Categorie: Uncategorized

Câteva rânduri si cifre despre escrocheria schimbarilor climatice. O crimă împotriva planetei

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Câteva rânduri și cifre despre escrocheria schimbărilor climatice. O crimă împotriva planetei

Schimbările climatice, lente sau catastrofice, sunt o condiție a existenței pe Pământ.
Schimbări climatice au loc de-a lungul generațiilor, secolelor, mileniilor.

În Dacia lui Ovidiu Naso iernile erau reci de îngheța vinul în vase1. Cu aproape un secol mai târziu iernile în care se putea trece Dunărea pe pod de gheață erau excepții2. Și putem da mii de exemple.

Dar, se va spune, acum schimbările climatice sunt generate de om.
Da, dar nu neapărat așa cum ne spune mass-media, așa cum ne spun politicienii și corporațiile rânjitoare din spatele lor.

Să ținem minte câteva elemente fundamentale:
– agricultura cu tractoare, ogoare etc. poluează de sute de ori mai rău decât pășunatul tradițional3;
– produsele alimentare animaliere tradiționale poluează de sute de ori mai puțin decât cele vegetale4;
– deși s-a mințit și încă se mai minte că industria petrolului și gazelor naturale este responsabilă de „aproape un sfert din producția gazelor de seră din SUA”, în realitate cifra este de 0.6%5
– producția de C02 începe să fie prea mică pentru nevoile copacilor de pe planetă, amenințând cu un dezastru ecologic teribil; de pildă, Australia are o producție anuală de 499 milioane tone (metrice) de C02, în timp ce necesarul pentru pădurile australiene este de peste 600 milioane tone de C02 anual! Altfel spus, Australia produce prea puțin C02 pentru necesarul pădurilor sale (aici am inclus și pădurile de mangrove)6
– confuzia între zootehnia industrială și păstoritul tradițional este mai mult decât distructivă; zootehnia industrială este parte a agriculturii mecanizate și, respectiv, un dezastru ecologic; păstoritul sau pășunatul tradițional este ecologic și sănătos.

Cei care câștigă uriaș de mulți bani de pe urma „ecologizării societății” au uitat, se pare, că fără C02 plantele mor.
Că între producția de C02 și lumea verde a copacilor, florilor, ferigilor, ierburilor etc. există o legătură strânsă.
Că uriașele turme de mamuți, rinoceri, elefanți, bivoli, zimbri, bouri etc. din trecut, înlăturate de istorie, produceau gaze de seră în cantități foarte mari. Gaze de seră care asigurau echilibrul biologic al planetei.
Activitatea umană a compensat până acum dispariția acestor turme.
Dar doctrina zis ecologică ”emisii zero” este în realitate o crimă împotriva planetei: fără aceste emisii viața o să dispară.

Cei care promovează asemenea falsuri („aproape un sfert” în loc de ”0.6%”; „emisiile zero salvează planeta” etc.) împing lumea spre distrugere.
Ca să câștige niște bani și o putere… care nu le vor mai folosi la nimic.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Sunt unii comentatori ce pretind că Ovidiu exagera descrierile spre a stârni milă la Roma și a fi eliberat. Însă dacă ar fi folosit minciuni grosolane ar fi obținut efectul contrar și ar fi fost de râsul tuturor. Știm că nu a existat nicio reacție critică, mai ales la dușmanii săi, față de cum descria Ovidiu iernile din Sciția Mică. Asta cu toate că schimbarea trupelor staționate în zonă plus mișcările negustorilor ar fi făcut evidentă orice minciună pe subiect. Mai mult, descrierea este confirmată și de trecerea repetată a mii de Daci, precum și a mii de călărași Sciți și Sarmați, cu armuri nu doar pentru ei, ci și pentru caii lor, pe gheața apărută iarna pe Dunăre. Trecere petrecută în amândouă sensurile, în siguranță, adesea cu poveri mari. Fapte care necesită ierni ce sunt repetat (și succesiv) la fel de reci ca (pentru noi) recordurile din 1941-1942 sau 1879-1880. În sfârșit, procesele de îngheț descrise de Ovidiu corespund fenomenelor similare de îngheț înregistrate în zona Cercului Polar de Nord din secolul al XIX-lea încoace (respectiv în timpul și în zona amintitelor recorduri locale de ger). Prin toate acestea, mărturia lui Ovidiu în privința climei din acea epocă este repetat confirmată. ↩︎
  2. Evident, dacă frigul din timpul exilului lui Ovidiu Naso ar fi fost regulă și în secolul II d.Chr. și următoarele, nu ar mai fi fost nevoie de cele mai mari punți (poduri) din istoria omenirii până în secolul al XIII-lea (Puntea Traiană) și chiar al XIX-lea (Puntea sau Podul lui Constantin cel Mare, refăcută de Iustinian cel Mare). ↩︎
  3. În pășunatul tradițional deplasarea se face prin mijloace naturale, cu excepția recoltării laptelui. În agricultura mecanizată orice proces este realizat prin mijloace electro-mecanice, care produc poluare pe multiple paliere. În pășunatul tradițional se include stupăritul (cu albine, ca mijloc principal, și bondari, secundar), pe când în agricultura mecanizată se produce masacrarea albinelor și bondarilor – atât prin activitățile mecanice cât și prin unele tipuri de irigații, prin pesticide și ierbicide, prin distrugerea ciclurilor naturale și masacrarea zonelor tampon ecologic etc. În pășunatul tradițional turmele îngrașă locurile de păscut, asigură varietatea speciilor și soiurilor de plante, asigură viața naturală a mii de specii de amfibieni, reptile, păsări, moluște sau mamifere, a sute de mii de specii de insecte, arahnide ș.a.a. În agricultura mecanizată are loc exterminarea speciilor și varietăților ce nu fac parte din planul de cultură, are loc exterminarea majorității vietăților naturale – de la albine și bondari la căprior, iepure sau fazan. Etc. Sunt fapte evidente și binecunoscute, dar sistematic și răuvoitor ocultate. ↩︎
  4. Se face de obicei o intenționată confuzie între numărul de calorii necesare pentru producția unui kilogram de carne, lapte, ouă, legume sau, respectiv, cereale și tipul de calorii consumate pentru producție, plus impactul ecologic al acelor calorii. În pășunatul tradițional se cheltuie calorii naturale care sunt compensate prin efectele naturale ale pășunatului – păstrarea vitalității plantelor păscute, furnizarea naturală (adică în proporții cantitative și temporale naturale) de îngrășăminte naturale, furnizare de CO2 direct plantelor păscute, răspândirea semințelor etc. În agricultura mecanizată se cheltuie calorii directe și calorii indirecte, aproape în exclusivitate având efecte nocive ecologic. Prin calorii directe se înțeleg cele consumate prin activitățile agricole directe: arat, semănat, grăpat, prășit, stropit cu ierbicide, stropit cu insecticide, stropit cu fungicide, recoltat etc. Aici intră atât munca personalului uman cât mai ales consumul de combustibil și electricitate. Multe statistici ”uită” irigațiile, ignorând caloriile directe și indirecte cheltuite cu acestea. Foarte viclean, nu se introduc aici caloriile cheltuite cu producerea ierbicidelor, insecticidelor, fungicidelor, îngrășămintelor industriale etc. Deși implicate direct în activitatea de producție, ele sunt ocultate, intrând implicit în caloriile indirecte cheltuite pentru agricultura mecanizată: producția de combustibil și electricitate, producția și consumul de ulei de motor, vaselină și alte consumabile similare, producția de cauciucuri și materiale plastice, producția de mașini unelte, realizarea infrastructurilor de transport și depozitare, efectele nocive asupra pânzei freatice și apelor de suprafață, otrăvirea aerului prin produse secundare ale activității, cheltuielile de echilibrare ecologică necesare compensării activităților agriculturii mecanizate etc., etc. ↩︎
  5. Înșelătoria se realizează incluzând cel puțin de două ori industrii dependente de industria petrolieră: atât la industria petrolieră de care nu aparțin, cât și separat. Chiar și așa cifrele sunt tot umflate prin adăugarea unor „efecte secundare” care la agricultura mecanizată, de pildă, sunt cu totul ignorate. ↩︎
  6. Trebuie înțeles aici foarte clar: în Australia se manifestă deja efectul dorit pentru întreaga planetă de „dușmanii CO2”. Deci, chiar dacă deocamdată are loc o compensare a lipsei de CO2 în Australia prin producția suplimentară din alte părți, în timp se va ajunge la lipsă pretutindeni, ceea ce va duce la prăbușirea catastrofală a biomasei verzi care depinde de CO2. ↩︎

Moda care ucide. Azi, mijlocul gol

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Duhovnicii știu. În ultimii ani femeile care vor să aibă primul copil se lovesc de un zid; nevăzut, dar foarte puternic. De asemenea, numărul femeilor cu probleme de rinichi și/sau ovare crește mereu. Femei tinere au probleme pe care cândva le aveau doar bunicile.

Sigur, se poate da vina pe toxine precum îndulcitorii și zahărul, pe feluritele e-uri din mâncare. Doar că nu de aici provin „răcelile” și infecțiile ce lovesc tot mai mult sistemul reproducător al femeilor. Sau rinichii acestora.

Sursa principală a acestor probleme este o modă care ucide: mijlocul gol.
Sub cele mai diferite pretexte producătorii promovează (chiar și pentru bărbați!) tricouri, bluze, cămăși etc. tot mai scurte.
Că e la modă; că sunt mai ușoare (că și obosește cineva de la greutatea bluzei!); că sunt „te fac mai atrăgătoare/atrăgător” (ca să te plângi după aceea că ești tratat(ă) ca „o bucată de carne”, deși asta oferi!) etc. Adevărul?
Adevărul este că se face economie de material. Care, la milioane de produse, înseamnă un câștig suplimentar de milioane pe seama proștilor, scuze, credulilor și credulelor care cred propaganda.

Ca urmare, până și fete de grădiniță sunt lăsate de părinții inconștienți cu mijlocul gol. Sau cu buricul gol, cum le place unora (cam bolânzi de sexualizare) să spună.
Deși se știe foarte bine, din bătrâni, că așa ceva nu se face, pentru că „se îmbolnăvesc rinichii”. De fapt, nu doar rinichii, ci și alte organe din zonă, de la vezică sau ovare la prostată.
„Mijlocul gol” este o problemă și în țările tropicale (unde nu se practică decât selectiv, exact pentru a nu se ajunge la îmbolnăviri); cu atât mai mult în țările temperate sau reci.
Dar în România moda este urmărită cu supușenie de nenumărați sclavi ai mass-mediei. Și este indusă, ori chiar impusă, din copilărie.

Și timpul zboară, copilăria și adolescența trec.
Apoi… urmează zeci de ani de boli, tratamente, dureri. De la infecții urinare, infecții ale rinichilor, infecții ale părților sensibilizate „pentru modă”.
Iar pentru cei care vor să aibă copii, dezastru.

Desigur, unii vor pretinde că „nu este crimă, este doar mutilare” și că, „până la urmă, e alegerea oamenilor”.
Că „e alegerea oamenilor”, este adevărat. Doar că atunci când s-a răspândit fumatul, doar Biserica a prevenit că dependența ucide, ori că nu e bine să tragi fum în plămâni de voia ta; și a fost luată în râs, dacă nu mai rău. După secole, când s-a dovedit că a avut mereu dreptate, nu s-a înțeles lecția. Și cine nu învață din istorie, o repetă în tot ce are mai rău, la un nivel și mai adânc.
Și în această privință „alegerea oamenilor” este mai mult o iluzie. Cine spune oamenilor adevărul?

Cine le spune mamelor și taților că sexualizarea fetițelor prin hainele „la modă” le otrăvește viața și sufletul?
Cine le spune părinților că moda „mijlocului gol” le îmbolnăvește, grav, copiii? Că le poate mutila pe viață fetițele? Că le poate interzice, pentru totdeauna, să conceapă copii? Sau le face să aibă probleme cumplite de concepere, de maternitate, de naștere? Ceea ce afectează și pe băieții de astăzi, care mâine vor constata că frumoasa soție a fost îmbolnăvită pentru totdeauna de moda „mijlocului gol”; și nu mai pot avea copii natural, iar deseori nici cu cele mai moderne (și la modă!) mijloace.

Or, fără aceste cunoștințe, „alegerea” nu este o alegere reală, căci oamenii nu cunosc adevăratele consecințe ale alegerii.
În limbaj juridic un contract sau o alegere făcută în asemenea condiții se numește dol. Actele încheiate în asemenea condiții sunt lovite de nulitate. Iar cel care a inițiat înșelăciunea care duce la dol este pasibil de pedeapsă (care diferă în funcție de gravitatea pierderilor suferite de partea vătămată).
Deci, „e alegerea oamenilor”, doar că este o alegere viciată: părinții nu știu cât rău fac copiilor lor prin modă în general, prin moda „mijlocului gol” în particular.

Și este și crimă.
Pentru că sunt ucise prin această modă generațiile viitoare. Este ucisă prin această modă o parte mare din omenire.
Care, fără lăcomia drăcească a unor producători (și a mass-mediei asociate) s-ar fi născut.
Asta ignorând crima de a provoca uriașe suferințe fizice și psihice pentru milioane de oameni.

Feriți-vă de „modele” prin care se face economie la ceea ce este bun, sănătos, firesc.
De la „blugii rupți” până la „mijlocul gol”, sunt o mulțime de asemenea înșelătorii.
Pe care oamenii obișnuiți le plătesc. Și cu bani aruncați pe zdrențe.
Și cu propria sănătate distrusă.
Treziți-vă! Și păziți-vă!
Pe voi și pe cei dragi.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Mai bine singur pe drumul cel bun, decât cu milioane de însingurați pe drumul răului.

Din Româna Veche. Căderi de ape

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Adânc pe adânc cheamă
în glasul căderii apelor Tale!

Șipot (2) sau urlător sau vâjâitoare
Foto: Alexandra Aldea

a) de început

Zicea bine Mihai Eminescu: „Limba română este floarea sufletului românesc.”
Prin urmare, cunoscând vechea limbă românească ne apropiem de sufletul românesc cel mai adevărat.

Astăzi ne oprim la ceea ce Străbunii numeau

burău, cădere (de apă), căzătoare, căzător, cheie, chișător, chișătoare/chișetoare, duruitoare, huruitoare, izbuc, pișătoare, povârnitoare, prag, praguri, prăvălitor, ruptură, sărită, săritor, săritoare, săritură, șipot, urlătoare, urlător, vâjâitoare, vâjoi, vârtea(jă) etc.
Toate acestea sunt cunoscute astăzi drept cascadă, după un franțuzism intrat în limbă la sfârșitul secolului al XIX-lea. Impus prin școală, administrație etc., a înlocuit bogăția limbii române cu o formă frumoasă, dar cu fond sărac.

O definiție sintetică pentru cascadă este

”Cădere de apă, provocată de o rupere de nivel/pantă de-a lungul cursului (unei ape curgătoare)”

Dicționarele dau definiții nesigure și incomplete. Multe spun că ar fi o „cădere naturală de apă”. Dar deși o asemenea delimitare impune un alt nume pentru „căderile artificiale de apă”, acesta nu există. Lumea le zice tot cascade. La fel, unele spun că ar fi (cascada) o cădere de apă „pe cursul unui rău”, ceea ce ar da alt nume căderilor izvoarelor, pâraielor sau fluviilor. Desigur, nici acestea nu există.
Toate aceste șovăieli ale dicționarelor țin de sărăcia adusă de creolizarea limbii.
În vreme ce termenii populari sunt veniți din trăire, impunerea șovină a unor cuvinte străine de către administrația anti-românească și slugile ei nu are acoperire concretă. Aceasta din urmă se câștigă treptat, în timp, sau – și mai bine – nu se capătă niciodată (termenul impus devenind „arhaism” și ieșind din uz).
Fără a mai lungi cuvântul despre aceste răutăți, să revenim puțin la izvoare și să vedem înțelesurile vechi. Înfățișăm cuvintele în ordine alfabetică, deși merită reținut că ele au și o anume așezare geografică vrednică de cercetare. Amintim polisemia populară, adică faptul că local forma poate să acopere alt înțeles decât cel din alte locuri (sau decât cel general). De pildă, duruitoarea și tunătoarea pot avea local înțelesuri identice. Subliniem faptul că nu epuizăm aici înțelesurile cuvintelor citate, ci doar le consemnăm pe acelea legate de subiectul nostru. În sfârșit, mai amintim că aceeași cădere de apă își schimbă înfățișarea (deci și categoria) atât prin schimbarea debitului cât și prin eroziune, alunecări de teren, oprirea aluviunilor etc.

b) căderile de apă în Româna Veche

burău = Cădere de apă de-a lungul unui pârâu sau râu mai mic, de înălțime medie sau mare, însoțită de o însemnată bură de stropi.

cădere (de apă) = Nume popular pentru toate formele amintite aici (și altele, al cărui nume nu mai îl știm, ori fără nume propriu).

căzătoare = (1) Loc al văii unei ape (pârâu, râu, iezer etc.) unde există o ruptură („căzătură”) a albiei, care face apa să cadă. (2) În trecut o denumire generală pentru cascadă sau cădere (de apă) (v.).

căzător = (1) Loc (îngust) al văii unei ape (pârâu, râu, iezer etc.) unde există o ruptură îngustă a albiei, făcând să apară o cădere de apă (v.) subțire (relativ). (2) Cădere de apă subțire (și relativ constantă), sub forma unui șuvoi. Asemănător cu un chișător (v.), însă cu debit mai mare și cu forme (secțiuni) diferite.

cheie = (1) Cădere de apă aflată între doi pereți de piatră. (2) Forma de relief apărută prin săparea de către apă a doi pereți de stâncă/piatră (aproape drepți). (3) Prin extindere, forme de relief asemănătoare, indiferent de origine.

chișător = (1) Cădere de apă sub forma unui șuvoi (relativ circular), de înălțime medie sau mică. (2) Izvor, de obicei cu debit variabil, care cel puțin uneori, când are debitul mai mare, ia forma descrisă la pct. (1).

chișătoare (și în forma chișetoare) = Cădere de apă care are o buză sau margine (de cădere) mică, și o vâltoare (un loc de cădere) larg, cu debit și forme schimbătoare (dar asemănătoare unui proces fiziologic al omului sau vitelor din care se inspiră și numele).

duruitoare = (1) Cădere de apă mare și puternic sunătoare, de obicei pe râuri, sau și pe pâraie puternice, cu șuvoi mare. Tunătoare (v.) mai mică. (2) Povârnitoare (v.) cu praguri (v.) care produce un sunet cu suprapuneri de ritm (care duruie).

huruitoare = Duruitoare (v.) de înălțime mijlocie, cu sunet constant puternic, dar nu la fel de tare ca al duruitoarei sau tunătoarei.

izbuc = (1) Izvor ce iese din stâncă de-a dreptul în cădere, cu sau fără izbucniri, alcătuind o cădere de apă (mică). Izvuc. (2) Izvor ce țâșnește din când în când din stâncă sau pământ (în forma de la punctul dinainte).

pișătoare = Forma vulgară pentru chișătoare (v.) ori, la masculin, pentru chișător (v.).

povârnitoare = Cădere de apă cu buza sau marginea (de cădere) largă și rotunjită (blândă), adeseori și cu scurgere (albia de cădere) blândă (nu la 90º, ci într-un unghi obtuz cu vâltoarea – locul de cădere).

prag (I) = (1) Loc în care o apă curgătoare întâlnește o îngustă și transversală înălțare a albiei principale (mai mică decât albia secundară); are loc învolburarea apelor și, la marginea de jos (aval) a pragului, o cădere (v.). (2) Cădere de apă de înălțime mică și de lățime aproape egală cu cea a cursului de apă pe care se află.

praguri (II) = (1) Șir de două sau mai multe praguri (I) (1) sau (2) (v.). (2) Cădere de apă printre și peste stânci și bolovani mari; deși media înclinației albiei la praguri (II) (2) este relativ blândă stâncile și bolovanii o fac să fie vijelioasă și înspumată. Săritoare (2) (v.).

prăvălitor = Șuvoi de apă ce cade de la înălțime mijlocie, aflat între povârnitoare (v.) și duruitoare (v.) ca putere, zgomot etc.

ruptură = (1) Căzătoare (v.). (2) Cădere de apă nouă, apărută printr-o alunecare sau rupere a albiei. (3) Prag (I) (2) (v.) de înălțime mai mare și de cam aceeași lățime cu apa pe care se află; de obicei cu debit mare.

sărită = (1) Cădere de apă în care fie șuvoiul se desprinde de buza (marginea) de cădere, fie sub aceasta este o scobitură ce dă același simțământ de săritură privitorului; buza este relativ largă (față de vâltoare sau lărgimea la cădere). (2) Șir de două sau mai multe sărite (1) (v.).

săritor = Sărită (v.) cu șuvoi relativ îngust, care se lărgește puțin spre vâltoare (locul de cădere). Căzător (v.) care se desprinde de buza (marginea) stângii, sau care are o scobitură sub buză (margine) ce dă sentimentul de săritură.

săritoare = (1) Cădere de apă de înălțime mică sau mijlocie la care vâltoarea (locul de cădere) are mulți bolovani (multe stânci) astfel încât apa sare de pe ele în multe părți. Burău (v.) cu stropi mari. (2) Praguri (II) (2) (v.) unde apa sare (văzut) peste unii bolovani, peste unele stânci etc.

săritură = (1) Sărită (v.) în toate înțelesurile. (2) Loc în care apa este prinsă (sfărâmată) între stânci sau bolovani peste care se poate sări (de pe un mal pe celălalt); loc de trecere (foarte) primejdios peste o apă curgătoare.

șipot = (1) Izbuc (v.) în toate înțelesurile. (2) Cădere de apă cu sunet de-a lungul unui izvor sau pârâu (mic). (3) Șuvoi de apă desprins din firul principal, ce alcătuiește o cădere de apă (de sine ori ca ramură a alteia). (4) Șuvoiul cel mai puternic dintr-un prag (I) (II) (v.) – ori chiar din cursul obișnuit al unei ape.

tunătoare = Cădere de apă mare, cu sunet foarte puternic, de obicei mai zgomotoasă decât duruitoarea (v.). Urlătoare (v.).

urlătoare = Cădere de apă cu sunet (foarte) puternic. Duruitoare (v.), tunătoare (v.).

urlător = Cădere de apă în formă de șuvoi (relativ circular sau îngust) ce scoate un sunet puternic. A se vedea urlătoare, căzător etc.

vâjâitoare = (1) Cădere de apă nu foarte largă, dar cu sunet, pe o apă cu albie secundară îngustă; de obicei este însoțită de curenți de aer ce curg (relativ constant) cu apa, amestecul celor două sunete (al apei și al vântului) dând un vâjâit specific. (2) Șuvoi de apă ce curge (cade) pe o stâncă înaltă, scoțând un vuiet sau vâjâit specific.

vâjoi = Cădere (v.) în care apa are o înălțime și lățime neregulate, relativ egale, cu șuvoaie care se despart și se întretaie – adeseori formând la vâltoare (locul de cădere) unul sau mai multe vârtejuri.

vârtea sau vârteajă = (1) Loc la praguri (I) (II) (v.) unde apa se învolburează, cade, mișcă etc. „în vârtej”. (2) Cădere de apă la marginea unui vârtej sau a unei vârteje (1). (3) (rar) Cădere de apă în care apa pleacă de pe buză (margine) într-o mișcare circulară (de vârtej).

c) încheiere

Toate aceste cuvinte (27 în lista de față) sunt mărturie pentru o bogăție a limbii române vechi ce vine, evident, din legătura strânsă cu firea (natura) a Românului de altădată. Avem peste 30 de sensuri, prin care se definesc felurite forme ale fenomenelor geografice înghesuite cu de-a sila în neologismul cascadă. Forme care țin atât de teren, cât și de vreme (căci căderile de apă se schimbă cu venirea sau lipsa ploilor, topirea zăpezilor și/sau ghețurilor etc.). Știind numele dat (într-o vreme, pentru un timp) unei asemenea căderi de apă, Românul știa la ce se poate aștepta de la ea. Asta însemna că știe mult și despre ceea ce era în jurul ei (de la felul văii sau albiei până la vietățile din apropiere). Era o cunoaștere a cărei adâncime omul de zi abia de o bănuiește.

Uitarea vechilor cuvinte românești este și mărturia înstrăinării noastre de propria ființă națională; de natura pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o în grijă; de datoriile sfinte pe care le avem față de Cer și Pământ.

Regăsirea și renașterea noastră poate începe de la cuvinte ca cele de față; de la înțelegerea bogăției, uitată, a limbii române adevărate. Și se zidește prin lucrare: prin cunoașterea și îngrijirea naturii, a bisericilor și caselor, a munților și văilor, a gardurilor și grădinilor, a pădurilor și câmpurilor, a tot ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit spre curățire și sfințire.
Ca sufletul nostru.

O duruitoare cu câteva sărite (1) și șipote (3). În partea de jos, dreapta, o povârnitoare (mică).
Film: Alexandra Aldea

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Câteva rânduri despre Puterea Româncei în Legea Româneasca

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

În legile altor neamuri și credințe sunt felurite rânduieli pentru femei. Și, cu orbirea minții, unii le cred a fi fost și parte din „tradiția românească”. Fără să cerceteze, fără să se îndoiască.
Dar Legea Românească este o rânduială creștinească; și a fost născută de cei pe care Dumnezeu Întrupat i-a eliberat, i-a sfințit, i-a ridicat în cinstea împărătească a prietenilor și chiar fraților adoptivi ai Fiului Ceresc. Prin urmare, ea vede pe Român și Româncă drept nobilele făpturi pământesc-cerești care, slujind Celui Preaînalt, primesc cinstea cuvenită celor ce Îl adoră.

De pildă, la Români femeia avea averea sa, de care putea să dispună liber. Avere în care intrau și cele mai mici – precum perne, cămeși, pături și altele asemenea –, și vitele, și pământuri sau case.
Dăm aici, ca singură pildă, hotărâri din cartea cu limbă de moarte, adică testamentul, pe care îl alcătuiește la 1728 Ilinca Strâmbeanu.

Aceasta hotărăște ca toți „rumânii” (adică cei care stăteau în arendă pe pământul altuia) de pe moșia ei să fie iertați de toate datoriile – și liberi să se strămute, dacă vor – fie că se va vinde moșia, fie că i se vor stinge urmașii drepți.
Soțul ei va avea putere asupra moșiei dacă nu se recăsătorește; iar dacă își va lua altă nevastă după moartea sa, moșia trece copiilor drepți (ai Ilincăi Strâmbeanu).
De asemenea, în același document, ea hotărăște sprijinirea unuia dintre acești arendași (sau șerbi, cum cu exagerare li s-a spus și li se mai spune): ca să învețe meșteșugul de pânzar (după cum a avut ea grijă ca și alții să învețe, pe când trăia).
Iartă datoriile a trei dintre acești arendași, ca pomană („pentru sufletul meu”).
Una dintre femeile arendașe primește prin acest testament o zestre însemnată: două vaci, doi boi, rochie de dimie, un zăbun din mătase tare („sandal”).
Rânduiește pentru alte șase asemenea femei, „care se va întâmpla” (să se mărite și să fie în nevoie) înzestrarea cu câte un bou și o vacă, o rochie, zăbun și încălțăminte.
Interzice rudelor să ridice vreo pretenție arendașilor dacă moșia se va vinde sau i se sting urmașii.
Șterge datoriile către ea pe care le aveau unele mânăstiri.

Toate aceste rânduieli – ce au fost ținute de urmași – arată o parte din puterea sau dreptul Româncelor după Legea Românească: era în puterea lor tot ceea ce ținea de zestre, fie că era ceva primit de la părinți, frați sau alte rude (ba chiar și de la soț, dacă era ca înzestrare a ei); de asemenea, tot ceea ce mai era făcut din osteneala ei se afla în puterea ei.
Spunea în 1912 Nicolae Iorga despre străvechea așezare românească în aceste privințe:

„Pe atunci era părerea hotărâtă că nu toată averea casei este a bărbatului. Și nu e vorba [doar n.n.] de zestre, ci de averea câștigată pe muncă. Se făcea deosebirea aceasta: averea muncită împreună, câștigată împreună, se stăpânea, se cârmuia împreună. Cât era vorba de averea câștigată împreună, și bărbatul și femeia aveau asupra ei aceleași drepturi. Iar când averea rezulta numai din munca femeii, femeia avea toate drepturile.”
(Nicolae Iorga – Rolul tradiției în creșterea femeilor la Români, 1912, p. 39)

Desigur, totul se făcea cu bun-simț, cu o conștiință limpede a slujirii lui Dumnezeu și a răspunsului ce trebuie dat Acestuia pentru toate.
Românca știa că răspunde înaintea lui Dumnezeu și a înaintașilor pentru ceea ce i-au lăsat, pentru ceea ce face, pentru ceea ce lasă urmașilor. Și trăia ca o regină, având grijă de moștenirea primită și pe care o va lăsa, având grijă de cei aflați sub răspunderea ei – de la casnici la slugi, de la soț la urmașii copiilor ei.

Să ne uităm la femeile de astăzi – pentru care prostituția (sexuală, morală, intelectuală etc.) este adeseori singurul rost al vieții, iar dependența de electronice singura moștenire lăsată copiilor. Și să cumpănim: care lege este mai bună, cea de astăzi, ori cea străbună?

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Un chip al familiei românești – Domnitorul Petru Rareș cu soția, Elena, și copiii lor – aducând Împăratului Ceresc, prin mijlocirea Maicii Domnului, osteneala lor

Despre fundamentalismul ortodox în Principatele Române. Consemnarea lui Georgius Reichensdorfer

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Am amintit în multe cuvinte publice – de la predici la interviuri sau emisiuni – despre deosebirea totală între fundamentalismul ortodox (real) și orice alt fundamentalism cunoscut în istorie.
Ca exemplu limpede am dat Principatele Romane Dunărene, care au avut acea conducere bicefală tipică monarhiei constantiniene: Domnul și Ierarhul (Episcopul). Se știe că domnitorii români îngenuncheau în fața duhovnicilor lor, că slujeau ca domnitori la Sfânta Liturghie, împărtășindu-se cu Sfintele Taine în altar, cu clericii (înaintea preoților!), că se conduceau după Pravila bisericească și Dreptul roman al lui Iustinian cel Mare etc. Fundamentul vieții lor era, evident, Credința și Biserica lui Dumnezeu. Altfel spus, erau fundamentaliști ortodocși, iar principatele erau state fundamental creștine (ortodoxe).
Și în aceste țări fundamental ortodoxe, conduse de domnitori fundamentaliști creștini (ortodocși), celelalte culte aveau libertatea religioasă de negăsit în Europa sau lumea musulmană.

S-a pretins de către unii, în ciuda izvoarelor, că nu ar fi adevărat. De către unii, chiar cu furie bolșevică. Pentru că în rasismul snob nu încape ideea unei superiorități morale a Românilor – în nicio privință – față de cei din afară.
Și totuși…

Cităm, pentru doritori, poziția lui Georgius Reichensdorfer din Moldavia elim Daciae pars Chorografia, Viena, Panonia, 1541 (poate fi consultată online aici). Autorul lucrase ca diplomat și iscoadă în Moldova, și spune că și-a scris lucrarea „Pentru ca această nobil regat al Moldovei să nu mai rămână necunoscut în privința așezării și frumuseții locurilor sale, cât și în privința datinilor și obiceiurilor […]”. După cum observă și Ioan I. Nistor:

„Reichensdorfer amintește că pe lângă Români mai trăiau în Moldova sub ascultarea voievodului diverse naționalități, ajunse aici din diverse regiuni, ca: ruteni, poloni, sârbi, bulgari, armeni, tătari și mulți sași, din Transilvania, fără ca în această varietate de rituri și dogme ele să se certe între ele. Fiecare sectă sau națiune își urma ritul și legea sa după bunul plac. De asemenea și călugării catolici din Moldova urmau ceremonialurile lor după regulile mânăstirii sau ordinului din care făceau parte.”
(cf. Ion I. Nistor, Istoria Românilor, I, Ed. Biblioteca Bucureștilor, București, 2002, p. 381)

O asemenea mărturie este 100% credibilă, atât prin coroborarea ei cu alte surse – care atestă aceleași fapte –, cât și pentru că autorul nu este Român, ci German, nu este ortodox, ci catolic, nu este supus al Moldovei sau altei țări românești, ci al Austriei, nu dă mărturia fiind în Moldova, ci în Austria etc.
Iar mărturia spune limpede că în Moldova fundamentalist ortodoxă exista deplină libertate religioasă. Un lucru la care celelalte țări din Europa sau lumea islamică puteau cel mult să viseze.

Q.E.D.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea