Gânduri… între egalitate şi iubire

30, martie, 201829, martie, 2018 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Egalitate înseamnă identitate. Dacă oamenii ar fi egali ar fi identici. Din punct de vedere creştin, oamenii nu sunt niciodată egali, fie aici, fie în Veşnicie. Dar cei care aleg Iubirea şi Adevărul îşi sunt complementari şi se unesc între ei printr-o organicitate desăvârşită.

Este la fel ca într-un trup sănătos. În acesta nu se pune problema egalităţii şi inegalităţii dintre ficat şi rinichi, inimă sau plămân, ci a armoniei dintre ele. Armonie care cere o împlinire deplină a fiecărui organ în parte şi, totodată, o deplină conlucrare cu celelalte.

Aceasta este viziunea ortodoxă a Omenirii:
un trup dumnezeiesc în care fiecare om este unic, fiecare neam este unic, împlinindu-se deplin în sine şi împreună cu ceilalţi, într-o armonie ce urcă neîncetat spre desăvârşire.
Împreună – nedespărţit, neîmpărţit, neschimbat şi neamestecat – cu Puterile Cereşti şi Dumnezeu.
I se mai zice şi: Biserica.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (III) Biserică şi sectă. Biserica în epistolele pauline

30, martie, 201831, martie, 2018 Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

2. BISERICĂ ŞI SECTĂ

2.1. Biserica în Epistolele pauline (sau o scurtă înfăţişare biblică a Bisericii lui Hristos)

Acest subcapitol este necesar pentru ca din el să se cunoască mărturia Sfântului Apostol Pavel în privinţa Bisericii lui Dumnezeu şi să se poată face astfel comparaţie cu feluritele culte care se pretind a fi această Sfântă Biserică. Cei care cunosc mai pe larg cele despre Sfânta Biserică pot trece, desigur, direct la părţile ce urmează după această mică prezentare.

Biserica lui Hristos este Împărăţia cerurilor.

Deşi are o parte văzută pe pământ, Biserica se înalţă la Ceruri prin sfinţii lui Dumnezeu, şi dincolo de Ceruri prin Capul său, Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Despre acest lucru vorbeşte şi Sfântul Apostol Pavel, în mai multe dintre epistolele sale.

(Desigur, nu este singurul care vorbeşte despre Biserică în Sfânta Scriptură (Biblia). Mai mult, există nenumărate cărţi despre Biserică scrise de sfinţi, ca şi nenumărate scrieri pe această temă ale unor oameni obişnuiţi, ori chiar străini de dreapta credinţă. Ne vom opri însă la ceea ce ne comunică Duhul Sfânt prin Sfântul Apostol Pavel, deoarece constituie o sinteză foarte bună, care ne oferă reperele de care avem nevoie în lucrarea de faţă. De asemenea, fiind lucruri rămase pentru vecie în Biblie, ele au o autoritate mare, fiind de mare folos în faţa celor care nu înţeleg legătura neîntreruptă dintre Dumnezeu şi sfinţi şi care resping de aceea cuvintele sfinţilor.)

Trebuie întâi spus că Sfântul Apostol Pavel ocupă un loc deosebit în iconomia Noului Testament. Deşi Faptele Apostolilor, prima scriere de după Evanghelii, este scrisă prin pana Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca¹, principala figură apostolică prezentată aici este cea a Sfântului Apostol Pavel. Apoi, din 21 de epistole apostolice² nu mai puţin de 14 sunt scrise prin Sfântul Apostol Pavel. Dintre acestea unele sunt considerate adevărate tratate dogmatice³, ca Epistola către Romani sau Epistola către Evrei, toate fiind însă lucrări de o mare profunzime duhovnicească şi îndreptăţind pe Sfântul Apostol Petru să le considere anevoie de înţeles, astfel încât cei neîntăriţi le răstălmăcesc spre a lor pieire (II Petru 3, 16).

Trebuie spus însă că, de multe ori, chiar asemenea greşeli şi răstălmăciri, ale începătorilor sau chiar şi ale unora care ar fi trebuit să fie deja pricepuţi, au făcut pe Sfântul Apostol Pavel să scrie – sau să dicteze – epistolele sale, căci Duhul Sfânt s-a folosit de cele slabe – adică de greşelile unora – ca să ne lase mărturie tare a Adevărului.

Intrând cu ajutorul lui Dumnezeu în subiect, cred că este bine să-i precizez importanţa pentru omul contemporan. Nu de puţine ori am întâlnit oameni dau dovadă de o mare – şi chiar totală – necunoaştere a semnificaţiei termenului „Biserică”. Astfel, foarte mulţi înţeleg prin Biserică doar pe clerici – şi mai ales pe preoţi – uitând ori neştiind că ei înşişi, ca mireni, sunt parte a Bisericii⁴. Alţii privesc Biserica doar ca o structură sau instituţie – adică ceva, până la urmă, lumesc –, eventual cu rol moral şi tradiţionalist ori social sau, dimpotrivă, fără rol în societatea modernă ş.a.m.d. Prin asemenea concepţii se realizează o mare distanţare între om şi Biserică şi implicit între om şi Adevăr. Căci, în definitiv, Sfântul Apostol Pavel ne arată că Biserica este stâlp şi temelie a adevărului şi că cele scrise în Scripturi s-au scris ca să ştim cum se cuvine a petrece în Biserică (I Timotei 3, 15). Deci prin această separare – de multe ori inconştientă – a omului de Biserică, se produce o tristă ruptură între om şi Adevăr, între om şi Dumnezeu.

Parcă dinadins pentru asemenea rătăciri, Sfântul Apostol Pavel are grijă să sublinieze acea atât de uitată astăzi – cel puţin la nivelul faptelor – structură a Bisericii, zicând o pâine, un trup suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine. Iar Pâinea aceasta este Hristos, după cum El Însuşi a zis:

Eu sunt Pâinea cea vie, care s-a coborât din cer. Cine mănâncă pâinea aceasta viu va fi în veci… Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el

(Ioan 6, 51-56 şi urm.).

Avem astfel un prim punct de reper în eclesiologia paulină, respectiv unitatea creată de dimensiunea euharistică a Bisericii. Pentru unitatea credincioşilor, pentru ca cei ce cred în Adevărul ce S-a pogorât din cer să fie în unire, este nevoie de Euharistie, de Împărtăşirea cu Sângele şi Trupul lui Hristos.

Desigur, această Împărtăşire nu se poate face oricum.

„Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (I Cor. 11, 27-30).

Desigur, nu este uşor de înţeles şi de acceptat acest cuvânt, această imagine. Înţelesurile ei duhovniceşti nu se potrivesc gândirii acestei lumi, căci, după cum a dovedit Dumnezeu, înţelepciunea acestei lumi este nebunie, astfel încât nu poate înţelege cele duhovniceşti (I Cor. 1, 18-21). Dar prezenţa acestui cuvânt este o realitate, o realitate de care trebuie să se ţină seama.

Apropierea de Biserică şi, implicit, de Euharistie, se face doar în anumite condiţii, fără de care devine act de duşmănie faţă de Dumnezeu!

Căci ce este această Pâine? Hristos! Hristos, Care este Dumnezeu şi om.

Deci apropierea fără credinţă şi fără pregătire este un act de ostilitate ori nepăsare, de duşmănie sau dispreţ faţă de Însuşi Dumnezeu.

Dar, din faptul că Pâinea este Hristos Însuşi, apare ca o consecinţă implicită, şi formulată clar de Sfântul Apostol Pavel, şi adevărul că Biserica este un trup, iar credincioşii mădulare ale acestui trup al lui Hristos (I Cor. 12, 4-27 şi urm.). Căci, hrănindu-se din Trupul lui Hristos, Cel ce este nemuritor, creştinii ajung a avea în ei pe Hristos cel Viu, Care îi uneşte între ei şi cu El!

Imaginea este, în comparaţie cu gândirea de toate zilele, şocantă. Pentru că dacă fiecare este mădular în trupul lui Hristos, unitatea dintre creştini are – sau trebuie să aibă – cu totul altă formă decât cea a unei asocieri între oameni cu aceleaşi păreri, scopuri sau idei religioase. Acestea toate sunt asocieri parţiale şi limitate, uşor de risipit, în vreme ce în trup, chiar dacă fiecare mădular îşi păstrează individualitatea, unitatea este deplină şi organică. Mai clar, în trup fiecare mădular lipsă înseamnă o cumplită mutilare sau chiar moartea trupului. Şi mai mult încă, nu se poate vorbi în trup de o întâietate lumească, de o subordonare exclusivă.

Nu poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuinţă de tine; sau, iarăşi, capul să zică picioarelor: N-am trebuinţă de voi. Ci cu mult mai mult mădularele trupului, care par a fi mai slabe, sunt mai trebuincioase (I Cor. 12, 21-22).

S-au întărit astfel de Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Pavel, cuvintele Cuvântului care a poruncit: cel mai vârstnic între voi să fie ca cel mai tânăr, şi căpetenia ca cel care slujeşte (Luca 22, 26).

Din toate aceste cuvinte dumnezeieşti se zugrăveşte o imagine a Bisericii plină de unitate şi har, în care fiecare om are rolul său deosebit de important. Într-o asemenea Împărăţie fiecare este esenţial în domeniul său iar ierarhizarea competenţelor pe domenii se face nu dirijat, ci natural, ca parte a firescului Bisericii. Altfel spus, Biserica este o Împărăţie ca un trup – Trupul lui Hristos. Iar creştinii – mireni, preoţi, episcopi etc – au fiecare rostul şi locul lor în aceasta, într-o legătură strânsă unii cu alţii.

O asemenea structură organică a Bisericii este greu de înţeles dacă nu ne raportăm la cele două puncte centrale ale eclesiologiei pauline, Euharistia şi unitatea Hristos – Biserică.

Despre prima am spus deja câteva cuvinte, arătând cum prin împărtăşirea cu sângele şi trupul lui Hristos se unesc în Hristos creştinii, devenind un trup cu Hristos şi unul cu altul.

Acest trup, ne arată Sfântul Apostol Pavel, este Biserica, ea având cap chiar pe Iisus Hristos (Efeseni 4, 15).

(Desigur, se poate pune întrebarea, cum este Hristos, cu trupul Său cu tot, cap al Bisericii, de vreme ce creştinii mănâncă trupul şi sângele Lui spre a deveni una cu El. Sau, altfel spus, de unde mai apare diferenţa între creştinii care formează mădularele Bisericii şi care se unesc mereu mai mult cu Dumnezeu şi Hristos omul-Dumnezeu cu Care şi prin Care ei se unesc cu Dumnezeu? Bineînţeles, distanţa este cea firească între tendinţă şi împlinire. Pentru că omul, chiar împărtăşindu-se desăvârşit de harul dumnezeiesc din momentul în care a găsit credinţa, are de parcurs o distanţă lungă până la desăvârşire. Atunci când omul lucrează la primirea harului şi unirea cu Dumnezeu cu toată puterea lui, ajunge la ceea ce se numeşte îndumnezeire, adică unirea cu Dumnezeu pe măsura puterii sale.)

Din această legătură organică între creştin şi Hristos, între Biserică şi Hristos, rezultă şi caracterul unic al Bisericii. Căci de vreme ce avem un Domn, o credinţă, un botez (Efeseni 4, 5) şi există o singură nădejde în care am fost chemaţi (Efeseni 4, 4), atunci există o singură Biserică a lui Dumnezeu. Căci şi toţi şi toate sunt una în Hristos, prin împărtăşirea dintr-o Pâine – Care este Hristos – şi Biserica este una, de vreme ce este unită în Hristos şi formează trupul Lui.

Vedem acest fapt şi din aceea că nu se vorbeşte nicăieri despre „mai multe biserici” (fie ele surori, verişoare, soacre sau nurori) care să formeze trupul lui Hristos, nici nu se spune undeva că Hristos ar avea mai multe trupuri. Peste tot Sfântul Apostol Pavel vorbeşte de o Biserică şi un trup al lui Hristos. Astfel că, aşa cum este şi firesc, există o Biserică, unică, a lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, tot din legătura organică între creştini şi Hristos reiese şi caracterul de sfântă al Bisericii. Căci de vreme ce Hristos este sfânt, şi Biserica Sa este sfântă.

Bineînţeles, se poate ivi şi aici o întrebare, referitoare la diferenţa dintre starea de păcătoşenie a celor care vin la credinţă şi încep a face parte din Biserică şi sfinţenia pe care trebuie aceasta să o aibă⁵. Lămurirea o dă a treia formă de prezentare a Bisericii întâlnită la Sfântul Apostol Pavel, aceea dinamică, de zidire, despre care şi Domnul a vorbit (Mt. 16, 18). Căci Apostolul neamurilor spune efesenilor:

odinioară, voi, păgânii […] eraţi […] în afară de Hristos, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi străini de aşezămintele făgăduinţei, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu în lume. Acum însă, fiind în Hristos Iisus, v-aţi apropiat prin sângele lui Hristos, căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două una, surpând peretele cel din mijloc al despărţiturii, desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său, […] ca întru Sine pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea, şi să-i împace în Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia… Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos. În El orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul, în Care voi împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh

(Efeseni 2, 11-22).

Iată deci că şi Biserica şi creştinii sunt zidire. Biserica se zideşte şi ea, prin creştinii care sunt, după cuvântul Sfântului Apostol Petru, pietre vii şi casă duhovnicească în acelaşi timp (I Petru 2, 5). Căci, într-adevăr, fiind mădulare ale Bisericii, de vreme ce aceasta este numită şi zidire, iar Hristos piatra din capul unghiului, este firesc să fie şi creştinii pietre vii. Dar, pentru că nu de la început se primeşte desăvârşirea, ci după multe nevoinţe, ca să fie o piatră bună şi de folos în zidirea Bisericii creştinii trebuie totodată mereu să se zidească pe ei înşişi.

Căci este scris voi sunteţi templu al Duhului Sfânt (I Cor. 3, 16). Dar se spune aceasta nu ca despre un dat, ci ca despre un rezultat al unei îndelungi şi bine cumpănite zidiri. Căci noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu – spune corintenilor Apostolul neamurilor – voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu cel dat mie eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte; căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut, îl va vădi ziua Domnului (I Cor. 3, 9-13).

Iată deci că Hristos, Cel care a venit să vindece pe cei bolnavi şi să cheme la pocăinţă pe cei păcătoşi, nu S-a mulţumit să facă aceasta doar cât a petrecut sub ani în lume, ci o face, prin Biserică, mereu, zidind în Duhul pe cei ce caută cu sinceritate vindecarea şi pocăinţa. (De fapt pentru aceasta a şi întemeiat Dumnezeu Biserica, pentru ca aceasta să călăuzească, întru libertatea conştiinţei, spre mântuire pe cei dornici a o dobândi).

Tot la acest aspect, al zidirii creştinului şi Bisericii, trebuie văzut şi slăvit felul în care Dumnezeu reproduce Biserica cea mare în omul cel atât de mic. Aşa cum se zideşte Biserica, iată, se zideşte şi creştinul. Avem parcă de-a face cu o oglindire micşorată a Bisericii în om sau cu o oglindire augumentată a omului în Biserică. Dincolo de orice alte consideraţii, pot spune că înainte de toate acest lucru arată atât unitatea Bisericii – iar – cât şi scopul mântuitor pentru care Biserica a fost creată de Dumnezeu.

Desigur, pentru realizarea unei zidiri bune, care în ziua judecăţii să fie triumfătoare în faţa focului, se cere atât un meşter înţelept care să pună o bună temelie, cât şi o mare râvnă şi luptă din partea celui ce începe astfel a se zidi în Hristos. Aşa spune şi Sfântul Apostol Pavel – în Duhul Sfânt – către Efeseni, zicând

Sunt încredinţat de aceasta, că cel ce a început în voi lucrul cel bun îl va duce la capăt, până în ziua lui Hristos Iisus, precum este cu dreptate să gândesc astfel despre voi toţi; […] şi aceasta mă rog, ca iubirea voastră să prisosească tot mai mult şi mai mult, întru cunoştinţă şi întru orice pricepere, ca să cercaţi voi cele ce sunt mai de folos şi ca să fiţi curaţi şi fără poticnire în ziua lui Hristos, plini de roada dreptăţii, care este prin Iisus Hristos, spre slava şi lauda lui Dumnezeu

(Efeseni 1, 6-11).

Cunoştinţă şi pricepere nu însă după gândirea omenească, ci după cea dumnezeiască. Luaţi aminte să nu vă fure cineva minţile cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos, spune Sfântul Apostol Pavel (Coloseni 2, 8). Căci, mai spune el către ucenicii săi – şi aceste cuvinte pot sta temelie pentru orice manual al înţelepciunii creştine – Eu, fraţilor, când am venit la voi şi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înţelept. Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva decât pe Iisus Hristos, şi pe Acela răstignit.

Şi eu întru slăbiciune şi cu frică şi cu cutremur mare am fost la voi.
Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii. Pentru ca şi credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu.
Şi înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori. Ci propovăduim înţelepciunea cea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră. Pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o […], ci precum este scris: Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.
Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu (I Cor. 2, 1-10).

Desigur, aceste cuvinte nu sunt prea comode. Mulţi se simt deranjaţi de ideea că diploma şi studiile nu sunt suficiente (ba chiar pot şi dăuna⁶) pentru înţelegerea înţelepciunii creştine. Dar Sfântul Apostol Pavel vorbeşte ca cel care, trăind în Hristos cu adevărat, putea oricând să adeverească Duhul şi puterea lui Dumnezeu. Această cale se bazează deci nu pe un proces de învăţare teoretică oarecare – fie ea considerată mecanică sau prin deducţie ori de alt tip – ci pe viaţa în Hristos, aceasta fiind şcoala adevărată a înţelepciunii creştine. Încrederea Sfântului Apostol Pavel în Dumnezeu este desăvârşită, căci el are – şi-l are (co)lucrător – pe Duhul pe care L-a promis Domnul apostolilor în noaptea de după Cina cea de Taină, când le-a zis când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul (Ioan 16, 13). Putem aşadar înţelege că zidirea în Hristos şi Biserică, sau creşterea în Hristos şi în Biserică este de fapt acest proces de unire cu şi în Adevăr, prin Duhul Sfânt, prin trăirea directă, reală, a Adevărului revelat. De aceea de atâtea ori se dau avertismente împotriva tâlcuirilor greşite făcute de cei neştiutori şi neîntăriţi. Pentru că cei care nu cunosc – încă – Duhul Sfânt prin cunoaştere directă şi nemijlocită sunt, cu adevărat, neştiutori în cele despre Dumnezeu (I Cor. 2, 11).

Despre aceasta, s-a dat ca mărturie nu numai Scriptura (II Tim. 3, 16-17) ci şi restul propovăduirii apostolice, cum arată Sfântul Apostol Pavel, zicând:

Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (II Tes. 2, 15) şi iarăşi, către Timotei: ceea ce ai auzit de la mine cu mulţi martori de faţă, acestea le încredinţează la oameni credincioşi, care vor fi destoinici să înveţe şi pe alţii (II Tim. 2, 2).

Acelaşi lucru îl spune şi mai lămurit când arată că cei credincioşi sunt în Dumnezeu zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos (Efeseni 2, 20).

Avem astfel o altă trăsătură fundamentală a Bisericii, apostolicitatea.

Ea se referă în primul rând, desigur, la păstrarea legăturii directe cu învăţătura şi Duhul lui Dumnezeu, care prin apostoli s-au dat, după cum este scris: Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi (Ioan 15, 20); şi iarăşi: Cine vă primeşte pe voi pe Mine mă primeşte (Matei 10, 40); şi iarăşi: Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în ceruri, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în ceruri (Matei 8, 18). Iată izvoarele din care se hrănea Sfântul Apostol Pavel în adeverirea Duhului şi a puterii! (Şi, putem adăuga, iată putere a unităţii Bisericii!) Această putere şi acest Duh cer însă de la cel care le-a primit să aprindă mereu mai mult şi mai mult flacăra harului (II Timotei 1, 6), zidindu-se pe el însuşi mai înainte de a zidi pe alţii. De aceea mulţi care nu vor să se ostenească în lupta cu patimile şi pătimirile se ascund în spatele unui comod „ex opere operandum”⁷, care este de fapt o minciună. Dar apostolicitatea Bisericii obligă la păstrarea aceluiaşi duh nu doar în teorie, ci mai ales în practică. Nu doar pe hârtie, ci mai ales în viaţa reală, trăită. Păstrarea credinţei Sfinţilor Apostoli nu înseamnă doar păstrarea cuvintelor apostolice, chiar cu cea mai mare fidelitate. Păstrarea credinţei Sfinţilor Apostoli înseamnă şi păstrarea dar şi trăirea cuvintelor apostolice, cu cea mai mare fidelitate posibilă. Fără aceasta, despărţirea de Biserica adevărată este inevitabilă.

Iată, pe scurt, câteva din cuvintele Sfântului Apostol Pavel despre Biserică, pe care le considerăm foarte importante pentru cel care doreşte să fie creştin adevărat⁸.

Note

1 Spunem „scrisă prin…” pentru că Sfânta Scriptură nu este scrisă din inspiraţie omenească, deşi scrierea s-a făcut de oameni. Dar aceşti oameni sunt oameni sfinţi, care au scris scrierile lor „purtaţi fiind de Duhul Sfânt”. Este vorba şi aici, ca în toate lucrările Bisericii, de lucrarea de apropiere faţă de om a lui Dumnezeu, lucrare ce duce la teandrie, adică la conlucrarea – într-o unire de multe ori total inseparabilă – între Dumnezeu şi om.

2 Apocalipsa nefiind o epistolă, ci o profeţie.

3 Dogmele sunt adevărurile dumnezeieşti ce stau la baza existenţei lumii, acele raţiuni – sau legi – divine prin care este organizată Creaţia. Dintre ele, Dumnezeu a descoperit omului cele ce sunt necesare pentru mântuire. Cunoaşterea lor este indispensabilă mântuirii, de aceea Dogmatica este un domeniu foarte important – şi delicat – al Teologiei. Ridicarea împotriva dogmelor creştine înseamnă ridicarea împotriva Duhului Sfânt.

4 Mirenii sunt cei cu Mirungere. Prin acest cuvânt li se recunoaşte şi un anumit grad de preoţie. Căci la fel cum preoţia lui Hristos lucrează deplin în episcopi, mai smerit în preoţi şi ceva mai puţin în diaconi, există un anume grad de preoţie şi pentru mireni – fie ei bărbaţi sau femei. Ca exemplu, Creştinismul autentic (adică ortodox, desigur) priveşte Sfânta Liturghie ca săvârşindu-se printr-o împreună lucrare a mirenilor, clericilor (diaconi, preoţi, episcopi), puterilor cereşti (sfinţi, îngeri, Maica Domnului) şi Dumnezeieştii Treimi. În această împreună slujire fiecare are lucrarea lui, nici unul nefiind doar „spectator” sau „beneficiar”. Ca urmare, preotul sau episcopul nu pot săvârşi Sfânta Liturghie fără credincioşi!

5 Întrebare ce este pusă deseori cu răutate de necredincioşi, inclusiv de acei sectanţi care, înşelaţi de demonul trufiei, îşi imaginează că ei şi toţi membrii sectei lor sunt „sfinţi fără de păcat” şi din această înşelare dispreţuiesc Biserica lui Hristos, Cel ce a venit pentru cei ce se recunosc a fi păcătoşi nu pentru cei ce se cred drepţi (Marcu 2, 17).

6 Dacă sunt privite cu mândrie şi înşelare, ca un atestat de valoare creştină sau ca suficiente şi înlocuitoare ale valorii duhovniceşti, singura fundamentală şi foarte greu de câştigat.

7 „Ex opere operandum” – erezie catolică ce pretinde că harul lucrează obligatoriu, indiferent de vrednicia şi nevrednicia credincioşilor şi a clericilor. În realitate, deşi Duhul Sfânt acoperă o mulţime de păcate şi neputinţe, există totuşi păcate pentru care harul este retras, temporar sau permanent; cele mai mari păcate de acest fel sunt erezia, blasfemia sau hula intenţionată şi/sau repetată, batjocorirea celor sfinte, slujirea sau rugăciunea împreună cu ereticii ş.a.m.d. E foarte important să înţelegem că Dumnezeu nu poate fi obligat de nimeni cu nimic (deci harul nu lucrează „obligatoriu”). Deşi poate nu este aici locul a stărui asupra acestui lucru, trebuie spus că „ex opere operandum” ţine mai mult de o concepţie vrăjitorească, păgână, aplicată în mod greşit creştinismului. Această greşită aplicare porneşte de la lipsa de înţelegere a diferenţei dintre mila lui Dumnezeu faţă de neputinţele şi alunecările fireşti ale omului (pentru care iubirea dumnezeiască multe acoperă) şi mânia lui Dumnezeu faţă de „tot cel ce ţine nedreptatea de adevăr” (Romani 1.18).

8 Desigur, suntem departe de a fi schiţat măcar bazele largi ale eclesiologiei pauline, dar acest lucru este imposibil în câteva pagini, necesitând tratate speciale.

<(II) Cei trimişi la vestirea Evangheliei

(IV) Biserică şi sectă>

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Istoria uimitoare. Britania ortodoxă – îndemn la cercetare

29, martie, 201831, martie, 2018 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Există multe pagini de istorie ce nu sunt doar necunoscute, ci chiar umitoare; mai ales atunci când stau împotriva anumitor idei pe care le credem „de la sine înţelese”.

Au fost Anglia sau Britania, vreodată, ortodoxe?
Da.
Atunci când Învăţătura Creştină a sosit în Insula Britania a fost adusă de misionarii Bisericii Universale, fiind Credinţa Ortodoxă pe care o mărturisea pe atunci şi Patriarhia Romei, alături de celelalte patriarhii şi biserici locale.
Ortodocşi erau, de pildă, călugării şi mirenii care, la sfârşitul secolului al VIII-lea, începutul secolului al IX-lea, au avut de suferit cumplitele atacuri de jaf ale Vikingilor. Numărul martirilor din acea vreme este foarte mare – cu siguranţă mii şi mii de călugări şi mireni au murit pentru Hristos, adesea în chinuri cumplite. Chiar şi tânărul rege Edmund (841-869 d.Chr.) a ales calea muceniciei, încercând astfel să-şi salveze ostaşii de la moarte. Predându-se Vikingilor în biserica în care se ruga, a fost bătut cumplit, fără a putea fi făcut să îşi lepede credinţa. Murind în vreme ce chema numele Mântuitorului, căpătat numele de Sfântul Rege Edmund Mucenicul.

Dar semen est sanguis Christianorum! (Sângele Creştinilor este sămânţă!)

Prin lucrarea lui Dumnezeu s-a ivit în Britania Sfântul Episcop Dunstan (909-988 d.Chr.), adevărat părinte al Ţării şi al Bisericii.
Ajutat de cei care îi urmau învăţătura şi viaţa, Sfântul Dunstan a ridicat din ruina adusă de crimele Vikingilor păgâni peste 30 de mânăstiri, a refăcut viaţa călugărească, a îngrijit săracii, a jutat bolnavii, a înfiinţat ateliere, a răspândit învăţătura. În întunericul răutăţii invaziilor vikinge şi al unei nobilimi mai mult anti-creştine decât creştine el a fost o lumină de la care s-au aprins făcliile multor alte suflete. Prăznuirea sa se săvârşeşte pe 19 Mai.

Printre ucenicii săi s-a numărat şi Regele Edgar cel Paşnic (943-995 d.Chr.), de asemenea canonizat, a cărui fiică, Sfânta Edith din Wilton (963-984 d.Chr.) a intrat în mânăstire la 15 ani, iar când, după câţiva ani, i s-a oferit tronul l-a refuzat simplu: „Sunt călugăriţă!”
A trecut la Domnul la numai 21 de ani, trupul i-a rămas nestricat, iar curăţia vieţii ei, credinţa ei şi minunile ce au urmat plecării ei din această viaţă i-au adus canonizarea. Este prăznuită pe 16 Septembrie.

Fratele Sfintei Edith, copilul-rege Eduard, a urcat pe tron la numai 13 ani, de asemenea ucenic al Sfântului Episcop Dunstan era un conducător de adevărată nobleţe. Căldura sufletului său era atât de binecunoscută încât întreg poporul îl iubea, ştiind că este iubit aşa cum Dumnezeu ne-a iubit înainte de a-L iubi noi. Regele Eduard, cu toată frăgezimea vârstei lui, părea să unească toate calităţile unui conducător desăvârşit: dragoste pentru cei sărmani, sete de învăţătură, îndemânare în pregătirea de luptă, evlavie sinceră.
Faţă de toate aceste daruri – foarte limpede şi repetat recunoscute de cronicile vremii şi de cele ce le-au urmat – este cu atât mai monstruoasă, de necrezut aproape, fapta pe care mama sa vitregă împreună cu mai mulţi nobili au săvârşit-o în anul 978 d.Chr. După cum se poate uşor – şi trist – înţelege, aceştia l-au asasinat pe tânărul domnitor, în vârstă de numai 16 ani.
La mormântul acestuia s-au făcut numeroase minuni, şi poporul s-a putut convinge curând că cel care îl iubise în viaţă îl iubea şi de dincolo de moarte. Sub numele de Sfântul Eduard Martirul acest rege a intrat în sinaxare, fiind prăznuit pe 18 Martie.

Printre sfinţii acelor vremi se numără şi episcopii Ethelwold de Winchester (912-984 d.Chr.) şi Oswald de Worcester. Merită amintit că acesta din urmă era de origine vikingă, ceea ce nu l-a împiedicat să fie un creştin desăvârşit, astfel încât a murit aşa cum trăise, chiar în timpul în care spăla picioarele săracilor – obiceiul său de fiecare zi. 29 Februarie devine, astfel, ziua se de pomenire.

Este bine să înţelegem că fundalul acestor vieţi închinate iubirii, bunătăţii, înţelepciunii, facerii de bine şi celorlalte virtuţi creştine este constituit de luptele pentru putere, de războaiele, jafurile, crimele, distrugerile, comploturile etc. săvârşite neîncetat de cei care fie respingeau categoric Credinţa în Christos, fie o acceptau doar formal. De la nobilii din Britania la forţele străine – mai ales vikinge/normande, dar nu numai – toate aceste grupuri contribuiau la suferinţele popoarelor britanice şi luptau împotriva Bisericii. Pe care aveau, în cele din urmă, să o distrugă după 1066, prin armele Normanzilor.

Cred că cei mai mulţi dintre cititori pot recunoaşte cinstit că nu s-ar fi gândit că nume precum Edmund, Dunstan, Edgar, Edith, Eduard, Ethelwold sau Oswald pot să fie ale unor sfinţi ortodocşi; şi cu atât mai puţin ale unor sfinţi ortodocşi din vechime. Şi totuşi… Iată, mai jos, icoana Sfinţilor din Insulele Britanice şi Irlanda, preluată de pe un site ortodox, drept mărturie a acestei realităţi atât de necunoscute şi în contradicţiile cu ideile comune despre Britania!

All-Saints-of-British-Isles-and-Ireland

Cred că de mare folos pentru cei care vor să ştie mai multe despre această istorie necunoscută şi uimitoare este cartea Vieţile sfinţilor ortodocşi din Apus. Sfinţii Insulelor Britanice, apărută cu binecuvântarea minunatului „Leu al Ardealului” Bartolomeu Anania, sub semnătura Vlad Benea, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (II) Cei trimişi la vestirea Evangheliei

29, martie, 201831, martie, 2018 Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

1. CEI TRIMIŞI LA VESTIREA EVANGHELIEI

Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!

Sfânta Scriptură (Galateni 1.8)

Cui nu i s-a întâmplat să zărească prin oraşele (ba chiar şi satele) ţării noastre oameni care, îndeobşte câte doi, aţin calea altora, cu broşuri şi cărticele în mână? Sau care le bat la uşi, cu aceleaşi broşuri şi cărticele în mână? Aceşti oameni se numesc pe ei înşişi „vestitori ai Evangheliei” sau „vestitori ai Cuvântului lui Dumnezeu” ori cu alte cuvinte ce simbolizează de fapt acelaşi lucru: propovăduirea învăţăturii creştine. Şi, indiferent ce reacţii stârnesc la prima vedere, prezenţa lor rămâne ceva cu totul uimitor, într-o ţară cu atât de vechi rădăcini creştine cum este România.

Căci orice om cu bun-simţ se întreabă, pe bună dreptate, de ce trebuie să fim evanghelizaţi din nou, după două mii de ani de creştinism, după atâţia şi atâţia martiri şi sfinţi daţi de Neamul nostru lui Dumnezeu? Şi dacă putem găsi o părelnică motivaţie în decăderea morală a societăţii, ori în anii de ateism şi comunism, apare iar o întrebare foarte importantă: de ce ei?

Chiar aşa, de ce să ne (re)evanghelizeze ei şi nu alţii? De ce i-am urma pe unii şi nu pe ceilalţi? „Oferta” este – după cum ştim cu toţii – foarte largă: sunt „vestitorii evanghelişti”, „miniştrii iehovişti”, „misionarii baptişti” şi mulţi, mulţi alţii. Doctrinele sau învăţăturile lor de credinţă sunt diferite, deşi atitudinea lor este foarte asemănătoare. Pe care să-i asculţi? Pe care să-i urmezi? Şi, în definitiv, să-i urmezi, sau nu? De ce să nu mergi – dacă tot te interesează subiectul religie – la strămoşeasca Biserică Ortodoxă Română şi să-i urmezi pe ei?

Haideţi să vedem care este lămurirea pe care ne-o dă Dumnezeu!

Acum aproape 2000 de ani, pe un munte din Galileea, un Învăţător cu totul deosebit, unic, stătea în faţa ucenicilor Săi cei mai apropiaţi, în faţa Apostolilor. Aceştia, care nu demult se îndoiseră de El, se închinau acum la pământ înaintea Lui. Şi El le-a zis: „Datu-Mi-S-a toată puterea, în cer şi pe pământ. De aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28, 16-20).

Iată! Vestirea învăţăturii date de Hristos este poruncă dumnezeiască. Adresată însă cui? Apostolilor! Iată pe cei trimişi de Dumnezeu la propovăduirea Cuvântului Său.

S-au îngrijit Apostolii de misiunea dată lor?

Desigur. S-au îngrijit de aceasta atât de mult, încât, atunci când grijile administrative ale Bisericii le primejduiau libertatea slujirii, au rânduit diaconi pentru treburile interne ale Bisericii, păstrându-şi pentru ei propovăduirea (Fapte 6, 1-4). S-au îngrijit de misiunea lor, ştiind că de la Dumnezeu li s-a rânduit această misiune, precum şi alţii au primit alte misiuni (I Cor. 12, 28). Dar au fost oare Apostolii singurii propovăduitori? Nu!

După cum ne arată cuvântul lui Dumnezeu, au mai fost şi alţi vestitori ai Evangheliei. Desigur, în primul rând au fost cei şaptezeci de ucenici ai Domnului (Luca 10, 1), dar au fost şi alţii, dintre cei convertiţi mai târziu.

Poate cel mai mare dintre convertiţi s-a arătat a fi prigonitorul Saul, devenit apoi Apostolul neamurilor. El a vestit pe Fiul lui Dumnezeu din Arabia în Spania, având una din cele mai profunde activităţi misionare cunoscute. Este însă de observat un fapt foarte important: deşi a fost adus la Adevăr printr-o minune, printr-o intervenţie directă şi personală a Marelui Arhiereu Iisus Hristos (Fapte 9, 1-6), botezul, instruirea şi trimiterea sa la propovăduire s-au desfăşurat întâi prin intermediul lui Anania – unul din cei 70 de apostoli – (Fapte 9, 6-20) iar apoi prin trimiterea şi hirotonia primite de la Apostolii cei vechi (Fapte 9, 26-28; 11, 22-26; 13, 1-3). Văzând acest lucru, ajungem la o întrebare fundamentală:

De ce, dacă a fost convertit direct de Hristos, nu a fost trimis la propovăduire tot direct de El? Era oare nevoie ca toţi cei care propovăduiau să fie trimişi de Apostoli?

Da!

Avem această dovadă atât prin mărturiile deja amintite, cât şi prin altele, din care cităm chiar cuvântul întărit de autoritatea unei vieţi extraordinare, cuvântul spus în Duhul Sfânt de… însuşi Sfântul Apostol Pavel:

Cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Şi cum vor auzi fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui dacă nu vor fi trimişi? (Romani 10, 14-15).

Şi întărind şi mai mult acest cuvânt este mărturia Sinodului Apostolic din Ierusalim, cel dintâi sinod cunoscut al Bisericii lui Dumnezeu¹. Despre ce este vorba? Este vorba de rezolvarea tulburărilor provocate de cei ce, după cum spune Scriptura, vestesc pe Hristos din pizmă şi duh de ceartă (Filipeni 1, 15). Asemenea tulburători apăruseră într-o vreme în Siria şi Cilicia. Ei, fără a fi trimişi de Apostoli, încercau să iudaizeze Biserica, forţând prin propovăduirea lor pe fraţi să primească tăierea împrejur şi legea lui Moise (Fapte 15, 1; 5). Fraţii dintre neamuri, chemaţi la libertatea lui Hristos, erau foarte tulburaţi de această cerere iudaizantă, care dispreţuia nu numai tradiţiile lor ci şi puterea Legii Noi. La această tulburare s-a dat răspuns cu putere multă, căci Sinodul Apostolic a trimis fraţilor tulburaţi scrisoare, zicând:

Apostolii şi preoţii şi fraţii, fraţilor dintre neamuri, care sunt în Antiohia şi în Siria şi în Cilicia, salutare!

Deoarece am auzit că unii dintre noi, fără să fi avut porunca noastră, venind, v-au tulburat cu vorbele lor şi au răvăşit sufletele voastre, zicând că trebuie să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi legea, noi am hotărât, adunaţi într-un gând, să trimitem la voi oameni aleşi … pentru că părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare:

Să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge şi de sugrumate şi de desfrâu, de care ferindu-vă, bine veţi face. Fiţi sănătoşi! (Fapte 15, 23-29).

Iată însă că se găsesc şi astăzi unii asemenea acelor tulburători. Şi ei vin fără să fie trimişi, tulburând şi răvăşind sufletele oamenilor cu tot felul de învăţături false. De ce oare?

Ei bine, pentru că întotdeauna în Biserică trebuie să fie ispită, atât din afară cât şi din lăuntru. Este absolută nevoie de ispită, pentru ca cei care sunt ai lui Dumnezeu să se curăţească, iar cei care nu sunt, singuri să iasă dintre cei credincioşi. Să iasă, arătându-se astfel că nu erau ai noştri (I Ioan 2, 19) şi să se alăture sectelor sau ereziilor de care, de fapt, ţin².

Vom vedea în paginile care urmează felul în care feluriţii tulburători luptă împotriva Adevărului. Desigur, nu analizăm aici toate răstălmăcirile adventiste sau neoprotestante. Acestea sunt extrem de multe, iar unele dintre ele duc atât de departe, încât cei care cred în ele cu greu mai pot fi consideraţi a avea ceva în comun cu învăţătura creştină. Vom vedea însă principalele înşelări răspândite de propovăduitorii adventismului şi cât de mult se deosebesc de mărturia plină de lumină a Adevărului.

Note

1 Sinodul se va arăta de altfel ca mijlocul de cârmuire a Bisericii de către Dumnezeu, el rămânând pentru totdeauna autoritatea bisericească vizibilă supremă, având asupra sa doar pleroma Bisericii – prin care înţelegem pe toţi cei ai Bisericii – şi, bineînţeles, pe Domnul şi Dumnezeul nostru.

2 Schisma este separarea administrativă a unei (unor) părţi din Biserică, dar fără o despărţire dogmatică (de învăţătură). Erezia este o cădere mult mai gravă, deoarece pe lângă separarea administrativă mai cuprinde şi deosebiri în învăţătura de bază a grupului care s-a separat faţă de învăţătura de bază (dogmatică) a Bisericii. Cuvântul sectă denumeşte un grup de oameni despărţiţi de autoritatea oficială (în acest caz religioasă, dar poate fi şi de altă natură), cu o învăţătură separată de cea oficială; din punct de vedere creştin cuvântul sectă, deşi are un înţeles mai social, este echivalent cu cel de erezie, care are un caracter mai mult spiritual. Adică termenul sectă se referă mai ales la oamenii despărţiţi de Biserică, iar cel de erezie mai ales la învăţătura greşită pe care o au.

<Lumina Adevărului. Cuvânt către cititori

Biserică şi sectă. Biserica în epistolele pauline (sau o scurtă înfăţişare biblică a Bisericii lui Hristos)>

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (I) Cuvânt către cititor

29, martie, 201831, martie, 2018 Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

În 2007, în acelaşi an cu „Zbor prin vâltoare vremilor„, apărea la Editura Christiana cartea „Lumina Adevărului – un studiu ortodox asupra adventismului şi altor secte apropiate„. Cartea venea ca urmare a anilor petrecuţi în căutarea Credinţei adevărate, când am cunoscut îndeaproape Adventismul şi alte asemenea mişcări (înainte să cunosc Ortodoxia). Dar şi ca urmare a nevoilor sufleteşti ale multor oameni – adventişti sau ortodocşi –, a nevoilor misionare ale unor preoţi şi diaconi etc.
Tirajul este epuizat demult. Încă nu am izbutit să mă ocup de reeditarea cărţii, dar m-am gândit să o ofer cititorilor în format electronic, în nădejdea că le poate fi de folos. Până la urmă, în cartea „Lumina Adevărului…” avem răspunsuri biblice la felurite întrebări ce sunt puse şi astăzi:
– ce este Biserica? şi care este Biserica? (întrebări organic legate una de cealaltă)
– orice credinţă mântuieşte?
– care este purtarea creştină faţă de necreştini?
– care este Ziua de Odihnă a ucenicilor Domnului?
– ce putem să mâncăm şi ce nu putem să mâncăm, după cuvântul Bibliei?
– ce trebuie să păstreze creştinii din Legea lui Moise?
– ce este preoţia? şi ce sunt clericii? (iarăşi două întrebări indisolubil legate)
– cine poate şi cum poate să tâlcuiască Biblia?
– ce urmează după moarte? ce înseamnă „Rai” şi „Iad”?
– cine sunt „sfinţii” şi ce sunt „sfinţii”?
– ne putem ruga sfinţilor? da, nu, de ce?
– icoanele sunt după Biblie sau împotriva Bibliei?
etc., etc.
Dacă asemenea întrebări vă preocupă, o să vă atragă, desigur, paginile ce urmează.
Deci, „Lumina Adevărului…„, începând cu începutul, adică de la…

Cuvânt către cititor

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.
Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.
Sfânta Scriptură (Ioan I.1-5)

Dintru începuturi Biserica a avut a lupta atât cu neîncrederea, respingerea şi chiar duşmănia celor din afară, cât şi cu slăbiciunile, căderile şi chiar răutatea (duşmănia) celor dinăuntru. Din cei doisprezece apostoli, unul a fost Iuda Iscarioteanul, trădătorul, iar ceilalţi unsprezece au fugit cu toţii când, în noaptea Joii celei Mari, Hristos S-a lăsat prins de prigonitori. Şi doar unul a avut puterea de a se întoarce şi a însoţi pe Hristos până la capăt (Sfântul Apostol Ioan) – unul din doisprezece!

Iată prin urmare că începuturile uceniciei întru Hristos sunt mereu pline de primejdia alunecării şi chiar a lepădării, oricât de tare şi iscusit ar fi (ori s-ar crede) ucenicul. Nu este prin urmare lucru de mirare că şi după Cincizecime, când Biserica a început a creşte tot mai mult, au apărut tot felul de rătăciţi, înşelători şi slăbănogi la suflet, ca Anania şi Safira, Simon Magul, ereticii docheţi şi nicolaiţi şi alţii asemenea.

Desigur, de multe ori oamenii au căzut în înşelare nu din voia lor, ci din pricina unor asemenea învăţători mincinoşi. Ba chiar şi dintre aceşti învăţători unii erau sinceri în înşelarea lor, aşa cum a fost la început Saul, cel devenit apoi Apostolul Neamurilor.

Pentru a apăra sufletele credincioşilor de aceştia şi de falsele lor învăţături, Sfinţii Apostoli au ţinut predici şi cateheze, ba le-au şi scris cuvinte de folos, lăsându-ne nouă Epistolele ce completează Evangheliile, Faptele Apostolilor şi Apocalipsa. La fel au făcut şi ucenicii Sfinţilor Apostoli, ca Sfinţii Policarp al Smirnei, Ignatie Teoforul, Clement Romanul etc. La fel au făcut şi mai departe urmaşii acestora, ca Sfinţii Bretanion al Tomisului, Niceta de Remesiana, Irineu de Sirmium sau alţii dintre strămoşii noştri, sau Sfinţii Vasile cel Mare, Ambrozie al Mediolanului, Ioan Gură de Aur, Epifanie de Salamina dintre cei de alt neam. Şi, se înţelege, se mai pot înşira încă multă vreme numele celor care, de multe ori cu preţul vieţii, au luptat cu sabia cuvântului întru apărarea Dreptei Credinţe. Toată această lucrare a Duhului prin sfinţii Săi a făcut cu putinţă păstrarea peste veacuri a Adevărului şi, prin urmare, păstrarea Bisericii lui Hristos şi a puterii ei mântuitoare.

Acestei străvechi lucrări a Bisericii încercăm şi noi a ne alătura prin lucrarea de faţă.

Lucrarea aceasta prezintă adevărul de credinţă propovăduit de Mântuitorul Bisericii Sale în comparaţie cu unele dintre numeroasele falsuri ale diferitelor secte adventiste, precum şi ale altor grupări neoprotestante. Nu avem intenţia de a combate toate rătăcirile lor, pentru că sunt mult prea numeroase pentru o scriere de popularizare cum se vrea aceasta. Dar sperăm să lămurim destul de multe din înşelările fundamentale ale neoprotestantismului în general şi adventismului în special, pentru ca orice om să poată înţelege adâncimea pieirii sufleteşti şi trupeşti pe care acestea le aduc.

Va putea fiecare, sperăm, să se întărească în Dreapta Învăţătură pe care Hristos Iisus, Lumina şi Învăţătorul lumii, ni le-a dat spre mântuire. Dar trebuie să ţinem bine minte că a cunoaşte adevărul nu e suficient; nici pentru mântuire, nici pentru întoarcerea la adevăr a celor rătăciţi. „Şi dracii cred, şi se cutremură” căci „credinţa fără fapte moartă este” (Iacob 2.19-20). Trebuie şi să faci ceea ce e conform cu adevărul. Cunoaşterea lucrurilor din această carte va da roade adevărate, ducând şi la întoarcerea la adevăr a celor rătăciţi, doar dacă va fi însoţită de trăirea în Hristos. De fapt trăirea credinţei este cea mai deplină propovăduire a adevărului.

Hristos este Lumina lumii, iar cel care iubeşte pe Dumnezeu trebuie să trăiască în Lumina Adevărului. Fără Adevăr nu Îl avem pe Hristos. Desigur, nimeni dintre oameni nu deţine tot Adevărul, căci nimeni nu Îl cunoaşte deplin pe Dumnezeu. Dar hotărâtor este să ţinem tot ceea ce putem cunoaşte din Adevăr, fără a adăuga sau a scoate ceva, după cheful nostru. Încercând astfel, după ale noastre puteri, să cunoaştem şi să trăim Adevărul, vom înainta pas cu pas în Lumină, apropiindu-ne tot mai mult de Dumnezeu. Ceea ce este, de altfel, rostul vieţii creştine, şi a tot ceea ce facem. Este, deci, şi rostul acestei cărţi.

E bine, totodată, să înţeleagă cititorul încă dintru început că această lucrare se face în duhul iubirii: iubirea de Adevăr (care este Dumnezeu), iubirea de fraţii întru Hristos şi chiar iubirea faţă de cei rătăciţi. Într-adevăr, nu suntem împotriva oamenilor care ţin de grupările adventiste ori neoprotestante. Dimpotrivă, noi suntem de partea lor, luptând împotriva înşelăciunii prin care cel rău i-a amăgit pentru a-şi irosi vieţile şi a-şi pierde sufletele. Noi le dorim cu cea mai sinceră dorinţă îndreptarea şi aşezarea pe calea mântuirii. Nu-i privim (ferească Dumnezeu!) ca pe duşmani, ci ca pe nişte fraţi atraşi pe o cale greşită, pe care îi aşteptăm şi îi chemăm spre a reveni pe calea cea bună. Şi dacă judecăm cu asprimea necesară acele fapte ale lor ce au trebuinţă de o asemenea judecată, nu punem nici o pecete asupra lor, căci ştim că multora dintre ei li se potriveşte cuvântul spus cu tristeţe şi dragoste de Sfântul Apostol Pavel pentru conaţionalii săi: „au râvnă către Dumnezeu, dar nu au pricepere” (Romani 10.2). De aceea sperăm că înarmarea creştinilor noştri cu răspunsurile adevărate la întrebările la care adventiştii şi alţii asemenea răspund cu o falsă învăţătură va fi de folos şi unora şi altora, spre buna sporire şi zidire întru Dumnezeu, spre veşnică aşezare în Lumina Adevărului.

(va urma…)

Cei trimişi la vestirea Evangheliei>

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă