Categorie: Uncategorized

Românii, Rusia, „A treia Romă”. O paradigmă spiritual-politică

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

   Dacă relațiile româno-ruse au fost firești și lipsite de marca rasismului până în secolul al XVII-lea, odată cu dezvoltarea imperialismului țarist și a doctrinei acestuia lucrurile se schimbă. Bunele relații dintre Petru I și Dimitrie Cantemir constituie cântecul de lebădă al vechilor legături româno-ruse. Foarte trist – și adeseori aspru condamnat – Dimitrie Cantemir este prea răpit de lumea Curții rusești pentru a înțelege fenomenul. Nenumărații Români pe care i-a adus din Moldova – fie odată cu plecarea lui, fie după aceea – sunt tot mai lipsiți de drepturi și de simpatia Rusiei chiar în timpul vieții fostului domnitor. El nu observă acest lucru, așa cum nu observă cum fiul său, Antioh Cantemir, se rusifică total, pierzându-și rădăcinile. (Ce-i drept, devenind primul poet modern al Rusiei, însă rus, aproape total rupt de limba română, de Moldova, de Străbunii săi.)
Prezența Românilor în Rusia este foarte bogată și aduce acesteia multe avantaje. De la cele culturale și economice la cele militare. Lucrările lui Anatol Lașcu (precum „Românii basarabeni în istoria militară a Rusiei”) prezintă doar o mică parte a acestor contribuții românești la istoria Rusiei. Dar toate aceste avantaj lucrează unilateral. Concepția imperialistă țaristă trece repede la o formă de etno-filetism, în care totul trebuie rusificat. Conceptul poate să pară absurd, mai ales în contextul etnicității extrem de mixate rusești – de la elemente varege la elemente mongole sau vechi-baltice. Și cu atât mai mult în contextul germanismului masiv al Curții țariste, al influenței franceze ori polone etc. Absurditatea nu i-a oprit însă pe oameni decât uneori. Nu și în acest caz. Formele de pan-rusism și pan-slavism – adesea contradictorii – sunt promovate sistematic. Și aduc Românilor uriașe dezavantaje, de vreme ce nu sunt nici Ruși, în particular, nici Slavi, în general. Mai rău, Românii se socotesc urmașii direcți și de drept ai Imperiului Roman. Vasile Lupu și alți asemenea domnitori români proclamă acest lucru explicit. Iar când nu îl proclamă direct îl proclamă indirect, prin toate instituțiile și purtările lor (fenomen explicat pe larg de Nicolae Iorga în mai multe lucrări, de la „Istoria românilor” la „Bizanț după Bizanț”). Dar acest fapt vine în directă opoziție cu visul Rusiei de a deveni „a treia Romă”!

   Apare aici exact aceeași problemă pe care o are și Vaticanul, pe care o are Imperiul Otoman, pe care o are și Imperiul Habsburgic: atâta vreme cât Românii există ca atare, ca urmași ai Romaniei, pretențiile Rusiei, Turcilor, Papalității sau Austriecilor de a fi „continuatorii Imperiului Roman” sunt nule.
Desigur, viziunea asupra chestiunii este extrem de diferită în cele patru culturi.
Pentru Români – de la Nicolae Iorga la Constantin Papanace sursele sunt clare în această privință – este vorba despre o continuitate naturală, despre o moștenire. Cu tot ceea ce înseamnă moștenire în Cultura Veche Românească: un dat, un firesc, o datorie. Pentru Români împărăția înseamnă o lume creștină, o lume în care „fiecare neam aduce înaintea lui Dumnezeu slava sa” (Apocalipsa 21.26). Românii nici măcar nu concep ideologiile extremiste care animă Papalitatea, Otomanii, Habsburgii sau Țarii.
Acest lucru diminuează amenințarea pe care o aduce existența Românilor față de pretențiile acestor puteri. Dar nu o înlătură.

   Există posibilitatea unui echilibru.
Anglia și Franța s-au luptat, îngrozitor, sute de ani.
Și, totodată, s-au aliat atunci când au avut interesul.
Echilibrul dintre pretențiile Angliei asupra Franței și cele ale Franței asupra Angliei a fost și este dat de conștiința propriei valori.
Din care rezultă o atitudine a serviciilor, a diplomației, a politicii internaționale etc.

   Această atitudine este foarte rară la Români – datorită unei îndoctrinări care începe încă de prin secolul al XVII-lea și se accentuează radical din secolul al XVIII-lea încolo.
Ca urmare, și față de Rusia, și față de alte puteri, Românii au de obicei doar două atitudini: supușenie (deplină) sau dușmănie (totală).
   Echilibrul despre care am vorbit mai sus lipsește.
Pentru că lipsește, de fapt, conștiința propriei valori. Demnitatea națională lipsește, dacă preferați expresia.

   Există, desigur, fenomenul supra-compensării. Pe care mulți îl confundă, neștiutori, cu conștiința propriei valori, cu demnitatea națională.
De pildă, există protocronismul ca supra-compensare; un fenomen în care se exacerbează (pretinse) realizări ale unora dintre înaintași (alții fiind de-a dreptul eliminați), ca și cum asta ar rezolva ceva din viciile prezentului. Se ajunge la dușmănie față de numele și limba propriului popor, propriei țări, în numele acestei curse drăcești care se pretinde soluție.
De pildă, există xenofobia; un fenomen în care în loc să se lucreze la îndreptare interioară (fără de care nu există ieșire din mlaștină), se „rezolvă problema” prin țapii ispășitori care sunt străinii. Desigur, puterile străine luptă pentru interesul lor. Iar dacă acest interes se lovește de cel al Românilor, puterile străine vor lupta împotriva Românilor. Este un fenomen absolut natural, de care au parte toate popoarele, toate națiunile, toate puterile. Echilibrul, după cum am amintit, se obține plecând din interior, de la conștiința propriei valori. Dacă te aștepți ca străinii să îți apere interesele, eventual împotriva propriului lor interes, înseamnă că ești total absurd. Ca urmare, xenofobia nu doar că nu rezolvă problemele ci, dimpotrivă, le amplifică (asemenea protocronismului supra-compensator).

   În relația cu Rusia, Românii au oscilat mereu între plecăciunea față de „a treia Romă” (un titlu absolut fals) și ura oarbă.
În fapt, Românii ar trebui să privească Rusia pragmatic, prin prisma interesului național. Fără sentimentalisme, snobisme, supușenii etc., toate păguboase (delicat spus).
Iar acesta este doar un exemplu.
Pentru că același echilibru, aceeași privire pragmatică, trebuie să se regăsească în toate relațiile internaționale ale Românilor, ale României.
Atât de mult ar câștiga Românii și România prin asta, încât o supraevaluare este greu de făcut.
   Cine are urechi de auzi, să audă.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Circul prost. Durerea alegerii rele

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Există multe emisiuni care, teoretic, sunt „de distracție”. Faptul că, dincolo de declarație, sunt folosite pentru propagandă neo-comunistă nu este ce mă preocupă aici. În aceste rânduri mă opresc la calitatea foarte scăzută a unora.

