Drumul spre Vozia. Cei trei şi Pădurea cea Mare. Capitolul X

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

În care nu se întâmplă nimic. Sau…

In dimineaţa de după povestirea piticului cei trei au fost atât de încruntaţi, că nimeni din fort n‑a îndrăznit să‑i în­trebe ceva.

Şi nu că n‑ar fi dorit! Mulţi ar fi vrut să asculte po­ves­tiri noi, cu isprăvile săvârşite de cei trei împotriva Nă­lu­cilor, ori la daci, ori poate în altă parte. Şi cine ştie câte al­te lucruri ştiau a­ceşti eroi. Dar, cum se întâmplă cu eroii câ­­te­o­dată, erau în a­ceas­tă zi aşa de înneguraţi că, după cum am zis deja, nimeni nu a cutezat să‑i tulbure.

Cu toate acestea, cugeta Roland, ar fi trebuit să fie bu­­­cu­roşi: pe de‑o parte, Mitu îşi aflase obârşia, iar acum pu­­tea fi mândru că este fiul unor eroi; pe de altă parte, a­veau o pri­ci­nă de mulţumire în plus pentru că scăpaseră cu bine de daci. Da­că ar fi ştiut aceştia cine e Mitu, n‑ar fi ie­şit viu din ho­ta­rele lor.

Cei trei prieteni păreau însă mai curând supăraţi de­­cât mulţumiţi. Poate şi povestitorul povestise prea bi­ne. Sau poate dragostea lor de părinţi era atât de mare în­cât nu ţi­nea seamă de trecerea timpului… Prinţul nu pu­tea să‑şi dea sea­ma care era adevărul, deşi de obicei era foar­te priceput în în­ţelegerea oamenilor (sau cel puţin aşa credea el).

Dar dacă piticul verde era nedumerit de purtarea lor, pe seară se îngrozi de‑a binelea: cei trei vorbeau des­pre un ur­cuş pe Cogaion, pentru a aduce înapoi trupul lui Novac.
– Sunteţi cu totul nebuni! – strigă supărat prinţul. Nu vă e de‑ajuns că abia aţi scăpat cu viaţă din Ţinutul Da­cilor, a­cum vreţi s‑o căutaţi cu lumânarea? Nu vă daţi seama că nu a­veţi cum reuşi?
Dan îl privi cu o răceală asemănătoare celei din pri­­vi­rile dacilor:
– Poate ai dreptate în toate, dar trebuie să facem aceasta.
– Şi cum vă gândiţi, isteţilor, să urcaţi pe Cogaion fă­ră să îngheţaţi, ba să şi veniţi înapoi cu trupul lui No­vac?
– Cu arcul – răspunse Surdul. Cum altfel?
Piticul înţelese. Aşa cum făcuseră leagănul la Tăişul Danului, la fel puteau urca pe Cogaion. E drept, aveau ne­­­vo­ie de multă frânghie, multe săgeţi, mult curaj şi, se‑nţelege, mult noroc.
Dan şi Surdul puneau la cale toate amănuntele, chiar şi cele privind o posibilă întâlnire – şi, prin urmare, luptă – cu cei ce umblă prin nori şi balaurii lor.
În chip surprinzător, Mitu, cel mai vorbăreţ, era foarte tăcut. În loc să ia parte la discuţie, stătea alături în­gândurat, ascuţindu‑şi sabia.
– Mitule, făcu prinţul, nu‑ţi dai seama că nu e bine?
– Nu‑nţelegi, sări Surdul iar, că nu‑i vorba de bine sau ne‑bine? Trebuie s‑o facem şi gata.
– Asta este, prinţe! Dacă vrei, poţi să spui că nu ne cu­noşti – făcu Dan cu o voce uscată.
Piticul ridică mâinile în sus, luându‑se de cap cu un gest foarte caraghios. Dar nimeni nu zâmbi.
Privind la munca lui Dan şi Surdul, Mitu clătina din cap îngândurat.
– Ce e, Mitule, am uitat ceva? – făcu Surdul mirat.
Acesta dădu din cap a încuviinţare.
– Ce? – se uimi şi Dan.
– Să gândiţi, fraţilor, să gândiţi.
Prinţului îi veni să‑l îmbrăţişeze, dar se stăpâni.
Dan şi Surdul îl priveau pe Mitu cu gura căscată.
– Cum, fraţilor, să faceţi voi una ca asta? Înţeleg s‑o fi făcut eu, aşa zănatic cum sunt. Dar voi? Credeam că aveţi mai multă minte.
– Ce vrei să zici, Mitule!? – făcu Surdul aproape su­pă­rat.
– Avem noi vreme de prostii d‑astea?
– Acum chiar că nu te mai înţeleg deloc! – spuse Sur­dul chiar supărat. Cum, să îl luăm pe tatăl tău, ca să‑l în­gro­păm creş­tineşte, e prostie?
– Dar ce e? Întâi, că se pare că nici nu era creştin. A­şa că nici n‑aveţi cum să‑l îngropaţi creştineşte. Apoi, el şi‑a do­­­rit să ajungă pe Cogaion, şi acolo şi este. Ce treabă aveţi voi să‑l aduceţi aici? Şi, mai mult decât toate, asta tre­buie să fa­cem noi acum? Să umblăm după morţi? Aţi ui­tat care este che­ma­rea noastră? Aţi uitat câţi au murit de­ja, fie ca să ne oprească, fie ca să ne ajute? Avem timp de plim­bări în Munţii Albi?
Roland se umfla mai ceva ca o broască, şi cum se o­pri Mitu izbucni:
– Aşa! Bine! Aşa! Uite cum gândeşte un bărbat, măi gân­­­dacilor! Aşa, Mitule, aşa!
Dan şi Surdul, după ce‑l priviseră pe Mitu uimiţi şi chiar supăraţi, se ruşinaseră de cuvintele lui; dar nu pu­tu­ră rămâne serioşi. Piticul verde era prea hazliu. Şi înce­pu­ră să râdă toţi.
Sunt întâmplări nenumărate la care iau parte mulţi oa­meni, şi care nu îi apropie cu adevărat niciodată. Dar sunt şi al­tele, mai rare, care apropie şi unesc. Până acum prinţul fu­­se­se un străin pentru ei. De acum înainte aveau să rămână pri­e­teni pentru totdeauna. Iar legătura şi dra­gostea dintre cei trei cres­­cu­se acum şi mai mult. Şi cres­cu­se mult şi respectul lui Dan şi Sur­dul pentru Mitu care, într‑o clipă aşa de grea pentru unul care fusese o viaţă în­treagă orfan, se arătase atât de tare şi matur.

*

Deşi n‑aveau să uite niciodată de Munţii Albi şi de Novac, cei trei ştiau acum că trebuie să se pregătească pen­tru a merge mai departe pe drumul lor.
– Puteţi să staţi aici până la primăvară – le spusese Ro­land. Iarna, în Munţii Modrului, nu‑i prea sănătos să umbli.

Într‑adevăr, în doar două zile, iarna pusese stăpâ­ni­­re pe Munţii Modrului. Deşi nu părea cu putinţă, piti­cul îi a­si­gu­rase că dincolo de zare, înspre Valea Nerei, era tot toam­nă, iar zăpada nici nu era încă aşteptată. Aici însă ne­a­ua a­co­pe­rise to­tul, iar nămeţii de pe Drumul Trecăto­rii erau mai înalţi ca un om călare.
– În ce fel se poate totuşi trece dincolo? – întrebă Mitu.
– E foarte greu, recunoscu prinţul pitic dând din u­meri. Nici noi nu o facem decât la mare nevoie. Poate este mai bine să zăboviţi aici o vreme. Până la urmă, chiar a­veţi tre­buin­ţă de odihnă. Doar v‑aţi ostenit atâta, de la Fortul Nerei şi până acum…
Cei trei erau îngânduraţi. Deşi piticul era atât de dis­­preţuitor faţă de ceilalţi oameni, de la povestea despre No­vac se purta altfel cu ei. Aşa că, de această dată, nu se mai în­do­iau de cuvintele lui, ca în trecut. Şi chiar înclinau spre a ră­mâ­ne la Fortul Brazilor peste iarnă.
Dar Dan mai avea o nedumerire:
– Totuşi, ce a fost cu umbra de la Fortul Nerei?
Piticul verde se văzu nevoit să recunoască sincer că într‑adevăr nu ştia despre ce era vorba.
– Mă tem, zise Dan.
Şi tăcu. Toţi îl priviră cu atenţie.
– Mă tem să stăm aici. În Pădurea cea Mare sunt mul­­te puteri primejdioase. Noi n‑o cunoaştem bine. Ne‑am des­cur­cat, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu cele în­tâl­ni­te până a­cum. A­şa cum se întâmplă de multe ori în via­ţă, nici nu a fost meritul nostru că am scăpat cu bine din unele primejdii. Ne‑au apărat strigile, ne‑a ajutat părin­te­le, ne‑a ajutat prinţul Roland, ne‑au ajutat dacii, ne‑au a­pă­rat forturile, ne‑au apărat cu viaţa lor ti­nerii daci… Am a­vut mult ajutor. Să nu uităm asta şi să nu ui­tăm că mi­si­u­nea noastră e foarte grea. Ar fi mai bine să ieşim din Pă­durea cea Mare cât mai repede.
Mitu interveni:
– Ai dreptate, Dane, în multe din ce zici. Dar nu sunt de părere să plecăm. Puterile de care spui sunt pri­mej­di­oase mai cu seamă în afara zidurilor forturilor. Aici sun­tem a­pă­raţi mai mult ca oriunde. Şi dacă Prinţul Ro­land zi­ce să ză­bo­vim, eu cred că‑i bine să‑l ascultăm.
– Şi eu cred la fel, spuse Surdul.
Dan îşi aplecă fruntea, îngândurat.
– Bine, dacă ziceţi voi…
Roland îşi plecase capul, lăsându‑i să hotărască sin­guri. Dar în ochi îi lucea o lumină ciudată, tristă, blân­dă şi bu­­cu­roa­să în acelaşi timp, cam ca a unui părinte ca­re îşi ve­de copiii cres­când tot mai mult.

*

După câteva zile, în ciuda zăpezii mari, o cara­va­nă ve­nită dinspre Ţinutul Câmpinenilor, istovită de gre­u­tăţile dru­mului, sosi în poarta fortului. După mărtu­ria ne­gus­to­ri­lor, ju­mătate din caravană fusese distrusă în noap­tea di­na­inte, pe ca­re fuseseră siliţi a o petrece în Pă­dure. Doi urşi bruni, gigantici, sfâşiaseră câte un catâr şi‑i lua­seră cu ei. A­poi o haită mică de lupi, doar doisprezece, dar lupi a­de­vă­raţi, cât măgarii, a­ta­ca­se­ră caravana deja o­bo­­sită şi lovită de a­ta­cul urşilor. Negustorii şi însoţitorii lor luptaseră cu vi­tejie, dar alţi cincisprezece catâri şi doi din­­­tre cai fuseseră u­cişi, pe lângă cei trei oameni răpuşi de colţii fiarelor.

Luptând şi retrăgându‑se către Fortul Brazilor toa­tă noaptea, negustorii izbutiseră acum a ajunge la li­man.

Ceea ce îl miră însă pe Dan fu numărul mare al oa­me­­­­nilor. Chiar cu patruzeci de catâri şi doisprezece cai, cât părea a fi avut la început caravana, tot nu putea înţe­le­ge să fi fost a­proape şaptezeci de oameni, cu tot cu fe­mei şi copii. De o­bi­cei ne­gustorii călătoreau călare, iar catârii sau măgarii erau doar pentru poveri. Neguţătorii răs­pun­seseră însă mi­ră­rii a­ră­tând că mulţi dintre oamenii care e­rau cu ei nu erau ne­gusto­ri, ci că­lători dornici a trece şi a se aşeza pentru tot­dea­u­na în Derala.

Dorinţa lor era uimitoare, nu pentru că exista – mulţi câmpineni erau atraşi de istorisirile despre Derala – ci pen­­tru că fusese şi pusă în practică. Din câte se ştia în fort, ni­cio­dată un grup atât de mare nu pornise pe Dru­mul Tre­că­torii spre a se muta în Derala. Mai curând ve­neau cei din Derala în Câm­pineni, spre a scăpa de feluriţii nă­vă­li­tori din răsărit şi nord.

– Se schimbă vremurile, zise Mitu către Roland, ca şi cum ar fi fost de‑o vârstă.
Iar piticul încuviinţă, fără să‑şi dea seama de hazul clipei.

Capitolul IX                                     Magazin online DSV                                              Capitolul XI

Mihai-Andrei Aldea

Drumul spre Vozia. Cei trei şi Pădurea cea Mare. Capitolul IX

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

În care se merge mai departe şi apar şi câteva lămuriri, dar şi o poveste care‑i tulbură adânc.

De ce oare nu se mai miraseră?
Pe Drumul Trecătorii stătea Prinţul Roland, ţinând caii lor. Îi privea liniştit, fără obişnuitul său dispreţ.
– Hai, le spuse, avem treabă.
Într‑adevăr, aveau de îngropat dacii căzuţi în luptă.

Desigur, ar fi fost multe întrebări de pus, dar nu a­veau niciun chef acum. Lucrau în tăcere, săpând cu să­bi­ile şi to­poa­rele pământul cam pietros. Într‑un târziu ter­mi­­­nară treaba şi se urcară pe cai. Roland stătea pe calul lui Mitu, un cal alb, mi­nu­nat de frumos, numit Nor. Şi a­ces­ta era de la daci. Îl vă­zu­seră o dată, călărit de ta­ra­bos­tele care îi primise.

Cădea o ploaie măruntă şi rece. Drumul Trecătorii mergea printre brazii uriaşi pe o cale şerpuită între stân­cile şi culmile munţilor. Stâncile erau acoperite de muşchi gros, iar munţii aproape nu se zăreau din pricina brazilor. Când a­­părea câte‑un loc mai golaş, se vedea că munţii sunt în­ve­liţi în vălătuci de ceaţă. Cei trei îşi dădură seama că merg mult spre dreapta faţă de Munţii Albi.

– Nu atingem Munţii Albi? – rupse deodată tăce­rea Mitu.
Vocea lui suna uscată ca iasca.
– Nici vorbă, se auzi din spatele lui răspunsul prin­ţu­lui pitic. După Munţii Albi vin spre dreapta Munţii Za­grei, a­poi Munţii Modrului. Printre aceştia şerpuieşte mai de­parte spre Derala Drumul Trecătorii.
Mitu, lucru neaşteptat la el, nu mai spuse nimic. În schimb vorbi Dan:
– Oare nu vom avea necazuri la fortul spre care mergem?
– Adică Fortul Brazilor – spuse piticul. De ce să a­vem necazuri?
Dan dădu din umeri:
– Doar am dispărut de atâta vreme în Pământul Da­cilor. Şi am şi sărit câteva forturi din cele de pe Dru­mul Trecătorii.
Roland păstră câteva clipe de tăcere, apoi răspunse încetişor:
– Poate că nu vă daţi seama, dar aţi intrat de mult în legendă. Pentru cei din forturi sunteţi nişte eroi de sea­mă, cu atât mai mari cu cât sunteţi nu din vremurile de demult, ci chiar de acum.
Cei trei tăcură şi ei o vreme. Apoi Mitu întrebă ironic:
– Noi suntem eroi? Vai de viaţa noastră!
Şi tăcură iar.
– Nu trebuie să vă simţiţi vinovaţi – spuse piticul. Ori­cum, tinerii care s‑au jertfit pentru voi de fapt pleca­se­ră din Pă­mân­tul Dacilor ca să vă ucidă.
– De ce? – făcu mirat Mitu. Şi de ce, dacă au venit du­pă noi ca să ne omoare, şi‑au dat viaţa pentru noi?
Roland oftă.
– Voiau să vă omoare ca să vă ia fluierele. Li se pă­rea că sunt mai vrednici decât voi să le păzească şi să în­de­pli­neas­că misiunea voastră.
– Şi de ce nu le‑au cerut, în loc să vrea să ne o­moa­re? – fu curios Mitu.
Fu rândul piticului să dea din umeri:
– Ce dac ar crede că un bărbat adevărat şi‑ar lăsa aşa datoria, doar că i‑a cerut cineva?
Înţelegeau. Dacii nu‑şi puteau imagina că i‑ar fi fă­cut să renunţe la fluiere altfel decât învingându‑i într‑o lup­tă pe viaţă şi pe moarte. Dacă le‑ar fi dat la cerere, le‑ar fi putut de fapt ceda oricui. Era limpede, prin urmare, că dacii, chiar considerându‑i mai slabi ca ei, nu i‑ar fi putut crede atât de laşi încât să‑şi abandoneze misiunea. Aşa că se hotărâseră să dea această luptă şi de aceea îi urmăriseră dincolo de ho­ta­rele ţinutului lor.
– De fapt – spuse prinţul – nu suntem încă dincolo de hotarele lor. Tăişul Danului nu este marginea pămân­tu­lui lor. Poalele Munţilor Albi şi ale Zagrei sunt hotarul.
Cei trei se mirară iar.
– Dacii ni s‑au părut destul de puţini. N‑am fi cre­zut să aibă o ţară atât de întinsă.
Roland zâmbi. Desigur, nu se vedea aceasta, cum stă­­tea pitulat în spatele lui Mitu, dar se simţi în glas.
– Între ce pare şi ce este poate fi mare deosebire. De­sigur, dacii sunt tot mai puţini, şi poate nu peste multă vre­me se vor stinge cu desăvârşire. Poate – şi zâmbetul din vo­ce fu înlocuit de tristeţe –, poate chiar eu voi vedea acest sfâr­şit, înainte de sfârşitul meu. Dar câţi sunt, sunt mai mulţi decât aţi văzut voi, mult mai mulţi. Iar de vred­nici, sunt vrednici des­­tul pentru ţărişoara lor. Ori­cum, e atât de puţin faţă de ce‑au fost…
Cei trei nu mai spuseră nimic. Ştiau şi ei că în vre­mu­rile străvechi dacii stăpâniseră şi Derala şi Câmpinenii şi al­te ţinuturi, până către marginile pământului. Pe a­tunci Pă­du­rea cea Mare nu era aşa de netrecut ca astăzi, şi a­ceas­ta chiar din pricina vitejiei dacilor.
Roland continuă:
– Cât despre schimbarea hotărârii lor, doar Norul Mor­­ţii este pricină.
– Norul Morţii, adică acea făptură ciudată pe care au învins‑o dacii?
– Da. Este una dintre cele mai temute făpturi. Chiar şi noi, cei din Pădurea cea Mare, ne temem de ea. Puţini sunt în stare să o înfrunte. Şi totdeauna înfruntarea cere jertfă. Dacii o ştiu prea bine. Şi ştiu că este o creatură a Ră­ului, una dintre cele mai puternice, care foarte rar iese la iveală. Deci, au în­ţe­les ei, dacă această făptură a fost tri­misă după voi, înseamnă că sunteţi de fapt vred­nici de misiunea voastră. Altfel erau trimişi ostaşi mai mărunţi ai Răului.
– Ca Nălucile, murmură Surdul.
– Ca Nălucile, încuviinţă prinţul. Sau ca acel diavol ce intrase în calul lui Mitu.
Dan tresări.
– Auziţi – spuse el, şi povesti cele întâmplate noap­tea în Fortul Nerei. Credeţi că umbra aceea era dia­volul iz­gonit din cal?
– Nu, nici vorbă! – îl contrazise piticul. Aceea era al­tă făptură, deşi nu îmi dau seama care.
– De ce era alta? – întrebă Mitu, cam supărat că nu‑l putea vedea la faţă pe prinţ.
– Simplu: dracii nu lasă umbre! Deci… – Roland îi lă­să pe ei să termine ideea.
– Dacă lăsa umbră nu era diavol. Dar ce era?
Piticul ridică încă o dată din umeri.
– Nu ştiu. Poate o Nălucă, intrată cine ştie cum în fort, poate altceva. Dar ştiu că mult vă urmăreşte ura Ră­u­lui, şi va fi tare greu să scăpaţi cu bine, cu toate rugăciu­nile părintelui.
Se lăsă iar tăcerea.
Ploaia cădea mai departe, măruntă şi rece. Norii ce­­nu­şii se lăsau tot mai jos şi cerneau înserare peste vâr­fu­rile bra­­zilor. Totul era măreţ şi frumos, ca într‑o po­ves­te de demult.
După un cot al drumului se ivi undeva în faţă o pa­­­tă albicioasă, abia zărită printre trunchiurile copacilor: Fortul Brazilor.

*

Fortul Brazilor avea zidurile – în chip neaşteptat – vă­ru­­ite. Peste pietrele mari şi grele – bolovani de munte a­duşi cu multă trudă – se vedeau straturi de văruială a­co­perind şi pia­­tra, şi pete ciudate, nedesluşite.
– Din pricina întunericului – le spusese Roland – for­tul trebuie văruit deseori.

Mitu dădu să ceară lămuriri, apoi înţelese: nu era vor­­­ba de întunericul nopţii, când oricum nu e nimeni pri­mit în fort; era vorba de întunericul brazilor şi al ce­rului deseori în­norat, care aducea noaptea chiar şi în zi. Albul for­­tului se a­ră­ta atunci călătorilor ca un far salva­tor. Iarna se curăţa de var pentru ca negreaţa pietrei să fie uşor de vă­zut de călători. Era o muncă destul de grea, dar soldaţii o făceau fără preget, şti­ind că viaţa unor oameni poate a­târna de aceasta.
Cei patru au fost bine primiţi. Vestea despre ei se du­­sese demult, ca de nişte mari biruitori şi chiar „măce­lari” ai Nălucilor. Se ştia şi că plecaseră la daci, cu cine ştie ce mi­si­une de taină. Iar ivirea lor chiar aici era un pri­lej de mândrie pentru ostaşi.

În Fortul Brazilor lumea se pregătea de iernat. Gră­mezi de lemn uscat erau pregătite pentru tăiere. Alte gră­mezi, mult mai mari, de lemn deja pregătit pentru ar­dere, se adunaseră în magaziile uriaşe. Dar nu le umplu­seră nici pe jumătate. Ostaşii se oboseau mult la tăiatul lem­ne­lor, iar tre­că­torii ajutau şi ei, după puteri. Hainele pe care le pur­tau toţi erau şi ele deja de iarnă.

– De ce vă pregătiţi aşa devreme de iernat? – în­tre­bă Mitu pe căpitanul fortului.
Acesta îl privi oarecum nedumerit. Se vede că se aş­­tepta ca „marele erou Mitu” – cum îl privea el – să ştie totul.
– De fapt, nu e devreme, ci chiar prea târziu. Din­co­lo de Munţii Zagrei, nevăzuţi de ochi omeneşti, sunt Mun­ţii Albi. De acolo vine iarna în aceşti Munţi ai Mo­drului în care aţi intrat. Iar vestitorul fără greş al iernii este un vânt rece, care aduce anume ploaie.
– Adică aceasta.
– Da. Anul ăsta a venit mai devreme ca de obicei, a­şa că lemnul nu e nici la jumătate.
– Şi cât ţine aici iarna? – întrebă, pe bună dreptate, Mitu.
– Depinde tot de Munţii Albi – dădu din umeri că­pi­ta­nul. Când este scurtă cinci luni, alteori şi şapte sau opt, de­­pin­­de… uneori a ţinut şi optsprezece luni. E drept, foar­te rar, dar s‑a întâmplat.
Vestea nu îi bucură pe cei trei. Să stea atâtea luni în For­­­­tul Brazilor?
– De ce să staţi? – se miră viclean Roland. Ce, pe timp de iarnă nu puteţi merge?
Fu rândul celor trei să‑l privească mirat. Apoi în­ţe­leseră.
– A – zise Mitu –, crezi că nu ştim chiar nimic? Nu prin Munţii Modrului se află Trecătoarea?
Trecătoarea era numele dat Cheilor Drumului, un fel de pereţi înalţi şi drepţi de stâncă, singura trecere către cea­laltă parte a Pădurii celei Mari. De la ea venea şi nu­me­le dru­mului – „Drumul Trecătorii”. Iarna zăpezile as­tu­pau Tre­că­toarea, făcând cu neputinţă călătoria.
– Ba da, zise Roland. A spus însă cineva ceva de a mer­­ge pe Drumul Trecătorii?
Cei trei se priviră cu ochii mari.
– Măi, fraţilor – zise Mitu – ştiţi că are dreptate? Noi nu mai suntem legaţi de Drumul Trecătorii, ca cei­lalţi. Chiar dacă nu suntem ai Pădurii celei Mari, nici de­par­te de asta nu sun­tem.
Roland râse.
– E, nici chiar aşa! Eşti cam încrezut, Mitule!
Acesta se supără:
– Iar tu eşti încrezut de‑a binelea. De când te cu­nosc şi până acum, tot cu nasul pe sus la fiecare întâlnire şi la fie­ca­re vorbă.
Prinţul se veselea ascultându‑l pe Mitu:
– Poate am şi de ce, Mitule. Eu sunt un prinţ al Pă­du­rii celei Mari. Tu cine eşti?
– Eu? Mitu din Şindriliţa! – spuse acesta cu mân­drie.
– Da, făcu Roland. Copil de pripas, găsit la margi­nea drumului, lângă poarta bisericii, marele Mitu din Şin­dri­li­ţa… Asta te face egalul meu?
Mitu sări furios cu sabia în mână:
– Asta mă face egalul tău!
Şi sări asupra prinţului, ca să‑l ucidă.
Acesta sărea însă cu mare iuţeală, parcă zburând pe pereţii camerei în care se aflau.
– Mitule – strigă Surdul – potoleşte‑te! Nu avem voie să luptăm între noi în fort!
Deşi cu flăcări în ochi, Mitu se opri.
Se opri şi prinţul Roland, pe sobă, rânjind.
– Nu este bine, prinţe, să vorbeşti aşa cu prietenul nos­­­tru! – îl mustră Dan pe pitic. Vrei să te urască?
– Parcă‑mi pasă mie de ura lui! – spuse piticul cu ve­­chea lui aroganţă. Îmi pasă că e un prost care nu ştie să se stă­pâ­neas­că. Dacă la unul care i‑a salvat viaţa de mai mul­te ori sa­­re aşa pentru un cuvânt, ce va face când îl va ispiti un duşman?
Deşi plin de furie, Mitu simţi că prinţul are drep­ta­te. Vru să spună ceva, dar bubuiturile ce se auziră în uşă îl opriră:
– Deschideţi acum, sau spargem uşa!
Deschiseră.
Un pâlc de soldaţi se îngrămădea la uşa lor.
– Ce s‑a întâmplat? Am auzit strigăte de luptă!
Prinţul Roland sări de pe sobă pe uşa deschisă.
– Ce să se întâmple, voinicilor? – glasul era plin de bat­jocură. Mai nimic. Povesteam din aventurile noastre şi ne‑a luat un picuţ valul.
Soldaţii priviră la prinţul pe care îl cunoşteau mai mult din legende, la cei trei care de asemenea intraseră în po­veşti deja… Ce puteau spune? Puteau cere socoteală u­nor e­roi pen­tru câteva cuvinte mai tari? Plecară ru­gân­du‑i să fie ce­va mai liniştiţi. Ba chiar unii întrebară dacă n‑ar putea as­culta şi ei din poveştile lor.
– Mai târziu, mai târziu – spuse Surdul, închizând u­şa în urma lor.
Mitu părea că se liniştise, dar privirea lui era ciu­da­tă. Printre genele întredeschise părea a se strecura către Roland nu o privire, ci o pereche de săbii tăioase. Mintea lui as­cu­ţi­tă, pe care firea pătimaşă de multe ori o covâr­şea, începuse a lucra cu putere.
– Prinţe – rosti el cu un glas parcă nu al lui – prin­ţe, totdeauna ai avut pricini pentru a vorbi. Ce ştii de mi­ne? Sau, mai bine zis, ce ştii despre naşterea mea?
Roland se strâmbă, surprins de întrebare.
– Păi… – şi tăcu.
– Hai, se băgă şi Surdul, acum ai vorbit, vorbeşte pâ­nă la capăt.
Fu nevoie de multă stăruinţă, dar până la urmă Ro­land îşi plecă fruntea, apoi începu cu una dintre ascun­sele poveşti ale Pădurii celei Mari.

