https://irinasstroe.wordpress.com/category/spiritualitate/sfinti-parinti/parintele-proclu-nicau/
Folklore and fantasy… old and new in the man vision of the worlds
Ce înseamnă să faci binele pe care îl poţi face…
Un tânăr traduce din folclorul românesc, în limba engleză. Felicitări şi spor la lucru!
http://fairytalesmuntenia.blogspot.ro/2017/08/the-golden-flower.html
Partajează asta:
Ioan Aurel Pop – Românii „se socotesc urmaşi ai coloniştilor romani” (preluare)
Pagini de istorie românească…
Partajează asta:
Trădarea şi Românii (I)
Războiul se dă în timp de pace cu toate mijloacele în afara înfruntării militare directe; războiul propriu-zis este deosebit de pace doar prin faptul că se folosesc mult înfruntările militare directe.
Acest adevăr (elementar) ar trebui să îi facă pe Români foarte cu băgare de seamă şi faţă de materialele – din media sau oricare alte surse – care îi înalţă în slăvi, şi faţă de cele care îi coboară în Iad. Pentru că propaganda lucrează, adesea, subtil, fie într-o direcţie, fie în alta.
Lauda poate să fie un mijloc foarte bun de trimitere a otrăvii. Încă din vechime se ştia că pentru a-l otrăvi pe cineva trebuie să-i pui otrava în ceea ce îi place cel mai mult. Grecii, învinşi de Tracii din Troia, i-au învins pe aceeaşi Traci prin calul troian – mai drept spus, grecesc – ce părea un monument glorios şi dătător de bine, dar în care se ascundea moartea Troiei.
Dar, bineînţeles, există şi propaganda deznădăjduitoare şi umilitoare, menită să taie puterile şi să oprească împotrivirea.
O asemenea propagandă, pe care am văzut-o de multe ori, este aceea privitoare la trădare şi pretinsa prezenţă a ei, ca defect etnic, la Români.
A fost hazliu să văd emiţând asemenea acuzaţii sterpe străini din naţii în care trădarea este o virtute, în care pur şi simplu nu există eveniment istoric major în care trădarea să nu fie esenţială. Mai trist a fost să văd Români care au crezut orbeşte o asemenea propagandă ieftină.
Dacă este să vorbim despre un defect etnic al Românilor acesta ar fi, în primul rând, buna-credinţă faţă de străini. Defect care se arată, într-o asemenea împrejurare, prin preluarea unor acuzaţii stupide.
Pentru că nu am de gând să fac aici un studiu sistematic, ci doar să-mi exprim câteva gânduri, o să iau „exemple de trădare românească” mai la întâmplare, după cum s-a întâmplat să le citesc ori aud în ultimele luni. Şi o să încep cu moartea lui Mihai Viteazul.
Păi, va spune un cititor logic, ce legătură are trădarea la Români cu moartea lui Mihai Viteazul?
Desigur, nu ar avea, dacă toată discuţia pe temă nu ar ţine de o josnică propagandă anti-românească. Dar, aşa, ne trezim cu unii care îi acuză pe Români de trădare şi pentru moartea lui Mihai Viteazul. Sub ce cuvânt? Ei bine, sub întrebarea „de ce nu au fost acolo să îl păzească”?
Răspunsul este simplu, clar, documentat: Mihai Viteazul a vrut să îşi pună cortul între armata română şi armata lui Basta, ca semn de încredere şi unitate. Ostaşii români nu puteau trece peste ordinul primit şi să stea în jurul cortului domnesc după voia lor! Chiar dacă ar fi încercat asta, trimişi în tabără de domnitor nu ar fi avut ce să facă, şi tot s-ar fi ajuns, iar, la aceeaşi situaţie.
Trădătorii în acest caz sunt, în primul rând, mizerabila iudă care a organizat asasinatul, Giorgio Basta, împreună cu toţi trădătorii care, deşi cunoşteau ordinele Împăratului Rudolf, deşi cunoşteau meritele unice ale lui Mihai Viteazul, au luat parte la asasinat. Aceştia sunt, de fapt, trădătorii. Restul este, după cum am spus, propagandă josnică anti-românească.
Alt caz de pseudo-trădare de care sunt acuzaţi Românii este Pacea de la Bucureşti, din 1918 (aprilie-mai). Sub ce cuvânt este acest tratat de pace declarat de către unii drept trădarea Aliaţilor de către Români (România)? Sub cuvânt că înţelegerea iniţială dintre România şi Aliaţi prevedea să nu se încheie pace separată între vreunul dintre Aliaţi şi Puterile Centrale. Înţelegere pe care România ar fi încălcat-o prin Pacea de la Bucureşti.
Primul lucru ce trebuie amintit aici împotriva propagandei anti-româneşti este principiul forţei majore. Este un principiul de drept roman, antic, şi recunoscut de către toată lumea, inclusiv de către Aliaţii României din Marele Război. Acest principiu prevede că într-o situaţie de forţă majoră încălcarea unui angajament este corectă.
Era România într-o situaţie de forţă majoră? Da. Orice istoric drept – fie el Român sau străin – va recunoaşte că la începutul lui 1918 România era înconjurată de forţe copleşitoare din toate părţile, fără nicio legătură cu vreunul dintre Aliaţi, tăiată de orice resurse externe. Iar fără aceste resurse nu avea cum să ducă războiul mai departe. Altfel spus, fără negocierile de pace România şi-ar fi consumat toată muniţia de război fără putinţă de înlocuire, astfel încât duşmanii ar fi cucerit-o în întregime, în cele mai rele condiţii cu putinţă.
(Atunci când Regele Ferdinand şi Marele Stat Major au hotărât să lupte mai departe într-o Românie înconjurată de forţe duşmane uriaşe, intendenţa a raportat sec: „Avem gloanţe pentru 7 zile de lupte, obuze pentru 4 zile şi hrană pentru 6 zile”.)
Deci, din punctul de vedere al principiului forţei majore tratativele de pace au fost o necesitate obiectivă, corectă şi care nu înseamnă în niciun fel o trădare faţă de angajamentele luate.
Mai mult, Regele României, Ferdinand Întregitorul, a refuzat să semneze tratatul!
De asemenea a refuzat ratificarea acelui tratat şi Parlamentul României – spre deosebire de agenţii străini şi iudele care au votat în Parlament Tratatul cu Ucraina.
Altfel spus, acesta a rămas o hârtie nulă, fiind o stratagemă iscusită – şi deplin corectă din toate punctele de vedere – prin care România s-a salvat de la distrugere într-o situaţie extremă, fără a-şi călca în vreun fel angajamentul faţă de Aliaţi.
Dar dacă tot am vorbit de aceste lucruri, să mai amintim câteva obligaţii asumate de Aliaţi prin tratatul cu România, înainte de intrarea acesteia în război.
În primul rând, Aliaţii s-au angajat să aprovizioneze România cu material de război – muniţie, armament etc. – într-un ritm constant, în conformitate cu nevoile Armatei Române (aprovizionare făcută prin Rusia). Trădând România, Aliaţii nu au aprovizionat-o cu material de război luni de zile. Când au văzut că România nu a fost, totuşi, distrusă de Puterile Centrale, au început să-şi îndeplinească în sfârşit obligaţiile asumate, pe care trădător le ignoraseră până atunci. Doar că… la preţ de speculă, România fiind silită să plătească pentru „ajutoare” un preţ gigantic.
În al doilea rând, Aliaţii s-au angajat ca la intrarea României în luptă să dea un atac simultan, pe toate fronturile. În cel mai rău caz exista obligaţia absolută a unei ofensive în Macedonia şi pe frontul rusesc. Ca nişte trădători clasici, Aliaţii au încetat, la intrarea României în luptă, toate operaţiunile majore. Să ne înţelegem! Nu doar că nu au trecut la ofensiva promisă pe niciun front, dar au încetat şi operaţiunile în desfăşurare. Astfel încât Puterile Centrale au putut să-şi trimită rezerve uriaşe împotriva României. Gestul a fost calculat spre a scădea presiunea de pe trupele Marii Britanii, Franţei, Italiei şi Rusiei, cu sacrificarea trădătoare a României. Bieţii soldaţi români cântau a pagubă „Saraile, Saraile,/ noi ne batem şi tu stai!…”. (Urmau nişte bine-cuvenite blesteme, pe care nu le mai redăm.)
În al treilea rând, Aliaţii s-au angajat ca Rusia să sprijine frontul românesc în sud, astfel încât să se garanteze apărarea Dobrogei şi a liniei Dunării. În fapt, Armata Rusă a avut un rol esenţial în pierderea mai multor bătălii cheie, refuzând trădător să ia parte la luptele împotriva Armatei Bulgare şi la alte lupte extrem de importante. În acelaşi timp, Armata Rusă şi-a arogat dreptul de rechiziţionare de la civilii români. Altfel spus, în clipe cheie, în care frontul atârna de cea mai mică schimbare, în loc să lupte alături de Români, Armata Rusă se ocupa de jafuri… scuze, „rechiziţionări”, cu toate că avea asigurat tot necesarul prin ceea ce se trimitea din Imperiul Rus (deşi pentru România transporturile „nu puteau ajunge”…). Atenţie, au fost lupte în care Ruşii au luptat alături de Români – şi au luptat bine! Fapt care „aruncă sare în ochi” unora, făcându-i să „uite” de trădările esenţiale ale Armatei Ruse, şi în Dobrogea, şi în luptele din Muntenia…
Este de observat că niciuna dintre aceste trădări nu a avut vreo scuză. La niciuna dintre ele nu a existat principiul forţei majore, nu a existat absolut nicio justificare. În toate aceste trădări unul sau altul dintre Aliaţi, dacă nu toţi, a sacrificat liniştit şi România, şi angajamentele luate faţă de aceasta, în cel mai mizerabil mod cu putinţă.
Asemenea întâmplări în care sunt acuzaţi de trădare Românii, cu toate că trădătorii adevăraţi sunt alţii sunt, din fericire, foarte multe.
Spun din fericire pentru că este mai bine să fi acuzat mincinos decât să fie adevărate învinuirile.
Dacă pentru alţii, de la Ruşi la Francezi sau Britanici, trădarea este firească, pentru noi, Românii, ea a fost, este şi va rămâne totdeauna o mare decădere, o mare ruşine.
Prin urmare, este o fericire să vedem că multe, foarte multe dintre aceste acuzaţii de trădare sunt mincinoase. De fapt, până acum, toate pe care le-am auzit sau citit sunt mincinoase. Ceea ce face dintr-o ipotetică acuzaţie reală o excepţie, iar nu o regulă. Ceea ce, iarăşi, este o fericire.
Dar, despre trădare, trădători şi Români sper că o să mai scriu, pentru că sunt multe de spus. Pentru anularea propagandei anti-româneşti şi pentru a ne aduce aminte de noi înşine.
Mihai-Andrei Aldea
Partajează asta:
Vinul. Câteva cuvinte
Cunoscută sub numele de vin în limba română, vinus în limba latină şi zilai în limba tracă (inclusiv în dialectele daco-getice), există o băutură fără de care istoria lumii ar fi mult mai săracă.
Când şi unde a început istoria vinului încă nu se ştie foarte bine.
Se spunea, până de curând, că primele urme de vin, având o vechime de cam 6.000 (şase mii) de ani, au fost găsite în amfore din Mesopotamia (Irak-ul de azi). Dar cercetările arheologice mai noi au găsit asemenea urme ale viţei de vie şi vinului, având chiar până la 8.000 (opt mii) de ani vechime, în China şi Gruzia. Descoperirile din Armenia sunt, iarăşi, extrem de interesante. Totuşi, se pare, cele din Mesopotamia sunt, încă, cele mai sigure.
Unele dintre cele mai vechi mărturii ale culturii viţei de vie sunt din Egipt. Unde, se pare, vinul a fost cunoscut din mare vechime, deşi nu sunt dovezi foarte clare în această privinţă. Ceea ce se ştie sigur este că în vremea faraonilor vinul era folosit în ritualuri religioase şi rezervat pentru cei mai de sus dintre Egipteni. Cu toate acestea, chiar şi pentru ei berea rămâne băutura preferată.
Prin urmare, avem o zonă foarte largă, din părţile Mediteranei până la Marea Chinei, în care se încearcă a se găsi începuturile folosirii strugurilor şi făuririi vinului.
Foate puţin se ştie astăzi că vinul din vechime nu se făcea doar din struguri. În pregătirea pentru stoarcerea mustului se foloseau mai multe fructe – în primul rând prune în părţile Palestinei, Libanului, Siriei etc. – şi mirodenii (dafin, scorţişoară, mentă etc.), dar şi miere, smirnă şi altele.
Cel mai simplu vin era cel făcut cu miere şi stafide. Acesta era mai des întâlnit în părţile pietroase din Ahaia şi Moreea (sudul Greciei de astăzi), unde în afară de măslini creşteau foarte puţin pomi fructiferi.
Facerea vinului era o artă.
Alegerea strugurilor şi a celorlalte fructe cerea o mare pricepere. Mierea avea felul ei de a fermenta şi era un alt lucru de care trebuia să se ţină seama. Mirodeniile, mai ales dacă erau mai multe, adăugau nu doar aromă, ci şi schimbări în fiinţa vinului.
De aceea la început vinul se bea numai tânăr, un vin având zece ani fiind socotit cel mult legendă.
Cei care găsesc mijloacele de învechire a vinului sunt Romanii.
Ei sunt, totodată, şi cei care îl rafinează şi îi sistematizează producerea.
Se începe tragerea vinului, după fermentare, în amfore mari (cca. 26 litri), ţinute în pivniţe răcoroase; amforele sunt inscripţionate, după un obicei păstrat până astăzi, cu data tragerii şi numele viei/producătorului.
Tot la Romani se sistematizează şi grupurile de vie-livadă care erau esenţiale pentru producerea vinului (după reţetele vremii). În Campania, Gauranum şi Latium se fac vinurile socotite a fi cele mai bune. În alte părţi din Italia, unde se folosesc mai puţine fructe – iar miere şi condimente mai deloc – se produce un vin mai apropiat de cel obişnuit astăzi; era socotit, pe atunci, cel mai prost vin, fiind băut doar de cei mai săraci dintre oameni. Mai ales ceea ce numim astăzi vin sec ori demi-sec era „cu neputinţă de băut” pentru cei mai mulţi dintre Romani, Greci, Celţi etc.
Vinul bun era pe atunci un lichid gros şi dulce, foarte aromat, care aminteşte cumva de vinul fiert băut astăzi iarna (dacă se pun în el scorţişoară, miere şi altele asemenea). Doar că şi vinul fiert de astăzi este „subţire” faţă de cel antic. Grecii făceau chiar şi un fel de jeleu de vin. Însă şi vinul cel atât de consistent – şi cu atât mai mult jeleul de vin – se beau numai subţiate cu apă (rece sau caldă), într-o măsură care, iarăşi, cerea multă pricepere din partea băutorilor. Niciodată nu se bea vin simplu, fără apă.
La Tracii sudici vinul sau zilai era o băutură de asemenea legată de unele obiceiuri religioase. Aşa cum unele triburi tracice foloseau seminţe de cânepă arse în foc, spre a se ameţi cu fumul produs de acestea, altele foloseau zilai (vinul) pentru a-şi produce stări asemănătoare. Aceste stări de ameţeală şi pierdere a contactului cu realitatea erau socotite, paradoxal, stări extatice sau de transă, crezându-se că oferă acces la o realitate transcendentă. Aceasta este, de altfel şi pricina apariţiei lui Dionisos la Tracii sudici, în Tracia sau Europa (care era, pe atunci, numele unui ţinut tracic ce corespunde aproape exact teritoriului european ocupat astăzi de Turcia). De la ei acesta va fi luat de Greci şi apoi de Romani, devenind – asemenea altui semizeu tracic, Orfeu – parte a culturii mondiale a umanităţii. Ce-i drept, pentru Dionisos, una nu neapărat bună.
Tracii, fie ei sud- ori nord- dunăreni, aveau o veche tradiţie în facerea berii (din cereale şi felurite ierburi), a cidrului („vin din fructe” – altele decât strugurii) şi a miedului („vin din miere” – cu sau fără adaos de fructe). Ca urmare, atracţia faţă de vin a ţinut nu atât de lichid în sine, cât de semnificaţiile religioase ce i-au fost atribuite.
Se pare că povestea distrugerii viilor din Dacia în vremea lui Burebista nu ţine de „beţie” în sine, aşa cum s-a înţeles mai târziu, ci de conflictul între două curente religioase. Acestea fiind
– cel dionisiac, de origine sud-estică, adoptat de Greci şi Tracii sudici şi infiltrat în nord prin negustorii Greci, şi
– cel marţial, prezent la vechii Romani şi la Tracii nordici – inclusiv la Daci – şi pe care curentul dionisiac tindea să îl înlăture.
Băutură alcoolică exista la Traci şi fără Dionisos, dar nu se practica beţia rituală cu bere, cidru sau mied. Ori în vreme ce „transele” venite din fum de cânepă sau ceai de mac se terminau repede şi fără urmări serioase, beţia de vin – ca şi cea cu alte băuturi alcoolice – ducea la mahmureală şi chiar dependenţă, tranformând luptătorii în epave. Ceea ce adepţii curentului religios marţial nu puteau îngădui, socotind o asemenea stare drept o decădere inacceptabilă.
Este limpede că ştiind să facă bere, cidru şi mied – ca şi alte băuturi alcoolice – Dacii nu ar fi devenit mai puţin beţivi prin simpla tăiere a viilor, dacă beţia nu ar fi fost un ritual legat de vin, un ritual dionisiac. Înlăturarea beţiei prin tăierea viilor arată că Burebista a impus, de fapt, înlăturarea temeliei răspândirii religiozităţii dionisiace în popor (vinul de import era prea scump pentru oamenii obişnuiţi). Astfel a putut să îi ţină pe Daci pe linia religiozităţii marţiale (de care, se pare, ţineau şi Zamolxe, şi zeii munţilor amintiţi de Lactanţiu, şi zeiţa Bendis etc.).
În ce măsură a fost această „nimicire a viilor” din Dacia una totală?
Date fiind descoperirile arheologice – de la cosoare şi alte unelte viticole la amfore de vin de producţie locală -, este cel mai probabil că au fost tăiate ceea ce am putea numi „viile populare„, păstrându-se cele care aprţineau preoţilor daci şi unor nobili daci (inclusiv regii).
Intrarea Daciei în Romania, în secolul I d.Chr. ca regat clientelar, iar după 106 ca provincie romană, va duce la mărirea şi înmulţirea viilor. De această dată vinul nu este privit în primul rând ca băutură rituală – deşi sunt dovezi clare ale cultului dionisiac în Dacia Romană – ci ca parte necesară a unei alimentaţii sănătoase.
Totuşi, la început subtil, apoi tot mai puternic, se dezvoltă o altă viziune religioasă asupra vinului: viziunea creştină.
În Ortodoxie vinul veseleşte inima omului şi este, alături de pâine şi untdelemn o parte esenţială a hranei care dă viaţă şi putere omului.
De asemenea, el este, împreună cu pâinea, materia pentru Euharistie, centrul vieţii creştine, inima slujirii liturgice şi esenţa vieţii mistice creştine.
Pe măsură ce Credinţa lui Iisus Christos devine tot mai răspândită în Romania, apare şi o nouă mistică a vinului.
Beţia este socotită ca o adevărată blasfemie, ca un abuz faţă de darurile lui Dumnezeu, şi mai ales faţă de materia din care Duhul Sfânt dăruieşte oamenilor Sângele Domnului.
De asemenea, beţia este privită şi ca o stare de robie – în care omul este stăpânit de puterea străină a băuturii. Însă, de vreme ce Fiul lui Dumnezeu s-a dat pe Sine pentru libertatea omului, o asemenea înrobire este nedemnă de un creştin, este ruşinoasă şi de neprimit.
Dacă adăugăm faptul că la beţie omul îşi pierde, ca parte a robiei, stăpânirea de sine, putându-se purta în cele mai urâte feluri, este de înţeles că pentru morala creştină, încă de la început adeptă a demnităţii umane la cel mai înalt grad (până la îndumnezeire!!), decăderea produsă de beţie este o formă de desfrânare îngrozitoare.
Ca urmare, vinul devine la Creştini o prezenţă mistică definitorie pentru legătura dintre viaţa pământească şi urcarea către Ceruri: folosit bine, după rânduială şi cu măsură, este o binecuvântare şi o scară; folosit rău, fără rânduială şi fără măsură, este o batjocură şi o prăbuşire.
Este, această trăire creştină, cheia răspândirii atât de puternice a Credinţei Creştine în rândul soldaţilor romani, dar mai ales în rândurile oştenilor romani de origine iliro-traco-scitică. Şi, de asemenea, cheia conflictului dintre Creştini şi Traco-Ilirii păgâni, tot mai cuceriţi de hedonismul Grecilor (iubirea de plăceri a Grecilor), căruia Grecii îi făceau o uriaşă propagandă în rândul „barbarilor” (practică pe care o regăsim în răspândirea rachiului printre Amerindieni cu scopul de a fi distruşi prin alcoolism).
Într-adevăr, Traco-Ilirii păgâni – Sciţii au avut mereu o prudenţă foarte mare faţă de încercările Grecilor de a-i influenţa religios – au sfârşit prin a fi distruşi ori – foarte mulţi – asimilaţi de către Greci sau, respectiv, cei rămaşi s-au unit cu Germanicii (Goţii), plecând alături de ei în Spania şi Africa de Nord.
(Plecarea Goţilor din nordul Dunării coincide cu încetarea prezenţei Dacilor în această zonă, iar plecare Goţilor din sudul Dunării coincide cu încetarea prezenţei Tracilor în această zonă; în amândouă cazurile rămân doar (Proto)Românii, adică Scito-Traco-Ilirii de limbă latină.)
Prezenţa viţei de vie şi a vinului în Dacia Romană este foarte bine atestată şi cunoscută.
Dar mai puţin cunoscută este continuitatea prezenţei viţei de vie şi a vinului în perioada în care Dacia a fost în afara Romaniei (aproximativ 400 de ani, de la 376, cu unele întreruperi – de exemplu perioada Gepizilor – până în secolul IX d.Chr.; a se vedea şi aici şi aici). Chiar am întâlnit materiale care, din motive extrem de subiective, încercau să susţină o ruptură totală în cultura viţei de vie şi în facerea vinului între Dacia Antică şi Ţările Române din miezul Evului Mediu.
În realitate, atât arheologic, dar şi lingvistic este atestată extrem de clar continuitatea amintită.
Specialiştii au o lungă listă de soiuri de struguri care datează din Antichitatea daco-romană, precum sunt cele de Negru, de Băbească, de Busuioacă, de Fetească, de Mustoasă etc.
Încă de la sfârşitul Antichităţii, dar mai ales în Evul Mediu, a apărut un nou fel de a bea vinul: degustarea.
Am amintit faptul că în trecut vinul era băut, oricât de ciudat ar părea astăzi, ca hrană, fiind privit ca o sursă de sănătate, putere şi voie bună (dacă este băut cu măsură). Pentru a-şi îndeplini acest rost, vinul era făcut dintr-un must în care strugurii aveau cea mai mare parte, dar la care îşi dădeau zeama lor şi alte fructe, precum prunele, caisele, merele etc., într-un proces foarte complicat.
Treptat apar vinuri tot mai „simple” din punctul de vedere al compoziţiei iniţiale.
În locul obţinerii şi fermentării treptate a mustului mai multor fructe, se trece la folosirea tot mai exclusivă a mustului de struguri, cu sau fără adaos de stafide, şi cu un tot mai rar adaos de miere (cel mai adesea aceasta se punea de-a dreptul în vin, alături de mirodenii, coajă de citrice sau altele asemenea, dacă se punea).
Strugurii din mai multe soiuri, care ţineau de ceea ce astăzi am numi producţie locală, încep, odată cu dezvoltarea comerţului şi a noii culturi europene (germano-romano-greceşti), să fie aleşi după culoare, miros şi gust astfel încât vinul să prezinte caractere asemănătoare muzicii: complexitate şi armonie, contraste căutate, nobleţe sau frivolitate.
Se ajunge astfel la degustarea vinului, la primirea şi privirea vinului ca o operă de artă, nu ca o băutură comună – berea capătă această funcţie vulgară, pierzându-şi treptat bogăţia şi rosturile din vechime, ajungând să fie limitată la hamei etc.
Există două căi mari pentru degustarea vinului.
Prima constă în alegerea unei clipe în care, singur sau alături de femeia iubită ori de prieteni, cel care alege vinul îl degustă. Această degustare poate fi însoţită fie de o conversaţie potrivită vinului ales, fie de ascultarea unei muzici corespunzătoare, fie de admirarea unui apus ori răsărit de soare, a unui spectacol de calitate etc. Vinul este, în asemenea împrejurări, singura substanţă care se ingurgitează (excluzând, uneori, apa).
A doua cale constă într-o altă „simfonie artistică”, de această dată în primul rând gastronomică. Un vin care este însoţit de anumite brânzeturi şi fructe, de pildă, sau de alte feluri de mâncare alese pentru a oferi, gustativ şi olfactiv, echivalentul unei picturi de calitate pentru ochi, a unei muzici frumoase pentru urechi etc. Desigur, şi aici se poate creşte complexitatea demersului, prin adăugarea unei conversaţii potrivite sau a unui ambient sonor etc., etc.
Amândouă căile de degustare a vinului sunt adevărate forme de artă, în care fiecare gest capătă o semnificaţie aparte. Deşi pe alte coordonate spirituale decât ceremonia ceaiului din Japonia sau alte ceremonii asemănătoare din alte părţi ale lumii, rosturile degustării vinului sunt asemănătoare şi corespund atât unor nevoi interioare cât şi unor chemări (şi rezolvări!) artistice general umane.
Desigur, mulţi dintre cititori se vor întreba în ce măsură o asemenea lucrare este creştină.
Răspunsul este evident: este perfect creştină atâta vreme cât îşi păstrează măsura şi rostul.
Însuşi Domnul nostru Iisus Christos a prefăcut apa în vin la Cana Galileii. Şi încă în vin foarte bun. Şi nu ca să nu fie băut, ci, dimpotrivă, ca să fie degustat cu bucurie.
Această viziune a Domnului asupra bucuriei care se cuvine să însoţească primirea darurilor lui Dumnezeu de mâncare şi băutură a adus asupra sa şi furia şi dispreţul fariseilor – să nu fie!
Desigur, a deveni mâncăcios ori beţiv înseamnă a ne spune unor patimi. Este o robie de care trebuie să fugim.
Paradoxal însă, cei care ştiu într-adevăr să preţuiască un vin bun sau o mâncare de calitate, cei care ştiu într-adevăr să se bucure de fiecare picătură sau fărâmă din acestea, se vor feri mult mai uşor de abuzuri.
Desigur, în această privinţă ajută extraordinar de mult şi postul, un mijloc prin care voinţa se întăreşte foarte mult, dând libertate omului faţă de cele mai multe dintre patimi. Cum stă scris: nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte.
Fără măsură şi rânduială orice lucru devine patimă şi otravă; chiar şi apa, dacă este băută prea mult, poate duce la intoxicare.
Nevoia bucuriei, legată şi de materie, este arătată în Scripturi de multe ori; iar agapele creştine sunt un chip al împlinirii duhovniceşti a acestei nevoi.
Prin urmare, este bine să putem să ne folosim aşa cum se cuvine de toate darurile pe care Dumnezeu ni le-a dat.
Bineînţeles, dacă ştim că suntem alcoolici sau că avem înclinaţii puternice către alcoolism, este absolută nevoie să ne ferim de orice băutură alcoolică; iar degustarea nu poate fi un pretext pentru a trece peste această nevoie. Dacă ştim că avem la masă oameni care suferă de alcoolism ori înclinaţii puternice în această privinţă, nu vom pune pe masă băuturi alcoolice, care să îi ispitească şi să îi facă să sufere. Dar dacă ştim că nu avem asemenea înclinaţii sau boli – noi şi ceilalţi care sunt cu noi – putem, dacă Dumnezeu ne dăruieşte lumina unui răgaz între luptele şi greutăţile vieţii, să ne bucurăm deplin de darurile Sale.
Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 