De pildă, sunt emisiuni în care, cică, „se descoperă/promovează talente”. Și, uneori, se întâmplă și asta. Dar, de cele mai multe ori, se „descoperă” și promovează mediocrități. Mai ales dacă mediocrii în cauză nu sunt români. Sau mai ales dacă mediocrele în cauză nu sunt românce.
De exemplu, se întorc scaunele pentru o voce absolut banală. Dar nu unul, ci toate, ca să manipuleze privitorii că ar fi fost cuceriți toți jurații. De banalitate. Dar nu se întorc, aceeași jurați, la voci excepționale. Cu cele mai rușinoase „explicații”.
Nu mă uit la televizor, decât dacă se întâmplă să fiu într-o vizită și să fie televizorul deschis. Și s-a întâmplat, acum ceva vreme. Eram la niște rude și se uitau la o asemenea emisiune. A cântat un domn – pe care nu îl știam deloc. A cântat o melodie pe care o mai auzisem; și a cântat-o extrem de bine. Spre surprinderea mea, nu s-a întors niciunul dintre jurați. Surprindere, pentru că era decent, chiar și pentru o minciună, chiar și pentru o escrocherie, să existe o minimă mimare a decenței, a corectitudinii. Omul cânta excepțional, incomparabil mai bine decât alții la care jurații „jubilaseră”. Se termină cântecul și scaunele se întorc automat. Și… șoc pe fețele juraților: cel care cântase și la care nu se întorsese niciun scaun, era chiar vedeta care interpreta celebrul cântec. S-au îngăimat scuze jalnice. De pildă, unul dintre jurați a pretins că „Deși interpretarea a fost excelentă, aș fi vrut ceva cu tentă originală, nu un simplu cover, de aceea nu m-am întors!”. Liniștit și rece, cântărețul i-a arătat exact punctele de noutate, exact variațiile pe care le introdusese pentru ca interpretarea sa să fie nouă, să nu fie „un simplu cover”. Etc. Pe scurt, jurații s-au făcut de râs – ca să vorbim extrem de delicat. Gazdele dădeau din cap, încuviințând faptul că jurații sunt corupți sau incompetenți, că sunt invidioși sau plătiți să se întoarcă „la cine trebuie” etc. Și se uitau mai departe la emisiune.
De ce?

De ce să te mai uiți la o emisiune pe care o vezi că este falsă în tot ce are esențial?

Din aceeași pricină pentru care mulți votează aceleași partide care distrug România de peste trei decenii.
Din aceeași pricină pentru care cei mai mulți dintre ofițerii serviciilor continuă pe același drum care îi face sclavi fără demnitate și putere în fața unor „omologi străini” cu grade inferioare lor – dar care au în spate țări mai puternice, pentru că acolo serviciile au înțeles de multă vreme că puterea țării este puterea serviciilor.
Din aceeași pricină pentru care foarte mulți „credincioși” se duc exact la „popii” pe care pretind că îi disprețuiesc – cei care fac totul pentru bani, care sunt evident fățarnici în credința lor. Iar aici nu vorbesc doar de „credincioșii” din Biserică, ci din toate religiile. Practica amintită aici este universală.

Toate alegerile de acest fel au în spate conștiința vinovată.
Omul știe în adâncul lui că merge pe un drum rău, că a făcut alegeri rele și le urmează mai departe.
De aici se ivesc dureri sufletești, neliniști, tulburări. Pe care cel care face alegeri rele și le „acoperă” prin droguri (petreceri „nebune”, beție, fumat, sex etc.) și prin scăldarea în ticăloșia altora.
Alegătorul care știe că duce o viață rea, murdară, se „consolează” cu ideea că „ticăloșii care ne conduc” sunt mai răi decât el. Deși el i-a ales. Și pentru asta îi și alege.
Circul prost este oglinda acestei stări.
Popularitatea circului prost este oglinda generalizării acestei stări la nivel social.

Închei prin amintirea unui principiu creștin: gândirea, simțirile și stările ziditoare sunt de la Dumnezeu, gândirea, simțirea și stările distrugătoare sunt de la diavoli.
Pocăința este părerea de rău care te face mai bun. Deznădejdea este părere de rău care te face mai rău.
În același fel, critica poate să fie duhovnicească sau drăcească.
Cea drăcească este cea care duce către delăsare, deznădejde, furie oarbă etc.
Critica duhovnicească are în ea, totdeauna, și cheia ieșirii din cădere.

Aici cheia ieșirii din cădere este cinstea.
Îndreptarea societății nu este în puterea noastră directă.
Dar este în puterea noastră propria îndreptare.
Primul pas: să fim cinstiți cu noi înșine.
Acest lucru ne va face să ne ferim de circul prost, de popii răi, de strategiile proaste etc. Sau, dacă am căzut în cursa vreuneia dintre aceste alunecări, să avem pocăință. De unde începe ridicarea, întoarcerea la Dumnezeu.
Lupta pentru a fi cinstiți cu noi înșine e destul de grea – căci suntem obișnuiți să ne mințim neîncetat.
Dar este eliberatoare: cunoașteți adevărul și Adevărul vă va face liberi.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Câteva rânduri si cifre despre escrocheria schimbarilor climatice. O crima împotriva planetei

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Câteva rânduri și cifre despre escrocheria schimbărilor climatice. O crimă împotriva planetei

Schimbările climatice sunt o condiție a existenței pe Pământ.
Schimbări climatice au loc de-a lungul generațiilor, secolelor, mileniilor.
În Dacia lui Ovidiu Naso iernile erau reci de îngheța vinul în vase. Cu aproape un secol mai târziu iernile în care se putea trece Dunărea pe pod de gheață erau excepții. Și putem da mii de exemple.

Dar, se va spune, acum schimbările climatice sunt generate de om.
Da, dar nu neapărat așa cum ne spune mass-media, așa cum ne spun politicienii și corporațiile rânjitoare din spatele lor.

Să ținem minte câteva elemente fundamentale:
– agricultura cu tractoare, ogoare etc. poluează de sute de ori mai rău decât pășunatul;
– produsele alimentare animaliere poluează de sute de ori mai puțin decât cele vegetale;
– deși s-a mințit și încă se mai minte că industria petrolului și gazelor naturale este responsabilă de „aproape un sfert din producția gazelor de seră din SUA”, în realitate cifra este de 0.6%
– producția de C02 începe să fie prea mică pentru nevoile copacilor de pe planetă, amenințând cu un dezastru ecologic teribil; de pildă, Australia are o producție anuală de 499 milioane tone (metrice) de C02, în timp ce necesarul pentru pădurile australiene este de peste 600 milioane tone de C02 anual! Altfel spus, Australia produce prea puțin C02 pentru necesarul pădurilor sale (aici am inclus și pădurile de mangrove).

Cei care câștigă uriaș de mulți bani de pe urma „ecologizării societății” au uitat, se pare, că fără C02 plantele mor.
Că între producția de C02 și lumea verde a copacilor, florilor, ferigilor, ierburilor etc. există o legătură strânsă.
Că uriașele turme de mamuți, rinoceri, elefanți, bivoli, zimbri, bouri etc. din trecut, înlăturate de istorie, produceau gaze de seră în cantități foarte mari. Gaze de seră care asigurau echilibrul biologic al planetei.
Activitatea umană a compensat până acum dispariția acestor turme.
Dar doctrina zis ecologică ”emisii zero” este în realitate o crimă împotriva planetei: fără aceste emisii viața o să dispară.

Cei care promovează asemenea falsuri („aproape un sfert” în loc de ”0.6%”; „emisiile zero salvează planeta” etc.) împing lumea spre distrugere.
Ca să câștige niște bani și o putere… care nu le vor mai folosi la nimic.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Moda care ucide. Azi, mijlocul gol

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Duhovnicii știu. În ultimii ani femeile care vor să aibă primul copil se lovesc de un zid; nevăzut, dar foarte puternic. De asemenea, numărul femeilor cu probleme de rinichi și/sau ovare crește mereu. Femei tinere au probleme pe care cândva le aveau doar bunicile.

Sigur, se poate da vina pe toxine precum îndulcitorii și zahărul, pe feluritele e-uri din mâncare. Doar că nu de aici provin „răcelile” și infecțiile ce lovesc tot mai mult sistemul reproducător al femeilor. Sau rinichii acestora.

Sursa principală a acestor probleme este o modă care ucide: mijlocul gol.
Sub cele mai diferite pretexte producătorii promovează (chiar și pentru bărbați!) tricouri, bluze, cămăși etc. tot mai scurte.
Că e la modă; că sunt mai ușoare (că și obosește cineva de la greutatea bluzei!); că sunt „te fac mai atrăgătoare/atrăgător” (ca să te plângi după aceea că ești tratat(ă) ca „o bucată de carne”, deși asta oferi!) etc. Adevărul?
Adevărul este că se face economie de material. Care, la milioane de produse, înseamnă un câștig suplimentar de milioane pe seama proștilor, scuze, credulilor și credulelor care cred propaganda.