*

Se spune că în adâncul Pădurii celei Mari se află niş­te munţi nemaivăzuţi: Munţii Albi.

Aceşti munţi erau cândva inima vechii Dacii, iar în­­tre ei strălucea Muntele Cogaion, care era inima Mun­ţilor Albi. Se mai spune, de asemenea, că aceşti munţi vor dis­părea o­dată cu dacii. Căci aceşti munţi sunt făcuţi mai a­les din cristal şi gheaţă, ca şi inima tăioasă a dacilor. O­dată cu scăderea dacilor se to­peşte şi gheaţa, până când Munţii Albi vor de­ve­ni nişte munţi a­proape obişnuiţi, chiar dacă ceva mai înalţi de­cât cei din jurul lor. Dar Mun­ţii Albi încă există, şi gheaţa şi cristalele lor sunt sta­­vilă de netrecut pentru toţi străinii. Mai mult, a­tunci când a­jungi la mijlocul lor, apar valuri de nori şi vânturi tot mai pu­ternice, care spre înălţimi devin vârtejuri şi trâmbe îns­­păi­mân­tătoare, ce se înalţă până sus, sus de tot, a­colo un­de vâr­furile Munţilor Albi întâlnesc Vântul Turbat.

În aceste locuri înfricoşătoare trăiesc doar marii pre­oţi ai dacilor, cei care umblă printre nori, după cum li se spune, un fel de vrăjitori foarte primejdioşi. Ei au îmblân­zit unele făp­turi ale văzduhului, printre care şi balaurii de gheaţă şi ba­la­urii de cristal. Aceste făpturi străvezii, ca­­re strălucesc în lu­mi­na soarelui precum mii de curcu­be­ie, au o mare putere, dar şi câteva slăbiciuni. Astfel, ba­la­u­rii de gheaţă nu pot trăi în lo­cu­rile calde, căci căl­dura îi distruge. La rândul lor, balaurii de cris­tal sunt creaturi de o putere înspăimântătoare, dar care au câ­teva puncte în ca­re, dacă sunt loviţi, se sparg în ţăndări. O­cro­­tiţi de pu­te­­rea acestor fiare, ca şi de asprimea neînchipu­ită a Mun­ţilor Albi, cei care umblă printre nori au fost tot­deauna la a­dă­post de oameni. Nici dacii obişnuiţi nu pot intra în a­ceşti munţi. Ei doar aduc la anume locuri de la poale lap­te­le, brân­za, untul şi mierea din care se hrănesc tainicii lo­cu­itori ai Mun­ţilor Albi. Şi, la mare nevoie, pri­mesc aju­to­rul aces­to­ra. În Munţii Za­grei locuieşte un trib dacic as­cuns, de răz­boinici înfricoşători, care se supune întru to­tul vră­ji­to­rilor din Munţii Albi. Aceşti daci sunt prima a­pă­rare îns­pre în a­­fară a Munţilor Albi.

În acest ţinut înfricoşător a vrut să intre, primul în­tre oa­menii obişnuiţi, un tânăr din Derala. Ajuns la Fortul Bra­zi­lor, el nu şi‑a continuat calea către Câmpineni, ci a in­­trat în a­dân­­cul Munţilor Modrului, obişnuindu‑se cu Pă­­du­rea cea Ma­re şi că­u­tând apoi calea către Munţii Za­grei şi apoi către Mun­ţii Albi.
Desigur, ştia şi el de primejdiile Pădurii celei Mari. Dar era un adevărat erou, un om puternic şi curajos. Aşa că a fost ga­ta să le înfrunte.

Chiar în prima noapte petrecută în Pădurea cea Ma­re a fost atacat de fiare înspăimântătoare. A luptat cu multă vi­te­jie. A fost rănit, dar a câştigat, şi în zori şi‑a con­­tinuat dru­mul. I‑a întâlnit însă pe daci, care îl pândi­se­ră toa­tă noaptea. A luptat şi cu ei, cu cea mai mare vite­jie. Pâ­­nă la ur­mă însă a fost copleşit. Plin de răni s‑a pră­buşit în sân­ge. Dar nu murise! Uimiţi de vi­tejia lui, dacii nu l‑au ucis, ci l‑au luat într‑un sat de‑al lor. Şi, du­­pă ce s‑a fă­­cut bi­ne, a devenit unul dintre ei. Numele său era…”

– Novac! – sări Mitu, cu graba lui obişnuită.
Prietenii săi îl priviră mustrător, căci întrerupsese fi­­rul poveştii.
– Da, spuse Roland. Numele său era Novac.

Deşi primit între daci Novac nu‑şi uitase gândul cel din­tâi. S‑a prefăcut, deci, a deveni ca unul dintre ei. Ba, du­pă o vreme, s‑a şi căsătorit cu una din fiicele lor, o fe­cioară nu­mită Orolea. Aceasta era foarte curajoasă, ca toa­te fetele da­ci­lor. Dar şi foarte îndrăgostită de Novac. De aceea l‑a spri­jinit în planul său ascuns. Căci Novac vo­ia cu tot dinadinsul să a­jungă în Munţii Albi.

Cei care duceau mâncare la poalele Munţilor Albi e­rau oameni de mare încredere, care îşi dovediseră cre­din­­ţa şi vi­te­jia în multe lupte.
Novac a luptat şi el. Şi împotriva Nălucilor, şi în lup­­tele cu uriaşii, şi în cele cu urşii negri, cu strigile, cu vâr­­­co­­la­cii, cu Fiii Tăcerii, cu Ielele, cu piticii negri, cu Po­porul Alb… Chiar şi cu Norul Morţii a luptat. Şi a trăit. Căci, chiar şi acolo unde toţi ceilalţi mureau, Novac trăia. A­­şa a câştigat tot mai mult res­pect. Şi el, şi Orolea, care l‑a însoţit în multe lupte şi l‑a ajutat tot­deauna. Şi el o iu­bea şi o apăra mereu.”

Roland tăcu pentru o vreme. Era deja noapte, o noap­­te foarte întunecată, din pricina norilor. Focul ardea în sobă, nu a­tât pentru frig – încă nu destul de mare pen­tru pitic şi cei trei – cât pentru lumina sa plăcută.

După o vreme, dacii au căpătat încredere în No­vac. E drept, s‑ar fi cuvenit să se mire de faptul că el scă­pa me­reu cu viaţă, chiar şi unde fraţii lor mureau. Dar se mai în­­tâm­pla­se aşa la ei cu mulţi viteji. Desigur, dintre ai lor, nu din cei pri­miţi. Dar se vede treaba că dacii nici nu‑şi mai dă­deau sea­ma că Novac nu era prin naştere şi creş­tere de‑al lor.”

Roland se opri iar, dând din cap.
– Cred că ştiţi povestea asta, nu?
– Da, am mai auzit‑o – încuviinţă Mitu.
Surdul sări:
– Auzi, lasă‑l să povestească mai departe!
Prinţul zâmbi:
– Dacă vreţi… Dar, de vreme ce aţi mai auzit po­ves­­tea, nu o să mai istorisesc toate luptele şi încercările prin ca­re a tre­cut Novac.
Dan şi Surdul îl priviră pe Mitu cu supărare: cine ştie ce lucruri noi ar fi putut afla despre Novac de la pitic!

Vântul şuiera la fereastră tot mai aspru, aducând mi­ros de iarnă.

„După mai mulţi ani, pentru daci Novac devenise u­nul dintre vitejii lor, ba chiar unul dintre eroii lor. De a­ce­ea, a primit şi el cinstea de a duce mâncare la poalele Munţilor Albi. Această cinste el o lăudase totdeauna la al­ţii, dar nu o ce­ruse niciodată pentru sine. De aceea şi dacii se gândiseră că se va bucura foarte tare primind în­săr­ci­narea, şi o va în­de­pli­ni pe de‑a‑ntregul.
Novac, însă, nu s‑a bucurat chiar aşa de tare.”
– Asta, zise Roland, cred că nu ştiaţi.
„Novac nu s‑a bucurat chiar aşa de tare, căci se în­tâm­­­plase ceva negândit de el: soţia rămăsese grea. Un co­pil urma a se naşte, copilul lui Novac şi al Orolei.”

Mitu tresări fără să vrea, dar nu spuse nimic.

„Totuşi Novac îşi urmărea de prea multă vreme ţe­lul pentru a putea renunţa la el. Înainte de a pleca, a fă­gă­du­it O­rolei că, de va trăi, se va întoarce la ea spre a fugi îm­­pre­u­nă departe de puterea dacilor, undeva în Derala sau Ocland, ori chiar în îndepărtatul ţinut al Voziei. O­ro­lea se temea însă foar­te tare de puterea celor ce umblă prin nori. „Ne vor putea găsi ori­unde” – i‑a spus ea. Dar n‑a a­vut putere să i se îm­po­tri­veas­că mai mult. Îl iu­bea şi îl ad­mira prea tare.
Novac a plecat să ducă mâncarea. Trebuia să mear­gă pe jos, fără altă armă decât o bâtă, fără alte haine decât un singur rând, fără mâncare la el sau alte lucruri. Doar sa­­cii cu brânză şi cu burdufuri cu lapte şi miere, care erau o po­va­ră grea.

Noapte de noapte a trebuit să lupte cu fiarele Pă­durii ce­­lei Mari. Ba a avut de înfruntat şi unele făpturi ale Ră­ului, ca­­re totdeauna apăreau în apropiere de Munţii Albi. A tre­cut pes­­te toate, mergând tot mai departe. La în­ce­put ca un nor în­cre­me­nit, apoi ca un amestec de lână al­bă şi scânteieri de cur­­cubeu, Munţii Albi se vedeau tot mai mari, tot mai a­proa­pe. Şi No­vac se umplea de putere şi bu­curie, căci se a­pro­pia de ţelul său.

Totuşi, de ce voia Novac atât de mult să meargă în a­ceşti munţi înspăimântători?

Ei bine, pentru o… copilărie. Se pare că în pruncie fu­­gise o dată de acasă. Şi s‑a lipit într‑ascuns de o cara­va­nă de negustori, pitindu‑se într‑un sac în care ar fi tre­buit să fie bul­gări de sare. A ajuns astfel la Cetatea Arnota, chiar la ca­pă­tul dinspre Derala al Drumului Tre­cătorii. Aici a auzit, as­cuns fi­ind în sac, cuvinte de taină, schim­ba­te nu se ştie de cine, în care se vorbea despre di­a­man­tele ce încununează Cogaionul.

De atunci voia cu tot dinadinsul să vadă acele di­a­man­­­te minunate, mai mari decât un om. Sigur, nu avea cum să le ia cu el. Erau prea mari şi prea grele, chiar dacă n‑ar fi fost pri­mej­diile Munţilor Albi. Dar voia să le vadă şi gata. De mul­te ori oa­menii cad în asemenea patimi, dis­tru­gân­du‑şi via­ţa pen­­tru ci­ne ştie ce curiozitate sau pof­tă mă­runtă. De aceea se şi zice în popor atât de des „cu­rioşii mor repede” sau „ai grijă ce pofteşti că s‑ar pu­tea să pri­meşti”.

Ei bine, cu toată vitejia şi înţelepciunea lui, Novac e­ra stăpânit de‑o asemenea poftă sau curiozitate. A­ceas­ta îl mâna către Munţii Albi. Şi pe măsură ce simţea tot mai bi­ne răceala şi puterea lor, pofta sa creştea şi ea, mis­tu­in­du‑l tot mai tare.

Eee, ce s‑a întâmplat mai departe ştiţi şi voi, că doar aţi mai auzit povestea. Novac a lăsat mâncarea, dar în loc să ple­ce s‑a ascuns, destul de departe pentru a nu fi sim­ţit, dar destul de sus pentru a putea vedea. Şi a văzut pe unul din marii pre­oţi ai dacilor venind pe un balaur de cris­­tal şi luând ca pe ni­mic sacii aduşi de el, alături de ca­re erau şi alţi saci, aduşi de alţi daci în alte locuri. A vă­zut şi cum s‑a înălţat balaurul de cris­­tal pierind în de­părtări. Era un balaur mic, având doar do­uă capete, dar pen­tru el era uriaş. Şi scânteierile lui minunate îl vrăji­seră.

A urcat pe munte. Era un munte golaş, numai stân­­că. Şi o stâncă fărâmicioasă, foarte greu de urcat. Dar, ca tot­dea­una, a izbândit. Apoi a coborât dincolo şi a ajuns cu adevărat la poalele Munţilor Albi. Se înălţau nesfârşiţi, tot mai sus, pâ­nă în ceruri. Dar între el şi primele povâr­nişuri de gheaţă, ză­padă şi cristal stătea un mare torent. Vedeţi voi, dacii trimit mâncarea primăvara, când se to­peş­te ză­pa­da. La acea vreme, din Munţii Albi curg şu­voa­ie ce se unesc în ape atât de mari, încât uneori umplu cu totul vă­i­le munţilor din jur şi doboară în calea lor pă­duri întregi. Un astfel de râu uriaş, cât un flu­viu, tăia acum ca­lea lui Novac. Şi nu avea cu ce să‑l treacă. A­tunci el a fă­cut încă un lucru nebunesc, aşa ca în multele sale bătălii. A mers în susul apei cât de mult a putut, până când un perete de piatră i‑a tăiat calea. Cu multă greu­tate, s‑a că­ţărat pe el până sus şi a văzut că din Munţii Albi ţâşnea o apă u­ri­aşă. Aceasta se izbea de zidul de stâncă şi se des­părţea în două laturi, curgând mai departe de‑a lungul poalelor mun­­ţilor. Deci nu se putea trece nici pe‑o parte, nici pe cea­laltă. Şi atunci Novac a făcut acea nebunie de care am spus. Adică? S‑a aruncat în apă şi a început să înoate spre celălalt mal. Va­luri nenumărate îl acopereau, vâr­tejurile îl trăgeau în adânc, stâncile îl lo­veau neîncetat, dar el înota mereu, cu putere, tot înainte. Nu foarte de­par­te de unde în­­tâlnise el prima dată to­ren­tul era o că­de­re mare de apă. Acolo n‑ar fi avut nicio scă­pare. Deşi zgo­­motul to­ren­tu­lui era foarte mare, urletul că­de­rii în­ce­puse a‑l acoperi. Novac a ştiut că i se apropie sfârşitul şi a început să lupte poate ca niciodată până atunci. La câţiva paşi de cădere a iz­bu­tit să prindă un colţ de stâncă pe ca­re s‑a suit. De pe el a sărit pe altul. A alu­necat, dar s‑a prins de pia­tră, s‑a suit iarăşi şi a sărit din nou. Şi a ajuns pe celălalt mal. Aici era atât de frig, încât îi ieşeau din gu­ră fuioare de aburi.”

Şi lui Roland îi ieşeau din gură fuioare de aburi. Par­că urmând povestirea, ploaia se schimbase într‑o la­po­viţă ce a­mes­teca picături mărunte şi reci, bobiţe de gheaţă şi fulgi mici.

„Novac a început îndată să urce Munţii Albi. Altul, în faţa măreţiei munţilor ar fi rămas încremenit. Ori s‑ar fi des­curajat cu totul. El însă nici nu a stat să privească mun­­ţii, ci a început pe dată să se caţere. A fost nespus de greu! Erau lo­curi în care trebuia să urce pe gheaţă, locuri în care mii de cuţite de cristal împiedicau trecerea. Erau pră­păstii adânci, pes­te care punţi de gheaţă formau po­duri de multe ori a­mă­gitoare, gata să se prăbuşească. Erau vânturi tot mai reci şi tot mai pu­ter­nice. Şi, mai ales, era tot mai frig.

Încă înainte de a ajunge măcar la un sfert din urcuş se făcuse noapte. Nu s‑a oprit. A mers mai departe, cu un sin­gur gând: să ajungă în vârf, pe Cogaion.
Noaptea a adus cu sine un frig şi mai aprig. Abu­rul care ieşea din gură şi nări se transforma îndată în fulgi mă­runţi de nea, iar spre dimineaţă se aşeza pe barbă şi mus­ta­ţă sub formă de chiciură, iar mai apoi ca ţurţuri de ghea­ţă. Chiar şi sângele din răni îngheţa îndată ce ieşea la aer.
Iar muntele… Muntele devenea tot mai drept, tot mai ne­ted, tot mai greu de urcat. Şi vânturile erau tot mai puternice.”

Prinţul verde oftă adânc. Apoi tăcu o vreme, ca şi cum s‑ar fi uitat la urcuşul acela eroic şi îngrozitor toto­da­tă.

„Oricine altcineva ar fi fost mort de mult. Tăiat de cris­­tale şi colţuri de gheaţă, prăbuşit de pe amăgitoarele po­duri de zăpadă, alunecat în prăpăstii, smuls de vânturi şi zdro­­bit în adâncuri… Atâtea şi atâtea chipuri de a mu­ri, a­tâ­tea şi atâtea capcane. Dar nu şi Novac. El a mers mai departe, folosind cu iscusinţă vânturile astfel încât a­ces­tea, bătându‑i din spate, să‑l lipească de munte în loc să‑l smulgă. Nici ceaţa cea mai deasă, adusă de trecerea no­rilor peste ei, nu‑l făcea să şo­văie. Părea să nu simtă ge­rul sau umezeala, oboseala, foa­mea ori setea. Se făcuse zi­uă şi urca tot mai mult, fără oprire. Iar s‑a făcut noapte şi iar zi. Urcuşul părea că nu se mai ter­mi­­­nă. Dar Novac nu se uita spre vârf, nici în vale. Se uita doar unde va pune din nou mâna sau piciorul. E drept, nici mâ­­na lui nu mai a­ră­ta ca o mână omenească, ci ca un fel de câr­lig înnegrit şi în­gheţat. Nici piciorul, de pe care încălţările fu­­se­seră de mult sfârtecate de colţi ascuţiţi, nu mai arăta ca un pi­cior omenesc, ci ca o gheară ciudată, încremenită şi în­tu­ne­ca­tă. Poate nici chipul său nu mai era omenesc. Gura era a­proa­­pe cu totul acoperită de gheaţă, la fel sprâncenele, iar pie­­lea era şi ea înnegrită de ger.

Dar spre sfârşitul celei de‑a doua zile, trecând de Vân­­tul Turbat şi de toate piedicile muntelui, spre sfârşitul celei de‑a do­ua zile, Novac şi‑a împlinit visul: a ajuns pe Cogaion.

Deasupra norilor şi vânturilor, într‑un aer atât de rar şi curat încât abia putea respira, pe un platou drept ca o o­glin­­dă, nouă diamante mai mari decât un om înconju­rau un cerc de piatră cenuşie, Cercul Sacru al dacilor. Ce­va mai de­parte se vedeau adânciturile ce duceau către să­la­şurile din a­dâncul muntelui unde se adăposteau că­lu­gă­rii umblători prin­tre nori.

Dar Novac avea ochi doar pentru diamante. Şi a­ces­tea, în razele apusului, străluceau cu o strălucire ne­mai­­vă­zută, în mii de mii de mii de culori, într‑o frumu­se­ţe de nedescris.”

Roland se opri iar.

Afară începuse să ningă cu fulgi mari şi mulţi, mulţi de tot.
Focul care ardea în sobă arunca umbre ciudate pe pereţi.

Trecu multă vreme, în tăcere, până când Mitu, cu gla­­sul sugrumat, rupse tăcerea:
– Şi? Mai departe?
Roland nu răspunse imediat. Parcă i‑ar fi părut rău să vorbească.– Mai departe? Nu‑ţi dai seama? Când, oprit din ur­­cu­şul său atât de greu, dar care‑l şi apărase de ger, No­vac a stat să privească marile diamante de pe Cogaion, frigul l‑a trans­format îndată în sloi de gheaţă. Preoţii da­ci­lor au dat îndată veste despre trădarea lui. Asemenea trădare se pedepseşte mai aspru decât gândiţi: întreaga fa­milie a trădătorului este u­cisă. Dar Orolea nu era o fiş­tecine. Aşa cum luptase pentru băr­ba­tul ei a ştiut să lupte şi pen­tru copilul ei. De îndată ce Novac plecase în drumul către Munţii Albi ea s‑a retras în casa ei, ieşind tot mai rar. Să­tenii nici nu şi‑au dat seama când a ple­cat din sat către un loc pe care îl aveau ca adăpost ea şi Novac. De acolo putea vedea până departe. Şi a văzut, într‑ade­văr, când s‑a pus foc locuinţei pe care Novac şi ea şi‑o ri­di­ca­seră. A în­ţeles îndată ce se întâmplă. Ştia că va fi căutată. Şi a fu­git. A fost o luptă foarte, foarte grea. A avut de stră­bătut adâncuri a­le Pădurii celei Mari care sunt pri­mej­di­oa­se chiar şi pentru un dac, dar pentru o femeie în­săr­ci­na­tă!

Şi totuşi a răzbit!

Prin câte lupte a trecut, urmărită şi de daci şi de ne­­nu­măratele umbre ale Pădurii, nici măcar Pădurea nu poate spune.

Dar a ajuns la marginea Pădurii celei Mari, unde a năs­­­­cut un copil. Înfăşurat în ultimele zdrenţe pe care le a­vea l‑a dus, aproape oarbă şi sfârşită de puteri, până în pri­­mul sat în ca­re a izbutit a ajunge. Iar acolo, în pragul bi­sericii, s‑a pră­bu­şit, fără a lovi însă copilul pe care şi în moar­te a reuşit să‑l a­pere.

Iar se lăsă liniştea. De câteva ori Mitu deschise gu­ra, dar nu izbuti să scoată niciun sunet. În ochi îi lică­reau la­­crimi, care în­cepură deodată să curgă pe obraji parcă prin pro­­pria lor putere.

În cele din urmă, cu un glas aproape stins şi plin de nesfârşite regrete, Dan întrebă:
– Este mama lui Mitu?
Roland încuviinţă din cap.
Surdul îl luă de umeri pe Mitu, cu un gest atât de fi­resc încât acesta primi îmbrăţişarea. Ca de la un frate mai mare.
În noaptea aceea niciunul n‑a dormit.

 Capitolul VIII                                     Magazin online DSV                                          Capitolul X

Mihai-Andrei Aldea

Drumul spre Vozia. Cei trei şi Pădurea cea Mare. Capitolul VIII

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

În care au loc unele încercări şi unele lămuriri, iar Munţii Albi sunt tot mai aproape, şi o mare durere.

Fugeau grăbiţi, cu pasul uşor al dacilor, de‑a lun­gul Crestei Negre. Piatra întunecată, granitul cel tare, care dă­du­se numele crestei, ieşea din peticele de pământ ţi­nu­te de jne­peni în sute de colţuri, împiedicând mersul.

Celor trei nu le venise să creadă când îl auziseră pe Prin­­­ţul Roland. Apoi îşi amintiseră de firea cruntă a da­ci­lor şi îşi schim­­baseră părerea: de la daci te puteai aş­tepta la o­ri­ce.
– Mergeţi pe Creasta Neagră, le spusese Roland. Gră­­biţi‑vă, căci vă pot prinde şi dacii, şi prima zăpadă. Nu aveţi vreme.
Dan clătină din cap îndârjit:
– Nu plec fără Steluţă!
Piticul dădu din umeri:
– Mori liniştit!

Apoi se întoarse şi dintr‑un salt nemaivăzut, a­pro­ape un zbor, dispăru fără sunet în pădure.

Desigur, n‑au avut altceva de făcut, decât să plece pe loc prin Râpa Robilor către Culmea Neagră. Bine că a­veau ar­me­­­le la ei! În simţămintele amestecate de supă­ra­re, a­mă­ră­ciu­­­­­ne şi fu­rie, Dan fu cât pe‑aci să azvârle Ar­cul de Fildeş, ca pe o po­vară fă­ră rost, ca pe o piedică la mers. Se opri în ul­ti­ma clipă şi îl folosi în chip de toiag. Era chiar bun la asta, căci a­­vea o tă­rie neclintită. Dan chiar sim­ţi o mare îndoială în su­flet că ar pu­tea fi folosit Ar­cul de Fildeş, fie şi cu corzi din păr de inorog. Dar nu era vre­me de ast­fel de gânduri şi în­gri­jo­ră­ri. Nu după mul­tă vre­me de la ple­care, simţiră în miş­ca­rea pă­sărilor şi a fia­­relor că în spa­te, a­co­lo de unde plecaseră ei, se aflau oa­meni, oa­meni mulţi.

– Ne‑au luat urma! – spuse Mitu fără rost.
Surdul scrâşni o clipă din dinţi, mâniat nu se ştie pe ci­­ne: pe daci, pentru trădare, sau pe Mitu, că vorbea fără rost?
Noaptea coborâse peste munţi, şi aceasta era bine pen­­­tru ei. Chiar şi dacii, cu toată iscusinţa lor, aveau să se miş­­­­te mai încet în pădure decât ei pe culme, crezuseră ei. Se do­vedi apoi însă că drumul era mai greu decât se aş­tep­ta­se­ră. Culmea Neagră, la care ajunseseră destul de re­pe­­de, era plină de ste­iuri de felurite mărimi, între care se în­tin­deau jnepenişuri în­cur­cate. O adevărată capcană, nu­mai bu­nă să‑i ţină în loc până la venirea dacilor! Scăpa­rea le veni de la Surdul. Acesta, cu pa­şii lui uriaşi, nu se pu­tea împăca în niciun fel cu piedicile puse de jepi şi stânci şi, într‑o por­nire de supărare, se sui pe o piatră mare şi de a­colo sări pe al­­ta, apoi pe alta… Din câteva salturi e­­ra mult înaintea prie­te­­nilor săi.

– Bună idee, Surdule! – strigă Mitu încântat, şi se că­­ţă­ră şi el pe o stâncă, pornind apoi în goană peste ste­iuri.
Fireşte, şi Dan făcu la fel, şi curând săltau cu mare iuţeală, din piatră‑n piatră, de‑a lungul Culmii Negre.
– Adevărul e – murmură Dan pentru sine – că Ste­lu­ţă nu ar fi avut cum să meargă pe aici.
Au mers aşa toată noaptea. Simţeau că sunt urmă­riţi, deşi nu vedeau semne. Când zorii au prins a se re­văr­sa, s‑au oprit o vreme, cercetând totul în jurul lor. Pă­du­rea cea Mare se întindea parcă nesfârşită, dar în faţă, de­parte, se vedea un fel de nor albicios ieşind chiar din Pă­dure şi întins mult în sus şi în amândouă părţile.
– Ce‑o fi aia, fraţilor? – se nedumeri Surdul.
Un glas mârâit, plin de scârbă, se auzi de pe o stân­că alăturată:
– Munţii Albi, ce să fie!
Prinţul Roland!
Cei trei îl priviră încremeniţi de uimire. Cum de a­jun­­­sese înaintea lor?
– Alergaţi ca nişte făpturi gingaşe – spuse piticul cu a­ceeaşi voce. Vai de viaţa voastră! Dacii deja v‑au luat‑o î­na­in­te şi, după obiceiul lupilor, v‑au înconjurat. S‑a zis cu voi.
Dacă Surdul şi Mitu priviră în jur îndată, căutând sem­­ne care să arate pe daci, Dan în schimb privi drept în ochii pi­ti­cului.
– N‑aveau cum să ne întreacă. Şi tu doar cu puţin ne‑ai luat‑o înainte, deşi eşti mai dibaci decât dacii, şi ai şi ple­cat îna­intea noastră, nu după noi. Dacă sunt aici, în­seam­nă că ne aşteptau.
Piticul dădu din umeri cu dispreţ.
– Ei, şi? Poate vă aşteptau. N‑aţi putut să treceţi de ei, sun­teţi morţi. La revedere!
Şi dispăru iar printre steiuri şi jnepeni, ca o nălucă.
– Mă cam oftică piticul ăsta, nu se putu stăpâni Mitu.
Surdul îl privi mustrător – doar Prinţul Roland îi a­ju­ta­se nu o dată. Dan însă zâmbi amuzat:
– Cred că‑i face plăcere să te oftice!
Mitu îl privi cu mirare.
– Hai, să lăsăm vorba – spuse din nou Dan. Cred că ne aşteaptă o capcană. Şi cel mai sigur, acolo, unde Cul­­mea Nea­­gră se îngustează atât de mult, având pră­păs­tii pe am­be­le părţi.
Priviră locul acela, unde pereţii de granit erau a­proa­pe lipsiţi de orice urmă de verdeaţă. Pădurea era jos, de­par­te, mai departe decât la Turnul Morţii, îşi aminti Dan.
– Dacă aş fi avut coardă pentru Arcul de fildeş, şopti Dan.
– E, şi ce brânză făceai cu ea? – se auzi iar glasul răs­tit şi dispreţuitor al Prinţului Roland.
Mitu şi Surdul priviră uimiţi, fără a putea să vadă de unde venea vocea.
– Simplu – dădu din umeri cu linişte deplină Dan. Eu stă­team aici, ei treceau, apoi Surdul păzea cu arcul şi tre­ceam şi eu.
Piticul începu să râdă în hohote din ascunzişul său, a­poi se opri brusc.
– Măi, da ce încredere ai în priceperea voastră de ar­caşi! Şi ce proşti îi crezi pe daci! Hai, du‑te la moarte! – mai zi­­se el, a­run­cându‑i o frânghiuţă alb‑argintie, strălu­ci­toa­re, ca­­re se ivi zbu­rând din mânuţa piticului apărută în­tre jne­pe­nii care e­rau chiar sub ei.
– Păr de inorog! – strigară toţi trei într‑un glas, mai ui­­miţi de frânghie decât de ascunzătoarea prinţului.
Acesta dispăruse iar.
– Băi, ce mă oftică prinţul ăsta! – strigă iar Mitu, spre ha­­­zul tuturor. Ba apare, ba dispare. Ce‑i asta? Circ sau ce?
Cât se supără Mitu, Dan pusese coarda în Arcul de fil­deş. Ca prin farmec, atunci când trase de coardă, arcul se în­doi. Cu toate acestea, când apăsa pe el, chiar cu toată gre­u­ta­tea lui, rămânea nemişcat, ca de piatră.
– Mare minunăţie şi asta – şopti ca pentru sine Dan.
Surdul se ridică în vârful picioarelor pe piatra pe ca­re stătea, încercând a dibui vreun dac pe undeva.
Dan puse o săgeată în arc şi îl încordă cât putu de ta­­re, apoi o trimise către curmătura de granit. Văzuseră cu toţii mi­nu­natul arc al Surdului, care bătea cel puţin de do­uă ori mai de­parte decât orice arc. Dar Arcul de fildeş în­trecu ori­­ce în­chi­puire. Săgeata zbură drept spre peretele de gra­nit, şi se în­fip­se în el cu putere, lemnul rupându‑se de pu­te­rea lo­vi­tu­­rii. De­­şi era departe, se văzu câteva clipe ca un mic punct pră­bu­şin­du‑se către adâncimi nebănuite.
– Nu se poate! – făcură toţi trei odată.
Dan încordă iar arcul şi trase iar, de această dată ri­dicând arcul către cer. Săgeata zbură aşa de departe, în­cât a­proape nu se mai vedea atunci când începu să co­boa­re un­­­de­va dincolo de Creasta Neagră, la câteva bătăi de arc de curmătură.
– Ce arc minunat! – strigă Mitu.
Surdul nu spuse nimic, dar îl privi cu părere de rău. Era un bun arcaş, iar Arcul de fildeş i s‑ar fi părut mai bi­ne folosit în mâinile lui.
– Surdule – zise Dan – ia dă‑i arcul tău lui Mitu, să ve­­dem dacă a mai căpătat ceva vlagă în el la daci. Ia vezi, Mi­­tule – se întoarse către acesta –, crezi că eşti în stare să ni­me­reşti de aici curmătura?
Jignit de moarte de cuvintele prietenului său, Mitu lu­ă arcul Surdului scrâşnind printre dinţi câteva vorbe… „dulci”.
– Lasă‑te de d‑astea, Mitule, zise Dan. Nu cu vorbe se trage cu arcul.
Mitu se făcu roşu la faţă de supărare. Încordă arcul fă­ră o vorbă, îl ridică şi trase.
– N‑aş fi crezut că poţi să tragi cu el – se miră în­da­tă Surdul.
– Nu ţi‑am spus că i‑a priit şederea la daci? – în­tre­bă hazliu Dan.
Dar săgeata zbura într‑adevăr bine, şi ajunse la mar­gi­nea dinspre ei a curmăturii.
– Mitule – zise Dan –, arcul ăla e al tău. Surdule, ar­cul ăsta e al tău.
Surdul aproape încremeni! Luă Arcul de fildeş în mâi­ni­le tremurânde, cu ochii umeziţi de emoţie.
– Cum să‑ţi mulţumesc?
– Te‑ai prostit de tot? Pentru ce să‑mi mulţumeşti? A­­­mândoi sunteţi arcaşi mult mai buni ca mine.
Asta nu era chiar aşa, dar amândoi îi fură recunos­că­tori că o spusese.
– Mitule, ia trage câteva săgeţi către stâncile din a­pro­­pierea curmăturii.

În doar câteva clipe Mitu izbuti să arunce zece să­geţi că­tre locul arătat de Dan. Ca să‑şi facă mâna cu noul său arc, Sur­dul trase şi el uşurel câteva săgeţi într‑acolo, dar nu­mai ul­tima nimeri, celelalte zburând totuşi prea de­parte.

Dar nici nu era nevoie de mai mult. Supăraţi de să­geţi, dacii ţâşniră dintre jnepenii abia văzuţi şi, suiţi şi ei pe steiuri, traseră şi ei săgeţi către cei trei. Dar săgeţile lor că­zu­ră aproape de jumătatea drumului. Între timp Dan luase frân­ghiile pe care, mai mult din întâmplare, le a­veau la ei – aşa cum poartă îndeobşte dacii pe munte – şi le lega între ele foar­te liniştit. E adevărat că, deşi dacii e­rau buni arcaşi, erau în­că de­parte şi, de fapt, săbiile lor e­rau mult mai de te­mut, dar par­că nu era clipa potrivită pen­tru aşa în­de­let­ni­cire… Da­cii tra­seră a doua salvă de să­geţi.

– Ce facem Dane? – îl întrebă Surdul.
Acesta îl privi surprins.
– Cum ce facem? E limpede şi uşor: fugim spre ei, iar când ajungem la jumătate facem leagănul.
Ochii celor doi prieteni luciră bucuroşi:
– Ca‑n copilărie!
– Sigur!
Apoi Mitu se îngrijoră:
– Dar crezi că ne ţine pe toţi trei?
– Desigur. De aceea am zis să mergem la jumătate, ca să fiu sigur că Surdul va putea trage până acolo… cu sabia mea.
– Cu sabia ta?!?!
– Nu avem timp de vorbă! Hai!
Şi Dan porni.

Deşi prietenii ar fi vrut să spună şi ei ceva, nu a­vu­ră timp. Dan legase deja frânghiile de mânerul sabiei lui, pe ca­­re o şi scosese din teacă. Dacii trăseseră al treilea rând de să­­geţi. Alţi daci se iviseră din spate, şi din laturi se au­zea de a­semenea ţi­pătul lor de luptă şi urletul îns­păi­mân­tător al stea­gului‑balaur pe care îl foloseau doar în răz­boi.

– Măi, ai zice că vor să ne facă praf! – mormăi cu haz Mitu, sărind grăbit peste jnepeni şi steiuri.
Deja se apropiaseră aproape de o aruncătură de să­gea­­­tă de dacii din faţă. Şi, pentru că merseseră drept î­na­inte în loc să o ia uşor spre stânga, se apropiaseră şi de mar­­ginea pră­­pas­tiei ce începea de aici a înlocui valea a­brup­tă a Cul­mii Negre.
– Acum! – zise Surdul.
Dan îi aruncă sabia. Surdul o puse în Arcul de fildeş ca pe o săgeată şi după un ultim salt se opri. Încordă arcul şi tra­se. În acelaşi timp traseră şi dacii şi nori de săgeţi se în­drep­ta­ră spre ei din mai multe părţi. Zbârnâitul lor se a­u­zea pre­tu­tin­­deni prin aerul subţire de munte, ca bâzâ­itul u­nor roiuri de viespi. Era limpede că nu aveau scă­pare!

Sabia zbură şi se înfipse în granit la mijlocul cur­mă­­tu­rii. Cei trei se prinseră de frânghie şi se aruncară ne­bu­neş­te în gol. Urmă o prăbuşire năucitoare către în­de­păr­ta­te­le vâr­­furi ale brazilor, apoi legănarea îi duse mai de­par­te, pâ­nă din­colo de marginea curmăturii. Era leagă­nul, o ca­le de sal­­va­re pe ca­re o folosiseră de mai multe ori în co­pi­lărie spre a scă­pa de ro­iu­rile mânioase de albine din Pă­du­rea Cer­nei. Când a­jun­se­seră pe culme din nou e­rau deja pre­­­gă­tiţi pentru dacii ca­re ar fi fost aici, ca şi pen­tru cei ca­re ar fi năvălit pe cur­mă­tu­ră. Dar nu era ni­meni, şi nici da­cii de ca­re trecuseră nu se mai vedeau.

*

Deşi cum ajunseseră dincolo de curmătură trăse­seră cu toată puterea de frânghie, sabia nu mai putu fi smul­să din piatră. Doar frânghia se rupse pe la mijloc, lă­sân­du‑le ca­pătul dinspre ei. O înfăşurară la repezeală, mi­raţi foarte tare de li­niş­tea deplină din jur. Doar vântul şu­ie­ra pe Cul­mea Neagră, şi undeva jos se auzi o clipă ţi­pă­tul ascuţit al unui şoim.
– Ce facem acum? – întrebă Mitu, cu arcul pregătit.
Dan dădu din umeri.
– Eu ştiu? S‑ar putea să fie marginea Pământului Da­cic. Dar s‑ar putea şi să aştepte, pentru că ştiu că nu ne pot a­ta­­ca pe curmătura asta. I‑am săgeta pe rând pe toţi. Nici lea­gă­­nul nu‑l pot face. Avem arcuri mai bune şi i‑am să­ge­ta, chiar da­că ar avea cum să‑l facă.
– Şi dacă aşteaptă noaptea?
– Îi vom vedea trecând oricum. Nu prea merge.
– Da, dar câtă vreme putem aştepta?
– Cât trebuie. Eu stau aici cu Arcul de fildeş, iar voi doi mergeţi să vânaţi ceva, ca să avem de mâncare. Nu cred, aşa cum îi ştiu pe daci de nerăbdători în ale luptei, că vor sta mai mult de câteva zile. Apoi pornim pe calea noastră.
Mitu dădu din cap, desigur nemulţumit:
– Da, că şi ştim care‑i calea noastră. Ce crezi, în ce par­te ieşim la Drumul Trecătorii? Sau ai uitat ce înseamnă Munţii Albi?
Dan nu uitase. Munţii Albi, pe care cei ce mergeau pe Dru­­mul Trecătorii nici nu‑i vedeau, erau totuşi cunos­cuţi în le­gen­­de. Chiar şi Căluţul din stele, se spunea, cu greu îi tre­cu­­se. Vârfurile se înălţau foarte, foarte sus, iar vân­turile năs­cu­te de munţi se ridicau vijelios pentru a a­jun­ge la Vân­tul Tur­­bat. Ghea­ţa şi cristalul se îngemănau pe aceşti munţi, dându‑le în­făţişarea unor nori împietriţi, dar şi un luciu de sticlă. Era, se spunea, cu neputinţă să‑i urci, dar şi să‑i treci în zbor. Şi, mai rău decât atât, în duş­mă­nia a­cestor munţi îşi a­flau de mii de ani sălaşul balauri îns­păi­mân­tă­tori şi temuţii că­lugări daci nu­­miţi umblători prin­­tre nori.– Poate d‑asta stau dacii liniştiţi, reluă Mitu. Ştiu că nu a­­­vem cum să trecem de Munţii Albi. Poate chiar ei sunt de fapt gra­niţa Pământului Dacilor, şi nu curmătura asta ori ca­pă­­tul Cul­mii Negre. Şi poate sunt daci şi din­coace, şi ne aş­teap­­tă în pă­dure, pentru o vânătoare pe cinste. La as­ta v‑aţi gân­dit?

Cei doi începură să râdă.
– Ce‑aveţi? – se supără Mitu. Credeţi că spun prostii?
– Nu, spuse Dan. Doar ne pare bine că eşti aici.
– Culmea e, zise Surdul, că ai început să gândeşti mai mult decât noi!
Începu şi Mitu să râdă.
– Acum – zise Dan – adevărul este că şi ce spune Mitu poate fi adevărat. Doar că‑i puţin cam devreme să ne în­gri­jo­răm. Până la urmă, Munţii Albi sunt încă foarte de­parte, chiar dacă se văd aşa de bine. Iar Drumul Tre­că­to­rii, dacă ţi­nem sea­ma de unde am venit, ar trebui să fie în partea aceea – şi Dan a­rătă, cum stătea cu spatele la cur­mă­tură, spre dreap­ta.
– Ce să zic, se auzi glasul arţăgos al lui Roland. Ma­re priceput eşti. „În partea aceea”. Da’ cât de departe este te‑ai gândit?
– De unde mai răsări şi ăsta, fraţilor, că mă apucă toa­­te cele când îl văd cum face? – strigă, desigur, Mitu, cu gla­sul plin de enervare.
Dan şi Surdul izbucniră în râs, fără să se poată stă­pâ­ni. Culmea era că şi piticul, cât era de orgolios şi aspru de o­bi­cei, începu de asemenea să râdă. Se pare că, pe cât se e­ner­va Mitu de el, pe atât el îl plăcea mai mult pe Mitu.
– Ce te miri – zise Surdul –, nu l‑ai văzut între jne­peni?
Roland râse şi mai tare. Nu era nici urmă de jne­peni în locul acela, doar piatră. Şi dintre pietre răsărise, nu se ştie cum, piticul.
– Nu l‑a văzut, frăţioare, că e verde şi l‑a pierdut în frunziş.
Râdeau toţi. Ei, ca unii care abia scăpaseră dintr‑o pri­­mejdie de moarte. Prinţul… Chiar! Prinţul de ce râdea aşa? Că doar el nu trecuse prin încercări, ca ei!
– Auzi, Măria Ta – făcu Mitu – de ce râzi în halul ăsta?
– Mă bucur şi eu – răspunse Roland – că nu sunteţi chiar aşa de proşti cum păreţi.
Fără să vrea – doar îi jignise, nu? – începură să râ­dă iar.
– Nu cred că‑i veţi mai vedea vreodată pe daci, spuse Roland, dintr‑o dată serios. S‑a terminat. Asta a fost ultima încercare.
– Încercare!? – se minună Mitu.
Prinţul verde dădu din umeri.
– Desigur, dacă nu izbuteaţi, eraţi morţi. A! Că mi‑am adus aminte! De ce – se întorsese către Dan – m‑ai minţit a­co­lo asupra planului tău?
Dan dădu din umeri, ca de obicei. Fără să vrea, Mi­tu şi Surdul începură iar să râdă.
– Oboseala! – se scuză Mitu, şi râseră iară.
Roland zâmbea şi el. Doar Dan era serios şi liniştit.
– Ce să fac? Mi‑a fost teamă să nu mă audă dacii. Ar fi putut pregăti câţiva arcaşi să ne săgeteze în zbor, ori să să­ge­teze chiar şi frânghia noastră.
– Şi dacă nu aveai coarda din păr de inorog, ce fă­ceai?
Dan dădu iar din umeri, şi Roland râse scurt, ală­turi de prietenii lui.
– Aş fi folosit arcul pe care îl avea Surdul, doar că ar fi fost mult mai primejdios, şi ar fi trebuit să repetăm leagănul de trei ori.
– Eşti iscusit, îl lăudă prinţul. Acum curmătura as­ta a primit numele tău.
– Cum?! – făcură miraţi cei trei.
– Da, dacii au numit‑o deja Tăişul Danului.
Priviră spre curmătură. În lumina soarelui care se î­năl­­­­ţa tot mai bine pe cer părea într‑adevăr un tăiş. Şi chiar la mij­loc, semn pentru veacuri, sabia lui Dan înfiptă în gra­nit.
– Bună sabie, făcu piticul.
Dan dădu iar din umeri şi nu spuse nimic. Nu mai a­­veau cum să o scoată de acolo, chiar dacă se lăsau pe frân­ghie până la ea. Doar un uriaş ar fi avut atâta putere. Dar, de­sigur, pe el frânghia nu l‑ar fi ţinut.
– Ei, eu vă las acum, dar ne vedem ceva mai încolo – îi anunţă, lucru cu totul neobişnuit, Roland. Odihniţi‑vă, că a­veţi cale lungă.
– Lungă, lungă – făcu Mitu – dar în care parte să o luăm?
Vorbea însă de unul singur. Prinţul se strecurase prin­­tre stânci şi se făcuse iarăşi nevăzut.
– Uită‑te la el! – făcu Mitu înciudat. Iar dispare aşa!
– Da, dar de data asta ne‑a anunţat. Hai să mergem în pădure, să vedem de găsim ceva de‑ale gurii.

*

Pădurea de brazi era însă destul de departe. Pe cul­mea de piatră neagră, drumul nu mai era atât de greu, dar şu­­­­ieratul vântului şi pustietatea năşteau simţăminte ciu­date.

– Parcă am fi la capătul lumii, dar totuşi nu acolo – se trezi Mitu vorbind.

Într‑un fel avea dreptate. Pădurea cea Mare se ve­dea de jur împrejur până în zare, iar undeva în faţă se î­năl­ţau Mun­ţii Albi. Nu puteai spune că lumea e departe. Dar Cul­mea Neagră părea cumva desprinsă, ca şi cum cei trei ar fi um­blat nu pe piatră, ci pe un fel de nori întune­caţi, prin mij­locul cerului.
Coborâră în tăcere. Brazii erau tot mai înalţi şi tot mai a­proape. Până când se făcură uriaşi, iar pădurea se ri­dică îm­prejurul lor. Era destul de frig, un frig totuşi plă­cut, dă­tă­tor de putere – ceea ce numeau ei în Şindriliţa „o vre­me care‑ţi pune sângele‑n mişcare”. Când ajunseră la poala pă­du­rii, pe calea ce cobora de pe Culmea Neagră, sim­ţiră ceva. Se întoarseră dintr‑o dată toţi trei, privind în urmă. Nu se ve­dea nimic. Nici curmătura Tăişul Danului nu se mai putea ză­ri de aici. Şi to­tuşi simţeau ceva acolo, ca şi cum cineva i‑ar pândi.

– Nu pare să fie Roland – gândi Mitu cu voce tare. Mai curând aş crede că s‑au răzgândit dacii.
– Mai curând! – încuviinţă Surdul.
– Haideţi – spuse Dan.
Şi se întoarseră spre pădure, intrând între brazii nesfârşiţi.

*

Desigur, în pădure nu era nicio potecă. Pe pătura groasă de cetini, pe ici şi colo străpunsă de cioturi bătrâne sau pâlcuri de ciuperci, se vedeau doar urme de animale. Nici vor­bă de pas omenesc. Deşi merseseră mult prin pă­dure în co­pi­lărie, cu siguranţă curând ar fi rătăcit în acest codru ne­cu­nos­cut, de n‑ar fi fost cele învăţate de la daci. Se o­biş­nui­seră a ve­dea mereu, chiar printre crengile co­pa­ci­lor, mişcarea pe cer a soa­relui sau a lunii şi stelelor. Aşa ştiau mereu de un­de vin şi unde se duc. Mai mult, se în­vă­ţaseră şi a vedea pă­du­rea altfel, ţinând minte fiecare co­pac şi fiecare buturugă, fi­e­care piatră mai mare şi toate ce­le­lalte lucruri ale sale. În acest chip chiar şi pe vreme în­no­rată nu erau în primejdie a mer­ge în cerc sau a se ră­tă­ci. Ca urmare, cei trei mergeau îna­inte fără şovăială. Sau, cel puţin, fără a le şovăi pasul. Căci vor­băria neînce­tată a lui Mitu ar fi făcut pe oricine să dea înapoi.

– Sigur, dacii ne‑au lăsat să trecem… Ce să spun! Aşa de uşor? Hm! Nu cred, nu le stă în fire. La ei totul e luptă, foc şi sânge. Nu se trece la ei o încercare fără să fie cineva ucis, ori măcar rănit. Vă aduceţi aminte cum a fost chiar în prima zi la ei! Bătaie, nu glumă. Şi acum să scă­păm doar cu atât? Ha! Pe cine vor ei să păcălească?

Se opri doar o clipă, cât să sară peste o groapă.
– Sau se poate şi altfel. Poate Roland este în legă­tu­ră cu ei, şi s‑au înţeles să ne atragă în cine ştie ce cap­cană. Mmm…
Mormăi o vreme.
– Nu, nu merge! Dacii puteau să ne ia gâtul acolo, cu sau fără Roland. Dar ceva tot e ciudat. Că ne urmăresc, este limpede. Dar de ce? Oare nu s‑a terminat „încerca­rea”?
Privi către prietenii săi. Aceştia mergeau însă li­niş­tiţi, fără să‑l bage în seamă.
– Da, lăsaţi‑mă să vorbesc singur. Chiar nu vă daţi seama că e ceva ciudat la mijloc?
Surdul se opri deodată, cu o faţă plină de uimire şi strigă:
– Danee! E ceva ciudat la mijloc! Auzi! E ceva ciu­dat la mijloc!
Apoi se întoarse către Mitu, înfuriat:
– Bă… pliurdule! De când am intrat în Pădurea cea Ma­­­re, am avut vreo clipă în care să nu fie ceva ciudat „la mij­loc”? Spu­ne! Am avut?
Mitu îl privi aiurit:
– Ce‑ai Surdule? Te pişcă strechea?
Surdul urlă la el:
– Tu răspunde‑mi la întrebare! Am avut noi, de când am intrat în Pădurea cea Mare, vreo clipă de linişte a­­de­vă­­ra­tă, vreo clipă fără ameninţări din umbră?
Furia lui umplea pădurea. Mitu păru şi el gata să izbucnească.
– Am avut – se auzi blând vocea lui Dan. Am avut, la schit.
Surdul şi Mitu se întoarseră către el şi în clipa a­ce­ea furia lor se risipi. Dan stătea liniştit, cu colacul de frân­ghie şi trais­ta pe umăr, cu fluierul în brâu. Nu mai avea nici sa­bie, nici arc, doar custura mică din brâu, care abia se ve­dea. Şi totuşi era atât de împăcat cu toate, că li se făcu ru­şi­ne.
– Dane, mormăi Surdul, ar trebui să iei sabia mea. Eu am arcul, şi am şi sabia veche.
Dan îi zâmbi cu dragoste.
– Lasă, Surdule, că e sabia de la tatăl tău.
Mitu spuse şi el:
– Aşa e, Surdule, lasă. I‑o dau eu pe‑a mea şi gata!
– Nu, Mitule – îl opri şi pe el Dan. Ştiu cât de mult ţi‑ai dorit‑o. Nu‑mi trebuie.
– Păi – zise nedumerit Mitu – cum o să te aperi la nevoie?
– Nu vă am pe voi? – întrebă Dan liniştit şi porni mai departe.

Cei doi se priviră uimiţi şi ruşinaţi şi îşi reluară şi ei drumul.

Seara se lăsă destul de repede şi era tot mai frig. Nu aveau cu ce face focul, căci nu luaseră iască, amnar şi cre­me­ne. Şi chiar dacă ar fi luat, tot degeaba, căci focul i‑ar fi pus pe daci pe urmele lor.

Un pârâu se ivi în cale, şi Dan o porni prin apă la va­le. Deşi apa era gheaţă şi le făcea picioarele sloi îl ur­ma­ră fără o vorbă. Ştiau şi ei că e cea mai bună cale pen­tru a scă­pa de ur­măritori. Aceştia nu se vedeau, dar se simţeau un­deva în spa­te. După o vreme, în care întâlniră câteva pâ­­râiaşe ce spo­riră apa prin care mergeau, un alt râuleţ se ivi în stânga. Dan por­ni pe el. După o vreme, porni iar că­tre Munţii Albi. Apoi în­tâlniră alt râu, ce cur­gea şi el spre dreap­­ta. O porniră iar prin apa rece ca gheaţa.

*

Era poate spre primele ore ale dimineţii. Mergeau de mult prin apa râului, iar picioarele le amorţiseră până mai sus de genunchi. Parcă auzind rugile doar gândite ale pri­e­te­nilor săi, Dan o coti spre stânga, părăsind albia to­­rentului de munte. Desigur, după culmea apropiată ur­mă altă vale, cu alt râu, dar Dan nu mai merse şi pe a­ces­ta. Acum o ţinea drept spre Munţii Albi, chiar dacă a­ceş­tia, ascunşi de pă­du­rea dea­să, nu se zăreau de fel.

Ceea ce‑i mira pe toţi era lipsa desăvârşită a vieţu­i­toa­relor. Deşi îndeobşte Pădurea cea Mare mustea de via­ţă, a­cum nu se vedea nimic. O umbră de moarte plutea prin­­tre as­prele trunchiuri ale brazilor bătrâni. Şi nu era cea­ţa, ceaţa care tot­deauna se ridică în păduri spre dimi­neaţă. Era alt­ce­va, ceva destul de înspăimântător pentru a izgoni chiar şi ce­le mai fi­oroase fiare în cele mai neştiute ascunzişuri. Iar da­cii, dacii se simţeau tot mai aproape, cu toate ostenelile lui Dan de a‑i face să le piardă urma. Oare de la ei venea um­bra morţii?

Cum grăbeau către Munţii Albi, simţiră deodată cum umbra aceea fără nume creştea iute, gonind spre ei cu o iu­ţeală nemaivăzută. Nu era sunet, era ca un val de tăcere ros­togolindu‑se fulgerător peste pădure, încreme­nind to­tul, pră­buşindu‑se peste ei.

Dacii se iviră în spatele lor, pe culmea învecinată. A­­veau feţele împietrite şi armele în mâini. Îi priveau cu o ură atât de limpede, încât nu mai era nevoie de cuvinte. Cei trei îi recunoscură îndată. Erau o parte dintre tinerii daci, lup­tă­tori de frunte, pe care îi văzuseră la unele din­tre con­cur­surile şi antrenamentele cele mai grele. De ce a­ceas­tă ur­mă­rire? De ce această ură?

– Voi… – scrâşni unul dintre tinerii daci, cu un glas în care se amestecau nenumărate sentimente. Aveţi grijă să nu daţi greş, să nu ne batjocoriţi sângele.
Dan căscă ochii uimit, şi Surdul şi Mitu la fel.
– Fugiţi! – porunci cu putere tânărul dac.
Apoi şi el, şi ceilalţi, îşi încordară arcurile. Erau a­cum cu spatele spre cei trei, care dădeau înapoi încet, cu ar­curile pre­gătite. Surdul văzu că dacii aveau un fel de ar­curi din lemn ciudate, dar frumoase, din lemn puternic, du­­blu, ca şi când ar fi fost făcute din două arcuri de luptă îm­pletite. Ar­cul lui! (Mai bine zis al lui Mitu, căci acum i‑l dă­duse a­ces­tuia.)

Cerul senin, presărat cu stele, era locul spre care pri­­veau tinerii daci. Şi umbra, care se apropia cu putere, îm­­pie­trind totul în cale, se ivi acolo. Era o negură ciudată, o făp­tu­ră nemaivăzută, un fel de nor de lână neagră, în ca­­re se ră­su­ceau vârtejuri de întuneric deplin. Şi groază, mul­­tă groa­ză se revărsa împrejur, îngheţând sângele în vi­ne oricărei făp­turi, oricât de curajoase. Dar nu şi daci­lor. Gata de luptă, cu ar­me­le în mâini, stăteau în faţa crea­turii întunericului la fel de ne­înfricaţi ca în faţa cer­bilor sau a bivolilor. Şi săgeţile ţâşniră fulgerătoare din arcurile lor, înălţându‑se nesfârşit că­tre cer, urmate de alte şi alte să­geţi. Oare ce puteau face acele aşchii de lemn şi metal îm­potriva monstrului uriaş? Dar cei trei nu se întrebară aceasta. Surdul şi Mitu trăgeau şi ei săgeată după săgeată, către aceleaşi puncte cu dacii. Deşi ai fi zis că umbra cea neagră nici nu avea cum simţi săgeţile, de la prima care pă­trunse în neguri izbucniră acolo zbateri şi zvârcoliri şi, du­pă tăcerea de până atunci, îngrozitoare tunete. Era lim­pede că săgeţile rănesc făptura de întune­ric. Şi trăsnete, trăs­nete ne­gre, începură să ţâşnească spre pădure. Dacii nici că se clin­teau, de­şi trăsnetele loveau tot mai aproape, iar apoi în­ce­pură a‑i izbi şi pe ei. Cădeau unul după altul, neclintiţi, zvâr­lind să­geată du­pă săgeată către înalturi. Dar şi trăsnetele se schimbau, de­venind tot mai lu­mi­noa­se; ba chiar şi în al­că­tu­i­rea ciudată a creaturii de negură în­cepură a se ivi fulgerele luminoase.

Apoi începu să plouă.

Dintr‑o dată, făptura dispăruse!
Doar o pătură subţire de nori, scuturând stropi de ploa­­­­ie, se sfâşia în lungi caiere ca de lână, în lumina cu totul no­uă a răsăritului de soare.
Toţi dacii erau doborâţi.
Dan alerga deja către ultimul căzut, cel care le stri­ga­se să fugă. Străbătu râpa dintre ei din câteva salturi lungi.
– De ce?! – strigă el. De ce v‑aţi jertfit pentru noi? Cei mai mulţi aveţi altă credinţă şi ne şi dispreţuiţi! De ce?!
Deşi părea mort, cu ochii închişi, tânărul căzut şop­­­­­ti printre buzele arse parcă de o nesfârşită sete:
– Poate aşa e. Dar sunteţi urmaşii noştri şi sunteţi şi nă­dejdea noastră. Rostul nostru este pe sfârşite. Al vos­tru nu se va sfârşi niciodată. Sigur, dacă… – şi pentru o cli­­pă cre­zu­ră că totul s‑a sfârşit, că doar liniştea va mai ră­suna, în lo­cul acelui glas – …dacă vă veţi face datoria pâ­nă la capăt.
Dan se întoarse cu lacrimi în ochi către prietenii săi. În­­ţelegeau, abia acum, că ura din ochii dacilor nu era pentru ei, ci pentru ciudatul şi îngrozitorul duşman pe ca­re, cu pre­ţul vieţii lor, îl învinseseră. Şi durerea lor era sporită de ju­de­cata nedreaptă faţă de cei ce, dincolo de ră­ceala lor fi­reas­că, ştiuseră a fi mai mult decât prieteni pen­tru ei. Şi prietenii săi erau înlăcrimaţi, privind trupu­rile da­cilor adormite pe cetina ruginie.
Şi, dincolo de Surdul şi Mitu, strecurându‑se prin­tre bra­zii imenşi, Dan zări Drumul Trecătorii.

Capitolul VII                                           Magazin online DSV                                      Capitolul IX

Mihai-Andrei Aldea

Între pupătorii de moaşte şi mâncătorii de excremente (nerecomandat celor sub 18 ani)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Între pupătorii de moaşte şi mâncătorii de excremente
(nerecomandat celor sub 18 ani)

A fost sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva, o să fie sărbătorile Sfinţilor Dimitrie.
Prima a fost o tânără ce, lăsând bogăţia părinţilor, a devenit călugăriţă, slujind cu drag, toată viaţa, lui Dumnezeu – şi, prin această iubire, oamenilor. Lucrarea ei continuă prin minuni, cea mai mare fiind aducerea continuă a zeci de mii de oameni împreună, în iubirea lui Dumnezeu.
Ceilalţi doi sunt unul un călugăr, celălalt un militar de elită, amândoi legaţi prin munca şi lupta de a face lumea mai bună.
Apropierea oamenilor de asemenea modele este, evident, benefică. Fie şi câte puţin din faptele lor bune, din lucrarea lor, sunt preluate de către cei care îi cinstesc şi, astfel, oamenii devin puţin mai buni, lumea devine puţin mai bună.
Paradoxal pentru o gândire logică, tipic pentru o gândire bolnavă, unii au fost – şi sunt – furioşi pe faptul că sute şi sute de mii de oameni îi cinstesc pe aceşti sfinţi. În nebunia lor, sunt fierţi de mânie şi ură pentru că nu sunt ei modele, pentru că ideile lor nu pot fi impuse celor care gândesc altfel, pentru că nu pot să-i silească pe aceştia să îşi ducă viaţa după tipare anti-creştine. Aşa că îi numesc „înapoiaţi”, „spălaţi pe creier”, „pupători de moaşte”…

Desigur, pentru a-i dispreţui şi urî pe pupătorii de moaşte trebuie să ai o gândire extrem de primitivă şi josnică, ceva de tipul activiştilor comunişti sau altor asemenea fanatici. Nici atunci când eram ateu nu am înţeles violenţa imbecilă a acestui fel de purtare. Da, mi se părea hazliu că unii cred că sărutând moaşte sau icoane intră în legătură cu sfinţii sau Dumnezeu, obţin ajutor, „har” (ce-o fi ălă?) etc. Dar să te superi pentru asta? „Doar dacă eşti complet prost!”, spuneam atunci, prieteneşte, rarilor tovarăşi întru ateism care se agitau pe temă. „Nu-i dreptul lor să creadă în ce vor şi ce le place?” – desigur, era dreptul lor. „Ce, fac rău cuiva?” – bineînţeles, nu făceau rău nimănui. „Ce, vrei să faci ca staliniştii, să-i extermini pe cei care nu gândesc ca tine?” – a, nu, nu voiau asta. „Şi atunci?” Tăceau. Argumente logice nu există, iar ateii din România anilor ’80 (ai secolului XX, desigur) erau mult mai logici decât usr-iştii şi ceilalţi comunişti de astăzi.

În zilele noastre comuniştii urâtori de creştini găsesc cele mai idioate pretexte pentru a-i dispreţui şi persecuta – măcar cu ceva insulte comuniste, dacă nu cu bătaie de joc la locul de muncă, şcoală, sau în locurile publice. De la faptul că „dau bani preoţilor” – deşi sunt banii lor şi nu e treaba ta ce fac ei cu banii lor – şi până la discursul despre „mizeria” „pupării de oase de morţi”.
Desigur, „oasele de morţi” care sunt moaşte sunt curate. Foarte curate. Spălate repetat cu vin, aghiasmă (apă sfinţită) şi untdelemn, spălate cu acea încăpăţânare a credincioşilor care încearcă să facă un lucru pentru Dumnezeu: cât mai aproape de perfecţiune. Pentru că această spălare a moaştelor este primul pas canonic – adică, pentru credincioşi, absolut obligatoriu – în cinstirea lor.
Or fi sfinte, aceste oase?
Dacă sunt sfinte, aşa cum cred credincioşii – printre care, de peste o jumătate de viaţă, mă număr şi eu, fost ateu – atunci cu atât mai bine.
Dacă nu sunt sfinte, măcar sunt curate.
Zonele sexuale şi fundul, nu, nu sunt curate, chiar şi spălate fiind.
De ce?
Pentru că oasele nu mai au glande cu secreţie. Sunt oase uscate, vechi de sute de ani, chiar de mii de ani unele. Foarte bine spălate, curate, lustruite – de sfinţenie? de vreme? de săruturi? oricum, foarte curate, foarte lustruite.
În vreme ce zonele sexuale şi fundul sunt zone cu tot felul de organe excretoare – de la glandele sudoripare la cele producătoare de fecale şi urină.
Iar cei care îi urăsc şi dispreţuiesc pe „pupătorii de moaşte” sunt cei mai mari pupători, lingători etc. de zone sexuale şi funduri. La propriu. Adică sunt cei mai mari înghiţitori de excremente din lume (excluzând psihopaţii coprofagi, pe care în curând o să-i vedem „legalizaţi” tot ca un fel de „minoritate sexuală” ori ceva asemănător).

Trebuie observat faptul că din punct de vedere medical nu există niciun caz de boală provocat de cinstirea moaştelor sau icoanelor. În două mii de ani de Creştinism, în faţa a miliarde şi miliarde de oameni care pupă moaşte şi icoane, nu există niciun asemenea caz. În acelaşi timp, practicile sexuale orale sunt bine documentate ca izvor de infecţii. De la herpesul genital şi candidoză la sifilis, zeci şi zeci de BTS-uri (Boli cu Transmitere Sexuală) se dau şi se primesc prin formele de sex oral (şi anal). Este o realitate medicală certă, absolut atestată. Şi…
absolut atestat este şi faptul că nu există posibilitatea de a avea zonele sexuale şi anale perfect curate. Chiar în timpul spălării au loc felurite excreţii, de la cele de sudoare la cele de fecale şi urină, de la cele tipice unui organism sănătos până la cele provocate de ciuperci şi alte (micro)infecţii… sau de BTS-uri. Ca urmare, practicanţii de activităţi orale în aceste zone mănâncă, obligatoriu, asemenea excreţii. Cu mai multă sau mai puţină plăcere, după caz, mânaţi de patimă sau de presiunile – psihologice sau fizice, violente sau persuasive – ale partenerului/ei/ilor/elor.
Paradoxal pentru răutatea societăţii noastre, tipic pentru bunătatea creştină, nu a răspuns cu batjocoră pe temă niciunul dintre milioanele şi milioanele de Români batjocoriţi pentru credinţa lor, persecutaţi de mass-media, de comuniştii din usr ori alte grupări ale acestei religiozităţi atee fanatice. Nimeni nu s-a apucat să le spună acestora „mâncători de excremente”, deşi sunt; ba chiar sunt campioni în domeniu, şi încă în cel mai concret mod cu putinţă, nu la figurat.

Între împuţiciunea mâncării de excremente – sub pretexte de „libertate sexuală” – şi curăţenia „pupării de moaşte” – din „libertatea credinţei” – există, dincolo de atestările medicale, distanţa evidentă a spiritualităţii ce însoţeşte gesturile.
„Puparea moaştelor” se face din dragoste şi respect faţă de modele strălucite de eroism şi bunătate, din dragoste şi respect faţă de oameni care au învins patimile personale şi răutatea lumii, din dragoste de Dumnezeu. Aşa cum copiii, lângă sicriul tatălui sau mamei care i-a iubit şi i-a slujit, îi sărută mâna cu deplină iubire şi respect.
„Mâncarea excrementelor” se face din pofta disperată de plăcere sexuală şi lipsa de dragoste adevărată şi respect faţă de celălalt. Acolo unde există dragoste deplină şi respect, nu se ajunge la aşa ceva, pentru că bucuria întâlnirii dintre cei doi este atât de mare încât artificiile sunt perfect inutile.
Altfel spus, avem în „pupatul moaştelor” o lucrare a dragostei şi respectului, iar în „mâncarea excrementelor” o lucrare a patimii înjositoare, a lipsei de iubire, a lipsei de demnitate.
Şi, evident, fiecare îşi alege ce vrea dintre aceste două spiritualităţi şi din milioanele de nuanţe dintre ele.

Dar, iarăşi evident, dacă „mâncătorii de excremente” nu ar fi complet complexaţi de propriul stil de viaţă, nu ar încerca să-l impună, cu răutate şi furie, celorlalţi. Că doar nu-i împiedică nimeni să-şi vadă de plăcerile lor, dar ei încearcă să-i împiedice pe ceilalţi să-şi trăiască viaţa aşa cum vor! „Pupătorii de moaşte” îi cheamă pe cei din afară către bucuria pe care ei o trăiesc, dar nu încearcă, în niciun caz, să le impună venirea. Ceea ce arată şi faptul că „pupătorii de moaşte” se simt mult mai bine în tărirea credinţei creştine decât „mâncătorii de excremente” în trăirea credinţei în comunismul sexualist. Dar şi faptul că ameninţarea dictaturii vine în România nu din direcţia creştinilor ci, dimpotrivă, din grupurile necreştine, unul dintre cele mai ameninţătoare din acest punct de vedere fiind acela al comuniştilor – „corecţii politic”, „progresiştii ateişti” etc.
Adevărurile neplăcute supără – nu cred că „Adevărul supără”, supără doar adevărurile ce nu convin, la fel şi minciunile (cele plăcute, de la linguşiri la cele „de politeţe”, vor fi atât de des acceptate…). Dar fără să ne uităm în oglindă, îndreptarea este cu neputinţă. Iar adevărul este că „pupătorii de moaşte”, cu toate lipsurile şi slăbiciunile lor, sunt, cel puţin, pe calea îndreptării. În vreme ce „mâncătorii de excremente” agresivi, lucrători ai fanatismului anti-creştin, sunt doar făcători de rău: lor, celorlalţi, societăţii…

Mihai-Andrei Aldea
fost ateu, azi pupător de moaşte

O pildă veche şi ceva din lumina ei

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

O pildă veche şi ceva din lumina ei

Era un pustnic bătrân şi înţelept, numit Zinon, în vremea când Egiptul ţinea de Romania iar capitala era la Constantinopol.

Acest Zinon a aflat că într-un sat destul de mare trăia un mirean care postea mult, zile întregi, mâncând numai seara, ba chiar şi doar de câteva ori pe săptămână, dar fără a se da în lături de la muncă. Şi era denumit acela Postitorul, iar oamenii din sat şi din împrejurimi îl socoteau sfânt şi ajuns la o mare înălţime sufletească.

Aflând aceasta, bătrânul Zinon a trimis să-l cheme, iar Postitorul a venit cu bucurie. Sihastrul l-a primit, l-a îmbrăţişat şi au făcut rugăciune împreună. Apoi, după obiceiul său, pustnicul s-a apucat de lucru, împletind nuiele din care făcea rogojini sau coşniţe, pentru puţina pâine pe care o mânca, dar mai ales ca să nu stea fără de rost. Şi lucra, după cum se cuvine monahilor, în tăcere, doar în gândul şi inima sa rugându-se. Iar mireanul acela, numit Postitorul, neavând prilej de vorbit şi plictisindu-se, a început să fie ars de foame. Şi i-a zis bătrânului:
– Părinte, binecuvântează-mă, că vreau să plec!
Şi l-a întrebat sihastrul:
– De ce?
– Pentru că arde în mine inima, şi nu ştiu de ce. Când eram în sat posteam până seara târziu şi mi se părea uşor. Niciodată n-am mai simţit aşa.
Bătrânul a clătinat din cap:
– În sat prin urechile tale mâncai, din vorbărie şi laude. Ci, dacă vrei să fie bine sufletului tău, mănâncă de la ceasul al IX-lea (adică pe la 3-4 după-masă) şi nu mai aştepta până seara. Şi toată nevoinţa ta să fie într-ascuns, nu la vedere.

Şi întorcându-se mireanul în sat, a început să postească pe ascuns, nu la vedere, ca până atunci. Deci mergea în casa lui la vremea prânzului, şi nu rămânea la muncă în vederea celorlalţi, ca înainte. Şi făcând aceasta două lucruri s-au întâmplat. Pe de-o parte, a început să-i fie greu să postească, şi cu osteneală mare ajungea după-masă la ora mesei. Pe de alta, cei care îl lăudau până atunci că este postitor, au început să spună că s-a îndrăcit, de vreme ce s-a lăsat de post şi mănâncă la fel ca toţi mirenii.
De aceea, deci, s-a întors la bătrânul Zinon şi i-a povestit acestuia toate. Iar pustnicul i-a zis:
– Aceasta este calea după Dumnezeu!

Bineînţeles, vedem aici faptul că mândria şi vorbăria – cu bârfă şi laudele şi toate otrăvurile ei – dau îndemn sufletului şi trupului spre ceea ce pare faptă bună. Şi pentru că sufletul şi trupul sunt legate, din asemenea hrană rea a sufletului şi trupul capătă putere, tot rea, spre a face ceea ce îi aduce laudă, îi întăreşte mândria şi aşa mai departe. Iar când laudele şi bârfele nu mai sunt, şi trupul şi sufletul sunt slăbite şi nu mai au putere să facă cele dinainte.

Se dovedeşte astfel că binele nu este bine dacă nu este bine făcut. Căci mireanul acela, încercând să postească după chipul călugărilor, dar nu în ascuns, în taina mânăstirii sau pustiei, ci la vedere, în lume, nu lucra nici pentru binele său, nici ca să devină mai bun, nici pentru Dumnezeu; lucra pentru mândrie. Şi asta cu toate că era încredinţat deplin că ceea ce face este bine.
Iar în clipa în care a fost lipsit de laudele şi bârfele care, fără să-şi fi dat seama, îl făceau să postească atât de aspru, trupul şi sufletul au fost lipsite de îmboldirea din afară şi şi-au dat la iveală starea lor adevărată de slăbiciune.

Înţelepciunea mireanului a fost că, ascultând sfatul pustnicului, s-a lepădat de mândrie şi vorbărie, şi a început să se poarte ca şi cum ar mânca precum ceilalţi mireni. Astfel lupta sa de a-şi stăpâni prin voinţă nevoile trupului a început să se dea prin puterile sale sufleteşti şi trupeşti, iar nu prin îmboldiri din afară. Aceasta fiind calea prin care omul devine bun, calea cea bună şi grea, spre deosebire de acelea uşoare şi înşelătoare, prin omul pare bun. Astfel că deşi acum postea mult mai puţin decât în trecut, de fapt postea mult mai mult; căci atunci postise prin puterile altora, iar acum postea prin puterile lui. Şi astfel, în ascuns de vederea oamenilor, devenea cu adevărat postitor şi om duhovnicesc.

Dar mai este aici încă un lucru foarte mare: prostia şi răutatea lumii.

Mireanul are viaţa lui, călugărul are viaţa lui.
Este nebunie să trăiască mireanul călugăreşte, sau călugărul mireneşte. Căci Dumnezeul nostru nu este al neorânduielii, căsătoria binecuvântată este şi monahismul binecuvântat este, ele fiind căi deosebite prin care se câştigă Raiul.
Desigur, fie într-una, fie în cealaltă, omul munceşte şi luptă să devină mai bun; acesta este tot rostul vieţii. Doar că în monahism există lupte şi odihne care nu sunt în mirenie, iar în mirenie există lupte şi odihne care nu sunt în monahism. Fiecare are crucea sa.

Postul, de pildă, are un anume loc în călugărie, unde printr-o asprime foarte mare ajută la slăbirea pornirilor trupeşti pe care mireanul are datoria să le împlinească în cadrul căsniciei. Căci nunta este cinstită şi patul neîntinat, şi Dumnezeu a poruncit ca bărbatul şi femeia să fie un trup. Stând scris şi că ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă. Iar din această bucurie a unirii dintre cei doi ies şi multe greutăţi şi încercări, ce sunt cruce a mirenilor. Iar călugării, dimpotrivă, ca fără de trup alegând să vieţuiască, au iarăşi crucea lor, pe care prin unealta postului aspru învaţă să o ducă bine.
Ca urmare, este nepotrivit ca un mirean să postească precum călugării, din acestea şi numeroase alte pricini. Iar dacă totuşi simte o asemenea chemare, trebuie şi să primească binecuvântarea unui duhovnic priceput – căci ispitele vor fi foarte mari –, şi să o facă, neapărat, foarte pe ascuns.

Aceste lucruri bineştiute le-am reamintit pentru a înţelege mai bine prostia şi răutatea lumii.

Căci sătenii acelui postitor s-au grăbit să-l slăvească pentru postul pe care îl ţinea, ca şi cum postul ar fi scop, iar nu mijloc. Ei au uitat că diavolul posteşte neîncetat, căci într-adevăr acesta niciodată nu mănâncă, neavând nici trup, dar asta nu îl face sfânt. Ei au uitat câţi nebuni şi îndrăciţi nu mănâncă din furie, răutate sau alte asemenea pricini, un astfel de post nefiindu-le acelora de vreun folos. Ei au uitat câţi tâlhari postesc de nevoie în ascunzişurile lor, fără ca această postire să-i facă mai buni. Ei au uitat până şi de crocodili, care mâncând şi odată pe săptămână, ba şi mai rar, nici sfinţi nu se fac, nici de ucideri nu se lasă; şi asta cu toate că trăind în Egipt aveau lângă ei şi pilda crocodililor, şi a altor fiare sălbatice.

Deci, toată logica uitând-o, precum şi toată învăţătura creştină, acei săteni – şi alţii din împrejurimi – au început să se poarte ca şi cum postul ar fi ţintă a vieţii creştin, iar nu unealtă de curăţire şi întărire. Şi au început să-l slăvească pe cel care postea ca şi cum ar fi ajuns doar prin aceasta la sfinţenie (ceea ce se mai întâmplă, uneori, şi astăzi, din păcate). Obişnuinţa de a socoti postul o laudă, iar nu o firească unealtă în devenirea omului, era mai veche, altfel nu s-ar fi răspândit atât de repede zvonul despre acel mirean, nici cu atâta tărie.

Că această purtare este o prostie, se vede limpede prin faptul că stă împotriva adevărului cel mai izbitor. Postul cel bun este o datorie, nu este nimic de laudă în el, căci lauda este pentru ceea ce iese din comun, iar nu pentru ceea ce este firesc. Aşa cum e firesc să mâncăm, e firesc şi să postim. Iar postul, chiar având pricini bune, iar nu tâlhăreşti ori de lăudăroşenie, este doar o datorie obişnuită. Poate că se cuvine, la început, să lauzi puţin un copil care îşi mănâncă toată mâncarea, care începe să postească sau face vreun lucru nou. Dar este o nebunie scump plătită să nu îl înveţi să-şi găsească răsplata în faptul că devine mai bun prin ceea ce face! Lăsându-l să fie răsplătit prin laude, îi otrăveşti sufletul, îi slăbeşti puterile, îl împiedici să devină mai bun! Dimpotrivă, învăţându-l să-şi găsească bucuria în ceea ce îl face mai bun, îi deschizi calea spre Ceruri, îl ajuţi să urce pe o scară tot mai înaltă, să caute din adâncurile sufletului său binele. Ori, dintre aceste căi, una care distruge, cealaltă care zideşte şi dă viaţă, oamenii din sat şi din celelalte sate aleseseră, din păcate, pe cea dintâi. Şi se vede acest lucru, se vede prostia şi răutatea mai ales în purtarea lor atunci când postitorul se întoarce, măcar părut, la o viaţă firească de mirean! Căci nu începe nici să se îmbete, nici să se umfle de mâncare în faţa lor, nici altele asemenea, ci doar se purta ca şi cum ar fi mâncat ca oricare altul. Iar ei, în faţa firescului, hotărăsc şi răspândesc bârfa – care le-a ucis sufletele – că „Postitorul s-a îndrăcit”…

Desigur, pentru postitor această bârfă – care i-a făcut şi mai greu postul – a fost şi plată pentru laudele nedrepte de mai înainte, şi vindecare de mândrie, şi întărire în a face binele… adică i-a fost ajutor tocmai prin nedreptatea şi răutatea ei. Dar pentru bârfitori, ce a fost această bârfă? Sinucidere.
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. Mihai-Andrei Aldea