„Datul cu părerea” este o boală cumplită a vremii noastre, mai ales pentru că ţine prea adesea loc şi de gândire, şi de cunoaştere. Sunt nenumărate minciuni, bârfe şi prostii care umblă drept adevăruri ca urmare a acestui „dat cu părerea” plin de convingerea trufaşă a faptului că „trebuie să fie aşa”… Este ceea ce Străbunii numeau „prostie fudulă”, aceea care distruge rău de tot.
Desigur, de când este lumea, lume căzută, au umblat prin ea minciunile, bârfele şi prostiile drept adevăruri. Dar a existat şi căutarea lămuririi, înţelegerii, cunoaşterii, discernerii etc. Astăzi însă, pare să fi încetat, pentru că vezi oameni de cultură, la propriu, care preiau cele mai mari stupidităţi fără nicio şovăire.
Una dintre acestea este presupusa egalitate dintre „Pustia” sau „pustiele” sau „pustiurile” din Palestina şi deşert.
Altfel spus, există oameni care îşi închipuie că în Ţara Canaanului turmele uriaşe de oi ale Vechiului Testament păşteau nisip şi piatră, că ţinuturile Palestinei erau, în vremea Patriarhilor, în felurile în care se prezintă Deşertul Arabiei în Evul Mediu sau, mai aproape de noi, Deşertul Sahara. Îşi închipuie peisaje sahariene – cu nisipuri încinse ori pietrişuri fierbinţi -, lipsite de apă şi vegetaţie, în care corturile şi casele sunt construite pe lângă oaze sau de-a dreptul în mijlocul golului de viaţă al deşertului.
Şi nu doar că au această fantezistă imagine, dar ajung şi să „tragă” pe temeiul ei concluzii „teologice”, „etnologice” etc. asupra Evreilor, Arabilor, Mozaismului, Islamului etc. Declarând, de pildă, „competent” – şi profund stupid – că „monoteismul este rezultatul influenţei deşertului asupra Semiţilor” şi altele asemenea. La fel de mincinoase, aceste „concluzii”, ca şi închipuirea de la care pornesc.
Ştim, desigur, că Românii şi-au uitat limba. Creolo-româna vorbită de mai bine de un secol, întâi o franco-română, azi romgleză, este mult înstrăinată de Limba Română din trecut. Dicţionarele surprind, uneori, definiţii contradictorii ale cuvintelor de altădată. Precum sunt cele dintre înţelesurile mai noi şi cele mai vechi ale termenilor pustiu sau pustie (substantiv sau adjectiv).
Ca urmare, nu este de mirare dacă cei fără pregătire istorică pot fi înşelaţi de o aşa-zisă egalitate între pustiu/pustie şi deşert. Neaşteptat şi trist este să vezi, după cum am spus, oameni care au – sau pretind că au – cunoştinţe istorice şi o perspectivă culturală largă, dar care adoptă fără şovăire asemenea stereotipii false.
Pustia Basarabiei sau Pustia Bărăganului sunt două pilde ale folosirii cuvântului pustie, în vechime, în aproape acelaşi înţeles cu ţelină, dar pentru întinderi mai mari. Altfel spus, pustia era numele dat pentru marile întinderi de iarbă şi tufe.
Pustia Palestinei era o asemenea întindere de iarbă şi tufişuri, întreruptă de crânguri şi păduri „de apă” (adică aflate pe lângă ochiuri sau cursuri de apă), dar şi de păduri propriu-zise.
Una dintre acestea este Pădurea lui Efraim, despre care se spun lucruri minunate, pe care, poate, le vom povesti altădată. Ea era una dintre numeroasele păduri din Gilead, ţinut întins între Câmpia Moabului, de lângă Marea Moartă, şi Râul Iarmuc, dinspre Lacul (Marea) Galileii.
Alte păduri erau cele din părţile muntoase de la vest de Iordan, din sudul Hebronului până departe în Samaria. Şi mai la nord, crânguri şi păduri, fie pe malul Iordanului şi Mării Galileii, fie pe văile pâraielor sau pe unele înălţimi, împestiţau Galileia până la hotarul cu Fenicia (Liban). De aici începeau vestiţii Codrii ai Libanului, atât de iubiţi şi de cântaţi şi de Evrei, nu doar de Fenicieni şi alte neamuri vechi din acele locuri.
Pădurile despre care am amintit erau, desigur, mediteraneene, cu specii felurite, de la cele de stejar la mirţi, roşcovi, smochini sau măslini sălbatici. Trecerea de la tufe la copaci uriaşi se făcea în ele uneori neaşteptat, alteori treptat, după felul pădurii. Deoarece desişurile erau cele care fie se trăgeau din păduri – în care copacii fuseseră tăiaţi -, fie dădeau naştere pădurilor – atunci când unele dintre specii treceau de la faza de tufişuri la aceea de arbuşti sau arbori -, delimitarea dintre ele era greu de făcut.
Fie păduri, fie desişuri, toate erau adăpostul unor fiare primejdioase, precum lupii, urşii sau leii, care ieşeau seara din adâncurile lor în căutarea prăzii.
În câmpiile dinspre mare stăpâneau întinderile de iarbă, ţinuturile iubite de păstori şi colindate de turmele de oi şi capre, de herghelii de cai, măgari şi cămile, spre a nu mai vorbi de cerbi, căpriori şi alte vietăţi sălbatice. Aici tufişurile erau mai rare, la fel şi crângurile sau pădurile, mai curând putând fi găsit câte un stejar singuratic sau alt asemenea arbore.
Pentru a înţelege mai bine înfăţişarea acestui ţinut am putea avea înaintea ochilor Sciţia Mică (Dicia sau Dobrogea) în partea ei de miazănoapte, cu pădurile din Munţii Măcinului şi împrejurimi, tufărişurile şi întinderile de iarbă dinspre lacurile de la ţărmul mării.
Sau, de asemenea, vechile tărâmuri româneşti ale Pindului, Epirului, Tesaliei şi sudului Macedoniei, cu amestecul lor de păduri, crânguri, tufărişuri şi păşuni largi.
Ori, la fel, părţile Crimeii, atât de dragi, cândva, păstorilor Români, cu pădurile din Munţii Crimeii şi păşunile – am putea spune, salmastre – întinse între ţărmurile de apus şi Sărături, pe lângă Puturoasa.
Avem asemenea amestecuri de stepă, silvostepă şi pădure şi înspre Tisa, de la poalele mai blânde ale Apusenilor înspre apus.
Toate aceste ţinuturi vechi româneşti sunt foarte asemănătoare celor din Ţara Sfântă, sunt foarte asemănătoare locurilor în care au trăit vechii Evrei, Patriarhii şi neamurile amintite în Vechiul Testament.
Confuzia între pustie şi deşert, de înţeles între anumite hotare, este uşurată de faptul că astăzi mari părţi din locurile cândva roditoare ale Palestinei sunt tot mai uscate. Ţinuturi în care demult păşteau turme uriaşe sunt astăzi pline de pietre, iar câteva capre cu greu găsesc buruieni din care să trăiască de pe o zi pe alta. Altele sunt cu totul secătuite, piatră goală, seacă, ziua încinsă, noaptea rece, în vreme ce unele au fost înghiţite de nisipurile venite dinspre sud, parcă aduse de Islam odată cu Jihadul.
Cei care încearcă să construiască o legătură (intrinsecă) între religiile monoteiste şi „deşert”, nu o pot face decât ignorând realităţile istorice. Pentru că Mozaismul şi Ortodoxia nu apar într-un ţinut deşertic, ci într-unul în care exista un frumos şi echilibrat amestec de pădure, silvostepă, tufărişuri şi stepă. (La rândul său, Catolicismul apare în Italia, nu în deşert, iar Protestantismul în zonele muntoase din Boemia, Elveţia şi Franţa.)
Merită amintit, pentru cei care, din cine ştie ce pricină, au uitat cum era, de fapt, vechiul Israel, că Ţara Făgăduinţei mai era numită şi „ţara în care curge lapte şi miere” ; era un pământ bogat, cu livezi şi vii, cu păduri şi păşuni. Căci, spune Domnul, pământul la care mergi tu ca să-l stăpâneşti nu este ca pământul Egiptului din care ai ieşit, unde, semănând sămânţa, o udai cu ajutorul picioarelor tale, ca pe o grădină de legume. pământul la care mergi tu ca să-l stăpâneşti nu este ca pământul Egiptului din care ai ieşit, unde, semănând sămânţa, o udai cu ajutorul picioarelor tale, ca pe o grădină de legume. Ci pământul în care treceţi ca să-l stăpâniţi este o ţară cu munţi şi cu văi şi se adapă cu apă din ploaia cerului. (Deuteronom 11.10-11)
Iar când iscoadele trimise de Moise ca să vadă cum este această ţară au intrat în ea, ajungând la Valea Eşcol (în sudul fierbinte al ţării), „au cercetat-o şi au tăiat de acolo o viţă de vie cu un strugure de poamă şi au dus-o doi pe pârghie. Au mai luat de asemenea rodii şi smochine” (Numeri 13.24).
Acele locuri atât de roditoare – şi dovedite arheologic a fi fost, demult, foarte roditoare – sunt acum pustiite.
Şi în Arabia şi părţile Levantului, şi în Africa, uscăciunea a înaintat mult, cucerind ţinuturi uriaşe. La fel s-au uscat şi multe din vechile păduri şi păşuni ale Meziei, Persiei şi Partiei, din Iranul de astăzi, precum şi alte asemenea ţinuturi din Asia Centrală. Desigur, identitatea de timp dintre această pustiire şi înaintarea Islamului este o simplă coincidenţă. Dar una care a făcut să se identifice, cumva, monoteismul islamic şi nisipurile, pietrişurile, deşertul.
Parte a lumii islamice, inclusiv a Imperiului Otoman, vreme de cca. o mie de ani, Ţara Sfântă a suferit şi ea de pe urma acestei coincidenţe.
Amintirea ţării în care curge lapte şi miere, în care sunt ciorchini de struguri ce au nevoie de doi oameni spre a fi duşi, în care smochinele şi rodiile se culeg din mers, aproape că s-a stins.
Şi sunt unii care îşi închipuie că ţinutul a fost deşertic şi, pe temeiul acestei închipuiri, încearcă să explice religiile monoteisme printr-un ridicol simplist apel la influenţa deşertului. Asta dincolo de faptul că deşerturile din Americi, Africa, Australia sau alte părţi ale lumii nu au născut nici-un fel de monoteism, nici chiar alte deşerturi asiatice în afara Arabiei, fie ele locuite de neamuri semitice sau nu.
Superficialitatea acestor fantasmagorii – de tip „incultură de internet” – este cu atât mai ridicolă cu cât în vremea Patriarhului Avraam ţinuturile Canaanului erau vestite prin fertilitatea şi bogăţia lor, iar „deşertul” începea departe, dincolo de hotarele lor.
Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 