Ciprian Voicilă despre „Drumul spre Vozia” (I)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

S-a spus despre Drumul spre Vozia că ar fi un roman fantasy românesc. De ce și în ce fel este un roman fantasy, au demonstrat-o magistral cei inițiați în tainele acestui (nou) gen literar. Pentru mine, Drumul spre Vozia este un basm – arhaic și modern totodată. Un basm despre sufletul neamului românesc. Scris după toate regulile basmului clasic – reliefate, printre alții, de un Vladimir I. Propp.

Parcurgându-l febril (fiindcă acțiunea celor 3 eroi – Dan, Mitu și Surdu – te prinde în mrejele ei chiar de la primele pagini), cititorul reînvie în sufletul său, prin mijlocirea autorului-oficiant – arhetipurile care definesc spiritul nostru românesc. Așa se face că eroii sunt însoțiți și ajutați pe drumul lor spre Vozia, atunci când este nevoie, de o întreagă galerie de personaje care au fost chemate să participe la acțiune – fiindcă, poate, lâncezeau de prea multă vreme, nebăgate în seamă, între copertele prăfuite ale antologiilor de folclor: Iele („făpturi ale altui tărâm, legate, într-un fel, de acesta în care trăim noi”, cum le caracterizează autorul într-un alt text), Urieși, Strigi, Pitici (mai ales cei blânzi, blajinii), Balauri, Bouri, Cerbi, Unicorni…
Drumul Trecătorii, Pădurea cea Mare, Turnul Morții, Castelul Negurilor sunt puncte fixe, topos-uri într-un scenariu inițiatic la care participă eroii, dar și cititorul. De pildă, drumul – în etnologia riturilor de trecere- semnifică părăsirea lumii cunoscute și ordonate, de obicei a satului (care avea și un centru și care era perceput de locuitorii săi ca un adevărat Centru al întregului cosmos – în care erau integrate simbolic lumea cerească, lumea terestră și cea infernală) și pătrunderea într-un teritoriu necunoscut, primejdios, sălbatic, lipsit de repere care ar te-ar putea ajuta să te orientezi cât de cât.

Pădurea este un loc al primejdiilor de tot felul (ea te poate face și să îți pierzi chipul omenesc- „poate că Pădurea cea Mare îi sălbăticise”, citim, în treacăt, la finele acestui prim volum), dar și locul în care se desfășurau, în mod tradițional, inițierile. În cadrul lor, parcurgând stadiile unui anumit rit de inițiere, foștii băieți deveneau, dintr-odată, bărbați în toată puterea cuvântului. Adică oameni responsabili, capabili să se jertfească pentru casa, familia, comunitatea în sânul căreia văzuseră lumina zilei. Plecați în călătoria prefigurată de basm, cei trei eroi centrali – cot la cot cu un al patrulea, cititorul, [care, fie vorba între noi, stă cu sufletul la gură pentru soarta celor trei eroi, nădăjduiește pentru ei într-un ajutor nesperat, o urăște de moarte pe vrăjitoarea Enga, ar distruge cu mâna lui dacă i-ar sta în puteri fluierele celor 9 blesteme și câte și mai câte nu mai pătimește pe parcursul lecturii!], vor avea numai de câștigat: în ciuda primejdiilor și a suferinței care îi așteaptă, eroii se vor realiza pe ei înșiși ca eroi de la o pagină la alta.

Ce va câștiga, însă, cititorul? Dincolo de plăcerea directă a lecturii, se va bucura să descopere un univers românesc descris minuțios de autor. Se va încânta, din preaplin, și de un grai românesc pe care fiecare dintre noi ar trebui să ni-l însușim (notele de subsol presărate de părintele Mihai-Andrei Aldea de-a lungul textului ne vor ajuta în acest sens). Negreșit „făptură” „fire”, „zare” exprimă mult mai mult din complexitatea și taina creației lui Dumnezeu decât „natură”, „esență” sau „orizont”. Iar „zănatic” are un substrat poetic, inocent pe care cuvântul „nebun” nu îl posedă. Din această perspectivă, a raportului dintre fond și formă, Drumul spre Vozia este o lume românească descrisă, povestită meșteșugit, „turnată” cu artă într-o limbă românească. Deși aparent secundară, înclin să cred că aceasta este, în fapt, o miză importantă a cărții, un pariu câștigat de autor. Câte volume de așa-zise povești nu au inundat în ultimii ani piața de carte și care, în realitate, nu au nicio legătură cu povestea – nici prin logica intrinsecă narațiunii, nici prin compoziția personajelor și cu atât mai puțin prin cuvintele puse în mișcare?!

Basmele au și o importantă dimensiune morală, etică. Basmul edifică. Tinerii care vor citi trilogia Drumului spre Vozia vor învăța, pe parcursul acțiunii romanului, o mulțime de lucruri despre valorile neamului românesc: spiritul de jertfă, dragostea neîntinată, vitejia, comuniunea sufletească (de pildă, sub amenințarea Nălucilor, Dan, Mitu și Surdul, devin una printr-o șoaptă: Vom birui!) cinstea, nădejdea în schimbarea sorților, lăsarea în voia lui Dumnezeu și, mai cu seamă, despre puterea lăuntrică pe care ți-o conferă credința în dumnezeiasca Sa purtare de grijă. Învățături care le vor fi utile pe parcursul drumului propriu, în povestea vieții lor. În vremurile noastre de pe urmă, în sfera publică eroicul – ca dimensiune umană și ca ideal existențial – este cu totul ignorat. Valoarea idolatrizată de lumea noastră pragmatică, hedonistă și consumeristă este, evident, aceea a utilității. A deprinderii de a vâna în orice situație un maxim de profit, cu un minim de costuri. De a căuta cu obstinație plăcerea și de a evita, cu orice preț, orice formă de suferință. Înclin să cred că un alt merit al cărții este acela că trezește în sufletul cititorului interesul pentru eroic sau chiar râvna de a păși pe urmele eroilor zugrăviți între paginile ei. Oricine decide să facă întotdeauna binele, în ciuda adversităților îndurate, în dezacord cu interesul și logica lumii noastre cotidiene căzute este, într-un anumit fel, un erou.

Cartea de față (în toate cele trei întruchipări ale ei) ne reînvață valoarea suferinței asumate, măreția jertfei pentru un ideal. O credință străveche, românească, spune că duhurile necurate nu se apropie de acea casă în care se obișnuiește să se depene povești. Îndrăznesc să spun că tinerii care vor citi această trilogie vor fi mult mai greu de manipulat. Într-un fel, vor fi păziți de duhul înstrăinării de neam și de cultură, de alienarea provocată de uitarea propriilor rădăcini. Cine pășește pe Drumul spre Vozia ajunge să spere, după o vreme, un singur lucru: uimindu-se de priveliștile care i se deschid privirii, nădăjduiește să fie un drum fără de capăt. Fie ca fascinanta călătorie în care am pornit acum să nu cunoască sfârșitul!

Ciprian Voicilă

O mărturie despre Românii din Florina, Macedonia, din Tesalia şi alte ţinuturi sudice

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

„… îl întrebai ce sate române se află în jurul acelui sat [Forina].
La aceste vorbe hangiul clătină din cap şi se gândi, apoi zise, cu oarecare mirare:
– Care sunt pădurile locuite de vânat? Totuna este! Toate satele sunt locuite de Români. Dar în unele sate sunt şi Bulgari, în altele şi Albanezi; de mă întrebai astfel în ţara grecească, aş fi răspuns aesta, aela; de mă întrebai în Tesalia, aş fi zis: ţinutul aesta, ţinutul aela sunt tot Români. De la Vlaco-Livada la Bolianu şi Vlaco-Iani şi până la Poiana şi Vlaco, treci tot printre Români, ca printr-o pădure. Dar poci să-ţi spui sate cu sutele până la Atena, care au numiri româneşti ca cele ce am zis: Duminica, Geogiţa, Cărpeniş, Vălemisti, Flamuristi, Creţianu… Prin Tesalia, dar prin Macedonia!

Toate aceste pretenţiuni îmi răspundeau foarte mult la dorinţele mele, dar trebuia a cerceta lucrurile prin mine însumi. Mă decisei, odată la Monastir, a pleca în toate satele cu oameni de acolo şi a constata adevărul asupra acestui lucru. Însă pe atât cât văzusem prin mine însumi, era destul ca să crez că acest popor român nu poate să piară. Îmi era destul ca să mă mir cum atâţi călători au trecut printr-o ţară de Români şi nu i-au văzut, nu i-au auzit, sau i-au luat de Greci, Albanezi, Bulgari. În ziua următoare plecai către Monastir.”

Dimitrie Bolintineanu (în Clătorii. Florina; 1858)

Cele mai multe dintre aceste sate de Români astăzi sunt grecizate. Nu doar că au fost aşezaţi acolo Grecii aduşi din Turcia în vremea dintre primele două războaie mondiale, însă Statul grecesc a impus ca singură limbă şi etnie în Grecia pe cea grecească, interzicând oricare alta. La deznaţionalizarea ne-grecilor – Români, Bulgari, Albanezi – au lucrat mulţi clerci şi călugări etnofiletişti Greci (şi lucrează, unii, şi astăzi). Printre altele, ei s-au străduit din răsputeri să-i convingă pe Românii din Macedonia, Albania şi Grecia, asemenea Ruşilor şi Ucraineenilor pe Românii din nordul Mării Negre şi Moldova, că ar fi altceva decât ceilalţi Români; şi mai ales că sunt străini de Românii din România, care chiar ar fi primejdie pentru ei, în timp ce Grecii (respectiv Ruşii sau Ucraineenii) le sunt ocrotitori şi binefăcători… 

O amintire despre strigoi la Românii Macedoneni

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

„Românii Macedoneni [din Florina şi împrejurimi n.n.] cred că un om ce a fost călcător de jurământ nu putrezeşte. Găsind un mort neputred, vin preoţii de-i citesc şi îl dezleagă. Ei cred încă [şi n.n.] în strigoi, vârcolaci, pricolici, în care credeau cei vechi şi chiar Românii din Principate, şi într-o mulţime de alte spirite binefăcătoare şi răufăcătoare – zâne, iele, zburători, nagode [monştri, fiare stranii n.n.], din care unele cu aceleaşi nume ca al noi [în Principate n.n.], altele schimbate.

Când cineva este lânced într-o familie, o rudă moartă, făcută strigoi din cauza păcatelor, se recunoaşte din aceasta că o persoană din familia lui cade lâncedă; el începe a suge viaţa familiei sale de mai înainte. Atunci preoţii citesc la mormântul mortului strigoi.”

Dimitrie Bolintineanu (în Clătorii. Florina, 1858)

A se vedea şi cartea „… şi la sfârşit a mai rămas coşmarul”, de Oliviu Crâznic (până la sfârşitul deplin!). 

Între Ţară şi Stat (I)

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Aceasta este Ţara mea…

Ce este o ţară?
DEX-ul are, încă, o definiţie, din păcate, comunistoidă:
„I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat; p. ext. stat.”
Această „definiţie” este, în fapt, cu totul străină atât adevăratei culturi româneşti, cât şi istoriei şi limbii române. Este o ideologizată preluare a unui concept străin, impus prin instrumente lingvistice – şi nu numai – spre a înlocui ţara aşa cum o au, o ştiu şi o trăiesc Românii de mii de ani încoace.

Totuşi o scurtă întâlnire cu adevărul este de ajuns pentru a arăta şubrezenia unei astfel de „definiri”.
Au fost, şi sunt, Ţara Maramureşului, Ţara Tigheciului, Ţara Zarandului, Ţara Loviştei, Ţara Luanei şi nenumărate alte ţări româneşti. Care nu intră în stearpa definiţie dată de DEX.
Dar, va spune cineva, se potrivesc sinonimelor (ha!) date tocmai la punctul 3. din definiţiile DEX-ului, adică la „Regiune, ținut, teritoriu”. Fals! În Ţara Maramureşului, de pildă – însă şi în multe alte asemenea ţări româneşti – intră mai multe ţinuturi, unele foarte deosebite între ele, de la obcine la câmplunguri, de la munţi la câmpii. La fel, de pildă, Ţara Făgăraşului, care are şi Alpii Carpatici, dar şi dealuri, podişuri, văi de mai multe feluri, toate acestea construind ţinuturi cu o personalitate clară, distinctă. Deci, nici vorbă să fie o sinonimie adevărată între ţară şi „Regiune, ținut, teritoriu”, aşa cum se pretinde în instrumentul lingvistic amintit. 

Către sfârşitul definiţiilor din DEX pentru cuvântul ţară încep să apară şi bucăţile de înţeles din care, de fapt, se poate reconstrui Ţara aşa cum este ea simţită şi trăită de Români dintotdeauna.
Zice DEX-ul:
„4. Locul în care s-a născut sau trăiește cineva; patrie. 5. (În opoziție cu oraș) Mediu rural, sat. ◊ Loc. adj. De(sau de la) țară = de la sat; rural.
II. 1. Locuitorii unei țări (I 1); popor; națiune; p. ext. oameni, lume. ◊ Expr. A afla târgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict cu toată lumea. 2. (Înv.) Populație de la sate; țărănime.”

Pentru că, da, Ţara este patrie, şi baştină, şi moşie, este şi oamenii patriei, adică băştinaşii, cei ce sunt moştenitorii vechilor oameni ai patriei şi ai pământului ce a fost şi este moşia neamului.
Despărţirea între oamenii pământului şi pământul oamenilor pe care o adaugă DEX-ul definiţiei comuniste iniţiale este TOTAL STRĂINĂ Românilor, sufletului românesc, trăirii româneşti.
Până şi păruta separare între oraş şi ţărănime sau „mediul rural” are o bază străveche, profundă, complexă: Senatus Populusque Romanum , străvechea denumire a Terra Romanorum, a Ţării Romanilor. Pentru că Senatul Şi Poporul Roman erau Ţara Romanilor împreună, şi nu separat. La începuturi oraşul fiind unul singur, iar mai apoi oraşul fiind miezul ţării, locul în care se împlinea unitatea ţării în toate cele care cereau o unitate centralizată, o conducere centralizată. Conducătorii şi Poporul alcătuiau împreună Neamul, iar alături de pământul străbun erau Ţara.

Dat fiind că DEX-ul trebuie să fie un dicţionar explicativ al limbii române – şi nu al unor limbi şi ideologii străine – definiţia ar fi trebuit să fie, prin urmare, cea românească. Iar la Români ţara ca stat vine mult în urma înţelesului primordial.
Ţara este fiinţa pe care o alcătuiesc pământul şi oamenii pământului uniţi în gândire, cuvânt şi faptă, atât între ei cât şi cu cei dinaintea lor şi cu tot ceea ce are pământul străbun.

Da, ştim că această definiţie poate să pară neobişnuită sau ciudată celor de astăzi, înstrăinaţi de vechile trăiri omeneşti, aşezaţi într-o uscăciune în care spiritualitatea există mai mult ca teorie literară sau cinematografică. Pentru această uscăciune este nu doar neaşteptat, ci chiar îngrijorător să spui, ori să gândeşti, că ţara este o fiinţă… Deşi, dacă ne gândim bine la această noţiune românească veche, dacă pătrundem structura complexă care uneşte oameni, pământ, ape, iarbă, trestie, pădure, nori, cer şi toate câte mai cuprinde o ţară, ne dăm seama că a exclude sau marginaliza viul este aberant. O ţară moartă – căci asta este o ţară care nu este vie! – e, până la urmă, o ţară care nu există. Se poate închipui, desigur, pentru o scurtă vreme, o ţară cu totul pustiită, astfel încât să fie, pentru o scurtă vreme, o ţară moartă. Dar apoi va fi recucerită de viaţă! Şi va avea din nou ierburi, sau alte vegetale, insecte şi păsări sau alte vietăţi, oameni… Şi astfel chiar şi acea ţară pustiită sau moartă va redeveni fiinţa pe care o alcătuiesc pământul şi oamenii pământului uniţi în gândire, cuvânt şi faptă, atât între ei cât şi cu cei dinaintea lor şi cu tot ceea ce are pământul străbun.

Desigur, au intrat în limba română modernă şi contemporană noi înţelesuri, străine, ale cuvântului ţară. Înţelesuri venite din mai mult sau mai puţin potrivite traduceri ale unor cuvinte din altă limbă; împropriate, oricât de greşite ar fi fost, prin obişnuitele mecanisme de stat…
Însă chiar înţelegând şi primind nevoia unor asemenea adăugiri (îmbogăţiri?), a păstra şi a duce mai departe ceea ce este românesc e cea dintâi grijă a oricărui Român. Şi cu atât mai mult atunci când este vorba despre lucruri ce ţin de miezul Românimii, de ceea ce ne face să fim ceea ce suntem.
Iar ţara, în înţelesul ei adevărat, este o parte foarte mare din ceea ce suntem!
Tocmai pentru că
Ţara este fiinţa pe care o alcătuiesc pământul şi oamenii pământului uniţi în gândire, cuvânt şi faptă, atât între ei cât şi cu cei dinaintea lor şi cu tot ceea ce are pământul străbun.

O ţară poate (poate!) să fie şi stat, dar nu este nevoie să fie. Ba chiar se poate întâmpla ca o ţară să fie împărţită între mai multe state… (Pentru Românii Timocani Ţara Timocului este una, chiar dacă este împărţită între Serbia şi Bulgaria.)
Mai mult, felul de a fi al statului se poate schimba în vremuirea vremilor, deşi ţara este aceeaşi.
Dar despre ceea ce este statul şi legăturile – bune sau rele – dintre acesta şi ţară, în numărul viitor…

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Matematică, Dumnezeu, om

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Am iubit mereu matematica.
Ce-i drept, de multe ori nu m-am înţeles nici cu manualele, nici cu programa şcolară. S-a întâmplat chiar să nu mă pot înţelege cu unii profesori de matematică, deşi am întâlnit foarte mulţi cu o gândire deschisă, cu o profunzime şi o capacitate de înţelegere pe care nu le pot numi decât minunate.
Dar am iubit mereu matematica. Şi am găsit-o în tot ceea ce există, de la minunile fractalice ale existenţei până la cele ale crugurilor aceleiaşi existenţe.
Matematica se regăseşte în toate fundamentele lumii.

În mişcarea aştrilor sau în creşterea ierbii, în lumini, umbre şi unde, în tot ceea ce există.
Matematica este mărturia unei armonii fără de care nimic nu poate exista, a unei rânduieli fundamentale.
Erorile ce apar în calculele umane ţin totdeauna de ignorarea – voită sau nu – a unor factori, de respectarea sau nu a anumitor valori. Pe măsură ce creşte cunoaşterea factorilor implicaţi factorul de eroare scade tot mai mult, putând ajunge la zero. Ceea ce arată din nou armonia matematică sau rigurozitatea şi complexitatea matematică a Universului.

O lume fără matematică este o lume haotică.
O lume cu matematică – oricât de complexă ar fi aceasta şi oricât de greu de înţeles – este o lume în care există o ordine, o rânduială, un rost.
Adică Dumnezeu. 

Este ilogic să pretinzi că s-a pus o ordine în toate, dar în acelaşi timp să negi că cineva a pus ordine în toate. Ordinea nu se pune singură. Ordinea are un autor.
Totuşi, de dragul discuţiei, să admitem că sunt două posibilităţi: (1) lumea a apărut intenţionat, de la Dumnezeu; (2) lumea a apărut din întâmplare.
În varianta (1), lumea trebuie să aibă la bază o logică, o rânduială, un sistem matematic de ordonare. Ceea ce corespunde realităţii.
În varianta (2), lumea ar trebui să aibă la bază un haos total, din care, cu totul întâmplător, apar şi dispar forme ordonate. Ceea ce nu corespunde realităţii.

Dar să mergem mai departe şi să admitem că, deşi astăzi nu există un haos din care să apară ordine întâmplător, s-ar fi întâmplat aşa la începuturi. (Revenim la mitologia antică prin acest demers, dar întrucât mulţi au o asemenea credinţă, e necesar.)
Să presupunem că ar fi fost un mare bum! şi, gata, din nimic a apărut lumea fără un Creator. (Sincer, mie mi se pare că să crezi aşa ceva te face unul dintre cei mai plini de credinţă oameni din lume! E mai simplu şi mai logic să-ţi închipui că o furtună aranjează întâmplător o grămadă de scânduri şi cuie într-un gard frumos în jurul casei!)

Şi să mai presupunem şi că, întâmplător, dintr-un întâmplător mare bum!, urmat de o întâmplătoare apariţie a „ceva”, lumea a ajuns în forma actuală. (Iarăşi mi se pare că trebuie să ai o credinţă extrem, extrem de puternică pentru a accepta aşa ceva.)
Oricum, hai să presupunem acest lanţ de „întâmplări întâmplătoare”!
Care este posibilitatea matematică de a se întâmpla aşa ceva?

Înainte de a răspunde, ca o paranteză, să depăşim filmele şi cărţile de propagandă evoluţionistă, care prezintă lucrurile PRESUPUSE de unele teorii sau ipoteze ca şi cum ar fi realităţi verificate şi atestate. Şi asta chiar dacă la fiecare 10 sau chiar 5 ani teoriile şi ipotezele sunt invalidate, reformulate, schimbate „pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale”. Fapt este că nu cunoaştem prea bine nici măcar ce s-a întâmplat acum 200 de ani, nu mai vorbim de 20.000 de ani sau 2.000.000 de ani… Aşa că să adoptăm o poziţie ştiinţifică, să ne dăm seama că ipotezele despre formarea lumii – inclusiv a Pământului – şi apariţia vieţii sunt simple ipoteze – în ciuda banilor cheltuiţi pe ele şi câştigaţi din ele. Şi să ne punem această întrebare fundamentală:
Care este posibilitatea matematică de a se întâmpla aşa ceva?
Care este posibilitatea matematică de a fi apărut lume în care trăim din întâmplare?

Răspunsul ţine de teoria probabilităţilor.
De pildă, şansa ca „n” elemente să fie aşezate întâmplător, total întâmplător, într-o anumită ordine, este de 1/n!
Adică „unu supra n factorial”. (Sau „unu împărţit la n factorial”…)
„n” factorial înseamnă 1x2x3x…xn
Altfel spus, „n” factorial este produsul tuturor numerelor mai mici sau egale cu „n”.
(De exemplu, 2! = 1×2; 5! = 1x2x3x4x5; 10! = 1x2x3x4x5x6x7x8x9x10 etc.)

Creşterea numerelor factoriale este extrem de rapidă, poetic i-am putea spune halucinantă, şi depăşeşte cu mult progresia celebră din „Povestea Şahului”.
(De exemplu, 1! = 1; 2! = 2; 3! = 6; 4! = 24; 5! = 120; 10! = 3628800 etc.)

Calcularea numerelor factoriale este atât de greu de realizat încât nu există un consens asupra valorii unor numere ca 200!, 500!, 8.000! etc., mai mulţi matematicieni – şi grupuri de matematicieni – furnizând estimări diferite ale valorii uriaşe pe care le au aceste numere.

Pentru gigantismul acestor numere este interesantă o discuţie de pe internet pornită de la o altă discuţie, filosofică, despre posibilitatea ca o maimuţă care bate într-o tastatură la întâmplare (dar numai câte o literă) să reproducă accidental o operă de Shakespeare. Ori cea mai scurtă, „A Comedy of Error”, are cca. 83.000 de caractere!

Interesat de acea discuţie şi ştiind că şansele probabile se calculează, într-o asemenea situaţie, după formula 1/n!,
cineva a vrut să afle cât ar fi 83.000! (optzeci şi trei de mii factorial) şi a aflat că este, aproximativ, 7.91222558e372239 (adică 7,91222558 ori 10 la puterea 372239).
Pentru a înţelege că nu putem înţelege un număr ca 10 la puterea 372239 (care se poate scrie mai simplu 10^372239), să precizăm că numărul tuturor particulelor din Univers – cât îl cunoaştem astăzi – este estimat la maximum 10^85 (adică 10 la puterea 85). Repetăm, numărut tuturor particulelor din Univers este estimate în clipa de faţă a fi de 10^85, în vreme ce 83000! înseamnă aproximativ 8×10^372239 (opt ori zece la puterea 372239).
Fracţia 1 împărţit la 8×10^372239 fiind şansa ca o maimuţă care „bate” câte o literă odată să producă din întâmplare opera „A Comedy of Error” de William Shakespeare.

Prin comparaţie, dacă Universul cunoscut ar fi alcătuit din particule simple, cu deosebiri nesemnificative, posibilitatea ca acestea să existe din întâmplare într-o anumită ordine (foarte simplă, respectiv un şir continuu), ar fi de 1/(10^85!) (adică unu împărţit la factorialul lui 10 la puterea optzeci şi cinci). Asta pentru că, după cum am amintit, numărul particulelor din Univers este estimat a fi de 10^85. (Nu vom mai discuta aici faptul că estimările cresc permanent, ceea ce de fapt scade în permanenţă orice şansă de apariţie întâmplătoare a Universului.)

Revenim la fracţia 1/(10^85!).
Nici numărul factorial respectiv, nici fracţia rezultată nu sunt calculabile în clipa de faţă. Probabilitatea exprimată de această fracţie este nulă. A spune că este posibilă manifestarea unei asemenea probabilităţi este total neştiinţific şi ţine de o credinţă oarbă. Din punct de vedere probabilistic apariţia ÎNTÂMPLĂTOARE a unei lumi din 10^85 elemente simple aşezate într-o anumită ordine este total imposibilă.

Dar!
Universul cunoscut de noi nu este format din 10^85 elemente simple!
Este alcătuit din 10^85 particule elementare, care sunt structurate sau nu în atomi, structuraţi sau nu în molecule, alcătuind sau nu – ca atomi sau molecule – grăunţe de praf cosmic, stele, asteroizi, comete ş.a.m.d., ba chiar şi vietăţi de toate felurile. Doar dacă ne gândim la miliardele de celule din scoarţa cerebrală şi tot avem imaginea unei structuri de o complexitate uluitoare. Iar Universule este o structură alcătuită din nenumărate alte structuri, de toate gradele, de la cele sub-cuantice până la cele de dimensiuni astronomice şi la… el însuşi. 

Cum se calculează posibilitatea apariţiei întâmplătoare a unei asemenea structuri?
O variantă simplă de calcul este, de exemplu, 1/(n!xm!xq!…) unde „n”, „m”, „q” etc. sunt numerele categoriilor implicate (elemente fundamentale, structuri, supra-structuri etc.). 

De exemplu, şansa de a apărea din întâmplare o mini-galaxie alcătuită din 100 de stele care au câte 100 de atomi alcătuiţi din câte 3 particule fundamentale este de 1/(100!x100!x4!).
În cazul Universului cunoscut, avem 1/(nr. particulelor fundamentale! x nr. atomilor! x nr. moleculelor! x nr. particulelor de praf cosmic x nr. cometelor! x nr. asteroizilor! x nr. planetelor! x nr. stelelor! x nr. galaxiilor! x nr. norilor de gaz cosmic! x nr. munţilor! x nr. vulcanilor! x nr. câmpiilor! x nr. lanţurilor vulcanice! x nr. norilor! x nr. râurilor de apă! x nr. râurilor de metan! x …!)
Altfel spus, fiecare structură existentă dă un număr factorial pentru cantitatea de structuri similare (munţi, stele, asteroizi etc.), dar şi pentru cantitatea de structuri similare ce alcătuiesc o altă structură (ex.: munţi – lanţ muntos sau masiv).

Cât de greu este fie şi doar să fişezi structurile care trebuie luate în calcul este aproape inimaginabil.
Oricum, până şi într-o formă extrem de incompletă ca cea prezentată de noi mai sus avem numere factoriale faţă de care numele astronomice sunt de-a dreptul neglijabile.
Cel mai mare număr astronomic utilizat în mod curent nu se apropie nici măcar vag de aceste numere.
Reamintim aici că 83.000! este aproximativ 7,91222558×10^372239 iar numărul 1.000.000! este incomparabil mai mare decât acesta.
Totuşi numere de acest fel (83.000! sau 1.000.000 factorial) sunt printre numerele mici atunci când vorbim despre Universul cunoscut!
Desigur, nu se poate estima câte zerouri sunt după virgula lui zero într-o asemenea fracţie. Deşi nu ajungem la infinit, oricum numărul lor desfide orice imaginaţie şi orice putere de calcul existentă în clipa de faţă. 

Dar, va spune cineva,
dacă şanse ca 1/1.000.000 sau 1/100.000.000, adică 1/10^6 sau 1/10^8 se pot materializa uneori, ca în unele extrageri de loterie, de ce nu ar fi acelaşi lucru şi în cazul apariţiei întâmplătoare a Universului?
Pentru că există două deosebiri matematice fundamentale.
În primul rând, nu vorbim aici de numere atât de mici precum 10^6, 10^8 sau 10^100 (cu toate că şi acestea ni se par, de obicei, uriaşe). Vorbim despre numere faţă de care, de exemplu, 10^372239 este un număr extrem de mic!
În al doilea rând, nu vorbim aici despre sute de mii, milioane sau miliarde de încercări, ci de una singură care, se pretinde, a dus direct la ceea ce există astăzi. 

Într-o extragere la loterie foarte mulţi oameni îşi încearcă şansele, adesea cu mai multe variante. Şi tot se întâmplă să nu câştige nimeni, deşi, faţă de şansele apariţiei întâmplătoare a Universului, este aproape sigur că cineva va câştiga. Ceea ce, totuşi, nu se întâmplă de fiecare dată.
Însă în cazul apariţiei Universului avem un sistem existent. Nu avem apariţia a 10^10000000000000000000000 universuri diferite, din acelaşi „Big-Bang”, unul fiind cel în care trăim. Da, într-un asemenea caz, în care din acelaşi „Big-Bang” ar fi apărut miliarde de miliarde de miliarde de Universuri, ar fi fost posibil ca apariţia universului nostru să fie întâmplătoare.
Realitatea este însă alta.

Avem, cum se spune popular, „punct ochit, punct lovit”.
Avem un univers şi atât.
Orice altceva este fantezie.
Şi, matematic vorbind, ca Universul cunoscut de noi să apară din întâmplare este o imposibilitate absolută.

(Evident, există replica puerilă „şi totuşi Universul există”, ca şi cum ar nega cineva acest lucru. Da, Universul există, de aceea şi discutăm despre el. Doar că din punct de vedere matematic Universul a fost creat intenţionat. Cealaltă posibilitate, a apariţei întâmplătoare, este matematic exclusă. Total.)

Desigur, o asemenea demonstraţie matematică, oricât de riguroasă, nu poate fi convingătoare pentru cel care vrea să creadă în apariţia întâmplătoare a Universului. Aceasta este religia lui şi se bazează pe credinţă, nu pe judecată. În asemenea cazuri judecata se subsumează credinţei şi este modelată de ea. Dacă omul vrea să creadă că Universul a apărut din întâmplare nu-l vor opri lipsa de raţiune a ideii, contradicţia cu demostraţiile ştiinţifice clare, verificabile, riguroase.
Pentru că Cel care a făcut Universul i-a dat omului o foarte largă libertate de a alege. Pe care omul şi-o manifestă cum vrea, inclusiv dizarmonic, haotic, iraţional, a-matematic.

Totuşi, convenabilă sau nu, frumos ori urât prezentată, matematica rămâne o prezenţă permanentă în toate manifestările existenţei. O mărturie a frumuseţii şi rânduielii puse în Creaţie, o necesitate absolută, un criteriu fundamental al existenţei noastre. Prin matematică omul şi Dumnezeu se întâlnesc, îşi găsesc un teren comun. Pentru că, surprinzător, omul poate fi şi ordonat, poate să aprecieze armonia, poate să trăiască după rânduieli şi poate avea un scop. Poate chiar, cel mai surprinzător, să fie şi creştin.

 

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea