Poezia lui Radu Gyr, Ne vom întoarce într-o zi, într-un cântec de rară frumuseţe:
Puţin despre Limba Armeană (I)
Înfrăţiţi cu Românii – mult mai mult decât se ştie de obicei – Armenii au o istorie de o bogăţie şi complexitate uluitoare. Punctele comune cu istoria noastră sunt atât de multe, încât cel care le află nu poate să nu fie cel puţin mirat de lipsa oricărei menţiuni a acestora în manualele şcolare. Ca să dăm o singură pildă, nu am găsit încă niciun manual în care, la părţile închinate Tracilor, să se amintească de faptul că aceştia sunt Străbunii Armenilor. Şi totuşi, în secolele XIII-XII î.Chr. mai multe ramuri ale Tracilor care invadaseră Asia Mică ajung în zona Cezareii Capadociei – în Anatolia de astăzi – şi, prin amestecul cu populaţiile locale – şi în primul rând cu Hicsoşii – încep etnogeneza Armenilor…
(a se vedea şi Tigran Gregorian, Istoria poporului armean, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, p. 28-34 ş.cl.; Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan au scris pe subiect încă la începutul secolului XX, existând multe reveniri ulterioare – de la Vlad Bănăţeanu sau însuşi Iorga în perioada interbelică la Maria Francisca Băltăceanu şi alţii după 1948 şi până astăzi; dar informaţiile extrem de interesante – şi bine documentate – prezentate pe ei au rămas în zona academică, nefiind conforme cu ideologia istoriei romantice sau a celei regional naţionaliste… )
Limba armeană este o limbă indo-europeană. Dar alcătuieşte o ramură aparte a limbilor indo-europene, fiind cea mai apropiată limbă cunoscută de limba tracă. Ca şi aceasta, este o limbă de tip satem – nu centum, precum latina sau germana -, făcând parte dintr-un grup larg în care intră limba tracă, dar şi sanscrita, persana, limbile baltice etc.
Pentru cei care ar dori o analiză ce ar ajuta la o imagine mai bună asupra limbii tracice sursa ar trebui să fie Garbar.
Garbar sau krapar (ultimul termen mult mai rar folosit) este Limba Armeană aşa cum a fost folosită în scris în secolele V-XII d.Chr.
Prin garbar se înţelege aceeaşi armeană scrisă folosită şi după secolul al XII-lea, chiar până în veacul al XIX-lea al epocii creştine, în literatura bisericească şi în cea cultă. Însă această armeană scrisă este deja schimbată faţă de forma veche. Feluritele invazii şi contacte cu popoare străine, dar şi schimbările fireşti venite cu anii, dăduseră naştere la o depărtare tot mai mare între armeana populară (vulgară) şi garbur. Din secolul al XII-lea apare, ca urmare, o nouă formă de garbar, aşa numita „armeană medie” sau midjin hayeren. Mai târziu va fi urmată de aşcharhabar (aşchahapar), adică de armeana modernă.
În vechiul garbar se regăseşte o limbă în care există acord în număr şi caz între adjectiv şi substantiv; în armeana medie şi modernă, ca urmare a renunţării la acest acord în armeana populară, se ajunge la adjectiv invariabil. Este doar un exemplu al schimbărilor amintite mai sus şi care fac, după cum am spus, necesară apropierea de garbara veche(de secol V-XII), pentru studierea moştenirilor tracice din armeană.
O altă mare importanţă pe care o are vechea garbar este aceea a folosirii ei de către Armeni pentru întoarcerea la izvoare.
Spre deosebire de Români (sau, mai bine zis, de Românofonii ce domină Republica România de azi), Armenii păstrează un adânc respect Străbunilor şi ţin legea cele rele să se spele, cele bune să se adune. Ca urmare, există o mişcare pur şi simplu firească de revenire către garba veche, de curăţare a limbii armene de neologisme inutile – care intră şi în această limbă, ca şi în altele, în viaţa de zi cu zi. Ca urmare, garbar are o mare influenţă culturală şi literară, oriunde Armenii ţin la propria identitate.
Numărul vorbitorilor de limbă armeană este greu de estimat.
În Turcia Armenii sunt persecutaţi sistematic, astfel încât cei mai mulţi nici nu se declară oficial Armeni. Amintirea genocidului armean (desfăşurat cu cea mai mare furie între 1915-1916, dar continuat local până în 1923) încă doare cumplit. Turcii au măcelărit atunci mult peste 1.000.000 (un milion) de Armeni. Genocidul acesta este încă lăudat de Turci la nivel popular, ca o dovadă a „puterii naţionale”, şi este ascuns de autorităţile turceşti în faţa străinilor, mai ales că Erdogan a reactivat şovinismul extrem ce l-a provocat. Estimarea de 2.000.000 de Armeni ucişi de Turci în 1915-1923 pentru „vina” de a nu fi fost Turci este extrem de credibilă, fiind confirmată de surse independente. După alte surse în 1915 au fost masacraţi cca. 2.000.000 (două milioane) de Armeni, alte sute de mii fiind ucişi în anii care au urmat, cifra totală fiind între 2,5 şi 3 milioane de Armeni căzuţi victime extremismului turcesc.
Scenele de coşmar ce au însoţit acest măcel sunt adesea identice cu cele de la Ip şi Trăznea, sau de multe altele în care Ungurii au practicat genocidul împotriva Românilor. Iarăşi, întâmplările de la Fântâna Albă şi alte forme de genocid ale Ruşilor şi Ucraineenilor împotriva Românilor pot da o imagine a ceea ce au avut de suferit Armenii în epoca amintită.
Ca urmare, este de înţeles de ce numărul vorbitorilor de limbă armeană variază între 8 şi 14 milioane în funcţie de surse. O diferenţă atât de mare poate părea şocantă, dar se explică în acest context istoric. (Merită adăugat faptul că Armenii nu au o viaţă prea bună nici în Iran, de pildă.)
Vocabularul principal armean cuprinde cca. 1.500 de rădăcini, dintre care aproximativ 1.000 sunt indo-europene şi 400 sunt hurrito-urartice.
În afară de moştenirea tracică limba armeană a primit şi influenţe romane (latine), iar mai târziu a suferit şi unele influenţe greceşti, apoi destul de multe turceşti şi respectiv ruseşti.
Cu toate acestea, după cum am amintit, Armenii au luptat şi luptă pentru a-şi păstra limba şi tradiţiile, astfel încât influenţele de tip grecesc, turcesc sau rusesc tind, treptat, să fie eliminate. Bineînţeles, factorii politici, sociali, istorici etc. contribuie neîncetat la accentuarea sau slăbirea influenţelor străine – un fenomen, de altfel, universal.
(va urma)
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
Partajează asta:
Ispita de dreapta a desăvârşirii
„… individul – oricît de înzestrat şi de superior – nu e Dumnezeu şi nu-i poate lua locul.
– Constantin Hr. (vecinul meu de stranăde la Schitul Darvari) e instalator de profesie, poartă barbă mare călugărească, ajută preotului la altar şi nu ezită să proorocească. Ameninţă cu iadul pe cine nu ascultă Liturghia toată în genunchi, mănîncă (oricît de puţin) carne sau bea (fie şi-n cantităţi mici) vin ori nu se deşteaptă la miezul nopţii spre a se ruga. Adeseori mă exasperează, dar îl respect – ca toţi cei ce vin la Schit: sinceritatea credinţei lui aprige şi formaliste e absolută- şi aparţine categoriei de predicatori care fac ceea ce predică. Eu îi spun „nea Costică”, mai ales „frate Hr.” – şi-i place. Dar ştiu că ameninţările lui (nu te poţi mîntui! nu te poţi numi creştin dacă bei, dacă mănînci, dacă mergi la teatru…) fac parte din diavoleasca ispită de dreapta a desăvîrşirii absolute, aşa cum o închipuie mirenii. O ştiu de la evrei: dacă nu respectaţi toate cele şase sute treisprezece porunci talmudice şi dacă nu trăieşti în ghetto nu poţi fi evreu. Aceeaşi mentalitate. Una e desăvârşirea monahală, alta e viaţa creştinească obişnuită. Sub cuvînt că nu eşti desăvîrşit – ce bine ar fi – nu înseamnă, gata, că eşti al diavolului şi că mai bine ai face toate blestemăţiile, că tot una e! (C. Hr. e altminteri un prieten devotat şi un om admirabil.)”
Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii
Partajează asta:
Ne vom întoarce într-o zi
Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost când am plecat.
Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc din nori,
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cântec, pe viori.
Ne vom întoarce într-o zi…
Și cei de azi cu paşii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi,
Cum vom intra încet în ei.
Ne vom întoarce ca un fum,
Uşori, ţinându-ne de mâini,
Toţi cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile-n fântâni.
Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
În toate dragostele noi
Și-n cântecul pe care şi-l
Vor spune alţii, după noi.
În zâmbetul ce va miji,
Și-n orice geamăt viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o sămânţă-n taina lor.
Noi cei pierduţi, re-ntorşi din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne ‘napoiem şi-n disperări
Și-n răni ce-n piepturi se ascund.
Și-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge zi de zi.
În tot ce mâine, ca şi ieri,
Va sângera sau va iubi…
Radu Gyr
Partajează asta:
Poezia românească din temniţele comuniste
În această lume post-modernă, „curaj” înseamnă să faci ceea ce se ştie că este urât, imoral, dar legal şi jignitor pentru cei care nu-ţi pot da replici consistente
(creştinii – care sunt puşi la colţ de mass-media; copiii nenăscuţi – evident neputincioşi în faţa agresiunilor; eroii şi sfinţii trecuţi în Istorie – al căror răspuns este prea subtil pentru grosolănia epocii etc.).
Omul de azi este atât de lipsit de duh, încât încercând să pară profund este doar confuz; şi încercând să pară înţelept este ori doar încâlcit, ori numai ridicol.
În acest context patologic, al unei lumi aflată în curs de prăbuşire, poezia românească a temniţelor comuniste este o explozie de viaţă, adevăr, lumină, curaj, trăire înaltă, Duh Sfânt, demnitate, nobleţe, frumuseţe profundă, curăţie… toate unite între ele, firesc, aşa cum se cuvine să fie.
Minunea – şi lecţia! – este că poezia românească a temniţelor comuniste apare în cel mai sumbru, abject, satanic loc: puşcăriile de exterminare a celor arestaţi din motive religioase şi politice. Asemenea medii exterminatoare nu sunt noi. Extrema stângă a avut totdeauna astfel de mijloace şi medii, începând cu puşcăriile, ghilotinele şi linşajele bestiale din Revoluţia Franceză, continuând cu sistemele demente de represiune ale bolşevismului sovietic şi naţionalism-socialismului german, şi până la spitalele de nebuni ale lui Ceauşescu sau lumea orweliană a Coreii de Nord.
O literatură a temniţelor sau a lagărelor există, de asemenea, în toate aceste medii.
Însă este o literatură a tristeţii, a deznădejdii, a durerii, a răzbunării etc.
Ceea ce aduce cu totul nou poezia românească din temniţele comuniste este sublimarea tuturor sentimentelor şi gândurilor negative în înfloriri puternice, sigure, neclintite, de încredere în viitor, dragoste, bucurie (da, bucurie! în acele locuri!), de trăire a minunilor dumnezeieşti, de recunoştinţă pentru frumuseţile găsite şi trăite în aceste cumplite locuri. Un optimism puternic, rădăcini adânci, extrem de adânci, trecând până dincolo de începuturile lumii şi care, îmbrăţişându-i pe toţi Eroii şi Sfinţii, se întind, imposibil dar deplin adevărat, în Ceruri, cu îngerii şi dincolo de ei, în luminile necreate ale Dumnezeirii.
Unul dintre deţinuţi consemnează pentru Veşnicie:
„Poeziile erau cerute prin morse și transmise mai departe. Lumea închisorilor se hrănea cu aceste daruri cerești care țineau nu numai spiritul treaz, dar chiar și trupul căpăta puteri de rezistență în aceste înfricoșătoare încercări. Poeziile, prin însuși conținutul lor, erau rugăciuni ce se rosteau la sfârșitul acatistelor și paracliselor, pe care le făcea fiecare în gând sau cu toții în șoaptă. Au fost hrană spirituală de care puțini întemnițați din întreaga lume au avut parte.” (Virgil Maxim, Imn pentru Crucea purtată)
Cei pierduţi în lumea post-modernă, rătăcitori prin pretenţiile glorioase ale căderii unei civilizaţii, au în poezia românească a temniţelor comuniste un loc în care îşi pot regăsi durerile, tristeţile, întrebările… astfel încât răspunsurile primite prin aceeaşi poezie să le fie hrană, regăsire, lumină, întărire, bucurie, încredere, scară către Înalt.
Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 