Ca urmare, până și fete de grădiniță sunt lăsate de părinții inconștienți cu mijlocul gol. Sau cu buricul gol, cum le place unora (cam bolânzi de sexualizare) să spună.
Deși se știe foarte bine, din bătrâni, că așa ceva nu se face, pentru că „se îmbolnăvesc rinichii”. De fapt, nu doar rinichii, ci și alte organe din zonă, de la vezică sau ovare la prostată.
„Mijlocul gol” este o problemă și în țările tropicale (unde nu se practică decât selectiv, exact pentru a nu se ajunge la îmbolnăviri); cu atât mai mult în țările temperate sau reci.
Dar în România moda este urmărită cu supușenie de nenumărați sclavi ai mass-mediei. Și este indusă, ori chiar impusă, din copilărie.

Și timpul zboară, copilăria și adolescența trec.
Apoi… urmează zeci de ani de boli, tratamente, dureri. De la infecții urinare, infecții ale rinichilor, infecții ale părților sensibilizate „pentru modă”.
Iar pentru cei care vor să aibă copii, dezastru.

Desigur, unii vor pretinde că „nu este crimă, este doar mutilare” și că, „până la urmă, e alegerea oamenilor”.
Că „e alegerea oamenilor”, este adevărat. Doar că atunci când s-a răspândit fumatul, doar Biserica a prevenit că dependența ucide, ori că nu e bine să tragi fum în plămâni de voia ta; și a fost luată în râs, dacă nu mai rău. După secole, când s-a dovedit că a avut mereu dreptate, nu s-a înțeles lecția. Și cine nu învață din istorie, o repetă în tot ce are mai rău, la un nivel și mai adânc.
Și în această privință „alegerea oamenilor” este mai mult o iluzie. Cine spune oamenilor adevărul?

Cine le spune mamelor și taților că sexualizarea fetițelor prin hainele „la modă” le otrăvește viața și sufletul?
Cine le spune părinților că moda „mijlocului gol” le îmbolnăvește, grav, copiii? Că le poate mutila pe viață fetițele? Că le poate interzice, pentru totdeauna, să conceapă copii? Sau le face să aibă probleme cumplite de concepere, de maternitate, de naștere? Ceea ce afectează și pe băieții de astăzi, care mâine vor constata că frumoasa soție a fost îmbolnăvită pentru totdeauna de moda „mijlocului gol”; și nu mai pot avea copii natural, iar deseori nici cu cele mai moderne (și la modă!) mijloace.

Or, fără aceste cunoștințe, „alegerea” nu este o alegere reală, căci oamenii nu cunosc adevăratele consecințe ale alegerii.
În limbaj juridic un contract sau o alegere făcută în asemenea condiții se numește dol. Actele încheiate în asemenea condiții sunt lovite de nulitate. Iar cel care a inițiat înșelăciunea care duce la dol este pasibil de pedeapsă (care diferă în funcție de gravitatea pierderilor suferite de partea vătămată).
Deci, „e alegerea oamenilor”, doar că este o alegere viciată: părinții nu știu cât rău fac copiilor lor prin modă în general, prin moda „mijlocului gol” în particular.

Și este și crimă.
Pentru că sunt ucise prin această modă generațiile viitoare. Este ucisă prin această modă o parte mare din omenire.
Care, fără lăcomia drăcească a unor producători (și a mass-mediei asociate) s-ar fi născut.
Asta ignorând crima de a provoca uriașe suferințe fizice și psihice pentru milioane de oameni.

Feriți-vă de „modele” prin care se face economie la ceea ce este bun, sănătos, firesc.
De la „blugii rupți” până la „mijlocul gol”, sunt o mulțime de asemenea înșelătorii.
Pe care oamenii obișnuiți le plătesc. Și cu bani aruncați pe zdrențe.
Și cu propria sănătate distrusă.
Treziți-vă! Și păziți-vă!
Pe voi și pe cei dragi.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Mai bine singur pe drumul cel bun, decât cu milioane de însingurați pe drumul răului.

Din Româna Veche. Căderi de ape

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Adânc pe adânc cheamă
în glasul căderii apelor Tale!

Șipot (2) sau urlător sau vâjâitoare
Foto: Alexandra Aldea

a) de început

Zicea bine Mihai Eminescu: „Limba română este floarea sufletului românesc.”
Prin urmare, cunoscând vechea limbă românească ne apropiem de sufletul românesc cel mai adevărat.

Astăzi ne oprim la ceea ce Străbunii numeau

burău, cădere (de apă), căzătoare, căzător, cheie, chișător, chișătoare/chișetoare, duruitoare, huruitoare, izbuc, pișătoare, povârnitoare, prag, praguri, prăvălitor, ruptură, sărită, săritor, săritoare, săritură, șipot, urlătoare, urlător, vâjâitoare, vâjoi, vârtea(jă) etc.
Toate acestea sunt cunoscute astăzi drept cascadă, după un franțuzism intrat în limbă la sfârșitul secolului al XIX-lea. Impus prin școală, administrație etc., a înlocuit bogăția limbii române cu o formă frumoasă, dar cu fond sărac.

O definiție sintetică pentru cascadă este

”Cădere de apă, provocată de o rupere de nivel/pantă de-a lungul cursului (unei ape curgătoare)”

Dicționarele dau definiții nesigure și incomplete. Multe spun că ar fi o „cădere naturală de apă”. Dar deși o asemenea delimitare impune un alt nume pentru „căderile artificiale de apă”, acesta nu există. Lumea le zice tot cascade. La fel, unele spun că ar fi (cascada) o cădere de apă „pe cursul unui rău”, ceea ce ar da alt nume căderilor izvoarelor, pâraielor sau fluviilor. Desigur, nici acestea nu există.
Toate aceste șovăieli ale dicționarelor țin de sărăcia adusă de creolizarea limbii.
În vreme ce termenii populari sunt veniți din trăire, impunerea șovină a unor cuvinte străine de către administrația anti-românească și slugile ei nu are acoperire concretă. Aceasta din urmă se câștigă treptat, în timp, sau – și mai bine – nu se capătă niciodată (termenul impus devenind „arhaism” și ieșind din uz).
Fără a mai lungi cuvântul despre aceste răutăți, să revenim puțin la izvoare și să vedem înțelesurile vechi. Înfățișăm cuvintele în ordine alfabetică, deși merită reținut că ele au și o anume așezare geografică vrednică de cercetare. Amintim polisemia populară, adică faptul că local forma poate să acopere alt înțeles decât cel din alte locuri (sau decât cel general). De pildă, duruitoarea și tunătoarea pot avea local înțelesuri identice. Subliniem faptul că nu epuizăm aici înțelesurile cuvintelor citate, ci doar le consemnăm pe acelea legate de subiectul nostru. În sfârșit, mai amintim că aceeași cădere de apă își schimbă înfățișarea (deci și categoria) atât prin schimbarea debitului cât și prin eroziune, alunecări de teren, oprirea aluviunilor etc.

b) căderile de apă în Româna Veche

burău = Cădere de apă de-a lungul unui pârâu sau râu mai mic, de înălțime medie sau mare, însoțită de o însemnată bură de stropi.

cădere (de apă) = Nume popular pentru toate formele amintite aici (și altele, al cărui nume nu mai îl știm, ori fără nume propriu).

căzătoare = (1) Loc al văii unei ape (pârâu, râu, iezer etc.) unde există o ruptură („căzătură”) a albiei, care face apa să cadă. (2) În trecut o denumire generală pentru cascadă sau cădere (de apă) (v.).

căzător = (1) Loc (îngust) al văii unei ape (pârâu, râu, iezer etc.) unde există o ruptură îngustă a albiei, făcând să apară o cădere de apă (v.) subțire (relativ). (2) Cădere de apă subțire (și relativ constantă), sub forma unui șuvoi. Asemănător cu un chișător (v.), însă cu debit mai mare și cu forme (secțiuni) diferite.

cheie = (1) Cădere de apă aflată între doi pereți de piatră. (2) Forma de relief apărută prin săparea de către apă a doi pereți de stâncă/piatră (aproape drepți). (3) Prin extindere, forme de relief asemănătoare, indiferent de origine.

chișător = (1) Cădere de apă sub forma unui șuvoi (relativ circular), de înălțime medie sau mică. (2) Izvor, de obicei cu debit variabil, care cel puțin uneori, când are debitul mai mare, ia forma descrisă la pct. (1).

chișătoare (și în forma chișetoare) = Cădere de apă care are o buză sau margine (de cădere) mică, și o vâltoare (un loc de cădere) larg, cu debit și forme schimbătoare (dar asemănătoare unui proces fiziologic al omului sau vitelor din care se inspiră și numele).

duruitoare = (1) Cădere de apă mare și puternic sunătoare, de obicei pe râuri, sau și pe pâraie puternice, cu șuvoi mare. Tunătoare (v.) mai mică. (2) Povârnitoare (v.) cu praguri (v.) care produce un sunet cu suprapuneri de ritm (care duruie).

huruitoare = Duruitoare (v.) de înălțime mijlocie, cu sunet constant puternic, dar nu la fel de tare ca al duruitoarei sau tunătoarei.

izbuc = (1) Izvor ce iese din stâncă de-a dreptul în cădere, cu sau fără izbucniri, alcătuind o cădere de apă (mică). Izvuc. (2) Izvor ce țâșnește din când în când din stâncă sau pământ (în forma de la punctul dinainte).

pișătoare = Forma vulgară pentru chișătoare (v.) ori, la masculin, pentru chișător (v.).

povârnitoare = Cădere de apă cu buza sau marginea (de cădere) largă și rotunjită (blândă), adeseori și cu scurgere (albia de cădere) blândă (nu la 90º, ci într-un unghi obtuz cu vâltoarea – locul de cădere).

prag (I) = (1) Loc în care o apă curgătoare întâlnește o îngustă și transversală înălțare a albiei principale (mai mică decât albia secundară); are loc învolburarea apelor și, la marginea de jos (aval) a pragului, o cădere (v.). (2) Cădere de apă de înălțime mică și de lățime aproape egală cu cea a cursului de apă pe care se află.

praguri (II) = (1) Șir de două sau mai multe praguri (I) (1) sau (2) (v.). (2) Cădere de apă printre și peste stânci și bolovani mari; deși media înclinației albiei la praguri (II) (2) este relativ blândă stâncile și bolovanii o fac să fie vijelioasă și înspumată. Săritoare (2) (v.).

prăvălitor = Șuvoi de apă ce cade de la înălțime mijlocie, aflat între povârnitoare (v.) și duruitoare (v.) ca putere, zgomot etc.

ruptură = (1) Căzătoare (v.). (2) Cădere de apă nouă, apărută printr-o alunecare sau rupere a albiei. (3) Prag (I) (2) (v.) de înălțime mai mare și de cam aceeași lățime cu apa pe care se află; de obicei cu debit mare.

sărită = (1) Cădere de apă în care fie șuvoiul se desprinde de buza (marginea) de cădere, fie sub aceasta este o scobitură ce dă același simțământ de săritură privitorului; buza este relativ largă (față de vâltoare sau lărgimea la cădere). (2) Șir de două sau mai multe sărite (1) (v.).

săritor = Sărită (v.) cu șuvoi relativ îngust, care se lărgește puțin spre vâltoare (locul de cădere). Căzător (v.) care se desprinde de buza (marginea) stângii, sau care are o scobitură sub buză (margine) ce dă sentimentul de săritură.

săritoare = (1) Cădere de apă de înălțime mică sau mijlocie la care vâltoarea (locul de cădere) are mulți bolovani (multe stânci) astfel încât apa sare de pe ele în multe părți. Burău (v.) cu stropi mari. (2) Praguri (II) (2) (v.) unde apa sare (văzut) peste unii bolovani, peste unele stânci etc.

săritură = (1) Sărită (v.) în toate înțelesurile. (2) Loc în care apa este prinsă (sfărâmată) între stânci sau bolovani peste care se poate sări (de pe un mal pe celălalt); loc de trecere (foarte) primejdios peste o apă curgătoare.

șipot = (1) Izbuc (v.) în toate înțelesurile. (2) Cădere de apă cu sunet de-a lungul unui izvor sau pârâu (mic). (3) Șuvoi de apă desprins din firul principal, ce alcătuiește o cădere de apă (de sine ori ca ramură a alteia). (4) Șuvoiul cel mai puternic dintr-un prag (I) (II) (v.) – ori chiar din cursul obișnuit al unei ape.

tunătoare = Cădere de apă mare, cu sunet foarte puternic, de obicei mai zgomotoasă decât duruitoarea (v.). Urlătoare (v.).

urlătoare = Cădere de apă cu sunet (foarte) puternic. Duruitoare (v.), tunătoare (v.).

urlător = Cădere de apă în formă de șuvoi (relativ circular sau îngust) ce scoate un sunet puternic. A se vedea urlătoare, căzător etc.

vâjâitoare = (1) Cădere de apă nu foarte largă, dar cu sunet, pe o apă cu albie secundară îngustă; de obicei este însoțită de curenți de aer ce curg (relativ constant) cu apa, amestecul celor două sunete (al apei și al vântului) dând un vâjâit specific. (2) Șuvoi de apă ce curge (cade) pe o stâncă înaltă, scoțând un vuiet sau vâjâit specific.

vâjoi = Cădere (v.) în care apa are o înălțime și lățime neregulate, relativ egale, cu șuvoaie care se despart și se întretaie – adeseori formând la vâltoare (locul de cădere) unul sau mai multe vârtejuri.

vârtea sau vârteajă = (1) Loc la praguri (I) (II) (v.) unde apa se învolburează, cade, mișcă etc. „în vârtej”. (2) Cădere de apă la marginea unui vârtej sau a unei vârteje (1). (3) (rar) Cădere de apă în care apa pleacă de pe buză (margine) într-o mișcare circulară (de vârtej).

c) încheiere

Toate aceste cuvinte (27 în lista de față) sunt mărturie pentru o bogăție a limbii române vechi ce vine, evident, din legătura strânsă cu firea (natura) a Românului de altădată. Avem peste 30 de sensuri, prin care se definesc felurite forme ale fenomenelor geografice înghesuite cu de-a sila în neologismul cascadă. Forme care țin atât de teren, cât și de vreme (căci căderile de apă se schimbă cu venirea sau lipsa ploilor, topirea zăpezilor și/sau ghețurilor etc.). Știind numele dat (într-o vreme, pentru un timp) unei asemenea căderi de apă, Românul știa la ce se poate aștepta de la ea. Asta însemna că știe mult și despre ceea ce era în jurul ei (de la felul văii sau albiei până la vietățile din apropiere). Era o cunoaștere a cărei adâncime omul de zi abia de o bănuiește.

Uitarea vechilor cuvinte românești este și mărturia înstrăinării noastre de propria ființă națională; de natura pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o în grijă; de datoriile sfinte pe care le avem față de Cer și Pământ.

Regăsirea și renașterea noastră poate începe de la cuvinte ca cele de față; de la înțelegerea bogăției, uitată, a limbii române adevărate. Și se zidește prin lucrare: prin cunoașterea și îngrijirea naturii, a bisericilor și caselor, a munților și văilor, a gardurilor și grădinilor, a pădurilor și câmpurilor, a tot ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit spre curățire și sfințire.
Ca sufletul nostru.

O duruitoare cu câteva sărite (1) și șipote (3). În partea de jos, dreapta, o povârnitoare (mică).
Film: Alexandra Aldea

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea