The Typology of The Initiatory Journey in The Romanian Folktales

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

The Typology of The Initiatory Journey in The Romanian Folktales

The present study originated as a PhD essay, the concise version being first published on-line in „The Romanian Magazine of Ethnohistorical Studies” in October 2007 [1]. The subject exceeded its initial secondary role within the initiatory journey and acquired, step by step, a status which imposed special attention. As one will see, the reasons are numerous. The research, which is to a great extent a pioneering work, is necessarily limited to the Romanian fantasy folktale, any further studies on the subject having as a requisite a serious scientific research.

From a researcher’s perspective, the initiatory journey seems a paradoxical subject, not just in itself, but also regarding its status among the cultural inquiries. On the one hand, there are many debates about the journey and the initiation, and the initiatory journey itself. On the other hand, genuine studies about the initiatory journey are extremely difficult to find. There are, as known, a series of collateral researches about some forms of initiation as well as about some aspects of the rites of passing (which are simultaneously initiation rites). Certainly, however useful these researches are, they are still far from being a well-organized theoretical framework, an instrument of study, a referential analysis, such as the ones given for the fantastic tale by Vladimir Propp (and Claude Brémond) [Propp, 1970:XV and XXXIII].We could by no means find such references for the initiatory journey. Actually, even when one speaks about the initiatory journey, the researchers’ attention, and implicitly the research, is focused on other aspects, and first of all on the initiation itself.

The climax of this paradox is provided by the contradiction between the reality of the research and the statements which have apparently no connection to reality, but are nevertheless pertinent from a certain perspective. For instance Ioan T. Morar wrote the following in June 2007, in a commentary to Yann Martel’s Life of Pi:

„The initiatory journey was, throughout the history of culture, the basic matrix of thousands of creations, collective or individual. In other words, one is faced with a well-trodden path [2].”

But from what point of view does Ion T. Morar make this unequivocal statement? From a literary point of view!

„As a writer, [continues the author of the above-mentioned paragraph] one gives the measure of one’s originality when it seems that ones’ initiatory path does not encounter, at too many cross-roads, the other travelers’ initiatory journeys.”

Consequently, “the well-trodden path’’ that concerns the initiatory journey represents in this case its usage in the literary work, its existence as a basic matrix of ’’thousands of collective or individual creations’’. Well, it is precisely this reality, this normal and general presence of the initiatory journey that deterred it, strange as it may seem, from an in-depth research in itself. When discussing the initiatory journey, one had a presumed knowledge of the subject. The objects of dispute centered mainly over the initiation and its meaning, form, rite, and possible ontology. Amazingly, this very interest in the initiation made the journey itself unnoticeable, although an initiation without a journey cannot actually exist, be it physical or towards the ’’place of the heart’’! Moreover, this transition to the background takes place notwithstanding the numerous references to the initiatory journey, despite its multiple conjunctions with different aspects of social life.

Many famous writers adopt this involuntary and reflex classification of the initiatory journey exclusively as subordinate to the initiation. Arnold van Gennep gives a structure of the rites of initiation and talks about rites of separation which partially apply to the act of going on a journey as well. In a similar category are Van Gennep’s rites of return which can also be connected to the initiatory journey [Van Gennep, 1996:31, 43, 76, 162, 167]. All these rites, although useful when making analogies and deductions, are parallel to the subject matter. […]

You can read more on the subject on the link below, where the whole book – in pdf format – is posted.

1 Basmele Românilor (Romanian Folktales), written by Lazăr Şăineanu, is the best Romanian folktale typology until now.

 

https://www.academia.edu/30209712/The_Typology_of_The_Initiatory_Journey_in_the_Romanian_Folktales_

Apropierea de Dumnezeu, apropierea de om…

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Superioritatea duhovnicească a oricărei părţi a Creaţiei nu poate să existe decât în raport de apropiere de Dumnezeu. Dar nu poate exista o apropiere geografică de Dumnezeu mai mare a unora decât a altora, pentru că Dumnezeu este pretutindeni. Deci nu poţi să-ţi închipui, sau, mai bine zis poţi, dar greşeşti, că Dumnezeu este undeva sus, te caţeri pe o scară, şi cu cât te urci mai sus pe scară, cu atât eşti mai aproape de El. Această apropiere poate fi cel mult un simbol al urcuşului duhovnicesc, dar nu poate fi o realitate concretă, fizică. Dacă un om ia racheta şi se duce pe Lună, nu este mai aproape de Dumnezeu pe Lună decât era pe Pământ. Nici pe Marte, nici pe Jupiter, nici pe Pluto, nici în Alfa Centauri, pentru că nu poziţia geografică determină apropierea sau depărtarea de Dumnezeu. Lucrul acesta este evident, de vreme ce Dumnezeu este pretutindeni.

Şi atunci, ce determină apropierea de Dumnezeu şi creşterea sau scăderea în valoare a sfinţeniei? Ce determină apropierea sau depărtarea de Dumnezeu? Desigur, credinţa este cea care ne face să urcăm sau să coborâm pe scara simbolică, dar ce determina apropierea în sine, de vreme ce nu este factorul geografic?
Sunt energiile dumnezeieşti necreate! Cu cât mai bogată este viaţa ta şi existenţa ta în aceste energii, cu atât mai aproape de Dumnezeu înseamnă că eşti, cu atât mai mult te sfinţeşti. Te hrăneşti din Dumnezeu prin aceste energii! În clipa în care te depărtezi de Dumnezeu, ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că îndepărtezi de tine izvorul acestor puteri dumnezeieşti, seci acest izvor şi viaţa ta devine uscată, stearpă, înstrăinată de Dumnezeu. Fizic sau geografic vorbind, El este chiar lângă tine, chiar în tine, mai ales dacă eşti creştin împărtăşit, dar, în acelaşi timp, tu, pentru că ai secat acest izvor al energiilor dumnezeieşti, te găseşti la miliarde de kilometri depărtare de El.

Ca să înţelegem această realitate a Împărăţiei Cerurilor, să ne ducem la Scriptură!
În Biblie vedem această pildă, a samarineanului milostiv. În care se arată cum a fost un om ce a căzut în mijlocul tâlharilor şi a fost rănit rău, fiind lăsat aproape mort. Şi a trecut şi un preot, şi a trecut şi un levit şi nu l-au băgat în seamă. Iar un samarinean care era călător a venit lângă el. Şi văzându-l, i s-a făcut milă de el. „Şi apropiindu-se”, zice Scriptura, „i-a legat rănile”. Păi cum „apropiindu-se”, dacă era dinainte lângă el? Ei bine, întâi spune că a venit lângă el, geografic; apoi spune „apropiindu-se”, adică sufleteşte. Geografic vorbind, era lângă el, dar asta nu însemna că era aproape. Pentru că în clipa aceea, prin pilda pe care o dădea, Christos lamurea – lămureşte – ce înseamnă chiar expresia „aproapele meu”! Acolo avem răspunsul întrebării „cine este aproapele meu?”. Şi ce zice Domnul? Acel care are milă şi dragoste de mine, acela este aproapele meu! De asemenea, şi eu sunt aproapele celui de care am milă şi dragoste, mila şi dragostea fiind daruri dumnezeieşti, fiind haruri pe care trebuie să le cerem şi pe care le primim de Sus în forma lor adevărată, curată.
Sigur că există şi dragoste ori iubire pătimaşă, dar asta este cu totul altceva.

Deci, vedem acolo: acel samarinean a venit langa călător, a venit şi s-a uitat la el sa vadă, „măi, ce-i cu corpul ăsta căzut pe-aici?”. Şi-a văzut un om care avea răsuflare, bătut, rănit, jefuit, dezbrăcat de tâlhari. Şi i s-a făcut milă de el! Iar în clipa în care i s-a făcut milă, atunci abia s-a apropiat cu adevărat de el. Geografic fusese lângă el şi până atunci, dar sufleteşte fuseseră departe.

Deci adevărata apropiere este alta decât cea fizică.
Această realitate, pe care o ignorăm de obicei, din nenorocire, ne face să nu înţelegem realităţile duhovniceşti. Dumnezeu este aici şi Dumnezeu pretutindeni! Dar care este deschiderea sufletului nostru către Dumnezeu? Pentru că această deschidere este, de fapt, deschiderea porţilor către harul, puterea lui Dumnezeu, har şi putere ce izvorăsc din Dumnezeu Însuşi, sunt necreate şi fac legătura adevărată, concretă, dintre noi şi Dumnezeu. Fără o asemenea legătură nu poate exista urcuş duhovnicesc, ci numai simulacru.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Un cântec pe care îl iubesc nespus! „Ţara noastră-i ţara noastră!” Nicu Alifantis / Ion Niculescu

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Între Pustia Iordanului şi Deşertul Sahara. Sau (iar) despre neştiinţa fudulă

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

„Datul cu părerea” este o boală cumplită a vremii noastre, mai ales pentru că ţine prea adesea loc şi de gândire, şi de cunoaştere. Sunt nenumărate minciuni, bârfe şi prostii care umblă drept adevăruri ca urmare a acestui „dat cu părerea” plin de convingerea trufaşă a faptului că „trebuie să fie aşa”… Este ceea ce Străbunii numeau „prostie fudulă”, aceea care distruge rău de tot.
Desigur, de când este lumea, lume căzută, au umblat prin ea minciunile, bârfele şi prostiile drept adevăruri. Dar a existat şi căutarea lămuririi, înţelegerii, cunoaşterii, discernerii etc. Astăzi însă, pare să fi încetat, pentru că vezi oameni de cultură, la propriu, care preiau cele mai mari stupidităţi fără nicio şovăire.

Una dintre acestea este presupusa egalitate dintre „Pustia” sau „pustiele” sau „pustiurile” din Palestina şi deşert.
Altfel spus, există oameni care îşi închipuie că în Ţara Canaanului turmele uriaşe de oi ale Vechiului Testament păşteau nisip şi piatră, că ţinuturile Palestinei erau, în vremea Patriarhilor, în felurile în care se prezintă Deşertul Arabiei în Evul Mediu sau, mai aproape de noi, Deşertul Sahara. Îşi închipuie peisaje sahariene – cu nisipuri încinse ori pietrişuri fierbinţi -, lipsite de apă şi vegetaţie, în care corturile şi casele sunt construite pe lângă oaze sau de-a dreptul în mijlocul golului de viaţă al deşertului.
Şi nu doar că au această fantezistă imagine, dar ajung şi să „tragă” pe temeiul ei concluzii „teologice”, „etnologice” etc. asupra Evreilor, Arabilor, Mozaismului, Islamului etc. Declarând, de pildă, „competent” – şi profund stupid – că „monoteismul este rezultatul influenţei deşertului asupra Semiţilor” şi altele asemenea. La fel de mincinoase, aceste „concluzii”, ca şi închipuirea de la care pornesc.

Ştim, desigur, că Românii şi-au uitat limba. Creolo-româna vorbită de mai bine de un secol, întâi o franco-română, azi romgleză, este mult înstrăinată de Limba Română din trecut. Dicţionarele surprind, uneori, definiţii contradictorii ale cuvintelor de altădată. Precum sunt cele dintre înţelesurile mai noi şi cele mai vechi ale termenilor pustiu sau pustie (substantiv sau adjectiv).
Ca urmare, nu este de mirare dacă cei fără pregătire istorică pot fi înşelaţi de o aşa-zisă egalitate între pustiu/pustie şi deşert. Neaşteptat şi trist este să vezi, după cum am spus, oameni care au – sau pretind că au – cunoştinţe istorice şi o perspectivă culturală largă, dar care adoptă fără şovăire asemenea stereotipii false.
Pustia Basarabiei sau Pustia Bărăganului sunt două pilde ale folosirii cuvântului pustie, în vechime, în aproape acelaşi înţeles cu ţelină, dar pentru întinderi mai mari. Altfel spus, pustia era numele dat pentru marile întinderi de iarbă şi tufe.

Pustia Palestinei era o asemenea întindere de iarbă şi tufişuri, întreruptă de crânguri şi păduri „de apă” (adică aflate pe lângă ochiuri sau cursuri de apă), dar şi de păduri propriu-zise.
Una dintre acestea este Pădurea lui Efraim, despre care se spun lucruri minunate, pe care, poate, le vom povesti altădată. Ea era una dintre numeroasele păduri din Gilead, ţinut întins între Câmpia Moabului, de lângă Marea Moartă, şi Râul Iarmuc, dinspre Lacul (Marea) Galileii.
Alte păduri erau cele din părţile muntoase de la vest de Iordan, din sudul Hebronului până departe în Samaria. Şi mai la nord, crânguri şi păduri, fie pe malul Iordanului şi Mării Galileii, fie pe văile pâraielor sau pe unele înălţimi, împestiţau Galileia până la hotarul cu Fenicia (Liban). De aici începeau vestiţii Codrii ai Libanului, atât de iubiţi şi de cântaţi şi de Evrei, nu doar de Fenicieni şi alte neamuri vechi din acele locuri.

Ţara Sfântă

Pădurile despre care am amintit erau, desigur, mediteraneene, cu specii felurite, de la cele de stejar la mirţi, roşcovi, smochini sau măslini sălbatici. Trecerea de la tufe la copaci uriaşi se făcea în ele uneori neaşteptat, alteori treptat, după felul pădurii. Deoarece desişurile erau cele care fie se trăgeau din păduri – în care copacii fuseseră tăiaţi -, fie dădeau naştere pădurilor – atunci când unele dintre specii treceau de la faza de tufişuri la aceea de arbuşti sau arbori -, delimitarea dintre ele era greu de făcut.
Fie păduri, fie desişuri, toate erau adăpostul unor fiare primejdioase, precum lupii, urşii  sau leii, care ieşeau seara din adâncurile lor în căutarea prăzii.

În câmpiile dinspre mare stăpâneau întinderile de iarbă, ţinuturile iubite de păstori şi colindate de turmele de oi şi capre, de herghelii de cai, măgari şi cămile, spre a nu mai vorbi de cerbi, căpriori şi alte vietăţi sălbatice. Aici tufişurile erau mai rare, la fel şi crângurile sau pădurile, mai curând putând fi găsit câte un stejar singuratic sau alt asemenea arbore.

Pentru a înţelege mai bine înfăţişarea acestui ţinut am putea avea înaintea ochilor Sciţia Mică (Dicia sau Dobrogea) în partea ei de miazănoapte, cu pădurile din Munţii Măcinului şi împrejurimi, tufărişurile şi întinderile de iarbă dinspre lacurile de la ţărmul mării.
Sau, de asemenea, vechile tărâmuri româneşti ale Pindului, Epirului, Tesaliei şi sudului Macedoniei, cu amestecul lor de păduri, crânguri, tufărişuri şi păşuni largi.
Ori, la fel, părţile Crimeii, atât de dragi, cândva, păstorilor Români, cu pădurile din Munţii Crimeii şi păşunile – am putea spune, salmastre – întinse între ţărmurile de apus şi Sărături, pe lângă Puturoasa.
Avem asemenea amestecuri de stepă, silvostepă şi pădure şi înspre Tisa, de la poalele mai blânde ale Apusenilor înspre apus.
Toate aceste ţinuturi vechi româneşti sunt foarte asemănătoare celor din Ţara Sfântă, sunt foarte asemănătoare locurilor în care au trăit vechii Evrei, Patriarhii şi neamurile amintite în Vechiul Testament.

Confuzia între pustie şi deşert, de înţeles între anumite hotare, este uşurată de faptul că astăzi mari părţi din locurile cândva roditoare ale Palestinei sunt tot mai uscate. Ţinuturi în care demult păşteau turme uriaşe sunt astăzi pline de pietre, iar câteva capre cu greu găsesc buruieni din care să trăiască de pe o zi pe alta. Altele sunt cu totul secătuite, piatră goală, seacă, ziua încinsă, noaptea rece, în vreme ce unele au fost înghiţite de nisipurile venite dinspre sud, parcă aduse de Islam odată cu Jihadul.

Cei care încearcă să construiască o legătură (intrinsecă) între religiile monoteiste şi „deşert”, nu o pot face decât ignorând realităţile istorice. Pentru că Mozaismul şi Ortodoxia nu apar într-un ţinut deşertic, ci într-unul în care exista un frumos şi echilibrat amestec de pădure, silvostepă, tufărişuri şi stepă. (La rândul său, Catolicismul apare în Italia, nu în deşert, iar Protestantismul în zonele muntoase din Boemia, Elveţia şi Franţa.)
Merită amintit, pentru cei care, din cine ştie ce pricină, au uitat cum era, de fapt, vechiul Israel, că Ţara Făgăduinţei mai era numită şi „ţara în care curge lapte şi miere” ; era un pământ bogat, cu livezi şi vii, cu păduri şi păşuni. Căci, spune Domnul,  pământul la care mergi tu ca să-l stăpâneşti nu este ca pământul Egiptului din care ai ieşit, unde, semănând sămânţa, o udai cu ajutorul picioarelor tale, ca pe o grădină de legume. pământul la care mergi tu ca să-l stăpâneşti nu este ca pământul Egiptului din care ai ieşit, unde, semănând sămânţa, o udai cu ajutorul picioarelor tale, ca pe o grădină de legume. Ci pământul în care treceţi ca să-l stăpâniţi este o ţară cu munţi şi cu văi şi se adapă cu apă din ploaia cerului. (Deuteronom 11.10-11)
Iar când iscoadele trimise de Moise ca să vadă cum este această ţară au intrat în ea, ajungând la Valea Eşcol (în sudul fierbinte al ţării), „au cercetat-o şi au tăiat de acolo o viţă de vie cu un strugure de poamă şi au dus-o doi pe pârghie. Au mai luat de asemenea rodii şi smochine” (Numeri 13.24).

Acele locuri atât de roditoare – şi dovedite arheologic a fi fost, demult, foarte roditoare – sunt acum pustiite.
Şi în Arabia şi părţile Levantului, şi în Africa, uscăciunea a înaintat mult, cucerind ţinuturi uriaşe. La fel s-au uscat şi multe din vechile păduri şi păşuni ale Meziei, Persiei şi Partiei, din Iranul de astăzi, precum şi alte asemenea ţinuturi din Asia Centrală. Desigur, identitatea de timp dintre această pustiire şi înaintarea Islamului este o simplă coincidenţă. Dar una care a făcut să se identifice, cumva, monoteismul islamic şi nisipurile, pietrişurile, deşertul.
Parte a lumii islamice, inclusiv a Imperiului Otoman, vreme de cca. o mie de ani, Ţara Sfântă a suferit şi ea de pe urma acestei coincidenţe.
Amintirea ţării în care curge lapte şi miere, în care sunt ciorchini de struguri ce au nevoie de doi oameni spre a fi duşi, în care smochinele şi rodiile se culeg din mers, aproape că s-a stins.
Şi sunt unii care îşi închipuie că ţinutul a fost deşertic şi, pe temeiul acestei închipuiri, încearcă să explice religiile monoteisme printr-un ridicol simplist apel la influenţa deşertului. Asta dincolo de faptul că deşerturile din Americi, Africa, Australia sau alte părţi ale lumii nu au născut nici-un fel de monoteism, nici chiar alte deşerturi asiatice în afara Arabiei, fie ele locuite de neamuri semitice sau nu.
Superficialitatea acestor fantasmagorii – de tip „incultură de internet” – este cu atât mai ridicolă cu cât în vremea Patriarhului Avraam ţinuturile Canaanului erau vestite prin fertilitatea şi bogăţia lor, iar „deşertul” începea departe, dincolo de hotarele lor.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Ciprian Voicilă despre „Drumul spre Vozia” (I)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

S-a spus despre Drumul spre Vozia că ar fi un roman fantasy românesc. De ce și în ce fel este un roman fantasy, au demonstrat-o magistral cei inițiați în tainele acestui (nou) gen literar. Pentru mine, Drumul spre Vozia este un basm – arhaic și modern totodată. Un basm despre sufletul neamului românesc. Scris după toate regulile basmului clasic – reliefate, printre alții, de un Vladimir I. Propp.

Parcurgându-l febril (fiindcă acțiunea celor 3 eroi – Dan, Mitu și Surdu – te prinde în mrejele ei chiar de la primele pagini), cititorul reînvie în sufletul său, prin mijlocirea autorului-oficiant – arhetipurile care definesc spiritul nostru românesc. Așa se face că eroii sunt însoțiți și ajutați pe drumul lor spre Vozia, atunci când este nevoie, de o întreagă galerie de personaje care au fost chemate să participe la acțiune – fiindcă, poate, lâncezeau de prea multă vreme, nebăgate în seamă, între copertele prăfuite ale antologiilor de folclor: Iele („făpturi ale altui tărâm, legate, într-un fel, de acesta în care trăim noi”, cum le caracterizează autorul într-un alt text), Urieși, Strigi, Pitici (mai ales cei blânzi, blajinii), Balauri, Bouri, Cerbi, Unicorni…
Drumul Trecătorii, Pădurea cea Mare, Turnul Morții, Castelul Negurilor sunt puncte fixe, topos-uri într-un scenariu inițiatic la care participă eroii, dar și cititorul. De pildă, drumul – în etnologia riturilor de trecere- semnifică părăsirea lumii cunoscute și ordonate, de obicei a satului (care avea și un centru și care era perceput de locuitorii săi ca un adevărat Centru al întregului cosmos – în care erau integrate simbolic lumea cerească, lumea terestră și cea infernală) și pătrunderea într-un teritoriu necunoscut, primejdios, sălbatic, lipsit de repere care ar te-ar putea ajuta să te orientezi cât de cât.

Pădurea este un loc al primejdiilor de tot felul (ea te poate face și să îți pierzi chipul omenesc- „poate că Pădurea cea Mare îi sălbăticise”, citim, în treacăt, la finele acestui prim volum), dar și locul în care se desfășurau, în mod tradițional, inițierile. În cadrul lor, parcurgând stadiile unui anumit rit de inițiere, foștii băieți deveneau, dintr-odată, bărbați în toată puterea cuvântului. Adică oameni responsabili, capabili să se jertfească pentru casa, familia, comunitatea în sânul căreia văzuseră lumina zilei. Plecați în călătoria prefigurată de basm, cei trei eroi centrali – cot la cot cu un al patrulea, cititorul, [care, fie vorba între noi, stă cu sufletul la gură pentru soarta celor trei eroi, nădăjduiește pentru ei într-un ajutor nesperat, o urăște de moarte pe vrăjitoarea Enga, ar distruge cu mâna lui dacă i-ar sta în puteri fluierele celor 9 blesteme și câte și mai câte nu mai pătimește pe parcursul lecturii!], vor avea numai de câștigat: în ciuda primejdiilor și a suferinței care îi așteaptă, eroii se vor realiza pe ei înșiși ca eroi de la o pagină la alta.

Ce va câștiga, însă, cititorul? Dincolo de plăcerea directă a lecturii, se va bucura să descopere un univers românesc descris minuțios de autor. Se va încânta, din preaplin, și de un grai românesc pe care fiecare dintre noi ar trebui să ni-l însușim (notele de subsol presărate de părintele Mihai-Andrei Aldea de-a lungul textului ne vor ajuta în acest sens). Negreșit „făptură” „fire”, „zare” exprimă mult mai mult din complexitatea și taina creației lui Dumnezeu decât „natură”, „esență” sau „orizont”. Iar „zănatic” are un substrat poetic, inocent pe care cuvântul „nebun” nu îl posedă. Din această perspectivă, a raportului dintre fond și formă, Drumul spre Vozia este o lume românească descrisă, povestită meșteșugit, „turnată” cu artă într-o limbă românească. Deși aparent secundară, înclin să cred că aceasta este, în fapt, o miză importantă a cărții, un pariu câștigat de autor. Câte volume de așa-zise povești nu au inundat în ultimii ani piața de carte și care, în realitate, nu au nicio legătură cu povestea – nici prin logica intrinsecă narațiunii, nici prin compoziția personajelor și cu atât mai puțin prin cuvintele puse în mișcare?!

Basmele au și o importantă dimensiune morală, etică. Basmul edifică. Tinerii care vor citi trilogia Drumului spre Vozia vor învăța, pe parcursul acțiunii romanului, o mulțime de lucruri despre valorile neamului românesc: spiritul de jertfă, dragostea neîntinată, vitejia, comuniunea sufletească (de pildă, sub amenințarea Nălucilor, Dan, Mitu și Surdul, devin una printr-o șoaptă: Vom birui!) cinstea, nădejdea în schimbarea sorților, lăsarea în voia lui Dumnezeu și, mai cu seamă, despre puterea lăuntrică pe care ți-o conferă credința în dumnezeiasca Sa purtare de grijă. Învățături care le vor fi utile pe parcursul drumului propriu, în povestea vieții lor. În vremurile noastre de pe urmă, în sfera publică eroicul – ca dimensiune umană și ca ideal existențial – este cu totul ignorat. Valoarea idolatrizată de lumea noastră pragmatică, hedonistă și consumeristă este, evident, aceea a utilității. A deprinderii de a vâna în orice situație un maxim de profit, cu un minim de costuri. De a căuta cu obstinație plăcerea și de a evita, cu orice preț, orice formă de suferință. Înclin să cred că un alt merit al cărții este acela că trezește în sufletul cititorului interesul pentru eroic sau chiar râvna de a păși pe urmele eroilor zugrăviți între paginile ei. Oricine decide să facă întotdeauna binele, în ciuda adversităților îndurate, în dezacord cu interesul și logica lumii noastre cotidiene căzute este, într-un anumit fel, un erou.

Cartea de față (în toate cele trei întruchipări ale ei) ne reînvață valoarea suferinței asumate, măreția jertfei pentru un ideal. O credință străveche, românească, spune că duhurile necurate nu se apropie de acea casă în care se obișnuiește să se depene povești. Îndrăznesc să spun că tinerii care vor citi această trilogie vor fi mult mai greu de manipulat. Într-un fel, vor fi păziți de duhul înstrăinării de neam și de cultură, de alienarea provocată de uitarea propriilor rădăcini. Cine pășește pe Drumul spre Vozia ajunge să spere, după o vreme, un singur lucru: uimindu-se de priveliștile care i se deschid privirii, nădăjduiește să fie un drum fără de capăt. Fie ca fascinanta călătorie în care am pornit acum să nu cunoască sfârșitul!

Ciprian Voicilă