Categorie: Uncategorized

Din Româna Veche. Căderi de ape

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Adânc pe adânc cheamă
în glasul căderii apelor Tale!

Șipot (2) sau urlător sau vâjâitoare
Foto: Alexandra Aldea

a) de început

Zicea bine Mihai Eminescu: „Limba română este floarea sufletului românesc.”
Prin urmare, cunoscând vechea limbă românească ne apropiem de sufletul românesc cel mai adevărat.

Astăzi ne oprim la ceea ce Străbunii numeau

burău, cădere (de apă), căzătoare, căzător, cheie, chișător, chișătoare/chișetoare, duruitoare, huruitoare, izbuc, pișătoare, povârnitoare, prag, praguri, prăvălitor, ruptură, sărită, săritor, săritoare, săritură, șipot, urlătoare, urlător, vâjâitoare, vâjoi, vârtea(jă) etc.
Toate acestea sunt cunoscute astăzi drept cascadă, după un franțuzism intrat în limbă la sfârșitul secolului al XIX-lea. Impus prin școală, administrație etc., a înlocuit bogăția limbii române cu o formă frumoasă, dar cu fond sărac.

O definiție sintetică pentru cascadă este

”Cădere de apă, provocată de o rupere de nivel/pantă de-a lungul cursului (unei ape curgătoare)”

Dicționarele dau definiții nesigure și incomplete. Multe spun că ar fi o „cădere naturală de apă”. Dar deși o asemenea delimitare impune un alt nume pentru „căderile artificiale de apă”, acesta nu există. Lumea le zice tot cascade. La fel, unele spun că ar fi (cascada) o cădere de apă „pe cursul unui rău”, ceea ce ar da alt nume căderilor izvoarelor, pâraielor sau fluviilor. Desigur, nici acestea nu există.
Toate aceste șovăieli ale dicționarelor țin de sărăcia adusă de creolizarea limbii.
În vreme ce termenii populari sunt veniți din trăire, impunerea șovină a unor cuvinte străine de către administrația anti-românească și slugile ei nu are acoperire concretă. Aceasta din urmă se câștigă treptat, în timp, sau – și mai bine – nu se capătă niciodată (termenul impus devenind „arhaism” și ieșind din uz).
Fără a mai lungi cuvântul despre aceste răutăți, să revenim puțin la izvoare și să vedem înțelesurile vechi. Înfățișăm cuvintele în ordine alfabetică, deși merită reținut că ele au și o anume așezare geografică vrednică de cercetare. Amintim polisemia populară, adică faptul că local forma poate să acopere alt înțeles decât cel din alte locuri (sau decât cel general). De pildă, duruitoarea și tunătoarea pot avea local înțelesuri identice. Subliniem faptul că nu epuizăm aici înțelesurile cuvintelor citate, ci doar le consemnăm pe acelea legate de subiectul nostru. În sfârșit, mai amintim că aceeași cădere de apă își schimbă înfățișarea (deci și categoria) atât prin schimbarea debitului cât și prin eroziune, alunecări de teren, oprirea aluviunilor etc.

b) căderile de apă în Româna Veche

burău = Cădere de apă de-a lungul unui pârâu sau râu mai mic, de înălțime medie sau mare, însoțită de o însemnată bură de stropi.

cădere (de apă) = Nume popular pentru toate formele amintite aici (și altele, al cărui nume nu mai îl știm, ori fără nume propriu).

căzătoare = (1) Loc al văii unei ape (pârâu, râu, iezer etc.) unde există o ruptură („căzătură”) a albiei, care face apa să cadă. (2) În trecut o denumire generală pentru cascadă sau cădere (de apă) (v.).

căzător = (1) Loc (îngust) al văii unei ape (pârâu, râu, iezer etc.) unde există o ruptură îngustă a albiei, făcând să apară o cădere de apă (v.) subțire (relativ). (2) Cădere de apă subțire (și relativ constantă), sub forma unui șuvoi. Asemănător cu un chișător (v.), însă cu debit mai mare și cu forme (secțiuni) diferite.

cheie = (1) Cădere de apă aflată între doi pereți de piatră. (2) Forma de relief apărută prin săparea de către apă a doi pereți de stâncă/piatră (aproape drepți). (3) Prin extindere, forme de relief asemănătoare, indiferent de origine.

chișător = (1) Cădere de apă sub forma unui șuvoi (relativ circular), de înălțime medie sau mică. (2) Izvor, de obicei cu debit variabil, care cel puțin uneori, când are debitul mai mare, ia forma descrisă la pct. (1).

chișătoare (și în forma chișetoare) = Cădere de apă care are o buză sau margine (de cădere) mică, și o vâltoare (un loc de cădere) larg, cu debit și forme schimbătoare (dar asemănătoare unui proces fiziologic al omului sau vitelor din care se inspiră și numele).

duruitoare = (1) Cădere de apă mare și puternic sunătoare, de obicei pe râuri, sau și pe pâraie puternice, cu șuvoi mare. Tunătoare (v.) mai mică. (2) Povârnitoare (v.) cu praguri (v.) care produce un sunet cu suprapuneri de ritm (care duruie).

huruitoare = Duruitoare (v.) de înălțime mijlocie, cu sunet constant puternic, dar nu la fel de tare ca al duruitoarei sau tunătoarei.

izbuc = (1) Izvor ce iese din stâncă de-a dreptul în cădere, cu sau fără izbucniri, alcătuind o cădere de apă (mică). Izvuc. (2) Izvor ce țâșnește din când în când din stâncă sau pământ (în forma de la punctul dinainte).

pișătoare = Forma vulgară pentru chișătoare (v.) ori, la masculin, pentru chișător (v.).

povârnitoare = Cădere de apă cu buza sau marginea (de cădere) largă și rotunjită (blândă), adeseori și cu scurgere (albia de cădere) blândă (nu la 90º, ci într-un unghi obtuz cu vâltoarea – locul de cădere).

prag (I) = (1) Loc în care o apă curgătoare întâlnește o îngustă și transversală înălțare a albiei principale (mai mică decât albia secundară); are loc învolburarea apelor și, la marginea de jos (aval) a pragului, o cădere (v.). (2) Cădere de apă de înălțime mică și de lățime aproape egală cu cea a cursului de apă pe care se află.

praguri (II) = (1) Șir de două sau mai multe praguri (I) (1) sau (2) (v.). (2) Cădere de apă printre și peste stânci și bolovani mari; deși media înclinației albiei la praguri (II) (2) este relativ blândă stâncile și bolovanii o fac să fie vijelioasă și înspumată. Săritoare (2) (v.).

prăvălitor = Șuvoi de apă ce cade de la înălțime mijlocie, aflat între povârnitoare (v.) și duruitoare (v.) ca putere, zgomot etc.

ruptură = (1) Căzătoare (v.). (2) Cădere de apă nouă, apărută printr-o alunecare sau rupere a albiei. (3) Prag (I) (2) (v.) de înălțime mai mare și de cam aceeași lățime cu apa pe care se află; de obicei cu debit mare.

sărită = (1) Cădere de apă în care fie șuvoiul se desprinde de buza (marginea) de cădere, fie sub aceasta este o scobitură ce dă același simțământ de săritură privitorului; buza este relativ largă (față de vâltoare sau lărgimea la cădere). (2) Șir de două sau mai multe sărite (1) (v.).

săritor = Sărită (v.) cu șuvoi relativ îngust, care se lărgește puțin spre vâltoare (locul de cădere). Căzător (v.) care se desprinde de buza (marginea) stângii, sau care are o scobitură sub buză (margine) ce dă sentimentul de săritură.

săritoare = (1) Cădere de apă de înălțime mică sau mijlocie la care vâltoarea (locul de cădere) are mulți bolovani (multe stânci) astfel încât apa sare de pe ele în multe părți. Burău (v.) cu stropi mari. (2) Praguri (II) (2) (v.) unde apa sare (văzut) peste unii bolovani, peste unele stânci etc.

săritură = (1) Sărită (v.) în toate înțelesurile. (2) Loc în care apa este prinsă (sfărâmată) între stânci sau bolovani peste care se poate sări (de pe un mal pe celălalt); loc de trecere (foarte) primejdios peste o apă curgătoare.

șipot = (1) Izbuc (v.) în toate înțelesurile. (2) Cădere de apă cu sunet de-a lungul unui izvor sau pârâu (mic). (3) Șuvoi de apă desprins din firul principal, ce alcătuiește o cădere de apă (de sine ori ca ramură a alteia). (4) Șuvoiul cel mai puternic dintr-un prag (I) (II) (v.) – ori chiar din cursul obișnuit al unei ape.

tunătoare = Cădere de apă mare, cu sunet foarte puternic, de obicei mai zgomotoasă decât duruitoarea (v.). Urlătoare (v.).

urlătoare = Cădere de apă cu sunet (foarte) puternic. Duruitoare (v.), tunătoare (v.).

urlător = Cădere de apă în formă de șuvoi (relativ circular sau îngust) ce scoate un sunet puternic. A se vedea urlătoare, căzător etc.

vâjâitoare = (1) Cădere de apă nu foarte largă, dar cu sunet, pe o apă cu albie secundară îngustă; de obicei este însoțită de curenți de aer ce curg (relativ constant) cu apa, amestecul celor două sunete (al apei și al vântului) dând un vâjâit specific. (2) Șuvoi de apă ce curge (cade) pe o stâncă înaltă, scoțând un vuiet sau vâjâit specific.

vâjoi = Cădere (v.) în care apa are o înălțime și lățime neregulate, relativ egale, cu șuvoaie care se despart și se întretaie – adeseori formând la vâltoare (locul de cădere) unul sau mai multe vârtejuri.

vârtea sau vârteajă = (1) Loc la praguri (I) (II) (v.) unde apa se învolburează, cade, mișcă etc. „în vârtej”. (2) Cădere de apă la marginea unui vârtej sau a unei vârteje (1). (3) (rar) Cădere de apă în care apa pleacă de pe buză (margine) într-o mișcare circulară (de vârtej).

c) încheiere

Toate aceste cuvinte (27 în lista de față) sunt mărturie pentru o bogăție a limbii române vechi ce vine, evident, din legătura strânsă cu firea (natura) a Românului de altădată. Avem peste 30 de sensuri, prin care se definesc felurite forme ale fenomenelor geografice înghesuite cu de-a sila în neologismul cascadă. Forme care țin atât de teren, cât și de vreme (căci căderile de apă se schimbă cu venirea sau lipsa ploilor, topirea zăpezilor și/sau ghețurilor etc.). Știind numele dat (într-o vreme, pentru un timp) unei asemenea căderi de apă, Românul știa la ce se poate aștepta de la ea. Asta însemna că știe mult și despre ceea ce era în jurul ei (de la felul văii sau albiei până la vietățile din apropiere). Era o cunoaștere a cărei adâncime omul de zi abia de o bănuiește.

Uitarea vechilor cuvinte românești este și mărturia înstrăinării noastre de propria ființă națională; de natura pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o în grijă; de datoriile sfinte pe care le avem față de Cer și Pământ.

Regăsirea și renașterea noastră poate începe de la cuvinte ca cele de față; de la înțelegerea bogăției, uitată, a limbii române adevărate. Și se zidește prin lucrare: prin cunoașterea și îngrijirea naturii, a bisericilor și caselor, a munților și văilor, a gardurilor și grădinilor, a pădurilor și câmpurilor, a tot ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit spre curățire și sfințire.
Ca sufletul nostru.

O duruitoare cu câteva sărite (1) și șipote (3). În partea de jos, dreapta, o povârnitoare (mică).
Film: Alexandra Aldea

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Câteva rânduri despre Puterea Româncei în Legea Româneasca

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

În legile altor neamuri și credințe sunt felurite rânduieli pentru femei. Și, cu orbirea minții, unii le cred a fi fost și parte din „tradiția românească”. Fără să cerceteze, fără să se îndoiască.
Dar Legea Românească este o rânduială creștinească; și a fost născută de cei pe care Dumnezeu Întrupat i-a eliberat, i-a sfințit, i-a ridicat în cinstea împărătească a prietenilor și chiar fraților adoptivi ai Fiului Ceresc. Prin urmare, ea vede pe Român și Româncă drept nobilele făpturi pământesc-cerești care, slujind Celui Preaînalt, primesc cinstea cuvenită celor ce Îl adoră.

De pildă, la Români femeia avea averea sa, de care putea să dispună liber. Avere în care intrau și cele mai mici – precum perne, cămeși, pături și altele asemenea –, și vitele, și pământuri sau case.
Dăm aici, ca singură pildă, hotărâri din cartea cu limbă de moarte, adică testamentul, pe care îl alcătuiește la 1728 Ilinca Strâmbeanu.

Aceasta hotărăște ca toți „rumânii” (adică cei care stăteau în arendă pe pământul altuia) de pe moșia ei să fie iertați de toate datoriile – și liberi să se strămute, dacă vor – fie că se va vinde moșia, fie că i se vor stinge urmașii drepți.
Soțul ei va avea putere asupra moșiei dacă nu se recăsătorește; iar dacă își va lua altă nevastă după moartea sa, moșia trece copiilor drepți (ai Ilincăi Strâmbeanu).
De asemenea, în același document, ea hotărăște sprijinirea unuia dintre acești arendași (sau șerbi, cum cu exagerare li s-a spus și li se mai spune): ca să învețe meșteșugul de pânzar (după cum a avut ea grijă ca și alții să învețe, pe când trăia).
Iartă datoriile a trei dintre acești arendași, ca pomană („pentru sufletul meu”).
Una dintre femeile arendașe primește prin acest testament o zestre însemnată: două vaci, doi boi, rochie de dimie, un zăbun din mătase tare („sandal”).
Rânduiește pentru alte șase asemenea femei, „care se va întâmpla” (să se mărite și să fie în nevoie) înzestrarea cu câte un bou și o vacă, o rochie, zăbun și încălțăminte.
Interzice rudelor să ridice vreo pretenție arendașilor dacă moșia se va vinde sau i se sting urmașii.
Șterge datoriile către ea pe care le aveau unele mânăstiri.

Toate aceste rânduieli – ce au fost ținute de urmași – arată o parte din puterea sau dreptul Româncelor după Legea Românească: era în puterea lor tot ceea ce ținea de zestre, fie că era ceva primit de la părinți, frați sau alte rude (ba chiar și de la soț, dacă era ca înzestrare a ei); de asemenea, tot ceea ce mai era făcut din osteneala ei se afla în puterea ei.
Spunea în 1912 Nicolae Iorga despre străvechea așezare românească în aceste privințe:

„Pe atunci era părerea hotărâtă că nu toată averea casei este a bărbatului. Și nu e vorba [doar n.n.] de zestre, ci de averea câștigată pe muncă. Se făcea deosebirea aceasta: averea muncită împreună, câștigată împreună, se stăpânea, se cârmuia împreună. Cât era vorba de averea câștigată împreună, și bărbatul și femeia aveau asupra ei aceleași drepturi. Iar când averea rezulta numai din munca femeii, femeia avea toate drepturile.”
(Nicolae Iorga – Rolul tradiției în creșterea femeilor la Români, 1912, p. 39)

Desigur, totul se făcea cu bun-simț, cu o conștiință limpede a slujirii lui Dumnezeu și a răspunsului ce trebuie dat Acestuia pentru toate.
Românca știa că răspunde înaintea lui Dumnezeu și a înaintașilor pentru ceea ce i-au lăsat, pentru ceea ce face, pentru ceea ce lasă urmașilor. Și trăia ca o regină, având grijă de moștenirea primită și pe care o va lăsa, având grijă de cei aflați sub răspunderea ei – de la casnici la slugi, de la soț la urmașii copiilor ei.

Să ne uităm la femeile de astăzi – pentru care prostituția (sexuală, morală, intelectuală etc.) este adeseori singurul rost al vieții, iar dependența de electronice singura moștenire lăsată copiilor. Și să cumpănim: care lege este mai bună, cea de astăzi, ori cea străbună?

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Un chip al familiei românești – Domnitorul Petru Rareș cu soția, Elena, și copiii lor – aducând Împăratului Ceresc, prin mijlocirea Maicii Domnului, osteneala lor

Despre fundamentalismul ortodox în Principatele Române. Consemnarea lui Georgius Reichensdorfer

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Am amintit în multe cuvinte publice – de la predici la interviuri sau emisiuni – despre deosebirea totală între fundamentalismul ortodox (real) și orice alt fundamentalism cunoscut în istorie.
Ca exemplu limpede am dat Principatele Romane Dunărene, care au avut acea conducere bicefală tipică monarhiei constantiniene: Domnul și Ierarhul (Episcopul). Se știe că domnitorii români îngenuncheau în fața duhovnicilor lor, că slujeau ca domnitori la Sfânta Liturghie, împărtășindu-se cu Sfintele Taine în altar, cu clericii (înaintea preoților!), că se conduceau după Pravila bisericească și Dreptul roman al lui Iustinian cel Mare etc. Fundamentul vieții lor era, evident, Credința și Biserica lui Dumnezeu. Altfel spus, erau fundamentaliști ortodocși, iar principatele erau state fundamental creștine (ortodoxe).
Și în aceste țări fundamental ortodoxe, conduse de domnitori fundamentaliști creștini (ortodocși), celelalte culte aveau libertatea religioasă de negăsit în Europa sau lumea musulmană.

S-a pretins de către unii, în ciuda izvoarelor, că nu ar fi adevărat. De către unii, chiar cu furie bolșevică. Pentru că în rasismul snob nu încape ideea unei superiorități morale a Românilor – în nicio privință – față de cei din afară.
Și totuși…

Cităm, pentru doritori, poziția lui Georgius Reichensdorfer din Moldavia elim Daciae pars Chorografia, Viena, Panonia, 1541 (poate fi consultată online aici). Autorul lucrase ca diplomat și iscoadă în Moldova, și spune că și-a scris lucrarea „Pentru ca această nobil regat al Moldovei să nu mai rămână necunoscut în privința așezării și frumuseții locurilor sale, cât și în privința datinilor și obiceiurilor […]”. După cum observă și Ioan I. Nistor:

„Reichensdorfer amintește că pe lângă Români mai trăiau în Moldova sub ascultarea voievodului diverse naționalități, ajunse aici din diverse regiuni, ca: ruteni, poloni, sârbi, bulgari, armeni, tătari și mulți sași, din Transilvania, fără ca în această varietate de rituri și dogme ele să se certe între ele. Fiecare sectă sau națiune își urma ritul și legea sa după bunul plac. De asemenea și călugării catolici din Moldova urmau ceremonialurile lor după regulile mânăstirii sau ordinului din care făceau parte.”
(cf. Ion I. Nistor, Istoria Românilor, I, Ed. Biblioteca Bucureștilor, București, 2002, p. 381)

O asemenea mărturie este 100% credibilă, atât prin coroborarea ei cu alte surse – care atestă aceleași fapte –, cât și pentru că autorul nu este Român, ci German, nu este ortodox, ci catolic, nu este supus al Moldovei sau altei țări românești, ci al Austriei, nu dă mărturia fiind în Moldova, ci în Austria etc.
Iar mărturia spune limpede că în Moldova fundamentalist ortodoxă exista deplină libertate religioasă. Un lucru la care celelalte țări din Europa sau lumea islamică puteau cel mult să viseze.

Q.E.D.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Împartasirea. De la extreme la Calea de Aur

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Împărtășirea. De la extreme la Calea de Aur

Învățătura Dumnezeiască așează înaintea omului o Cale de Aur, în afara extremelor – extreme atât de obișnuite omului căzut.

Ca o mică lămurire, oamenii cad în extreme pentru că e mai simplu. E mai simplu decât să muncești, ba chiar să lupți, să înțelegi deosebirile, nuanțele; e mai simplu decât să muncești, ba chiar să lupți, să rămâi pe cale, ferindu-te de cursele și abaterile ce se ivesc. Este, adică, o formă de falsificare prin simplificare (o ispită și o rătăcire despre care am mai cuvântat – de pildă aici).

Hrana Cerească numită și Sfânta Împărtășanie se dă și se primește după rânduielile Învățăturii Dumnezeiești.
Dar și aici se ivește ispita, chiar și printre clerici, de a cădea în extreme.

Una dintre extreme este împărtășirea ușuratică, în care cercetarea de sine (poruncită de Dumnezeu Însuși!) este micșorată până la nimicnicire. Altă extremă este împărtășirea prea rară, în care porunca împărtășirii (dată de Același!) este scăzută până nimicire.
Am dăruit cititorilor un cuvânt despre cum se face cu adevărat împărtășirea: scrierea Împărtășirea cu Sfintele Taine. Rânduiala canonică și rătăciri.
În ea am plecat de la un cuvânt al Mântuitorului nostru Iisus Christos despre nevoia împărtășirii pentru mântuire. Apoi am amintit despre deosebirile de lucrare ale marilor duhovnici; și despre ispita duhovnicilor mai mici de a absolutiza un fel personal de lucrare – o greșelă ce poate duce la căderi uriașe. Și, în sfârșit, am înfățișat rânduiala canonică și deosebirile între aceasta și rătăcirile mai obișnuite (privitoare la împărtășire).

Ne oprim azi la extrema de a crede că nevoia pentru deasă împărtășire face obligatorie deasa împărtășire. Și că pentru a fi oprit de la Împărtășanie ar fi nevoie ca cineva să fie „la fel de rău sau mai rău ca Iuda” (vom reveni mai jos cu lămuriri).
Canonul 9 Apostolic a fost pecetluit de toate Sinoadele Ecumenice și de toată Biserica din toate timpurile că de la Dumnezeu este. Și acest canon poruncește, sub pedeapsă aspră, împărtășirea mirenilor la fiecare Liturghie. Afară dacă sunt opriți de la împărtășire de duhovnic (fie acesta episcop sau preot)!
Vedem această ultimă idee în Canoanele Apostolice 5, 8, 10, 12, 13, 16, 31, 32, 43, 45, 48, 51, 56, 57, 58, 59, 63, 64, 65, 66, 67, 69, 70, 71, 72, 73, 76 și 84. În toate aceste douăzecișiopt de canoane apostolice (la fel pecetluite ca și Canonul 9 Apostolic) se prevăd pedepse de oprire de la Împărtășanie (sau „afurisire”), pentru mireni și/sau clerici (inclusiv episcopi!).
De pildă, Canonul 84 Apostolic prevede oprirea de la împărtășanie a mirenilor (și caterisirea clericilor!) care ar bârfi („ar ocărî fără dreptate”) pe împărat sau dregători. Iar Canonul 73 Apostolic poruncește oprirea de la împărtășanie („afurisirea”) celor care ar folosi pentru nevoi proprii vase ori pânzeturi sfințite (adică închinate folosirii la sfintele slujbe).

Dăm aceste două pilde pentru că s-a răspândit în ultimele zile o interpretare prea puțin ortodoxă și ult prea personală a desei împărtășiri. Cităm, cum am făgăduit mai sus:

„Toți preoții, aproape fără excepție, fac confuzie între dreptul lor de a lega și a dezlega păcatele și cel de a da sau nu Împărtășania Sfântă. Cât de delicată și nedezlegată rămâne această problemă ne putem da seama din cazul lui Iuda. Acesta, deși împovărat cu cel mai greu păcat, vine la Sf. Cină și Mântuitorul nu-i refuză dreptul lui la Împărtășanie. […] Deci, frate preot, nu alunga de la potir pe cel venit cu credință, decât dacă tu socotești că cel ce vine la tine este mai rău decât Iuda, iar tu mai bun decât Hristos!” (cf. art. de aici)

Cu toată dragostea și tot respectul față de fratele preot ce a scris aceste rânduri, vedem (și arătăm) că ele cuprind greșeli – și unele nu mici.

Întâi, există o legătură directă între puterea de a lega și dezlega dată clericilor de Domnul și dezlegarea la Împărtășanie. Acest lucru este arătat pe față de nenumărate texte biblice și liturgice. Simpla citire a Rânduielii Mărturisirii (Spovedaniei) sau Împărtășirii din cărțile de slujbă lămurește aceasta. Sau, de asemenea, citirea Cârmei Bisericii (Pidalionul). Sau a Canoanelor Bisericii Ortodoxe. Etc., etc. Pentru ca cineva care a săvârșit un păcat opritor (de la Împărtășanie) să poată să se apropie de Sfintele Taine pocăința este obligatorie. Și cel care îndrumă și cercetează pentru ca pocăința să fie adevărată, iar nu mincinoasă, este episcopul sau preotul. Adică duhovnicul celui căzut. Îndrumare și cercetare ce se face obligatoriu și prin Spovedanie.

Al doilea, Iuda nu, repetăm, NU era împovărat „cu cel mai greu păcat” atunci când a venit la Cina cea de Taină. Această idee greșită împlinește cuvântul de mustrare „Din pricina voastră numele meu este hulit între neamuri!” (Isaia 52.5; Romani 2.24). Căci dacă tu, frate preot, stai să înveți nu doar mirenii, ci și preoții Bisericii lui Dumnezeu, dar te arăți neștiind Scripturile, ce vor zice necredincioșii care se întâmplă să le știe? Nu voi bănui că le știi, dar le schimbi dinadins, căci acesta este păcat împotriva Duhului Sfânt. Dar citește Evanghelia după Ioan, ca să vezi că Iuda avea de gând să-L vândă pe Domnul înainte de Cină (Ioan 13.2). Avea de gând, însă nu făcuse aceasta, deci nu era împovărat „cu cel mai greu păcat”. Căci în Biserică se respinge rătăcirea grea după care păcatul cu gândul ar fi mai mare decât cel cu fapta. E de miliarde de ori mai rău să ucizi un om în fapt, decât o mie în gând – acest lucru este limpede și ușor de înțeles. Ca urmare, să pretinzi că Iuda ar fi venit la Cină și ar fi primit Împărtășania după ce L-ar fi vândut pe Domnul arată necunoașterea Bibliei. Un lucru trist pentru oricare Creștin (adică „ucenic al lui Christos”, cf. Fapte 11.26). Căci cum poți fi ucenicul Celui al cărui Cuvânt nu îl cunoști?

Al treilea, „concluzia” după care oprirea de la Împărtășanie s-ar face doar pentru cei „mai răi decât Iuda” este și neadevărată, și foarte rea (urâtă). Cel care este oprit de la Împărtășanie, și aude așa ceva, poate cădea în cumplită deznădejde. Și cu totul fără rost! Căci oprirea de la Împărtășanie nu, repetăm, NU se face prin comparație cu Iuda! Oprirea de la Împărtășanie se face după rânduielile pe care Duhul Sfânt le-a dăruit Bisericii lui Dumnezeu! Iar comparația celui oprit cu un păcătos sau altul, făcută nechibzuit, duce doar la alte păcate.
Am amintit mai sus de Canoanele Apostolice 73 și 84 pentru că ele poruncesc oprirea de la Împărtășanie pentru păcate mult mai mici decât vânzarea lui Iuda. Dovedind iarăși, adică, faptul că răstălmăcirea Scripturilor după mintea proprie duce la mari greșeli (II Petru 1.20-21). Pentru că niciun om sănătos nu poate spune că a lua un potir sfințit în care nu s-a slujit niciodată este totuna cu a-L da pe Christos în mâna chinuitorilor ucigași. Sau că a bârfi pe împărat ori pe dregătorii săi este totuna cu a conduce criminalii plini de răutate să-L prindă pe Iisus Domnul. Și totuși, iată, deși aceste păcate sunt mai mici decât vânzarea lui Iuda, Apostolii Domnului și toată Biserica arată că Duhul Sfânt a poruncit oprirea de la Împărtășanie pentru ele!

În sfârșit, mai este fraza prin care fratele preot ne cere să nu oprim de la împărtășanie decât dacă „ne credem mai buni decât Hristos”. Este o frază de manipulare prin emoție, dar cu totul străină Învățăturii lui Dumnezeu. Nicăieri în Istoria Bisericii nu s-a pretins că vreun cleric ar fi „măcar” asemenea lui Christos. Nicăieri în Istoria și Învățătura Bisericii nu s-a pretins că vreun cleric poate opri de la Împărtășanie „doar dacă este asemenea lui Hristos”. Cu atât mai mult nu există conceptul de „mai bun decât Hristos”. Iisus Christos este Dumnezeu Întrupat, adică Binele Întrupat. A impune condiția de a fi mai bun decât Binele Absolut este a interzice total un lucru. În fapt, fraza aceasta, dincolo de faptul că este o manipulare, conține o mare greșeală: lepădarea întregii Învățături Dumnezeiești privind opririle de la Împărtășanie.
Aceste opriri sunt o necesitate terapeutică – dacă se fac după cum se cuvine (și despre cum se cuvine să se facă a lămurit lucrurile, în Duhul Sfânt, Sfântul Vasile cel Mare; se poate vedea aceasta și în punctul 9 din Împărtășirea cu Sfintele Taine… despre care am amintit mai sus).
A interzice preoților oprirea de la Împărtășanie, chiar și când aceasta este necesară, e nespus de greșit. Nu doar că nimicește toată Învățătura lui Dumnezeu despre cercetarea de sine, dar interzice un mijloc terapeutic esențial pentru mântirea multora.

Același frate preot ce a scris rândurile pe care le-am cercetat – pe scurt – are și cuvinte de folos. Și nu am alcătuit acest mic răspuns la cele greșite spre a-l judeca în vreun fel; ci cu dorința de a pune stavilă unor idei care fac mult rău. Și a căror răspândire fără un răspuns limpede ar face și mai mult rău.

Creștinii toți – clerici, mireni, călugări – trebuie să se împărtășească la fiecare Liturghie la care iau parte; dar numai dacă cercetându-se pe sine nu se află într-o cădere opritoare (I Corinteni 11.28). Căci acela care are nevoie de o oprire pentru îndreptare, dar se împărtășește, „osândă își mănâncă și bea” (I Cor. 11.29). Acestea toate sunt arătate încă din vremea Apostolilor, fiind lămurite pentru veșnicie.

Desigur, există extrema de a opri de la Împărtășanie fără îndreptățire. Așa se ajunge, de pildă, la inexplicabila situație în care în mânăstiri cu zeci și sute de viețuitori, în parohii cu sute și mii de mireni, nu se împărtășește (mai) nimeni la Liturghia duminicală (în afară de preotul sau preoții slujitori). Nu pentru că ar fi toți opriți canonic, ci pentru nepăsare, neștiință, lenevie, împietrire etc.

Dar lupta împotriva acestei extreme se dă prin revenirea la Calea de Aur a Învățăturii lui Dumnezeu – niciodată prin alte extreme, la fel de greșite și răufăcătoare.
Să ne ajute Domnul să ținem această cale îngustă, dar mântuitoare și minunată!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P. S. A se vedea și

Procentul de boieri (mari, mijlocii, mici) la Români. Un caz

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Am amintit repetat despre faptul că boier înseamnă la Românii Vechi proprietar de pământ. Ceea ce în Oltenia și Muntenia se mai numea și moștean – devenind mai apoi moșnean. Există confuzia între marii proprietari și boieri; de asemenea între marii proprietari și boierii mari.
În fapt, boierul putea să aibă doar câteva pogoane (un pogon este o jumătate de hectar), nu musai o mare moșie sau mai multe. Și un asemenea boier mic – adică moștean (în Moldova, neam sau răzeș) – avea aceleași drepturi sociale ca un boier mijlociu (care era un mare proprietar).
Dar ce făcea să fie socotit boier mare pe un boier mic (moștean, neam, moșnean, răzeș) sau un boier mijlociu (moștean, neam, moșnean, boier – după denumirile simplificate)?
Dregătoria!
Deosebirea dintre boierii mari și ceilalți boieri nu era la Românii Vechi nici averea ca întreg, nici mărimea sau numărul moșiilor, ci însemnătatea dregătoriei.
(A se vedea Constantin Giurescu, Studii sociale)

Am mai amintit repetat despre proporția boierilor în Românimea Veche.
Ca o excepție istorică, la Românii Vechi boierii, adică neamurile (cele care moștenesc pământul „din neam în neam”, moștenii), constituie uriașa majoritate a populației.
În Vestul Europei, de pildă, nobilii sunt câteva procente din populație, rar și greu ajungând la (sau și mai rar trecând de) 10%.
În Românime, dimpotrivă, boierii sunt peste 80% din populație, dacă nu chiar peste 90%.
Acest lucru aduce două întrebări – pe care le-am primit repetat de la ascultători/cititori.
A. Este boierimea românească un echivalent al nobilimii din Asia ori Europa?
B. Cât de dovedibil științific este procentul de 80-90%?

A. Da, boierimea românească este un echivalent al nobilimii din Asia ori Europa.
Nobilimea este definită prin origine, statut social-cultural-religios și economic.
După Legea Românească,
Boierii români sunt proprietari de drept ai pământului; de obicei, prin moștenire din strămoși; dreptul de proprietate boierească este un drept dumnezeiesc dat prin Domnitor (Domnie) sau, în lipsa acesteia, prin înlocuitori (în trecut clerul înalt, adică vlădicii sau episcopii, astăzi „statul”); boierii au toate drepturile „cetățenești”, fiind adică țărani deplini – de aceea ca întreg sunt numiți, în multe hrisoave și alte documente istorice, Țara; sunt datori să poarte de grijă moșiei sau moșiilor lor, Firii create de Dumnezeu, Țării, Neamului și Bisericii, la nevoie apărându-le cu viața lor.
Toate aceste caracteristici sunt tipice nobilimii – chiar dacă termenul în sine nu era folosit de Români în trecut.
Ca urmare, repetăm răspunsul,
Da, boierimea românească este un echivalent al nobilimii din Asia ori Europa.
Cu deosebiri specifice, desigur (de aceea am subliniat faptul că este un echivalent al nobilimilor străine).
Una dintre deosebiri este că orice boier român era gata să moară în luptă pentru Credință, Neam și Țară. Pomelnicul lui Ștefan cel Mare, de pildă, este plin de boieri mari și mijlocii care au făcut acest lucru, căzând în luptele împotriva invadatorilor Poloni, Turci, Tătari, Unguri.
Alta dintre deosebiri este că orice boier român era dator să fie un bun gospodar, ceea ce însemna că și copiii boierilor făceau treabă de mici. Ca urmare, nevoia de slugi era mult mai mică la boierii români decât la orice altă clasă nobiliară obișnuită (de oriunde din lume).
Aserviții – după un termen străin prea puțin potrivit la noi –, precum dijmașii, arendașii, Țiganii sau alții asemenea, erau puțini. Ei erau străini care, fugiți de „binele” altor țări (azi pretinse exemplu pentru epocile respective) cereau să primească în lucru o bucată de pământ de pe o moșie seacă domnească, boierească, mânăstirească etc. Ori pe altă moșie săracă în oameni. Existau proprietari ce primeau asemenea străini, și proprietari care nu îi primeau – temându-se de obiceiurile rele (năravurile) aduse de aceștia, sau de alte răutăți pe care le-ar putea face sau aduce. Oricum, procentul acestor venituri era, cu totul, destul de mic, cel puțin până prin secolul al XVIII-lea, când apar, cel puțin local, marile schimbări aduse de Fanariotism și Masonerie.
(O paranteză: existau moșii roditoare sau pe rod și moșii seci. Acestea din urmă erau proprietăți – păduri, câmpuri, bălți etc. – pe care nu se lucra. Cum Legea Românească nu îngăduie cu niciun preț darea pe proprietate, moșiile seci nu aduceau nicio pagubă proprietarilor. Dar, desigur, nici venit.)

B. Pentru procentul de 80-90% boieri din totalul populației românești, o să folosim drept pildă un caz de studiu sociologic interbelic.
Este vorba despre cercetarea făcută asupra străvechiului Plai al Gălășeștilor (ce s-ar traduce în româna de astăzi ca ”Plaiul Urmașilor Galilor”). Acest plai, devenit plasă în creolo-româna secolelor XIX-XX, a fost rebotezat, de administrația creolă, Dâmbovnicul (adică Stejarnicul în limba română adevărată).
Folosind lucrările Dâmbovnicul. O plasă din sudul Județului Argeș, de Mihai Pop și A. Golopenția, București, 1943 și, respectiv, Satul românesc: trecut – prezent – viitor: 75 de ani de la cercetarea sociologică a plasei Dâmbovnic, Pitești, 2014, putem vedea datele acestei cercetări.

Contextul: Plaiul (Plasa) Gălășeștilor, rebotezată Dâmbovnicul (Stejarnicul), trecea între 1980-1940 prin transformări neîncetate. Pe scurt, aveau loc despăduriri masive și trecerea de la viața pastoral-codrenească din trecut la economia extensiv și intensiv agrară. Totodată, exista un proces accentuat de urbanizare spirituală, atât prin cei care mergeau constant să își vândă produsele la oraș (Pitești și București mai ales), dar și prin cei care se mutaseră acolo ca să lucreze și care țineau legătura cu satul sau cătunul natal (revenind aici constant și influențând puternic). (Pop și Golopenția, 1943:4-10, 15 etc.)
La nivel larg, zona face parte din locurile prea puțin atinse de „împământenirea lui Cuza”, dar atinse de fenomenul fărâmițării moșiilor prin împărțirea la urmași, respectiv al extinderii unor proprietari prin cumpărări de la cei emigrați, mutați la oraș etc. (Deși cei plecați la oraș își păstrează casa părintească – excepțiile fiind foarte rare –, vânzări ale grădinilor, viilor, livezilor, pădurilor etc. acestora au loc frecvent, „ca să nu se pustiască” sau din alte asemenea pricini. De obicei vânzările se fac spre rudele rămase în cătun sau sat.) La acesta trebuie adăugat și fenomenul veniturilor, adică al celor care, plecați din alte localități, ori ieșiți dintre Românii Călători, veneau să lucreze pe pământurile altora – nu fără nădejdea de a putea cândva să își cumpere propriile pământuri.
Aceste fenomene contradictorii par să asigure o încetinire a urbanizării demografice, chiar dacă aceasta există ca fenomen constant (încă din secolul al XIX-lea, de fapt). Prin urmare, procentele existente sunt semnificative pentru problema discutată.

Datele privind tema noastră: Pentru analiză, vom lăsa la o parte meseriile moderne (inexistente în Evul Mediu, bineînțeles), precum și meșteșugurile (în Evul Mediu practicate secundar, ocupațiile principale fiind cele pastorale, codrenești sau agricole).
Constatăm astfel că sunt atestați „Proprietari agricoli (moșieri) 7”; „Agricultori pe pământ propriu 6.674”; „Crescători de animale 5” etc. Cu totul sunt 6689 moșneni sau boieri în înțelesul adevărat al cuvântului.
Totodată, sunt atestați 1558 arendași, dijmași, zilieri, păzitori de vite ș.a.m.d.
Am exclus din analiză „muncitorii agricoli auxiliari, membri ai familiei”, care ar trebui împărțiți între cele două categorii de mai sus. Astfel că analiza se face – pe cât de obiectiv se poate – pe capii de familie și alți maturi (proprietari sau, respectiv, arendași, dijmași etc.).
Rezultă un total de 8247 de persoane, dintre care 81.108% boieri (moșteni, moșneni, proprietari) și 18.892% „lucrători pe pământul altora”.
Tendințele de expropriere ale epocii moderne ar fi trebuit să ducă la un procent invers: proprietarii să fie o minoritate (scăzută), iar majoritari (masiv!) „lucrătorii pe pământul altora”.
Realitatea ne arată însă, invers, că proprietarii (adică, după Legea Românească, boierii) sunt peste 80% din populația implicată în folosirea pământului.
Este un caz, dar nu este o excepție, ci o regulă:
Românii sunt proprietari pe pământurile lor atâta vreme cât o stăpânire haină nu îi jefuiește de drepturile străvechi.
Prin urmare, da,
Procentul de 80-90% nobilime românească (adică boierime) în Evul Mediu constituie o realitate ce este bine atestată științific.
Desigur, cuvântul acesta este pentru Principatele Române Moldova și Muntenia, nu pentru părțile românești ocupate de puteri străine și supuse genocidurilor anti-românești.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea