice nesupunere în faţa sistemului, fiecare organizaţie – de la sindicat la cele pentru copii – funcţionează ca o puşcărie.
„Comunismul naţional” trebuia să funcţioneze în cadrul acestui sistem şi după regulile sistemului.
Avea nevoie de ziduri, iar acestea erau „zidurile de stat”. Ca urmare, „Dacia” comuniştilor trebuia să corespundă României Socialiste. Tracii din afara ei sunt excluşi din Istoria Românilor, Sciţii din interiorul sau exteriorul ei sunt ignoraţi, Celţii sunt trataţi ca nesemnificativi. Complicau lucrurile! Mai grav, depăşeau limitele, zidurile în care trebuia închis Poporul Român.
Cu atât mai mult o făceau Romanii, întinşi din Caucaz la Atlantic, din Insulele Britanice în Mesopotamia, din Germania în Africa. Absolut clar, Romanii nu corespundeau naţionalismului comunist, nu corespundeau puşcăriei ce devenise România Socialistă. Deci, erau răi!

Legenda romantică a eroilor Decebal şi Traian de asemenea nu corespundea. În primul rând, era opusă ideologiei comuniste sovietice, în care masele sunt esenţiale. În al doilea rând, prezenta favorabil pe un reprezentant al Romanilor, Traian, ceea ce putea duce gândurile Românilor peste hotare. Poate chiar către Românii din Iugoslavia sau Bulgaria, din U.R.S.S. ori Ungaria, aflaţi în plin genocid. Ca urmare, această legendă romantică trebuie, conform intereselor Partidului, eliminată.
Însă formele de transfer identitar între realităţile politice contemporane şi situaţia din Antichitate sau Evul Mediu corespund perfect!
Ca urmare, se începe realizarea unui asemenea transfer identitar între România Populară/Socialistă şi „Dacia”. Aceasta din urmă încetează să fie o realitate istorică obiectivă, determinată de izvoarele istorice şi devine… ceea ce vrea Partidul!

Un exemplu tipic este „discursul lui Burebista” din filmul realizat în 1980 („Burebista”). Un rege trac născut de clasa nobiliară dacică – tarabostes – şi care supune manu militari teritorii întinse, măcelărind orice opoziţie, este prezentat în film ca un „reprezentant al poporului” şi ţine un discurs de activist comunist.

Campaniile de cucerire ale lui Burebista devin, în propaganda comunistă, eforturi – conştiente! – de „unificare naţională”. Evident, nu există nicio atestare istorică pentru asemenea idei, dar cine poate contrazice Partidul?
Decebal – şi el exponent al clasei nobiliare şi puţin apreciat de mulţi dintre supuşii săi, după cum atestă izvoarele istorice – devine, în propaganda comunistă, un alt „luptător pentru popor”.

Despărţirea de U.R.S.S. garanta nomenclaturii comuniste din România puteri lărgite asupra ţării – adică posibilităţi mari de jaf, viol, crimă etc. fără pedeapsă ori întrerupere, fără concurenţă.
Propagandistic, ea este întruchipată de comunişti prin inventarea urii dintre Daci şi Romani, între Dacia şi Romania [a.k.a. „Imperiul Roman”], prin care se făcea transferul identitar între România Socialistă şi Uniunea Sovietică.
Oficial „Imperiul Roman” invadator ar fi simbolizat S.U.A., dar propaganda internă sugera adesea o altă direcţie. Simpla colaborare cu S.U.A. la realizarea filmelor „istorice” de propagandă „dacistă” schimba paradigma şi arăta că „duşmanul” trebuie căutat în altă parte. Nu că S.U.A. ar fi fost cu adevărat un stat prieten pentru comunismul din România, dar „umbra marelui Urs” era mult mai densă, mai apropiată; învecinată chiar.
Poporul trebuia să sprijine nomenclatura comunistă din Ţară împotriva oricărei intervenţii externe. Faptul că această nomenclatură fusese impusă extern trebuia uitat. Faptul că această nomenclatură nu era românească trebuia uitat. Trebuia uitat şi că această nomenclatură distrusese sistematic România, jefuise ţăranii de pământuri şi îi prigonise cumplit, ucisese bestial sute de mii de Români, colaborase la genocidul anti-românesc din URSS, Bulgaria, Ungaria etc.
Nomenclatura comunistă trebuia văzută ca esenţială pentru România şi Români. Trebuia înveşnicită.

Pentru atingerea acestor scopuri se folosesc o serie de şabloane istorice fundamental false, dar simple şi, astfel, uşor de ţinut minte.
Unul dintre şabolane este cel amintit, acela al „urii” dintre Dacia şi Romania, dintre Daci şi Romani.
Sunt invocate repetat, în romane, nuvele şi alte opere literare, în filme şi alte asemenea producţii propagandistice, ideile unui naţionalism dacic născocit.
Într-o opoziţie permanentă cu Romanii care, subtil, sunt tot mai mult asimilaţi Sovieticilor.
Lupta dintre Daci şi Romani devine o paradigmă a luptei dintre Români şi Sovietici.
Atacurile lui Decebal asupra Romaniei lui Traian devin „rezistenţa Daciei în faţa invaziei romane”.
Jafurile dacice în Romania, de pe urma cărora suferă în primul rând populaţia aşezărilor simple, ţărăneşti – adică Traco-Romanii – devin „lupte de eliberare naţională”, „atacuri împotriva cotropitorilor” etc.

Ultima fază a transformărilor istoriografiei comuniste are loc în anii ’80 ai secolului XX.
Treptat Ceauşescu, sigur de poziţia lui în România şi în gândirea Românilor, începe să se extindă în afară. Capătă influenţă, îi place, vrea mai multă. Începe să adune în jurul României ţări mai mici şi mai slabe, pe care le sprijină şi le încurajează. Îşi creşte puterea internaţională.
Dar pe ce bază ideologică, din punct de vedere istoric?
Până atunci paradigma „Românii şi Sovieticii = Dacii şi Romanii” opusese „naţionalismul” comuniştilor români „imperialismului” (şoptit „sovietic”).
Dar extinderea influenţei politice, pe ce bază istorică se putea susţine?
În „Magazinul istoric” există un material folositor: „Neamuri şi triburi tracice”.
Ion Popescu-Puţuri scoate la iveală, fascinant pentru cititori, surse istorice până atunci ocultate de autorităţi, în seria „Pe urmele strămoşilor”.
Şi zugrăveşte pentru prima dată legături între Daci şi Sciţi, între Daci şi Sarmaţi, între Daci şi Traci, între Traci şi Parţi etc., urmărind aceste legături pe întinderi cât mai mari.
Alt om al Partidului, din diaspora, lansează o carte care devine celebră în România – cu sprijinul aparatului de stat, desigur: „Noi, Tracii”.
Tot pas cu pas, cum se făcuse trecerea de la „Slavii cei măreţi” la „Dacii naţionalişti proto-comunişti şi anti-imperialişti”, se inţiază şi o altă optică, aceea a unei „înfrăţiri tracice” – sau traco-scitice – întinsă pe o mare întindere. Prezentată de comunişti ca foarte democratică – proto-comunistă – şi opusă „imperialismului” şi „sistemului” constituit de Romani.
Este o nouă formă a ideologiei urii dintre Daci şi Romani, extinsă.

Dar Regimul Ceauşescu nu apucă să definitiveze această nouă propagandă istorică.
În 1989 o lovitură de stat dată de KGB-işti „în adormire” – cică! – precum Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan şi alţii asemenea include şi asasinarea lui Nicolae Ceauşescu.
Liniile politice se aşează puţin diferit.
Ca urmare, şi istoriografia oficială.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Minciuna urii dintre Daci şi Romani. II. Închisoarea naţională

Mihai-Andrei Aldea8 comentarii

Ca să înţelegem de unde vine şi cum a crescut minciuna urii dintre Daci şi Romani am început de la legenda romantică dezvoltată de intelighenţia masonică din secolele XVIII-XIX, sub masivă influenţă papistă¹.
Dar atunci când imboldurile patriotice şi concepţiile ne- şi anti- româneşti (paradox încă prezent la intelectualitatea „română”) duceau la apariţia legendei romantice despre Traian şi Decebal, Ţările Române erau singure în această parte a lumii.  Altfel spus, nu existau nici Bulgaria, nici Grecia, nici Serbia, nici alte asemenea ţări. Transilvania era înrobită de Austria (ţară dominată pe principiul răspândirii Catolicismului). De la Bug spre răsărit, mai apoi de la Nistru şi din 1812 de la Prut spre răsărit, se întindea Imperiul Ţarist, monstuozitatea germană de limbă rusă născută de gândirea bolnavă a lui Petru I. De la Dunărea de Mijloc la Marea Mediterană – şi dincolo de ea, în Africa şi Asia – stăpânea Imperiul Otoman, dominat de gândirea bolnavă a Islamismului.
Principatele Române Muntenia şi Moldova erau două insule – din fericire, învecinate – în oceanul a trei imperii lacome, agresive, extremiste, practicante de genocid cultural, religios, etnic.

Dar situaţia s-a schimbat, pas cu pas.
Spre a pune un picior în această parte a lumii Franţa şi Marea Britanie au sprijinit apariţia Greciei. Întemeiată pe sângele Românilor din acele părţi, pe manevrele Grecilor (fanarioţi şi din Apus) şi pe intervenţia politică şi materială a Franţei şi Angliei, Grecia va deveni de îndată un stat extremist, xenofob, practicant de genocid cultural, religios şi etnic.
Pe acelaşi model, dar folosit de Austria şi Rusia, apare Serbia. Şi pentru Serbia au dat Românii sânge şi viaţă, pentru ca apoi să fie persecutaţi.
Autonomia Muntenegrului este lărgită.
În 1878 începe formarea Bulgariei. Aceasta, după modelul unirii Principatelor Române în 1859, alege ca domnitor pe Carol I. Nădăjduind în unirea cu cele două Ţări Româneşti nordice, ca una în care Românii constituiau baza naţională. Masoneria se opune furibund: o Românie prea mare îi strica planurile de viitor. Ea ştia mai bine decât Românii din Principatele Unite cât de departe se întindeau Românii şi cât de numeroşi erau, ce putere ar fi constituit uniţi şi cum ar fi distrus planurile de dezbinare a omenirii. Bulgaria devine stat separat de Ţările Române, în care bulgarizarea este politică de stat. Zonele româneşti largi, atât din Timoc şi dinspre Dunăre, cât şi din Munţii Vitoşa, Rila, Rodopi, sunt ţinta colonizării cu slavi aduşi din Macedonia şi Rusia, dar şi a impunerii limbii bulgare în toate aspectele vieţii.
Războaiele balcanice, o mare victorie a politicii masonice în această parte a lumii, marchează acutizarea conflictului chiar între populaţii mai înainte frăţeşti – şi care ar fi trebuit să fie unite de suferinţele comune din ultimele secole.

Statele naţionale formate după model masonic devin închisori naţionale. În Bulgaria, Serbia, Muntenegru sau Grecia, mai târziu în Iugoslavia, „străinul” este duşman de moarte. Asimilarea lui etnică este preferabilă, însă în lipsa acesteia uciderea lui este o faptă lăudabilă.
Un exemplu clasic sunt comitagii bulgari. Aceştia atacă aşezările de frontieră ce aparţin altor naţionalităţi – Români, Sârbi, Turci, Tătari, Greci – şi săvârşesc fapte cumplite. Arderea cărţilor sfinte şi a tuturor materialelor scrise în altă limbă este un gest moderat faţă de celelalte. Preoţii care slujesc în altă limbă decât bulgara îşi riscă viaţa. Grănicerii îşi riscă viaţa. Chiar şi oamenii care îşi lucrează pământul în zonele de frontieră îşi riscă viaţa. În perioada interbelică – 1918-1929 – comitagii bulgari atacă pichetele româneşti în orice noapte li se pare prielnică. Grănicerii prinşi vii sunt torturaţi, tăindu-li-se degetele, tăindu-li-se urechile şi bucăţi de piele de pe faţă, smulse în hohote de răs, apoi sunt ucişi. Dacă grănicerii sunt deja morţi, are loc batjocorirea cadavrelor. Ţăranii găsiţi întâmplător în cadrul acestor incursiuni şi care nu ştiu bulgara sunt ucişi, adesea în aceleaşi chinuri. Violul este o practică obişnuită pentru ei.
(Să amintim că statul „român”, condus de Masonerie – cum cu mândrie declară aceasta în cărţile sale oficiale – nu ia nicio măsură reală pentru apărarea Românilor şi a României?)
Aceleaşi crime îngrozitoare sunt comise de antarţii greci. Întâi asupra Românilor din Epir şi Tesalia pe care, după învăţătura lui Cosma Etolianul şi altor ideologi ai rasismului grecesc absolut, se străduiesc să-i distrugă sau asimileze². Apoi şi asupra Albanezilor şi Bulgarilor, pe măsură ce Grecia se întinde mai mult spre nord, intrând în contact direct şi cu aceste populaţii.
Gesturi similare sunt comise şi de Albanezi şi Sârbi – deşi, trebuie să o spunem, campionii genocidului etnic în Balcani sunt Turcii, Grecii şi Bulgarii, la egalitate. La nord de Dunăre, Ungurii şi Austriecii duc aceeaşi politică.
Naţiune artificială creată de Ruşi, spre a fi folosită împotriva Polonezilor, Românilor şi Tătarilor, Ucraineenii nu doar că vor împlini aceste misiuni de extremism etnic, dar în timp se vor întoarce şi împotriva Ruşilor.

Este o imagine sumbră, dar, din nefericire, perfect adevărată, perfect atestată istoric.
Naţiunile dominate de „gândirea modernă” se constituie în adevărate închisori naţionale (nu vom mai da aici exemple din Apusul Europei, spre a vedea aceeaşi gândire rasist-extremistă din Scandinavia în Spania).
Şi pe acest fundal se… dezvoltă – să spunem aşa – istoriografia modernă şi contemporană, mai ales dinspre sfârşitul secolului al XIX-lea încolo.
Pe un fundal al urii, al rasismului violent, al separatismului etnic radical³.
Dintr-o dată, realităţile antice – şi nu doar ele – sunt forţate să se potrivească realităţilor etnice şi geo-politice contemporane.
Ruşii, cu o origine slavă nordică, încep să-şi revendice una Scito-Sarmată, ca să poată revendica întinderea stăpânită de aceştia (de la Dunărea de Mijloc în adâncurile Asiei).
Ucraineenii, inexistenţi naţional până în secolul al XVIII-lea, invocă şi ei Scito-Sarmaţii europeni drept strămoşi.
Bulgarii se dau Traci slavizaţi.
Sârbii se pretind Iliri slavizaţi.
Mai grozavi, Albanezii se pretind întâi Epiroţi propriu-zişi; apoi, visând la preluarea – pe motive religioase în primul rând – a Bosniei şi Herţegovinei, se declară Iliri propriu-zişi.
Grecii europeni erau până în 1920, în imensa lor majoritate, Români deznaţionalizaţi printr-o politică extrem de iscusită a Fanarului (a se vedea această lucrare pe subiect). Invaziile slave şi celelalte mişcări istorice reduseseră populaţia greceastă din Europa extrem de mult. Deşi Vest-Europenii aveau înclinaţia de a-i denumi – religios – „Greci” pe toţi ortodocşii care nu erau Ruşi, preluarea la nivel etnic a denumirii este dovedită ştiinţific a fi absolut falsă. Pe la 1750 pe coastele mărilor Adriatică, Ionică, Tracică sau Egee doar puţine sate erau greceşti. Cu excepţia unor părţi din Moreea, toată fosta „Grecie europeană” era acum locuită de Români, Albanezi, Macedo-slavi, Turci, Pomaci etc. Folosindu-şi puterea bisericească şi politică drept instrumente de asimilare etnică Fanarul a trecut la grecism pe mulţi Români sudici (tribul Saracacianilor este un tragic exemplu). Şi i-a folosit apoi împotriva propriilor fraţi. La fel a făcut şi cu celelalte etnii, oriunde a putut: pe ţărmurile Mării Negre, în Macedonia, chiar şi în Muntenia şi Moldova secolelor XVII-XIX, până la 1859 mai ales.
Toţi aceşti grecizaţi, fie că erau de origine română, slavă, albaneză, turcă etc., au fost declaraţi urmaşi direcţi ai Grecilor antici. Realitatea istorică a sincopei etnice greceşti a fost ştearsă.

Pe acest fundal de extremism etnic şi falsificare patriotardă a istoriei începe să se schimbe, pas cu pas, şi povestea romantică, dorit înălţătoare, tragică şi emoţionantă, a luptelor dintre Decebal şi Traian.
De la confruntarea dintre doi eroi antici, dintre doi titani ai unei lumi străvechi, în conformitate cu noua gândire se trece la o viziune tot mai radicală a unui conflict inter-etnic, după modelul celor care aveau loc pretutindeni în jur.
Suntem în perioada interbelică, în care ultra-naţionalismul maghiar loveşte neîncetat şi neagă neîncetat Unirea de la Alba-Iulia şi dreptul la existenţă al României – ba chiar şi al Românilor ca popor. Suntem în perioada interbelică, în care comitagii bulgari săvârşesc grozăvii la frontieră, iar politicienii criminali par să-i sprijine mai mult pe ei decât să-i apere pe Români. Suntem în perioada interbelică, în care tot mai mult ies la iveală persecuţiile etnice asupra Românilor din Iugoslavia şi URSS, asupra Românilor din Grecia.
Ideea „insulei izolate” de Români, lovită din toate părţile, deşi ruptă de realitate, este tot mai uşor de asimilat. Alternativa, o naţiune uriaşă, sfâşiată în zeci de părţi mutilate şi torturate neîncetat cu complicitatea unei clase politice coruptă, laşă, incompetentă, anti-românească, masonică, este o alternativă prea greu de dus, oricât de reală ar fi, oricât de concrete ar fi manifestările sale.
Iar propaganda oficială o preferă şi o răspândeşte. Ca parte a ideii unei „naţiuni” închisă tot mai mult între hotarele statului.
Folosind şi falsificarea istoriei Antichităţii.
Pas cu pas, luptele romantic-eroice dintre Decebal şi Traian sunt văzute tot mai mult şi mai radical de „conflict inter-etnic”…

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Prima parte se poate citi aici.

² A se vedea şi Memorii, de Colea Nicea, disponibilă liber aici.

³ Fundal creat intenţionat de Masonerie, ca treaptă intermediară a planului de distrugere-preluare a marilor puteri şi nivelare a umanităţii.

Între Latină şi Tracă sau Dacă, după Ovidiu Naso

Mihai-Andrei Aldea14 comentarii

În secolul I d.Ch., în Sciţia Mică, la Tomis, a fost exilat un mare poet latin, Publius Ovidius Naso. Lucrările scrise de el în exil, Trista (Tristele) şi Epistulae ex Ponto (Ponticele) sunt strigătele poetului către lumea caldă a Italiei pe care o părăsise forţat, oglindind pe alocuri frânturi din tărâmurile aspre pe care fusese nevoit să poposească. Aceste frânturi sunt insuficiente în ele însele pentru o reconstituire amănunţită a peisajului Daciei Pontice în acea perioadă, dar arhisuficiente pentru a vedea în ce măsură Traca nordică, adică Daca sau Geta, se înrudeau sau nu cu Latina.
Şi pentru a apela direct la izvoare, iată afirmaţiile pe care le face Ovidius – excepţional cunoscător, desigur, al limbii sale natale, latina – asupra limbii geţilor şi raporturilor dintre aceasta şi latină1:

“eu cu barbarii de-aici  nu pot să intru-n vorbă” (op. cit., p. 69)

“rar om din ţara noastră să treacă peste mare, / Rar om să vie-aice, pe-un ţărm făr’ de liman! / Dar, ori va şti greceşte ori limba cea din Laţiu / (Mai drag mi-ar fi aceasta din urmă s-o aud) … “ (op. cit., p.72)

“S-asculte-a mele versuri şi să le înţeleagă, / De i-aş citi din ele nu-i nimene pe-aici.” (op. cit., p.76)

“Şi numai traci pe-aice şi sciţi s-aud în juru-mi, / mai aş putea în limba cea getică să scriu” (ibidem)

“Cui să citesc eu însă din versurile mele? / Căci pentru limba noastră pe-aice nu-s urechi!” (op. cit., p.78)

“Nu-s chinuit atât de frigul care-i veşnic, / De glia care-i arsă de gerul cel cărunt, / De graiul cel sălbatic, străin de limba noastră, / Şi care biruit-a şi vorbele greceşti…” (op. cit., p. 102)

“Puţini ştiu să grăiască în limba elinească, / Dar barbară şi-aceasta, în gura unui get. / Nu-i nimeni între dânşii să poată-n latineşte / Să spună chiar cuvântul cel mai obişnuit.” (op. cit., p. 110)

“Eu sunt aice barbar: nu mă pricepe nime / Şi geţii râd ca proştii de graiul meu latin.” (op. cit., p.115)

“Ah, ca să uit durerea din inima mea tristă, / Şi boii cei sarmatici i-aş pune eu la plug, / Aş învăţa şi limba de care ei ascultă” (op. cit., p. 145)

“Pe voi vă ştiu acuma şi geţii şi sarmaţii […] / Căci eu, de-atâta vreme, şi limba le-o vorbesc” (op. cit., p.180)

“De au cumva cusururi [versurile], să nu te miri de ele, / O, Carus, căci poetul aproape că e get. / Ah, mi-i ruşine-a spune: am scris în graiul getic, / Cuvintele barbare le-am pus în vers latin! / A şi plăcut poemul; tu poţi să mă feliciţi: / Aici, între sălbatici, am nume de poet […] / Când le citi-i poemul, scris, vai! în altă limbă…” (op. cit., p.220)

Sublinierile ne aparţin. Ele ne dovedesc fără urmă de îndoială că limba geţilor era cu totul alt idiom decât limba latină vulgară sau cultă. Nu numai că nu ştia limba latină nimeni – poetul ducându-i evident dorul – dar nu exista nimeni care să ştie nici cel mai obişnuit cuvânt latinesc. Ori dacă, după cum visează protocroniştii, “găină” ar veni nu din latină ci din getă, şi la fel “ţară”, “apă”, “pâine”, “câine”, “bou”, “vacă” ş.a.m.d., iar aceasta pentru că latina vulgară şi geta ar fi fost aceeaşi limbă, nu ar fi putut Ovidiu să scrie ce a scris2. Când sunt diferenţe dialectale nu poţi spune “ Nu-i nimeni între dânşii să poată-n latineşte / Să spună chiar cuvântul cel mai obişnuit.” Când sunt doar diferenţe dialectale – şi câte asemenea diferenţe erau chiar în Italia! – nu poţi vorbi de “altă limbă”. Cel mult ai spune, cum spune Ovidiu despre greacă “puţini ştiu să grăiască în limba elinească, / Dar barbară şi-aceasta, în gura unui get”. Şi încă n-ai putea spune “puţini”, dacă ar fi dialect vorbit de geţii care “covârşesc pe greci”3.

Este evident, prin urmare, că o afirmaţie ca cea a pretinsei identităţi dintre latină (fie ea şi vulgară) şi tracă ori getă, lipsită de orice urmă de atestare istorică dar contrazisă de izvoare de mare autoritate4 nu se poate accepta nici măcar pe post de ipoteză.

Mihai-Andrei Aldea

1 După traducerea lui Teodor Naum, Publius Ovidius Naso – Scrisori din exil, Ed. Mondero, Bucureşti, 2000

2 nu ar fi putut scrie căci minciuna nu l-ar fi putut ajuta, ci din potrivă, i-ar fi făcut rău; de altfel, în poemul adresat lui Graecinus, el ia drept martor pentru adevărul descrierilor sale chiar pe fratele lui Graecinus, Flacus, ce fusese pro-pretor în Moesia – care includea atunci şi Sciţia Mică – şi care cunoştea bine regiunile pontice; este de altfel de remarcat că el îl ia drept martor pentru asprimea oamenilor şi a climei şi pentru renumele său cel bun, dar nici o clipă pentru diferenţa de limbă: aceasta era ştiută de toţi.

3 op. cit., p.110

4 am apelat doar la Ovidiu, dar sunt şi alte asemenea izvoare ce arată clar diferenţa categorică dintre latină şi tracă (de exemplu, Dicţionarul lui Hischios din Alexandria, care traduce în elină cuvintele scito-trace folosite în dramaturgie; în acest Dicţionar se pot constata fapte de limbă edificatoare pentru deosebirile dintre latină şi tracă)

Minciuna urii dintre Daci şi Romani. I. Bazele masonice

Mihai-Andrei Aldea14 comentarii

Această minciună a început ca o poveste romantică.
Era la modă, în Apusul Europei secolelor XVIII-XIX, să se înfăţişeze istorii tragice sau dramatice, de tip „Romeo şi Julieta”, eventual cu sfârşit fericit. Romane cavalereşti, dar şi alte asemenea producţii – inclusiv jurnalistice – se întreceau în asemenea poveşti. Eroi şi familii luptându-se între ele, pentru a întemeia apoi, peste ruine sau câmpuri de luptă, o nouă ţară, familie, cetate etc.
Învingători sau învinşi, eroii erau măreţi, sumbri, atrăgători, cutremurători şi, desigur, civilizatori…
Era o vreme a duelurilor, dramelor şi tragediilor, iar înfruntările dintre eroi erau privite ca o necesitate, ca un dat.

Pe acest fundal începe intelectualitatea masonică din Principatele Romane Dunărene – Moldova şi Muntenia – să preschimbe ideea naţională din ceea ce avea Poporul în ceva „potrivit vremurilor”.
Românii, după cum atestă străinii ce vizitează Ţările Române în acele timpuri, se ştiau urmaşii Legiunilor Creştine ale lui Constantin cel Mare, moştenitori ai Romaniei constantiniene, purtătorii Credinţei şi Civilizaţiei şi unicii păstrători ai statalităţii acesteia.
Intelectualitatea masonică, educată – a.k.a. îndoctrinată – după tipare apusene, fundamental rasiste, dispreţuia „bunul primitiv” (care, pentru ei, era aici Românul obişnuit); dispreţuia şi „Bizanţul”, cu toată ura şi neghiobia complexată a Papalităţii faţă de cei care nu se prăbuşiseră sub loviturile migratorilor, anulându-i astfel pretenţiile de superioritate şi dominaţie mondială.
Mai mult, o bună parte dintre cei legaţi de intelighenţia masonică mai avea o oarecare conştiinţă creştină (cea mai mare jignire ce se putea aduce de Român cuiva era „nu are niciun dumnezeu!”). Dar această oarecare conştiinţă creştină nu era legată de Ortodoxie – dispreţuită şi ea, rasist, ca „superstiţie populară” – ci de formele catolice şi protestante (socotite, aprioric, „mai înalte”, „superioare” etc.). Iar această optică religioasă nu putea înţelege Romania [Imperiul Roman] decât prin Roma Veche, excluzând categoric „Bizanţul” (şi, repetăm, şi Ortodoxia).
Dezbinarea practicată în ultimele veacuri de Papalitate între Românii din sud şi Românii din nord este preluată inconştient. Papalitatea ştia bine că toţi Românii, de la Marea Mediterană până la nord de Carpaţi, din Alpi şi până în Rusia ori Asia Mică, sunt un singur popor. Dar aplicând principiul divide et impera se purta faţă de fiecare comunitate românească mai mare ca şi cum aceasta ar fi singura existentă, o oază de latinitate unică şi însingurată (încercând să o convingă de faptul că se trage de la Roma Veche şi că trebuie să ţină religios de aceasta, că doar prin Papalitate scapă de însingurare).
Aceste idei domină gândirea intelectualităţii educată de institutori apuseni, ba chiar în internate şi şcoli de factură apuseană sau pur şi simplu occidentale (căci mulţi studiază – şi se îndoctrinează – în Vest).

Ca urmare, din tot ceea ce este românesc, intelectualitatea masonică alege doar anumite părţi, care îi convin.
Toţi Românii din afara Daciei sunt scoşi din istorie. Toţi străbunii Traco-Iliri, cu excepţia Daco-Geţilor, sunt şterşi. Sunt şterşi, de asemenea, Scito-Sarmaţii şi Galii. Complicau prea mult lucrurile! Pentru „prostime” era nevoie de o poveste simplă, romantică, de impact! Ceva de genul „Traian şi Decebal se bat, primul învinge, iar din iubirea lui pentru Dacia/Dochia apare Poporul Român”. Ceva pe linia romanelor cavalereşti şi de dragoste ale epocii! Simplu, romantic, emoţionant, înduioşător… mincinos…

zona-de-formare-a-neamului-romanesc

Faptul că existau din străvechime Români dincolo de hotarele Daciei este „explicat” printr-o „extindere” („migraţie”) a Românilor de-a lungul lanţurilor muntoase.
Că o asemenea „extindere” nu are nicio bază documentară sau arheologică pentru tot spaţiul dintre Nipru, Alpi şi Mediterană este lipsit de importanţă, nu? „Prostimea” o să creadă!
Faptul că Principatele Dunărene îşi au titulatura nobilă de principate de la faptul că Domnitorii Români erau ramuri ale familiilor împărăteşti de la Constantinopole este „uitat” mereu. Sau trecut ca „legendă”, „mit”, „credinţă populară” etc.
Încoronările împărăteşti ale Domnitorilor Români, chiar şi în vremea de maximă putere otomană asupra Munteniei şi Moldovei sunt „uitate” şi ele.
Uitaţi sunt Românii din Moravia sau vestul Marmaţiei, uitaţi sunt Românii de la Marea Adriatică sau din Epir etc., etc.
Şi dacă sunt amintiţi, originea lor este pentru mulţi o nedumerire, dacă nu este explicată, cum am zis, printr-o fantezistă „migraţie” românească.

Zadarnic atrage atenţia Mihai Eminescu asupra faptului că reducerea Românilor la Dacia este o operă ungurească şi austriacă, la care îşi dă apoi concursul şi propaganda rusească. Cine să-l asculte pe Eminescu? Este închis la casa de nebuni, asasinat şi transformat în „poetul tragic”, în „geniul pustiu” limitat la lumea fanteziei, literaturii, poeziei.

Pas cu pas ideologia romantică a tragediei care naşte Poporul Român prin confruntarea dintre Traian şi Decebal se impune în învăţământ ca adevăr unic.
Dar, trebuie să subliniem, în toată această ideologie (1) nu există niciun „dispreţ” faţă de Daci sau Decebal, dimpotrivă, sunt lăudaţi în cel mai înflăcărat stil romantic şi (2) nu există ideea vreunei uri între Daci şi Romani (cu atât mai puţin una „fundamentală”). Este, repetăm, o „tragedie romantică”, simplificatoare, falsificatoare. Un exemplu al „bunelor intenţii” care, lipsite de călăuzirea Adevărului, duc spre Iad… *

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

* În prezentarea noastră am subliniat tendinţele generale ale epocii şi ceea ce se impune naţional, ajungând să fie predat în manualele şcolare, să fie bază pentru discursurile oficiale etc. Faţă de sutele de mii de cărţi, broşuri şi periodice care prezintă ideologia amintită de noi, cazurile în care sunt prezentate şi alte teorii istorice sunt minoritare şi cu efect zero la nivel general. Deci fără a nega aceste excepţii, amintim că am prezentat regula, ideologia istorică ce s-a impus la nivel naţional.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă