CRIMA ALTEI PĂRERI

CRIMA ALTEI PĂRERI
 
Este plin internetul de oameni extrem de furioşi pe cei care au alte păreri decât ei.
Limbajul trece de la o ironie plină de duşmănie la ura cea mai abjectă. Eufemistic sau nu, acoperă aceeaşi poziţie, oricât de variat exprimată: cine are altă părere este complet prost ori este un nenorocit, o satană.
Chiar şi cele mai moderate atitudini – dintre cele mai răspândite, vreau să spun – sunt undeva într-un ton extrem de ascuţit. Ceva de genul: dacă ai altă părere te-ai lepădat de credinţa ta, te-ai lepădat de neamul tău, te-ai lepădat de umanitate etc.
 
Să luăm o pauză!
Să ne uităm în jur şi să ne dăm seama că se trece peste absolut orice limită a bunului simţ.
 
Îmi aduc aminte, cu nostalgie, de vremea în care mă contraziceam în liceu cu profesorii mei din Creangă (azi colegiu, dar şi atunci, şi acum, în Bucureşti). Luasem, ce-i drept, exemplu de la ei. Adunaţi, adesea în Biblioteca liceului, purtau lungi discuţii şi dispute, atât în pauză cât şi în „ferestre” (orele în care nu predau, aflate în mijlocul programului).
Critica lui Vianu sau Călinescu, Istoria Românilor sau a altor popoare, linii politice, descoperiri ştiinţifice, calităţi şi defecte umane, poziţii filosofice… Temele erau nenumărate. Disputele erau vii, colorate, pline de informaţii şi argumente. Şi niciodată, NICIODATĂ, lipsite de respect faţă de alte păreri!
S-a întâmplat să fiu şi eu primit în cercul acestor discuţii ale profesorilor.
Ascultând mult, uneori chiar devenind parte.
Uneori aveam dreptate, alteori greşeam.
Niciodată, dar NICIODATĂ, vreunul dintre profesori nu a manifestat cel mai mic dispreţ sau cea mai mică aroganţă faţă de părerile mele – greşite sau corecte, nu contează. Cu atât mai mult a existat mereu un respect personal minunat. Cu atât mai minunat cu cât îl pot compara cu ceea ce se întâmplă astăzi.
 
De unde această violenţă nemărginită?
De unde această părere că orice altă opinie este o CRIMĂ deja condamnată şi care trebuie pedepsită cât mai urgent şi cât mai radical?
De unde această ură faţă de cei care cred altceva, care gândesc altceva?
 
Fie că sunt discuţii despre politicieni sau politică, despre fizică sau maşini, despre religie sau economie, oamenii dovedesc aceeaşi atitudine ultra-radicală.
Ai crede că părerile pe care le exprimă sunt esenţiale pentru omenire! Că de acceptarea sau respingerea părerii lor atârnă soarta întregii lumi!
Dar, de fapt, cui îi pasă?
Real?
Nimănui important!
Nu se schimbă politica după discuţiile de pe forumuri, chaturi sau alte „zone de exprimare” ale internetului şi societăţii. Păi nu o schimbă nici măcar hotărârile justiţiei, dar vorbăria noastră!
Nu de postările pe facebook sau alte reţele depinde ce vor face autorităţile cu imigranţii, cu noua moscheie de la Bucureşti sau cu alte asemenea lucruri. Este nevoie de mult mai mult! Şi nu stă în calea viselor cuiva faptul că altul are o părere diferită!
De fapt, pe scurt spus, nu se schimbă realitatea după opiniile şi postările unora şi altora!
Mai exact, nu prea se schimbă nimic!
În uriaşa, imensa, covârşitoarea lor majoritate, aceste discuţii sunt, ca importanţă publică, undeva sub zero absolut. Doar dacă nu au autorităţile – vizibile sau nu – chef să se folosească de ele.
Aşa stau lucrurile, realist vorbind, şi cu tot respectul faţă de fiecare dintre emiţătorii amintitelor opinii (oricât de nepoliticoase)!
 
De fapt, mi se pare mie, de aici izvorăşte şi violenţa extremă a tonului folosit.
Din sentimentul neputinţei.
Un om care are conştiinţa împăcată, un om care ştie că ceea ce face este important, că îşi împlineşte rostul, nu ajunge niciodată la un asemenea fel de a vorbi.
Îi am în faţă pe acei profesori de la Creangă, pe care i-am iubit şi i-am respectat mult, iar astăzi mai mult ca niciodată.
Aveau salariile mizere de profesor, dar erau împliniţi cu munca lor.
Aveau bucuria de a învăţa – ei! – şi a cunoaşte, şi de a dărui mai departe ceea ce au învăţat şi înţeles.
Aveau o putere de a recepta păreri diferite. Ba chiar, aveau o anume lăcomie în a recepta păreri noi, aş putea spune! În felul în care începeau să le bombardeze cu întrebări şi (contra-)argumente era o adevărată bucurie a celui care descoperă şi explorează noi teritorii.
Ei voiau să fie dascăli, voiau să fie oameni (şi) ai spiritului. Şi, slavă Domnului!, chiar erau.
 
Suficienţa agresivă – delicat spus – a multora din oamenii zilelor noastre provine din complexare.
Numai un om complexat poate să devină atât de violent, prin supra-compensare.
Nemulţumit de viaţa lui, nemulţumit de ceea ce este şi de ceea ce face, îşi revarsă veninul care îl macină interior peste ceilalţi.
Ceea ce nu aduce însă nici o satisfacţie reală, nu aduce vreo îmbunătăţire a stării interioare. Mai curând, o înrăutăţire.
 
Crima altei păreri NU ESTE CRIMĂ!
Dar a-l dispreţui, sau chiar – cât de monstruos! – a-l urî pe altul pentru că are altă părere… cel puţin alunecă înspre crimă.
Soluţii există. Şi sunt în puterea fiecăruia.
Primul pas este acela al privirii sincere în interior, spre a căuta şi a găsi izvorul real al nemulţumirii, amărăciunii, veninului, urii. Pentru că acesta este totdeauna în noi; ceea ce este afară e numai pretext.
 
Un alt mijloc, foarte bun, în apărarea de această capcană este pasul înapoi.
Abţinerea de la graba de a avea opinii (mai ales categorice!) – indusă de întreaga atmosferă mass-media.
Dar, ca să vezi!, aici ajungem la altă variantă a crimei de a avea altă părere: „cum să nu-ţi dai seama unde este adevărul???”
Pentru că, într-adevăr, pentru fanaticii propriei păreri, a nu-ţi da seama, imediat, că ei „au dreptate” este aproape acelaşi lucru cu a avea altă părere!
Şi, totuşi, fiecare are timpul lui de cântărire a ideilor şi argumentelor.
Uneori foarte lung, alteori foarte scurt, precum şi oriunde între aceste două variante.
Este profund greşită pretenţia luării fulgerătoare de poziţie, fără timp de gândire, fără timp de cercetare, de observare, de acumulare, de analiză.
De fapt, este una din sursele extremismului „părerist”.
 
În toată această agitaţie plină de insulte şi răutăţi, de acuzaţii teribile şi exprimări ritoase, mai există încă oameni de bun-simţ.
Mai sunt oameni care înţeleg faptul că a avea altă părere decât ei, chiar şi în privinţa celor mai sfinte lucruri, nu te face nici prost, nici criminal.
Doar om.
Pentru că primul examen picat de cei care cred că altă părere este o crimă, e acela al omeniei.
Părerea mea.
 
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Cea mai tristă poezie

Am vrut să las ca amintire,
cea mai tristă poezie.
Are doar un rând însă
şi cine ar fi recunoscut-o ca atare?
Doar amintirile-regrete,
doar tăcerile fugare,
doar vorbele ce fulguie în gând
şi tremurând
în suflet greu se lasă
din doruri şi frustrare
înserare
şi rostesc în taină,
iar şi iar
aş fi vrut să…

Mihai-Andrei Aldea

The Typology of The Initiatory Journey in The Romanian Folktales

The Typology of The Initiatory Journey in The Romanian Folktales

The present study originated as a PhD essay, the concise version being first published on-line in „The Romanian Magazine of Ethnohistorical Studies” in October 2007 [1]. The subject exceeded its initial secondary role within the initiatory journey and acquired, step by step, a status which imposed special attention. As one will see, the reasons are numerous. The research, which is to a great extent a pioneering work, is necessarily limited to the Romanian fantasy folktale, any further studies on the subject having as a requisite a serious scientific research.

From a researcher’s perspective, the initiatory journey seems a paradoxical subject, not just in itself, but also regarding its status among the cultural inquiries. On the one hand, there are many debates about the journey and the initiation, and the initiatory journey itself. On the other hand, genuine studies about the initiatory journey are extremely difficult to find. There are, as known, a series of collateral researches about some forms of initiation as well as about some aspects of the rites of passing (which are simultaneously initiation rites). Certainly, however useful these researches are, they are still far from being a well-organized theoretical framework, an instrument of study, a referential analysis, such as the ones given for the fantastic tale by Vladimir Propp (and Claude Brémond) [Propp, 1970:XV and XXXIII].We could by no means find such references for the initiatory journey. Actually, even when one speaks about the initiatory journey, the researchers’ attention, and implicitly the research, is focused on other aspects, and first of all on the initiation itself.

The climax of this paradox is provided by the contradiction between the reality of the research and the statements which have apparently no connection to reality, but are nevertheless pertinent from a certain perspective. For instance Ioan T. Morar wrote the following in June 2007, in a commentary to Yann Martel’s Life of Pi:

„The initiatory journey was, throughout the history of culture, the basic matrix of thousands of creations, collective or individual. In other words, one is faced with a well-trodden path [2].”

But from what point of view does Ion T. Morar make this unequivocal statement? From a literary point of view!

„As a writer, [continues the author of the above-mentioned paragraph] one gives the measure of one’s originality when it seems that ones’ initiatory path does not encounter, at too many cross-roads, the other travelers’ initiatory journeys.”

Consequently, “the well-trodden path’’ that concerns the initiatory journey represents in this case its usage in the literary work, its existence as a basic matrix of ’’thousands of collective or individual creations’’. Well, it is precisely this reality, this normal and general presence of the initiatory journey that deterred it, strange as it may seem, from an in-depth research in itself. When discussing the initiatory journey, one had a presumed knowledge of the subject. The objects of dispute centered mainly over the initiation and its meaning, form, rite, and possible ontology. Amazingly, this very interest in the initiation made the journey itself unnoticeable, although an initiation without a journey cannot actually exist, be it physical or towards the ’’place of the heart’’! Moreover, this transition to the background takes place notwithstanding the numerous references to the initiatory journey, despite its multiple conjunctions with different aspects of social life.

Many famous writers adopt this involuntary and reflex classification of the initiatory journey exclusively as subordinate to the initiation. Arnold van Gennep gives a structure of the rites of initiation and talks about rites of separation which partially apply to the act of going on a journey as well. In a similar category are Van Gennep’s rites of return which can also be connected to the initiatory journey [Van Gennep, 1996:31, 43, 76, 162, 167]. All these rites, although useful when making analogies and deductions, are parallel to the subject matter. […]

You can read more on the subject on the link below, where the whole book – in pdf format – is posted.

1 Basmele Românilor (Romanian Folktales), written by Lazăr Şăineanu, is the best Romanian folktale typology until now.

 

https://www.academia.edu/30209712/The_Typology_of_The_Initiatory_Journey_in_the_Romanian_Folktales_

Apropierea de Dumnezeu, apropierea de om…

Superioritatea duhovnicească a oricărei părţi a Creaţiei nu poate să existe decât în raport de apropiere de Dumnezeu. Dar nu poate exista o apropiere geografică de Dumnezeu mai mare a unora decât a altora, pentru că Dumnezeu este pretutindeni. Deci nu poţi să-ţi închipui, sau, mai bine zis poţi, dar greşeşti, că Dumnezeu este undeva sus, te caţeri pe o scară, şi cu cât te urci mai sus pe scară, cu atât eşti mai aproape de El. Această apropiere poate fi cel mult un simbol al urcuşului duhovnicesc, dar nu poate fi o realitate concretă, fizică. Dacă un om ia racheta şi se duce pe Lună, nu este mai aproape de Dumnezeu pe Lună decât era pe Pământ. Nici pe Marte, nici pe Jupiter, nici pe Pluto, nici în Alfa Centauri, pentru că nu poziţia geografică determină apropierea sau depărtarea de Dumnezeu. Lucrul acesta este evident, de vreme ce Dumnezeu este pretutindeni.

Şi atunci, ce determină apropierea de Dumnezeu şi creşterea sau scăderea în valoare a sfinţeniei? Ce determină apropierea sau depărtarea de Dumnezeu? Desigur, credinţa este cea care ne face să urcăm sau să coborâm pe scara simbolică, dar ce determina apropierea în sine, de vreme ce nu este factorul geografic?
Sunt energiile dumnezeieşti necreate! Cu cât mai bogată este viaţa ta şi existenţa ta în aceste energii, cu atât mai aproape de Dumnezeu înseamnă că eşti, cu atât mai mult te sfinţeşti. Te hrăneşti din Dumnezeu prin aceste energii! În clipa în care te depărtezi de Dumnezeu, ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că îndepărtezi de tine izvorul acestor puteri dumnezeieşti, seci acest izvor şi viaţa ta devine uscată, stearpă, înstrăinată de Dumnezeu. Fizic sau geografic vorbind, El este chiar lângă tine, chiar în tine, mai ales dacă eşti creştin împărtăşit, dar, în acelaşi timp, tu, pentru că ai secat acest izvor al energiilor dumnezeieşti, te găseşti la miliarde de kilometri depărtare de El.

Ca să înţelegem această realitate a Împărăţiei Cerurilor, să ne ducem la Scriptură!
În Biblie vedem această pildă, a samarineanului milostiv. În care se arată cum a fost un om ce a căzut în mijlocul tâlharilor şi a fost rănit rău, fiind lăsat aproape mort. Şi a trecut şi un preot, şi a trecut şi un levit şi nu l-au băgat în seamă. Iar un samarinean care era călător a venit lângă el. Şi văzându-l, i s-a făcut milă de el. „Şi apropiindu-se”, zice Scriptura, „i-a legat rănile”. Păi cum „apropiindu-se”, dacă era dinainte lângă el? Ei bine, întâi spune că a venit lângă el, geografic; apoi spune „apropiindu-se”, adică sufleteşte. Geografic vorbind, era lângă el, dar asta nu însemna că era aproape. Pentru că în clipa aceea, prin pilda pe care o dădea, Christos lamurea – lămureşte – ce înseamnă chiar expresia „aproapele meu”! Acolo avem răspunsul întrebării „cine este aproapele meu?”. Şi ce zice Domnul? Acel care are milă şi dragoste de mine, acela este aproapele meu! De asemenea, şi eu sunt aproapele celui de care am milă şi dragoste, mila şi dragostea fiind daruri dumnezeieşti, fiind haruri pe care trebuie să le cerem şi pe care le primim de Sus în forma lor adevărată, curată.
Sigur că există şi dragoste ori iubire pătimaşă, dar asta este cu totul altceva.

Deci, vedem acolo: acel samarinean a venit langa călător, a venit şi s-a uitat la el sa vadă, „măi, ce-i cu corpul ăsta căzut pe-aici?”. Şi-a văzut un om care avea răsuflare, bătut, rănit, jefuit, dezbrăcat de tâlhari. Şi i s-a făcut milă de el! Iar în clipa în care i s-a făcut milă, atunci abia s-a apropiat cu adevărat de el. Geografic fusese lângă el şi până atunci, dar sufleteşte fuseseră departe.

Deci adevărata apropiere este alta decât cea fizică.
Această realitate, pe care o ignorăm de obicei, din nenorocire, ne face să nu înţelegem realităţile duhovniceşti. Dumnezeu este aici şi Dumnezeu pretutindeni! Dar care este deschiderea sufletului nostru către Dumnezeu? Pentru că această deschidere este, de fapt, deschiderea porţilor către harul, puterea lui Dumnezeu, har şi putere ce izvorăsc din Dumnezeu Însuşi, sunt necreate şi fac legătura adevărată, concretă, dintre noi şi Dumnezeu. Fără o asemenea legătură nu poate exista urcuş duhovnicesc, ci numai simulacru.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Un cântec pe care îl iubesc nespus! „Ţara noastră-i ţara noastră!” Nicu Alifantis / Ion Niculescu