Pentru că întreabă mulţi unde pot găsi/comanda cărţile din „Drumul spre Vozia”… Ei bine, pe magazin.drumul-spre-vozia.ro
Schimbarea la Faţă (6 August). Cuvântul Sfintelor Scripturi
Pentru că se apropie, repede, sărbătoarea cea mare a Schimbării la Faţă (6 August), vă dăruim din cuvântul Dumnezeieştilor Scripturi despre ceea ce s-a întâmplat atunci, în prima jumătate a secolului I, când Domnul nostru Iisus Christos s-a suit în Muntele Taborului… şi despre înţelesurile acestei luminoase zile
Psalmul 55
12 În mine sunt, Dumnezeule, făgăduinţele pe care le voi aduce laudei Tale,
13 Că ai izbăvit sufletul meu de la moarte, picioarele mele de alunecare, ca bine să plac înaintea lui Dumnezeu, în lumina celor vii.
Isaia, capitolul 33
17 Ochii tăi vor privi pe rege în toată frumuseţea lui şi o ţară îndepărtată vor vedea.
Isaia, capitolul 8
22 Apoi îşi vor întoarce privirea spre pământ şi iată că acolo va fi strâmtorare, întuneric şi scârbă şi nevoie! Dar noaptea va fi alungată!
23 Căci nu va mai fi întuneric pentru ţara care era în nevoie. În vremurile de dedemult el a supus pământul Zabulonului şi ţinutul lui Neftali; în vremurile cele de pe urmă el va acoperi de slavă calea mării, celălalt ţărm al Iordanului, Galileea neamurilor.
Isaia, capitolul 58
6 Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor.
7 Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine.
8 Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu.
9 Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire,
10 Dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei.
Evanghelia după Matei, capitolul 4
13 Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali,
14 Ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice:
15 „Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor;
16 Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit”.
Evanghelia după Matei, capitolul 17
1 Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte.
2 Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.
3 Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El.
4 Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una.
5 Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”.
6 Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte.
7 Şi Iisus S-a apropiat de ei, şi, atingându-i, le-a zis: Sculaţi-vă şi nu vă temeţi.
8 Şi, ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur.
9 Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi.
10 Şi ucenicii L-au întrebat, zicând: Pentru ce dar zic cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie?
11 Iar El, răspunzând, a zis: Ilie într-adevăr va veni şi va aşeza la loc toate.
12 Eu însă vă spun vouă că Ilie a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el câte au voit; aşa şi Fiul Omului va pătimi de la ei.
13 Atunci au înţeles ucenicii că Iisus le-a vorbit despre Ioan Botezătorul.
Evanghelia după Marcu, capitolul 9
1 Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere.
2 Şi după şase zile a luat Iisus cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte, pe ei singuri, şi S-a schimbat la faţă înaintea lor.
3 Şi veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe pământ înălbitorul.
4 Şi li s-a arătat Ilie împreună cu Moise şi vorbeau cu Iisus.
5 Şi răspunzând Petru, a zis lui Iisus: Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici; şi să facem trei colibe: Ţie una şi lui Moise una şi lui Ilie una.
6 Căci nu ştia ce să spună, fiindcă erau înspăimântaţi.
7 Şi s-a făcut un nor care îi umbrea, iar un glas din nor a venit zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultaţi.
8 Dar, deodată, privind ei împrejur, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Iisus, singur cu ei.
9 Şi coborându-se ei din munte, le-a poruncit ca nimănui să nu spună cele ce văzuseră, decât numai când Fiul Omului va învia din morţi.
10 Iar ei au ţinut cuvântul, întrebându-se între ei: Ce înseamnă a învia din morţi?
11 Şi L-au întrebat pe El, zicând: Pentru ce zic fariseii şi cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie?
12 Iar El le-a răspuns: Ilie, venind întâi, va aşeza iarăşi toate. Şi cum este scris despre Fiul Omului că va să pătimească multe şi să fie defăimat?
13 Dar vă zic vouă că Ilie a şi venit şi i-au făcut toate câte au voit, precum s-a scris despre el.
Evanghelia după Luca, capitolul 9
18 Şi când Se ruga El singur, erau cu El ucenicii, şi i-a întrebat, zicând: Cine zic mulţimile că sunt Eu?
19 Iar ei, răspunzând, au zis: Ioan Botezătorul, iar alţii Ilie, iar alţii că a înviat un prooroc din cei vechi.
20 Şi El le-a zis: Dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Iar Petru, răspunzând, a zis: Hristosul lui Dumnezeu.
21 Iar El, certându-i, le-a poruncit să nu spună nimănui aceasta,
22 Zicând că Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de către bătrâni şi de către arhierei şi de către cărturari şi să fie omorât, iar a treia zi să învieze.
23 Şi zicea către toţi: Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie;
24 Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul pentru Mine, acela îl va mântui.
25 Că ce foloseşte omului dacă va câştiga lumea toată, iar pe sine se va pierde sau se va păgubi?
26 Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri.
27 Cu adevărat însă spun vouă: Sunt unii, dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu.
28 Iar după cuvintele acestea, ca la opt zile, luând cu Sine pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov, S-a suit pe munte ca să Se roage.
29 Şi pe când se ruga El, chipul feţei Sale s-a făcut altul şi îmbrăcămintea Lui albă strălucind.
30 Şi iată doi bărbaţi vorbeau cu El, care erau Moise şi Ilie,
31 Şi care, arătându-se întru slavă, vorbeau despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim.
32 Iar Petru şi cei ce erau cu el erau îngreuiaţi de somn; şi deşteptându-se, au văzut slava Lui şi pe cei doi bărbaţi stând cu El.
33 Şi când s-au despărţit ei de El, Petru a zis către Iisus: Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie, neştiind ce spune.
34 Şi, pe când vorbea el acestea, s-a făcut un nor şi i-a umbrit; şi ei s-au spăimântat când au intrat în nor.
35 Şi glas s-a făcut din nor, zicând: Acesta este Fiul Meu cel ales, de acesta să ascultaţi!
36 Şi când a trecut glasul, S-a aflat Iisus singur. Şi ei au tăcut şi nimănui n-au spus nimic, în zilele acelea, din cele ce văzuseră.
Evanghelia după Ioan, capitolul 1
14 Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.
Evanghelia după Ioan, capitolul 8
12 Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.
Faptele Apostolilor, capitolul 7
55 Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu.
II Petru, capitolul 1
16 Pentru că noi v-am adus la cunoştinţă puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi venirea Lui, nu luându-ne după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri.
Apocalipsa, capitolul 21
10 Şi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu,
11 Având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era asemenea cu cea a pietrei de mare preţ, ca piatra de iaspis, limpede cum e cristalul.
23 Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul.
24 Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor.
Partajează asta:
Platoşa Sfântului Patrick ☘️
Rugăciunea cea mai vestită a Sfântului Patrick al Irlandei, preluată după minunata carte a Părintelui Vlad Benea, Vieţile Sfinţilor Ortodocşi din Apus. Sfinţii Insulelor Britanice
Platoşa Sfântului Patrick ☘️
Mă leg astăzi
Cu vârtutea cea mare a chemării Treimii
Cred în Treimea în Unime,
Făcătorul a toate.
Mă leg astăzi
Cu vârtutea Întrupării lui Hristos şi a Botezului Său,
Cu vârtutea Răstignirii Sale şi a Îngropării,
Cu vârtutea Învierii Sale şi a Înălţării,
Cu vârtutea Venirii Sale în Ziua Judecăţii.
Mă leg astăzi
Cu vârtutea dragostei serafimilor,
În ascultarea îngerilor,
În nădejdea învierii spre răsplată,
În rugăciunile Patriarhilor,
În prorociile Profeţilor,
În propovăduirea Apostolilor,
În credinţa Mărturisitorilor,
În nevinovăţia sfintelor fecioare,
În faptele oamenilor drepţi.
Mă leg astăzi
Cu puterea Cerului,
Cu lumina soarelui,
Cu strălucirea lunii,
Cu frumuseţea focului,
Cu scânteierea fulgerului,
Cu iuţimea vântului,
Cu adâncimea mării,
Cu trăinicia pământului,
Cu tăria pietrelor.
Mă leg astăzi
Pentru ca Puterea lui Dumnezeu să mă povăţuiască,
Tăria lui Dumnezeu să mă sprijinească,
Înţelepciunea lui Dumnezeu să mă înveţe,
Ochiul lui Dumnezeu să vegheze asupra mea,
Urechea lui Dumnezeu să mă audă,
Cuvântul lui Dumnezeu să-mi dea grai,
Mâna lui Dumnezeu să mă povăţuiască,
Calea lui Dumnezeu să rămână în faţa mea,
Scutul lui Dumnezeu să mă acopere,
Oastea lui Dumnezeu să mă apere,
Împotriva curselor diavolilor,
Împotriva ispitei patimilor,
Împotriva poftelor firii,
Împotriva tuturor celor ce gândesc să mă vatăme,
Fie ei aproape sau departe,
Fie ei mulţi sau puţini.
Chem astăzi toate aceste vârtuţi
Împotriva oricărei puteri vrăjmaşe şi fără de milă
Care ar putea să atace trupul şi sufletul meu,
Împotriva descântecelor proorocilor mincinoşi,
Împotriva legilor negre ale păgânătăţii,
Împotriva legilor mincinoase ale ereziei,
Împotriva înşelăciunilor idolatriei,
Împotriva vrăjilor femeilor, făurarilor sau druizilor,
Împotriva oricărei ştiinţe care leagă sufletul omului.
Christoase, apără-mă astăzi
De toată otrava, de foc,
De înec, de rană de moarte,
Ca să pot primi răsplată bogată.
Christos cu mine, Christos în faţa mea,
Christos în spatele meu, Christos înlăuntrul meu,
Christos dedesubtul meu, Christos deasupra mea,
Christos la dreapta mea, Christos la stânga mea,
Christos în cetate, Christos în căruţă, Christos în corabie,
Christos în inima tuturor celor care se gândesc la mine,
Christos în gura tuturor celor ce vorbesc cu mine,
Christos în fiecare ochi care mă vede,
Christos în fiecare ureche care mă aude.
Mă leg astăzi,
Cu vârtutea cea tare a chemării Treimii:
Cred în Treimea în Unime,
Făcătorul a toate.
Partajează asta:
Dacia. Definiţie şi hotare
Prin cuvântul Dacia se înţeleg mai multe lucruri. Nu ne vom opri acum la cele recente, fie ele moderne sau contemporane, ori chiar medievale – precum maşinile Dacia, reviste sau almanahuri denumite „Dacia”, proiecte politice, asociaţii etc. O să vorbim doar despre ceea ce înseamnă Dacia pentru Antichitatea europeană, după izvoarele existente. Pe scurt.
a. Dacia ca zonă etnică locuită majoritar de Daci.
Aceasta corespunde, conform izvoarelor istorice, spaţiului dintre Dunăre, Tisa şi Prut, cel mult Nistru.
Ramuri dacice ajung mult mai departe. În spaţiul celtic sau germanic, spre Nord şi Apus, enclave dacice sunt presărate în multe părţi ale Panoniei, în mai puţine din Noricum, dar încă apar, ici şi colo, până la izvoarele Dunării sau Vistula de Mijloc. Alte insule dacice sunt şi în sud, până în Dardania şi Tracia. Sub stăpânirea romană Daci ajung şi mai departe, în Iliria, Dalmaţia, Epir etc., ba chiar şi în Britania, Egipt sau Mesopotamia.
Dar, în toate aceste părţi, Dacii erau o minoritate. Nobilă şi valoroasă, de multe ori cu un rol istoric important, dar fără a transforma acele ţinuturi în spaţii dacice.
b. Dacia ca termen geografic.
Ptolemeu este cel mai citat în domeniu. Hotarele indicate de el ar fi Tisa, Dunărea şi Prutul sau Nistrul. Impreciziile ptolemaice au fost înlăturate cu timpul, iar din punct de vedere geografic prin Dacia se înţelegea mai ales pământul dintre Tisa, Dunăre şi Nistru. Iar prin Daci locuitorii acestuia (uneori precizaţi ca Sciţi sau de altă origine, ori dovediţi astfel arheologic). Desigur, faptul că cel puţin partea sudică a zonei dintre Prut şi Nistru era mereu socotită ca parte a Sciţiei Mari complica – şi complică – lucrurile. Ca şi faptul că Sciţia Mică – numită mai apoi Dicia sau Dobrogea – este inclusă de unii în zona geografică a Daciei (de care [zonă geografică] nu a aparţinut niciodată).
Harta lumii după Ptolemeu, cu Dacia în vestul Pontului Euxin
Dacia după Ptolemeu
c. Dacia lui Burebista.
Pe multe hărţi aceasta este înfăţişată între Dunărea de Mijloc şi Nistru, ba chiar şi dincolo de acesta, din Carpaţii Păduroşi în Haem (Munţii Hem sau Balcani). Dar în ce măsură s-a numit această ţară Dacia? În Decretul lui Acornion Burebista este înfăţişat ca cel mai mare dintre regii Traciei. Să fi fost acesta numele ţinuturilor stăpânite de Burebista sau cel de Dacia? Dat fiind că centrul stăpânirii lui – fie aflat în Muntenia, fie în Ţara Haţegului – era nord-dunărean, cel mai probabil era că, totuşi, Dacia era numele întinderilor peste care domnea Burebista. Din păcate nu mai avem o serie de izvoare istorice care ne-ar fi putut lămuri în această privinţă. Dar, întrucât este o mare probabilitate ca numele ţării să fi fost – în ciuda inscripţiei amintite – Dacia, iar acest nume este oricum folosit pentru regatul lui Burebista, o să-l folosim şi noi.
Dar care era hotarul acesteia?
Ei bine, în Vest Dunărea de Mijloc a fost hotarul, în Sud Tracia – regat clientelar roman. Hotarul dintre Dacia lui Burebista şi Tracia nu poate fi decât estimat astăzi, în lipsa unor mărturii clare. Deşi se ştie că Apollonia a fost sub stăpânirea lui Burebista, trecerea autorităţii sale dincolo de Munţii Hem (Balcani) în restul lungimii acestora este disputată. Se ştie că tribul Scordiscilor a fost supus de Burebista, deci este inclus în teritoriile aflate sub puterea sa.
Dacia sub Burebista (întindere maximă)
Mai neclar este hotarul de Nord şi Nord-Est. Olbia a ţinut de Burebista şi, după unele indicii, şi Bastarnii. Este însă neclară întinderea Regatului în celelalte părţi. Credem, totuşi, că harta propusă este foarte aproape de realitate.
d. Dacia lui Decebal.
Este al doilea stat denumit Dacia cunoscut în izvoare. Între Burebista şi Decebal avem regi daci, teritoriul dintre Dunăre şi Maramureşul de astăzi fiind împărţit în cel puţin patru regate, fără a socoti părţile din Moldova actuală, stăpânită de Sarmaţi, Bastarni, Carpiani şi Carpi.
Care este graniţa de apus a Daciei lui Decebal?
Harta hotarelor romane în Panonia şi vestul Daciei
În această hartă se observă cele patru valuri de apărare pe care Iazigii Metanaşti le-au ridicat, cu ajutorul inginerilor romani, înspre răsărit şi miazănoapte. Iazigii Metanaşti, Sarmaţi aşezaţi în estul Dunării de Mijloc, constituie un regat clientelar roman în secolul I d.Chr. Cu ajutorul romanilor aceşti Sarmaţi au construit un sistem de apărare complex, ale cărui urme se păstrează până astăzi. Şi care, fiind hotarul Regatului Iazig, ne arată şi hotarul de apus al Daciei lui Decebal.
Dacia sub Decebal (culoare galbenă)
Sarmaţii Roxolani şi Bastarnii (la origine Germani, dar cu puternice influenţe celtice şi sarmate) vor fi aliaţi cu Decebal. Nu erau sub stăpânirea lui. Nici Carpianii, Carpii, Costobocii, Dacii Mari (aflaţi la nord de Costoboci) nu au fost sub conducerea lui Decebal, nici nu s-au implicat în războaiele acestuia.
Prin urmare, acestea sunt hotarele Daciei lui Decebal.
e. Dacia Romană nord-dunăreană.
Traian a cucerit atât Dacia lui Decebal cât şi teritoriile Roxolanilor şi Bastarnilor. Aceştia se retrag spre nord şi est. Părţile dinspre Dunăre sunt alipite Moesiei, la fel cu celelalte teritorii ale Geţilor (Dacii de la Dunărea de Jos, conlocuitori cu Sciţii). Acestea sunt denumite şi ad Moesiam. Fostul regat al Daciei lui Decebal devine Dacia Traiană, o provincie romană sau, mai bine zis, un set de provincii romane.
După unii, partea de vest a Banatului a fost încorporată în Dacia Traiană. După alte date, a rămas parte a Regatului Iazigilor Metanaşti.
Frontiera dintre Carpaţi şi Nistru a variat foarte mult de-a lungul timpului.
În 273 d.Chr. Împăratul Aurelian retrage trupele din Dacia Traiană, pe care o lasă Goţilor prin tratatul prin care aceştia devin confederaţi ai Romaniei. Sub numele de Goţia, noul stat clientelar roman va stăpâni teritoriul dintre Dunărea de Mijloc şi Nistru, cu excepţia limesului dunărean – sub control roman direct.
În sudul Dunării este înfiinţată, de către acelaşi împărat, o nouă provincie Dacia. Sau, mai bine zis, un set de provincii romane. Dacia Aureliană cuprindea Dacia Ripensis (Dacia Malurilor, pentru că includea ţărmurile Dunării) şi Dacia Mediterranea (cea aflată mai la sud). În vremea Împăratului Diocleţian Dacia Ripensis avea capitala la Ratiaria (lângă Arciarul de astăzi, în Judeţul Vidin), iar Dacia Mediterranea la Serdica, vechea capitală a Traciei (astăzi Sofia, în Bulgaria).
Sfântul Împărat Constantin cel Mare, în urma încălcării de către Goţi a tratatului cu Romania, va elibera părţi din Dacia nord-dunăreană şi va readuce restul Goţiei sub ascultare. De asemenea, va construi chiar şi un pod peste Dunăre, mai mare decât cel al lui Traian, la Sucidava (azi Celei), făcând astfel o nouă legătură între cele două Dacii (Dacia Traiană, acum Constantiniană, şi Dacia Aureliană). Acelaşi împărat înfiinţează un noi limes roman, care pleacă de lângă Dunăre, în zona Drobetei, şi merge până la Nistru sau dincolo de el. O parte din acest limes constă într-un lung val de pământ, de-a lungul căruia erau castre apărate la nevoie de miliţiile populare (păstrate de Români până la începutul secolului XXI şi desfiinţate de regimul neocomunist al lui Ion Iliescu).
Dacia nord-dunăreană sub Sfântul Constantin cel Mare, cu Sarmaţia şi Goţia; Dacia Aureliană era inclusă în Iliricum
Administraţia romană la nordul Dunării există până în jurul anului 376, când invazia hună distruge şi Goţia, şi părţile din Dacia Traiană aflate sub stăpânire romană. Este, de altfel, şi epoca dispariţiei ultimelor menţiuni despre Dacii nord-dunăreni (Carpii, la anul 381, după Zosima). Romania păstrează doar o serie de cetăţi de pe ţărmul nordic al Dunării, cu întreruperi, în funcţie de creşterea şi descreşterea puterii Hunilor.
În sud însă, Dacia Aureliană continuă să existe neîntrerupt, ca provincie sau provincii şi dioceză a părţii de Răsărit a Romaniei. În anul 384 Dioceza Daciei este alipită pentru o vreme părţii de Apus, condusă de (la) Roma, iar în anul 395 revine la partea de Est, condusă de (la) Constantinopol.
Hunii conduşi de Atila sunt înfrânţi în 451, pe Câmpiile Catalaunice din Galia, de Generalul dobrogean Flavius Aetius (fiul lui Gaudenţiu din Durostor, care a fost Magistru al cavalerilor – Magister equitum). Acesta a ştiut să aducă alături de el şi pe Sarmaţii Alani (Ieşi), Gepizi şi Goţi, precum şi pe alţi Germani din zonă.
Curând Gepizi, ieşiţi de sub stăpânirea hună, vor prelua o mare parte din teritoriile controlate de aceasta, la concurenţă cu Ostrogoţii. Gepizii însă vor fi aproape mereu aliaţi ai Romanilor, spre deosebire de Ostrogoţi, care foederaţi 471 vor deveni apoi ostili.
Binecredinciosul Împărat Iustinian cel Mare va reface, pentru ultima dată, Provincia Dacia Traiană. Urmând modelul înaintaşilor săi Traian şi Constantin cel Mare, el va reface podurile de peste Dunăre, precum şi multe cetăţi şi castre de aici.
Undeva între 550 şi 567 invaziile migratorilor – Cutrigurii (înrudiţi cu Hunii), Sclavinii (Slavii) şi Avarii – marchează sfârşitul definitiv al Provinciei Dacia Traiană.
Din această clipă, Dacia rămâne în administraţia şi scriptele Romaniei – şi ale scriitorilor de limbă latină sau greacă – în una din următoarele variante:
– ca amintire a regatelor lui Burebista ori Decebal;
– ca amintire a vechii ţări a Dacilor;
– ca denumire geografică, după Dacia lui Ptolemeu (vezi mai sus, litera b.), dar desemnând mai totdeauna (de acum încolo) spaţiul dintre Tisa, Dunăre şi Nistru;
– pentru Dacia sud-dunăreană încă puţină vreme, şi aceasta fiind pierdută în faţa migratorilor.
Acestea sunt, pe scurt, înţelesurile cuvântului Dacia în Antichitate.
Mihai-Andrei Aldea
Partajează asta:
Uimitorul Decebal
Între figurile istorice ale Neamului Românesc Decebal este una cu neputinţă de confundat.
Gândirea romantică a secolului al XIX l-a investit pe Decebal cu funcţia de „Rege al Dacilor”, făcându-l unul dintre cei doi protagonişti ai aventurilor romaneşti din care s-a zis că a ieşit Poporul Român. Pe de altă parte, latiniştii extremişti ai Blajului au încercat să-l minimizeze. În sfârşit, nebunia comunistă l-a preluat şi prelucrat pe Decebal, încercând să-l transforme într-un prototip al lui Nicolae Ceauşescu (incidentul din 1968 cu Cehoslovacia şi U.R.S.S. fiind esenţial pentru acest proces). Iar nebunia neocomunistă a dus lucrurile mai departe, într-o ceaţă care persistă până astăzi.
Dincolo de toate ambiguităţile şi certurile, este absolut clar că Decebal a fost o figură ieşită din comun, chiar şi pentru Daci, care oricum erau neobişnuiţi. A fost un strateg de excepţie, un diplomat iscusit, un om de mare curaj. Şi un om pe care îl înţelegem încă prea puţin.
Prinşi de patima certurilor – şi de complexe supra-compensate violent – foarte puţini încearcă să-l înţeleagă sincer pe Decebal.
Nu voi încerca aici să lămuresc lucrurile sau să-i fac o biografie. Vreau doar să punctez câteva aspecte într-adevăr uimitoare din viaţa şi faptele acestui strămoş al nostru, al tuturor celor care suntem – sau ne zicem – Români.
Chip presupus a fi al lui Decebal; nu ştim dacă avea părul blond, castaniu, roşcat sau negru (primele trei sunt mai probabile), culoarea ochilor etc.
1. Deşi fals denumit de o literatură mai mult sau mai puţin istorică „Rege al Dacilor”, Decebal a fost, de fapt, Regele Daciei. Deosebirea între cele două nume este mai mare decât pare. Dacia cuprindea în întregime Oltenia şi Transilvania de astăzi, cea mai mare parte a Munteniei – dar fără părţile răsăritene, ca Bărăganul şi Brăila de azi – şi partea muntoasă a Banatului. Ceea ce astăzi numim Crişana, Maramureş, Satu Mare, Moldova etc. erau în afara stăpânirii lui Decebal. Dacii sud-dunăreni, de la cei din Sciţia Mică (Geţii) până la cei din apusul Moesiei ori din Dardania erau în Romania [a.k.a. Imperiul Roman]. La fel erau şi cei din Regatul Iazig – stat clientelar roman, întins între Dunărea de Mijloc şi linia Carpaţilor dinspre Tisa. În nord şi est erau Dacii Mari, Costobocii, Carpii şi Carpianii, Roxolanii şi Bastarnii, toţi independenţi. Dintre aceste grupări – confederaţii tribale războinice – s-au aliat cu Decebal în luptele sale cu Traian doar Roxolanii (Sarmaţi) şi Bastarnii (germano-celto-sarmatici). Celelalte grupări, deşi predominant dacice, nu s-au aliat cu Decebal şi nu s-au implicat în luptele sale. Prin comparaţie, vedem că teritoriul Daciei lui Decebal – şi populaţia lui – au fost cel mult jumătate din teritoriul pe care trăiau Dacii – şi cel mult jumătate din populaţia dacică. Ceea ce duce la constatarea că Decebal a fost rege al Daciei, dar nu „al Dacilor”. O deosebire uimitoare la prima vedere, dată de deosebirea dintre întinderea Daciei lui Decebal şi cea a triburilor dacice.
2. Decebal a fost un rege dac, dar şi un rege roman! Şocant? Ei bine, faptul că Decebal a fost un rege dac este limpede şi este repetat de mii de ori, pretutindeni. Mai rar – şi doar în lucrări de specialitate – se aminteşte faptul că Decebal a fost şi un rege roman! Şi totuşi, a fost, chiar de două ori, dacă putem spune aşa. Pe de-o parte, atunci când Decebal urcă pe tron Dacia era deja stat clientelar roman (statut căpătat cu cca. 20 de ani înainte de războaiele dintre Decebal şi Traian). Ca urmare şi Dacia era parte confederată a Romaniei, asemenea fostului Regat al Traciei, stat clientelar roman, asemenea altor state clientelare romane – precum au fost Egiptul, Pontul sau Bosforul Cimerian (Crimeea, Taurida şi Azovul). Decebal fiind astfel şi un rege roman. Mai mult, după primul său război cu Traian, înfrânt, Decebal vine şi cere pacea (Dio Cassius afirmă că ar fi îngenunchiat, Columna îi arată în genunchi pe ceilalţi tarabostes, Decebal fiind în picioare în spatele lor). Ei bine, Traian nu doar că îi acordă pacea, dar îi reacordă titlul de rege – pierdut, de iure, din punct de vedere roman, atunci când pornise la luptă împotriva propriilor aliaţi, Romanii. Titlu pe care, desigur, Decebal îl va păstra doar până la noul război pe care îl va începe împotriva Împăratului Traian. Dar dincolo de acest fapt, este evident că dacă Decebal a fost în mod clar un rege dac, a fost, la fel de clar, şi un rege roman.
Câteva regate clientelare romane din zona Mării Negre; merită observat că toate au (şi) origine tracică.
3. Decebal a construit o mulţime de cetăţi în înţelesul, să-i zicem, „modern” al cuvântului (modern pentru acea vreme). Fortificaţiile dacice sunt, până la Decebal, în imensa majoritate bazate pe tehnici străvechi de fortificare: palisade, valuri de pământ, şanţuri de apărare. Toate făcute cu o extrem de inteligentă folosire a terenului, chiar şi pantele mici fiind bine valorificate. Însă Decebal construieşte o adevărată reţea de cetăţi cu ziduri din piatră, puternice, destinate unei rezistenţe admirabile în faţa oricărei armate. Pentru Romanii conduşi de Traian situaţia a fost unică, niciodată în istorie nemaiexistând o asemenea situaţie de război, în care legiunile să fie nevoite să înainteze printre munţi apăraţi de şiruri de cetăţi şi alte fortificaţii. Ce este paradoxal – sau, poate, la 2.000 de ani de la evenimente, chiar hazliu – e faptul că aceste cetăţi şi întărituri dacice au fost realizate şi cu sprijinul direct al Romanilor. Care au dat bani şi ingineri Daciei, ca stat clientelar roman, spre a-şi întări apărarea în faţa vecinilor.
Ce este straniu aici? Ei bine, faptul că aceste fortificaţii moderne sunt realizate de Decebal strict în jurul centrului politic (şi religios, se pare) al Daciei!
Logica ar fi cerut aşezarea lor în primul rând pe frontiere. Deşi există şi asemenea cetăţi, ele sunt rare şi, comparativ cu cele din Ţara Haţegului, slabe. Altfel spus, resurse uriaşe au fost cheltuite strict pentru fortificarea zonei centrale, în vreme ce apărarea ţării a fost neglijată, provinciile fiind practic deschise oricărui atac duşman.
4. Poate să pară uluitor pentru mulţi, dar Decebal este cel care începe luptele cu Romania. De fapt şi luptele anterioare dintre Daci şi Romani sunt începute tot de primii, care atacă şi jefuiesc populaţia din Romania (în zonele respective, covârşitor de origine… dacică). După restabilirea păcii şi regimul extrem de favorabil de regat clientelar roman – care aducea Daciei avantaje comerciale foarte mari, plus bani, ingineri, instructori militari etc. – atacurile lui Decebal la sudul Dunării sunt neaşteptate şi greu de înţeles.
S-au încercat în epoca modernă tot felul de explicaţii romantice sau aşa-zis patriotice, care să dea logică încălcării tratatului dintre Dacia şi Romania de către Decebal. Unele dintre ele se contrazic masiv cu cerinţele strategice elementare (a se vedea punctul 5. de mai jos). Altele pur şi simplu ţin de literatură. Adevărul adevărat este că nu ştim de ce a făcut Decebal această mişcare, de ce a ignorat cerinţele strategice pe care le notăm mai jos şi de ce a făcut ceea ce amintim la punctele 6. şi 7. Putem specula pe temă, dar până la noi descoperiri – dacă vor fi – suntem încă pe terenul întrebărilor. Poate cartea lui Traian despre războaiele cu Dacii, dacă va fi recuperată cumva, să ne lămurească…
5. Primind bani, ingineri şi chiar instructori militari de la Romania – pe lângă acei militari şi ingineri veniţi la chemarea lui Decebal, care le-a oferit condiţii foarte bune – Regele Daciei ar fi avut şi posibilitatea, şi interesul strategic, de a-şi creşte ţara şi puterea prin încorporarea altor regiuni dacice. Ideea – şi aplicarea ei – nu ar fi fost ceva nou, de altfel. Burebista făcuse acest lucru cu mult succes.
Logica strategică ar fi cerut ca Decebal să lucreze – şi să lupte – la aducerea sub conducerea sa a Costobocilor, Carpilor, Carpienilor, Trageţilor etc. În secolele II-IV se va vedea puterea unora dintre aceste triburi în luptele cu Romania (ce-i drept, adesea sub conducerea germanică a Goţilor). Folosind sursele pe care le avea, ar fi putut cu uşurinţă să se extindă până la Nistru şi chiar dincolo de el.
Ca să înţelegem mai bine acestă logică, este de ajuns să calculăm o suprafaţă dublă a Daciei – prin incorporarea acestor triburi dacice, daco-sarmate, germano-celto-sarmate etc. – şi o armată dacică dublă. Concluzia evidentă este că biruinţele lui Traian, atât de greu obţinute, ar fi fost categoric imposibile. În cel mai rău caz pentru Decebal, frontiera ar fi rămas pentru multă vreme pe Dunăre.
Altfel spus, Decebal a renunţat la sursele de bani, inteligenţă şi tehnologie romană, intrând în luptă împotriva propriului aliat. Ori chiar dacă voia, indiferent din ce cauză, să poarte acest război, logic ar fi fost să îl facă în clipa în care ar fi adunat maximum de forţă posibil. Pentru că mulţi merg pe gândirea naţională (patriotică sau naţionalistă, dacă vreţi), care, totuşi, nu prea exista pe atunci, ar fi fost – după aceasta – necesar să adune măcar sub conducerea sa pe toţi Dacii cât de cât semnificativi din afara Romaniei. (Adică, aşa cum am amintit, măcar pe Costoboci, Carpi şi Carpieni, dacă nu şi pe Tirageţi şi Dacii Mari…)
În locul acestei unificări ce constituia o cerinţă strategică elementară înaintea unui război cu un adversar de talia Romaniei, Decebal practică fortificarea centrului ţării după care declanşează războiul. O alegere uimitoare, ale cărei motive nu le cunoaştem.
6. După ce este înfrânt de Traian şi, aflat în mâna acestuia, îşi primeşte nu doar viaţa, ci şi regatul, Decebal reia exact aceeaşi politică din trecut. Inteligenţa tactică a lui Decebal în luptele cu Romanii este binecunoscută. Este limpede că ar fi trebuit să-şi dea seama că o politică inteligentă, o strategie eficientă, ar fi însemnat să aplice – măcar acum – politicile descrise la punctul 5. Adică să fi ridicat fortificaţii pe frontierele din miazănoapte şi răsărit, să fi încercat alipirea la Dacia a triburilor de acolo etc. Slăbirea puternică a Bastarnilor şi Roxolanilor în urma războiului ar fi ajutat mult la integrarea lor în Regatul Daciei. Ceea ce ar fi putut fi bine justificat în faţa Romei („pacificarea frontierelor”) şi ar fi constituit o bază puternică în extinderea spre nord şi est. Mai mult, această extindere ar fi permis şi pregătirea discretă a unui noi centru regal – în zona Bistriţei de astăzi, de pildă – astfel încât conducerea Daciei să iasă, într-un nou război, de sub ameninţarea trupelor romane din Banat şi Oltenia.
7. În sfârşit, mai mult decât uimitoare este situaţia tezaurului lui Decebal. S-a discutat mult despre valoarea acestui tezaur. Un minimum acceptat este de 165 tone de aur şi 330 tone de argint. Întrebarea de bun simţ este: de ce a stat Decebal pe o asemenea comoară, în loc să o folosească în război?
Am amintit mai sus de faptul că Dacii Mari, Costobocii şi Carpii – fără a mai vorbi despre alte triburi mai mici – nu au intrat în război, nici de partea lui Decebal, nici de partea lui Traian. Este limpede că aurul şi argintul lui Decebal i-ar fi convins să intre în luptă, iar intervenţia lor ar fi putut fi hotărâtoare. Cantităţile respective, gigantice, ar fi ajuns nu doar pentru aducerea în război a Dacilor amintiţi, dar şi a Germanicilor şi Sarmaţilor din alte părţi.
Altfel spus, Decebal a avut la îndemână o unealtă hotărâtoare pentru a câştiga războiul, dar nu a folosit-o. De ce?
Una dintre explicaţiile propuse este aceea că preoţii Dacilor aveau controlul comorii şi au refuzat cheltuirea ei, fie din motive religioase, fie dintr-un conflict cu Decebal. Este evidentă lipsa de logică a acestei explicaţii, dat fiind că şi de ar fi fost a preoţilor acea comoară, ştiau şi ei foarte bine că odată ajunsă la Romani aveau să o piardă în întregime.
Ca urmare, pricina păstrării acestui tezaur în plin război pe viaţă şi pe moarte este, de fapt, o uimitoare taină.
Aceste şapte aspecte uimitoare din viaţa şi faptele marelui Rege Decebal sunt, până la urmă, doar o parte din multele întrebări încă fără răspuns pe care le avem în faţa acestei figuri excepţionale.
Încercările unora de a-l privi/trata/descrie pe Decebal ca pe un oarecare – eventual ca pe un „regişor barbar” – sunt, în faţa realităţii atestate la nivel absolut (arheologic şi documentar) cel puţin ridicole. Războaiele dintre Traian şi Decebal au fost evenimente istorice excepţionale. Obişnuite să lupte cu „barbarii” totdeauna într-o inferioritate numerică foarte mare – o proporţie de 1:3 era ceva comun -, legiunile romane au folosit în cazul Daciei lui Decebal o concentrare de forţe unică. De asemenea, nu există alt caz în care trupele romane să fi avut de înfruntat o asemenea structură şi densitate de cetăţi şi fortificaţii – pe deasupra într-un ţinut muntos şi păduros, extrem de avantajos pentru apărători şi de dezavantajos pentru atacatori. „Simpla” – de fapt, uimitoarea – realizare a acestui sistem de cetăţi şi fortificaţii scoate categoric figura lui Decebal din rândul „conducătorilor barbari obişnuiţi”, ridicându-l, credem noi, cel puţin la acelaşi nivel cu un Hanibal, ori evident mai sus decât un Vercingetorix (înfrânt şi mort după prima confruntare serioasă cu Cezar). Aşezându-l, adică, în rândul figurilor excepţionale pentru Istoria lumii, nu doar a noastră.
Ne ferim de orice încercare de a răspunde la întrebările ridicate. Rostul rândurilor noastre nu este aceea de a „zdrobi corola de minuni a lumii”, ci de a trezi întrebări, curiozităţi, dragostea de Istorie… dar mai ales dorinţa cititorilor noştri de a-i cunoaşte pe Străbuni, cu toate ale lor: bune, rele, obişnuite, uimitoare, tainice…
Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 