Drumul spre Vozia. Cei trei şi Pădurea cea Mare. Capitolul IX

În care se merge mai departe şi apar şi câteva lămuriri, dar şi o poveste care‑i tulbură adânc.

De ce oare nu se mai miraseră?
Pe Drumul Trecătorii stătea Prinţul Roland, ţinând caii lor. Îi privea liniştit, fără obişnuitul său dispreţ.
– Hai, le spuse, avem treabă.
Într‑adevăr, aveau de îngropat dacii căzuţi în luptă.

Desigur, ar fi fost multe întrebări de pus, dar nu a­veau niciun chef acum. Lucrau în tăcere, săpând cu să­bi­ile şi to­poa­rele pământul cam pietros. Într‑un târziu ter­mi­­­nară treaba şi se urcară pe cai. Roland stătea pe calul lui Mitu, un cal alb, mi­nu­nat de frumos, numit Nor. Şi a­ces­ta era de la daci. Îl vă­zu­seră o dată, călărit de ta­ra­bos­tele care îi primise.

Cădea o ploaie măruntă şi rece. Drumul Trecătorii mergea printre brazii uriaşi pe o cale şerpuită între stân­cile şi culmile munţilor. Stâncile erau acoperite de muşchi gros, iar munţii aproape nu se zăreau din pricina brazilor. Când a­­părea câte‑un loc mai golaş, se vedea că munţii sunt în­ve­liţi în vălătuci de ceaţă. Cei trei îşi dădură seama că merg mult spre dreapta faţă de Munţii Albi.

– Nu atingem Munţii Albi? – rupse deodată tăce­rea Mitu.
Vocea lui suna uscată ca iasca.
– Nici vorbă, se auzi din spatele lui răspunsul prin­ţu­lui pitic. După Munţii Albi vin spre dreapta Munţii Za­grei, a­poi Munţii Modrului. Printre aceştia şerpuieşte mai de­parte spre Derala Drumul Trecătorii.
Mitu, lucru neaşteptat la el, nu mai spuse nimic. În schimb vorbi Dan:
– Oare nu vom avea necazuri la fortul spre care mergem?
– Adică Fortul Brazilor – spuse piticul. De ce să a­vem necazuri?
Dan dădu din umeri:
– Doar am dispărut de atâta vreme în Pământul Da­cilor. Şi am şi sărit câteva forturi din cele de pe Dru­mul Trecătorii.
Roland păstră câteva clipe de tăcere, apoi răspunse încetişor:
– Poate că nu vă daţi seama, dar aţi intrat de mult în legendă. Pentru cei din forturi sunteţi nişte eroi de sea­mă, cu atât mai mari cu cât sunteţi nu din vremurile de demult, ci chiar de acum.
Cei trei tăcură şi ei o vreme. Apoi Mitu întrebă ironic:
– Noi suntem eroi? Vai de viaţa noastră!
Şi tăcură iar.
– Nu trebuie să vă simţiţi vinovaţi – spuse piticul. Ori­cum, tinerii care s‑au jertfit pentru voi de fapt pleca­se­ră din Pă­mân­tul Dacilor ca să vă ucidă.
– De ce? – făcu mirat Mitu. Şi de ce, dacă au venit du­pă noi ca să ne omoare, şi‑au dat viaţa pentru noi?
Roland oftă.
– Voiau să vă omoare ca să vă ia fluierele. Li se pă­rea că sunt mai vrednici decât voi să le păzească şi să în­de­pli­neas­că misiunea voastră.
– Şi de ce nu le‑au cerut, în loc să vrea să ne o­moa­re? – fu curios Mitu.
Fu rândul piticului să dea din umeri:
– Ce dac ar crede că un bărbat adevărat şi‑ar lăsa aşa datoria, doar că i‑a cerut cineva?
Înţelegeau. Dacii nu‑şi puteau imagina că i‑ar fi fă­cut să renunţe la fluiere altfel decât învingându‑i într‑o lup­tă pe viaţă şi pe moarte. Dacă le‑ar fi dat la cerere, le‑ar fi putut de fapt ceda oricui. Era limpede, prin urmare, că dacii, chiar considerându‑i mai slabi ca ei, nu i‑ar fi putut crede atât de laşi încât să‑şi abandoneze misiunea. Aşa că se hotărâseră să dea această luptă şi de aceea îi urmăriseră dincolo de ho­ta­rele ţinutului lor.
– De fapt – spuse prinţul – nu suntem încă dincolo de hotarele lor. Tăişul Danului nu este marginea pămân­tu­lui lor. Poalele Munţilor Albi şi ale Zagrei sunt hotarul.
Cei trei se mirară iar.
– Dacii ni s‑au părut destul de puţini. N‑am fi cre­zut să aibă o ţară atât de întinsă.
Roland zâmbi. Desigur, nu se vedea aceasta, cum stă­­tea pitulat în spatele lui Mitu, dar se simţi în glas.
– Între ce pare şi ce este poate fi mare deosebire. De­sigur, dacii sunt tot mai puţini, şi poate nu peste multă vre­me se vor stinge cu desăvârşire. Poate – şi zâmbetul din vo­ce fu înlocuit de tristeţe –, poate chiar eu voi vedea acest sfâr­şit, înainte de sfârşitul meu. Dar câţi sunt, sunt mai mulţi decât aţi văzut voi, mult mai mulţi. Iar de vred­nici, sunt vrednici des­­tul pentru ţărişoara lor. Ori­cum, e atât de puţin faţă de ce‑au fost…
Cei trei nu mai spuseră nimic. Ştiau şi ei că în vre­mu­rile străvechi dacii stăpâniseră şi Derala şi Câmpinenii şi al­te ţinuturi, până către marginile pământului. Pe a­tunci Pă­du­rea cea Mare nu era aşa de netrecut ca astăzi, şi a­ceas­ta chiar din pricina vitejiei dacilor.
Roland continuă:
– Cât despre schimbarea hotărârii lor, doar Norul Mor­­ţii este pricină.
– Norul Morţii, adică acea făptură ciudată pe care au învins‑o dacii?
– Da. Este una dintre cele mai temute făpturi. Chiar şi noi, cei din Pădurea cea Mare, ne temem de ea. Puţini sunt în stare să o înfrunte. Şi totdeauna înfruntarea cere jertfă. Dacii o ştiu prea bine. Şi ştiu că este o creatură a Ră­ului, una dintre cele mai puternice, care foarte rar iese la iveală. Deci, au în­ţe­les ei, dacă această făptură a fost tri­misă după voi, înseamnă că sunteţi de fapt vred­nici de misiunea voastră. Altfel erau trimişi ostaşi mai mărunţi ai Răului.
– Ca Nălucile, murmură Surdul.
– Ca Nălucile, încuviinţă prinţul. Sau ca acel diavol ce intrase în calul lui Mitu.
Dan tresări.
– Auziţi – spuse el, şi povesti cele întâmplate noap­tea în Fortul Nerei. Credeţi că umbra aceea era dia­volul iz­gonit din cal?
– Nu, nici vorbă! – îl contrazise piticul. Aceea era al­tă făptură, deşi nu îmi dau seama care.
– De ce era alta? – întrebă Mitu, cam supărat că nu‑l putea vedea la faţă pe prinţ.
– Simplu: dracii nu lasă umbre! Deci… – Roland îi lă­să pe ei să termine ideea.
– Dacă lăsa umbră nu era diavol. Dar ce era?
Piticul ridică încă o dată din umeri.
– Nu ştiu. Poate o Nălucă, intrată cine ştie cum în fort, poate altceva. Dar ştiu că mult vă urmăreşte ura Ră­u­lui, şi va fi tare greu să scăpaţi cu bine, cu toate rugăciu­nile părintelui.
Se lăsă iar tăcerea.
Ploaia cădea mai departe, măruntă şi rece. Norii ce­­nu­şii se lăsau tot mai jos şi cerneau înserare peste vâr­fu­rile bra­­zilor. Totul era măreţ şi frumos, ca într‑o po­ves­te de demult.
După un cot al drumului se ivi undeva în faţă o pa­­­tă albicioasă, abia zărită printre trunchiurile copacilor: Fortul Brazilor.

*

Fortul Brazilor avea zidurile – în chip neaşteptat – vă­ru­­ite. Peste pietrele mari şi grele – bolovani de munte a­duşi cu multă trudă – se vedeau straturi de văruială a­co­perind şi pia­­tra, şi pete ciudate, nedesluşite.
– Din pricina întunericului – le spusese Roland – for­tul trebuie văruit deseori.

Mitu dădu să ceară lămuriri, apoi înţelese: nu era vor­­­ba de întunericul nopţii, când oricum nu e nimeni pri­mit în fort; era vorba de întunericul brazilor şi al ce­rului deseori în­norat, care aducea noaptea chiar şi în zi. Albul for­­tului se a­ră­ta atunci călătorilor ca un far salva­tor. Iarna se curăţa de var pentru ca negreaţa pietrei să fie uşor de vă­zut de călători. Era o muncă destul de grea, dar soldaţii o făceau fără preget, şti­ind că viaţa unor oameni poate a­târna de aceasta.
Cei patru au fost bine primiţi. Vestea despre ei se du­­sese demult, ca de nişte mari biruitori şi chiar „măce­lari” ai Nălucilor. Se ştia şi că plecaseră la daci, cu cine ştie ce mi­si­une de taină. Iar ivirea lor chiar aici era un pri­lej de mândrie pentru ostaşi.

În Fortul Brazilor lumea se pregătea de iernat. Gră­mezi de lemn uscat erau pregătite pentru tăiere. Alte gră­mezi, mult mai mari, de lemn deja pregătit pentru ar­dere, se adunaseră în magaziile uriaşe. Dar nu le umplu­seră nici pe jumătate. Ostaşii se oboseau mult la tăiatul lem­ne­lor, iar tre­că­torii ajutau şi ei, după puteri. Hainele pe care le pur­tau toţi erau şi ele deja de iarnă.

– De ce vă pregătiţi aşa devreme de iernat? – în­tre­bă Mitu pe căpitanul fortului.
Acesta îl privi oarecum nedumerit. Se vede că se aş­­tepta ca „marele erou Mitu” – cum îl privea el – să ştie totul.
– De fapt, nu e devreme, ci chiar prea târziu. Din­co­lo de Munţii Zagrei, nevăzuţi de ochi omeneşti, sunt Mun­ţii Albi. De acolo vine iarna în aceşti Munţi ai Mo­drului în care aţi intrat. Iar vestitorul fără greş al iernii este un vânt rece, care aduce anume ploaie.
– Adică aceasta.
– Da. Anul ăsta a venit mai devreme ca de obicei, a­şa că lemnul nu e nici la jumătate.
– Şi cât ţine aici iarna? – întrebă, pe bună dreptate, Mitu.
– Depinde tot de Munţii Albi – dădu din umeri că­pi­ta­nul. Când este scurtă cinci luni, alteori şi şapte sau opt, de­­pin­­de… uneori a ţinut şi optsprezece luni. E drept, foar­te rar, dar s‑a întâmplat.
Vestea nu îi bucură pe cei trei. Să stea atâtea luni în For­­­­tul Brazilor?
– De ce să staţi? – se miră viclean Roland. Ce, pe timp de iarnă nu puteţi merge?
Fu rândul celor trei să‑l privească mirat. Apoi în­ţe­leseră.
– A – zise Mitu –, crezi că nu ştim chiar nimic? Nu prin Munţii Modrului se află Trecătoarea?
Trecătoarea era numele dat Cheilor Drumului, un fel de pereţi înalţi şi drepţi de stâncă, singura trecere către cea­laltă parte a Pădurii celei Mari. De la ea venea şi nu­me­le dru­mului – „Drumul Trecătorii”. Iarna zăpezile as­tu­pau Tre­că­toarea, făcând cu neputinţă călătoria.
– Ba da, zise Roland. A spus însă cineva ceva de a mer­­ge pe Drumul Trecătorii?
Cei trei se priviră cu ochii mari.
– Măi, fraţilor – zise Mitu – ştiţi că are dreptate? Noi nu mai suntem legaţi de Drumul Trecătorii, ca cei­lalţi. Chiar dacă nu suntem ai Pădurii celei Mari, nici de­par­te de asta nu sun­tem.
Roland râse.
– E, nici chiar aşa! Eşti cam încrezut, Mitule!
Acesta se supără:
– Iar tu eşti încrezut de‑a binelea. De când te cu­nosc şi până acum, tot cu nasul pe sus la fiecare întâlnire şi la fie­ca­re vorbă.
Prinţul se veselea ascultându‑l pe Mitu:
– Poate am şi de ce, Mitule. Eu sunt un prinţ al Pă­du­rii celei Mari. Tu cine eşti?
– Eu? Mitu din Şindriliţa! – spuse acesta cu mân­drie.
– Da, făcu Roland. Copil de pripas, găsit la margi­nea drumului, lângă poarta bisericii, marele Mitu din Şin­dri­li­ţa… Asta te face egalul meu?
Mitu sări furios cu sabia în mână:
– Asta mă face egalul tău!
Şi sări asupra prinţului, ca să‑l ucidă.
Acesta sărea însă cu mare iuţeală, parcă zburând pe pereţii camerei în care se aflau.
– Mitule – strigă Surdul – potoleşte‑te! Nu avem voie să luptăm între noi în fort!
Deşi cu flăcări în ochi, Mitu se opri.
Se opri şi prinţul Roland, pe sobă, rânjind.
– Nu este bine, prinţe, să vorbeşti aşa cu prietenul nos­­­tru! – îl mustră Dan pe pitic. Vrei să te urască?
– Parcă‑mi pasă mie de ura lui! – spuse piticul cu ve­­chea lui aroganţă. Îmi pasă că e un prost care nu ştie să se stă­pâ­neas­că. Dacă la unul care i‑a salvat viaţa de mai mul­te ori sa­­re aşa pentru un cuvânt, ce va face când îl va ispiti un duşman?
Deşi plin de furie, Mitu simţi că prinţul are drep­ta­te. Vru să spună ceva, dar bubuiturile ce se auziră în uşă îl opriră:
– Deschideţi acum, sau spargem uşa!
Deschiseră.
Un pâlc de soldaţi se îngrămădea la uşa lor.
– Ce s‑a întâmplat? Am auzit strigăte de luptă!
Prinţul Roland sări de pe sobă pe uşa deschisă.
– Ce să se întâmple, voinicilor? – glasul era plin de bat­jocură. Mai nimic. Povesteam din aventurile noastre şi ne‑a luat un picuţ valul.
Soldaţii priviră la prinţul pe care îl cunoşteau mai mult din legende, la cei trei care de asemenea intraseră în po­veşti deja… Ce puteau spune? Puteau cere socoteală u­nor e­roi pen­tru câteva cuvinte mai tari? Plecară ru­gân­du‑i să fie ce­va mai liniştiţi. Ba chiar unii întrebară dacă n‑ar putea as­culta şi ei din poveştile lor.
– Mai târziu, mai târziu – spuse Surdul, închizând u­şa în urma lor.
Mitu părea că se liniştise, dar privirea lui era ciu­da­tă. Printre genele întredeschise părea a se strecura către Roland nu o privire, ci o pereche de săbii tăioase. Mintea lui as­cu­ţi­tă, pe care firea pătimaşă de multe ori o covâr­şea, începuse a lucra cu putere.
– Prinţe – rosti el cu un glas parcă nu al lui – prin­ţe, totdeauna ai avut pricini pentru a vorbi. Ce ştii de mi­ne? Sau, mai bine zis, ce ştii despre naşterea mea?
Roland se strâmbă, surprins de întrebare.
– Păi… – şi tăcu.
– Hai, se băgă şi Surdul, acum ai vorbit, vorbeşte pâ­nă la capăt.
Fu nevoie de multă stăruinţă, dar până la urmă Ro­land îşi plecă fruntea, apoi începu cu una dintre ascun­sele poveşti ale Pădurii celei Mari.

*

Se spune că în adâncul Pădurii celei Mari se află niş­te munţi nemaivăzuţi: Munţii Albi.

Aceşti munţi erau cândva inima vechii Dacii, iar în­­tre ei strălucea Muntele Cogaion, care era inima Mun­ţilor Albi. Se mai spune, de asemenea, că aceşti munţi vor dis­părea o­dată cu dacii. Căci aceşti munţi sunt făcuţi mai a­les din cristal şi gheaţă, ca şi inima tăioasă a dacilor. O­dată cu scăderea dacilor se to­peşte şi gheaţa, până când Munţii Albi vor de­ve­ni nişte munţi a­proape obişnuiţi, chiar dacă ceva mai înalţi de­cât cei din jurul lor. Dar Mun­ţii Albi încă există, şi gheaţa şi cristalele lor sunt sta­­vilă de netrecut pentru toţi străinii. Mai mult, a­tunci când a­jungi la mijlocul lor, apar valuri de nori şi vânturi tot mai pu­ternice, care spre înălţimi devin vârtejuri şi trâmbe îns­­păi­mân­tătoare, ce se înalţă până sus, sus de tot, a­colo un­de vâr­furile Munţilor Albi întâlnesc Vântul Turbat.

În aceste locuri înfricoşătoare trăiesc doar marii pre­oţi ai dacilor, cei care umblă printre nori, după cum li se spune, un fel de vrăjitori foarte primejdioşi. Ei au îmblân­zit unele făp­turi ale văzduhului, printre care şi balaurii de gheaţă şi ba­la­urii de cristal. Aceste făpturi străvezii, ca­­re strălucesc în lu­mi­na soarelui precum mii de curcu­be­ie, au o mare putere, dar şi câteva slăbiciuni. Astfel, ba­la­u­rii de gheaţă nu pot trăi în lo­cu­rile calde, căci căl­dura îi distruge. La rândul lor, balaurii de cris­tal sunt creaturi de o putere înspăimântătoare, dar care au câ­teva puncte în ca­re, dacă sunt loviţi, se sparg în ţăndări. O­cro­­tiţi de pu­te­­rea acestor fiare, ca şi de asprimea neînchipu­ită a Mun­ţilor Albi, cei care umblă printre nori au fost tot­deauna la a­dă­post de oameni. Nici dacii obişnuiţi nu pot intra în a­ceşti munţi. Ei doar aduc la anume locuri de la poale lap­te­le, brân­za, untul şi mierea din care se hrănesc tainicii lo­cu­itori ai Mun­ţilor Albi. Şi, la mare nevoie, pri­mesc aju­to­rul aces­to­ra. În Munţii Za­grei locuieşte un trib dacic as­cuns, de răz­boinici înfricoşători, care se supune întru to­tul vră­ji­to­rilor din Munţii Albi. Aceşti daci sunt prima a­pă­rare îns­pre în a­­fară a Munţilor Albi.

În acest ţinut înfricoşător a vrut să intre, primul în­tre oa­menii obişnuiţi, un tânăr din Derala. Ajuns la Fortul Bra­zi­lor, el nu şi‑a continuat calea către Câmpineni, ci a in­­trat în a­dân­­cul Munţilor Modrului, obişnuindu‑se cu Pă­­du­rea cea Ma­re şi că­u­tând apoi calea către Munţii Za­grei şi apoi către Mun­ţii Albi.
Desigur, ştia şi el de primejdiile Pădurii celei Mari. Dar era un adevărat erou, un om puternic şi curajos. Aşa că a fost ga­ta să le înfrunte.

Chiar în prima noapte petrecută în Pădurea cea Ma­re a fost atacat de fiare înspăimântătoare. A luptat cu multă vi­te­jie. A fost rănit, dar a câştigat, şi în zori şi‑a con­­tinuat dru­mul. I‑a întâlnit însă pe daci, care îl pândi­se­ră toa­tă noaptea. A luptat şi cu ei, cu cea mai mare vite­jie. Pâ­­nă la ur­mă însă a fost copleşit. Plin de răni s‑a pră­buşit în sân­ge. Dar nu murise! Uimiţi de vi­tejia lui, dacii nu l‑au ucis, ci l‑au luat într‑un sat de‑al lor. Şi, du­­pă ce s‑a fă­­cut bi­ne, a devenit unul dintre ei. Numele său era…”

– Novac! – sări Mitu, cu graba lui obişnuită.
Prietenii săi îl priviră mustrător, căci întrerupsese fi­­rul poveştii.
– Da, spuse Roland. Numele său era Novac.

Deşi primit între daci Novac nu‑şi uitase gândul cel din­tâi. S‑a prefăcut, deci, a deveni ca unul dintre ei. Ba, du­pă o vreme, s‑a şi căsătorit cu una din fiicele lor, o fe­cioară nu­mită Orolea. Aceasta era foarte curajoasă, ca toa­te fetele da­ci­lor. Dar şi foarte îndrăgostită de Novac. De aceea l‑a spri­jinit în planul său ascuns. Căci Novac vo­ia cu tot dinadinsul să a­jungă în Munţii Albi.

Cei care duceau mâncare la poalele Munţilor Albi e­rau oameni de mare încredere, care îşi dovediseră cre­din­­ţa şi vi­te­jia în multe lupte.
Novac a luptat şi el. Şi împotriva Nălucilor, şi în lup­­tele cu uriaşii, şi în cele cu urşii negri, cu strigile, cu vâr­­­co­­la­cii, cu Fiii Tăcerii, cu Ielele, cu piticii negri, cu Po­porul Alb… Chiar şi cu Norul Morţii a luptat. Şi a trăit. Căci, chiar şi acolo unde toţi ceilalţi mureau, Novac trăia. A­­şa a câştigat tot mai mult res­pect. Şi el, şi Orolea, care l‑a însoţit în multe lupte şi l‑a ajutat tot­deauna. Şi el o iu­bea şi o apăra mereu.”

Roland tăcu pentru o vreme. Era deja noapte, o noap­­te foarte întunecată, din pricina norilor. Focul ardea în sobă, nu a­tât pentru frig – încă nu destul de mare pen­tru pitic şi cei trei – cât pentru lumina sa plăcută.

După o vreme, dacii au căpătat încredere în No­vac. E drept, s‑ar fi cuvenit să se mire de faptul că el scă­pa me­reu cu viaţă, chiar şi unde fraţii lor mureau. Dar se mai în­­tâm­pla­se aşa la ei cu mulţi viteji. Desigur, dintre ai lor, nu din cei pri­miţi. Dar se vede treaba că dacii nici nu‑şi mai dă­deau sea­ma că Novac nu era prin naştere şi creş­tere de‑al lor.”

Roland se opri iar, dând din cap.
– Cred că ştiţi povestea asta, nu?
– Da, am mai auzit‑o – încuviinţă Mitu.
Surdul sări:
– Auzi, lasă‑l să povestească mai departe!
Prinţul zâmbi:
– Dacă vreţi… Dar, de vreme ce aţi mai auzit po­ves­­tea, nu o să mai istorisesc toate luptele şi încercările prin ca­re a tre­cut Novac.
Dan şi Surdul îl priviră pe Mitu cu supărare: cine ştie ce lucruri noi ar fi putut afla despre Novac de la pitic!

Vântul şuiera la fereastră tot mai aspru, aducând mi­ros de iarnă.

„După mai mulţi ani, pentru daci Novac devenise u­nul dintre vitejii lor, ba chiar unul dintre eroii lor. De a­ce­ea, a primit şi el cinstea de a duce mâncare la poalele Munţilor Albi. Această cinste el o lăudase totdeauna la al­ţii, dar nu o ce­ruse niciodată pentru sine. De aceea şi dacii se gândiseră că se va bucura foarte tare primind în­săr­ci­narea, şi o va în­de­pli­ni pe de‑a‑ntregul.
Novac, însă, nu s‑a bucurat chiar aşa de tare.”
– Asta, zise Roland, cred că nu ştiaţi.
„Novac nu s‑a bucurat chiar aşa de tare, căci se în­tâm­­­plase ceva negândit de el: soţia rămăsese grea. Un co­pil urma a se naşte, copilul lui Novac şi al Orolei.”

Mitu tresări fără să vrea, dar nu spuse nimic.

„Totuşi Novac îşi urmărea de prea multă vreme ţe­lul pentru a putea renunţa la el. Înainte de a pleca, a fă­gă­du­it O­rolei că, de va trăi, se va întoarce la ea spre a fugi îm­­pre­u­nă departe de puterea dacilor, undeva în Derala sau Ocland, ori chiar în îndepărtatul ţinut al Voziei. O­ro­lea se temea însă foar­te tare de puterea celor ce umblă prin nori. „Ne vor putea găsi ori­unde” – i‑a spus ea. Dar n‑a a­vut putere să i se îm­po­tri­veas­că mai mult. Îl iu­bea şi îl ad­mira prea tare.
Novac a plecat să ducă mâncarea. Trebuia să mear­gă pe jos, fără altă armă decât o bâtă, fără alte haine decât un singur rând, fără mâncare la el sau alte lucruri. Doar sa­­cii cu brânză şi cu burdufuri cu lapte şi miere, care erau o po­va­ră grea.

Noapte de noapte a trebuit să lupte cu fiarele Pă­durii ce­­lei Mari. Ba a avut de înfruntat şi unele făpturi ale Ră­ului, ca­­re totdeauna apăreau în apropiere de Munţii Albi. A tre­cut pes­­te toate, mergând tot mai departe. La în­ce­put ca un nor în­cre­me­nit, apoi ca un amestec de lână al­bă şi scânteieri de cur­­cubeu, Munţii Albi se vedeau tot mai mari, tot mai a­proa­pe. Şi No­vac se umplea de putere şi bu­curie, căci se a­pro­pia de ţelul său.

Totuşi, de ce voia Novac atât de mult să meargă în a­ceşti munţi înspăimântători?

Ei bine, pentru o… copilărie. Se pare că în pruncie fu­­gise o dată de acasă. Şi s‑a lipit într‑ascuns de o cara­va­nă de negustori, pitindu‑se într‑un sac în care ar fi tre­buit să fie bul­gări de sare. A ajuns astfel la Cetatea Arnota, chiar la ca­pă­tul dinspre Derala al Drumului Tre­cătorii. Aici a auzit, as­cuns fi­ind în sac, cuvinte de taină, schim­ba­te nu se ştie de cine, în care se vorbea despre di­a­man­tele ce încununează Cogaionul.

De atunci voia cu tot dinadinsul să vadă acele di­a­man­­­te minunate, mai mari decât un om. Sigur, nu avea cum să le ia cu el. Erau prea mari şi prea grele, chiar dacă n‑ar fi fost pri­mej­diile Munţilor Albi. Dar voia să le vadă şi gata. De mul­te ori oa­menii cad în asemenea patimi, dis­tru­gân­du‑şi via­ţa pen­­tru ci­ne ştie ce curiozitate sau pof­tă mă­runtă. De aceea se şi zice în popor atât de des „cu­rioşii mor repede” sau „ai grijă ce pofteşti că s‑ar pu­tea să pri­meşti”.

Ei bine, cu toată vitejia şi înţelepciunea lui, Novac e­ra stăpânit de‑o asemenea poftă sau curiozitate. A­ceas­ta îl mâna către Munţii Albi. Şi pe măsură ce simţea tot mai bi­ne răceala şi puterea lor, pofta sa creştea şi ea, mis­tu­in­du‑l tot mai tare.

Eee, ce s‑a întâmplat mai departe ştiţi şi voi, că doar aţi mai auzit povestea. Novac a lăsat mâncarea, dar în loc să ple­ce s‑a ascuns, destul de departe pentru a nu fi sim­ţit, dar destul de sus pentru a putea vedea. Şi a văzut pe unul din marii pre­oţi ai dacilor venind pe un balaur de cris­­tal şi luând ca pe ni­mic sacii aduşi de el, alături de ca­re erau şi alţi saci, aduşi de alţi daci în alte locuri. A vă­zut şi cum s‑a înălţat balaurul de cris­­tal pierind în de­părtări. Era un balaur mic, având doar do­uă capete, dar pen­tru el era uriaş. Şi scânteierile lui minunate îl vrăji­seră.

A urcat pe munte. Era un munte golaş, numai stân­­că. Şi o stâncă fărâmicioasă, foarte greu de urcat. Dar, ca tot­dea­una, a izbândit. Apoi a coborât dincolo şi a ajuns cu adevărat la poalele Munţilor Albi. Se înălţau nesfârşiţi, tot mai sus, pâ­nă în ceruri. Dar între el şi primele povâr­nişuri de gheaţă, ză­padă şi cristal stătea un mare torent. Vedeţi voi, dacii trimit mâncarea primăvara, când se to­peş­te ză­pa­da. La acea vreme, din Munţii Albi curg şu­voa­ie ce se unesc în ape atât de mari, încât uneori umplu cu totul vă­i­le munţilor din jur şi doboară în calea lor pă­duri întregi. Un astfel de râu uriaş, cât un flu­viu, tăia acum ca­lea lui Novac. Şi nu avea cu ce să‑l treacă. A­tunci el a fă­cut încă un lucru nebunesc, aşa ca în multele sale bătălii. A mers în susul apei cât de mult a putut, până când un perete de piatră i‑a tăiat calea. Cu multă greu­tate, s‑a că­ţărat pe el până sus şi a văzut că din Munţii Albi ţâşnea o apă u­ri­aşă. Aceasta se izbea de zidul de stâncă şi se des­părţea în două laturi, curgând mai departe de‑a lungul poalelor mun­­ţilor. Deci nu se putea trece nici pe‑o parte, nici pe cea­laltă. Şi atunci Novac a făcut acea nebunie de care am spus. Adică? S‑a aruncat în apă şi a început să înoate spre celălalt mal. Va­luri nenumărate îl acopereau, vâr­tejurile îl trăgeau în adânc, stâncile îl lo­veau neîncetat, dar el înota mereu, cu putere, tot înainte. Nu foarte de­par­te de unde în­­tâlnise el prima dată to­ren­tul era o că­de­re mare de apă. Acolo n‑ar fi avut nicio scă­pare. Deşi zgo­­motul to­ren­tu­lui era foarte mare, urletul că­de­rii în­ce­puse a‑l acoperi. Novac a ştiut că i se apropie sfârşitul şi a început să lupte poate ca niciodată până atunci. La câţiva paşi de cădere a iz­bu­tit să prindă un colţ de stâncă pe ca­re s‑a suit. De pe el a sărit pe altul. A alu­necat, dar s‑a prins de pia­tră, s‑a suit iarăşi şi a sărit din nou. Şi a ajuns pe celălalt mal. Aici era atât de frig, încât îi ieşeau din gu­ră fuioare de aburi.”

Şi lui Roland îi ieşeau din gură fuioare de aburi. Par­că urmând povestirea, ploaia se schimbase într‑o la­po­viţă ce a­mes­teca picături mărunte şi reci, bobiţe de gheaţă şi fulgi mici.

„Novac a început îndată să urce Munţii Albi. Altul, în faţa măreţiei munţilor ar fi rămas încremenit. Ori s‑ar fi des­curajat cu totul. El însă nici nu a stat să privească mun­­ţii, ci a început pe dată să se caţere. A fost nespus de greu! Erau lo­curi în care trebuia să urce pe gheaţă, locuri în care mii de cuţite de cristal împiedicau trecerea. Erau pră­păstii adânci, pes­te care punţi de gheaţă formau po­duri de multe ori a­mă­gitoare, gata să se prăbuşească. Erau vânturi tot mai reci şi tot mai pu­ter­nice. Şi, mai ales, era tot mai frig.

Încă înainte de a ajunge măcar la un sfert din urcuş se făcuse noapte. Nu s‑a oprit. A mers mai departe, cu un sin­gur gând: să ajungă în vârf, pe Cogaion.
Noaptea a adus cu sine un frig şi mai aprig. Abu­rul care ieşea din gură şi nări se transforma îndată în fulgi mă­runţi de nea, iar spre dimineaţă se aşeza pe barbă şi mus­ta­ţă sub formă de chiciură, iar mai apoi ca ţurţuri de ghea­ţă. Chiar şi sângele din răni îngheţa îndată ce ieşea la aer.
Iar muntele… Muntele devenea tot mai drept, tot mai ne­ted, tot mai greu de urcat. Şi vânturile erau tot mai puternice.”

Prinţul verde oftă adânc. Apoi tăcu o vreme, ca şi cum s‑ar fi uitat la urcuşul acela eroic şi îngrozitor toto­da­tă.

„Oricine altcineva ar fi fost mort de mult. Tăiat de cris­­tale şi colţuri de gheaţă, prăbuşit de pe amăgitoarele po­duri de zăpadă, alunecat în prăpăstii, smuls de vânturi şi zdro­­bit în adâncuri… Atâtea şi atâtea chipuri de a mu­ri, a­tâ­tea şi atâtea capcane. Dar nu şi Novac. El a mers mai departe, folosind cu iscusinţă vânturile astfel încât a­ces­tea, bătându‑i din spate, să‑l lipească de munte în loc să‑l smulgă. Nici ceaţa cea mai deasă, adusă de trecerea no­rilor peste ei, nu‑l făcea să şo­văie. Părea să nu simtă ge­rul sau umezeala, oboseala, foa­mea ori setea. Se făcuse zi­uă şi urca tot mai mult, fără oprire. Iar s‑a făcut noapte şi iar zi. Urcuşul părea că nu se mai ter­mi­­­nă. Dar Novac nu se uita spre vârf, nici în vale. Se uita doar unde va pune din nou mâna sau piciorul. E drept, nici mâ­­na lui nu mai a­ră­ta ca o mână omenească, ci ca un fel de câr­lig înnegrit şi în­gheţat. Nici piciorul, de pe care încălţările fu­­se­seră de mult sfârtecate de colţi ascuţiţi, nu mai arăta ca un pi­cior omenesc, ci ca o gheară ciudată, încremenită şi în­tu­ne­ca­tă. Poate nici chipul său nu mai era omenesc. Gura era a­proa­­pe cu totul acoperită de gheaţă, la fel sprâncenele, iar pie­­lea era şi ea înnegrită de ger.

Dar spre sfârşitul celei de‑a doua zile, trecând de Vân­­tul Turbat şi de toate piedicile muntelui, spre sfârşitul celei de‑a do­ua zile, Novac şi‑a împlinit visul: a ajuns pe Cogaion.

Deasupra norilor şi vânturilor, într‑un aer atât de rar şi curat încât abia putea respira, pe un platou drept ca o o­glin­­dă, nouă diamante mai mari decât un om înconju­rau un cerc de piatră cenuşie, Cercul Sacru al dacilor. Ce­va mai de­parte se vedeau adânciturile ce duceau către să­la­şurile din a­dâncul muntelui unde se adăposteau că­lu­gă­rii umblători prin­tre nori.

Dar Novac avea ochi doar pentru diamante. Şi a­ces­tea, în razele apusului, străluceau cu o strălucire ne­mai­­vă­zută, în mii de mii de mii de culori, într‑o frumu­se­ţe de nedescris.”

Roland se opri iar.

Afară începuse să ningă cu fulgi mari şi mulţi, mulţi de tot.
Focul care ardea în sobă arunca umbre ciudate pe pereţi.

Trecu multă vreme, în tăcere, până când Mitu, cu gla­­sul sugrumat, rupse tăcerea:
– Şi? Mai departe?
Roland nu răspunse imediat. Parcă i‑ar fi părut rău să vorbească.– Mai departe? Nu‑ţi dai seama? Când, oprit din ur­­cu­şul său atât de greu, dar care‑l şi apărase de ger, No­vac a stat să privească marile diamante de pe Cogaion, frigul l‑a trans­format îndată în sloi de gheaţă. Preoţii da­ci­lor au dat îndată veste despre trădarea lui. Asemenea trădare se pedepseşte mai aspru decât gândiţi: întreaga fa­milie a trădătorului este u­cisă. Dar Orolea nu era o fiş­tecine. Aşa cum luptase pentru băr­ba­tul ei a ştiut să lupte şi pen­tru copilul ei. De îndată ce Novac plecase în drumul către Munţii Albi ea s‑a retras în casa ei, ieşind tot mai rar. Să­tenii nici nu şi‑au dat seama când a ple­cat din sat către un loc pe care îl aveau ca adăpost ea şi Novac. De acolo putea vedea până departe. Şi a văzut, într‑ade­văr, când s‑a pus foc locuinţei pe care Novac şi ea şi‑o ri­di­ca­seră. A în­ţeles îndată ce se întâmplă. Ştia că va fi căutată. Şi a fu­git. A fost o luptă foarte, foarte grea. A avut de stră­bătut adâncuri a­le Pădurii celei Mari care sunt pri­mej­di­oa­se chiar şi pentru un dac, dar pentru o femeie în­săr­ci­na­tă!

Şi totuşi a răzbit!

Prin câte lupte a trecut, urmărită şi de daci şi de ne­­nu­măratele umbre ale Pădurii, nici măcar Pădurea nu poate spune.

Dar a ajuns la marginea Pădurii celei Mari, unde a năs­­­­cut un copil. Înfăşurat în ultimele zdrenţe pe care le a­vea l‑a dus, aproape oarbă şi sfârşită de puteri, până în pri­­mul sat în ca­re a izbutit a ajunge. Iar acolo, în pragul bi­sericii, s‑a pră­bu­şit, fără a lovi însă copilul pe care şi în moar­te a reuşit să‑l a­pere.

Iar se lăsă liniştea. De câteva ori Mitu deschise gu­ra, dar nu izbuti să scoată niciun sunet. În ochi îi lică­reau la­­crimi, care în­cepură deodată să curgă pe obraji parcă prin pro­­pria lor putere.

În cele din urmă, cu un glas aproape stins şi plin de nesfârşite regrete, Dan întrebă:
– Este mama lui Mitu?
Roland încuviinţă din cap.
Surdul îl luă de umeri pe Mitu, cu un gest atât de fi­resc încât acesta primi îmbrăţişarea. Ca de la un frate mai mare.
În noaptea aceea niciunul n‑a dormit.

 Capitolul VIII                                     Magazin online DSV                                          Capitolul X

Mihai-Andrei Aldea

2 gânduri despre “Drumul spre Vozia. Cei trei şi Pădurea cea Mare. Capitolul IX

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s