Despre strămoşeştii napi, atât de uitaţi de Românii de astăzi, am mai vorbit în „Napii, rădăcinile din care mâncau Străbunii„. În această seară mai dăruiesc, celor doritori, câteva reţete vechi cu napi. Voi fi sincer şi voi recunoaşte că nu le-am încercat, pentru că, din păcate, găsesc foarte greu napi… Dar, cum se zice, le-am primit, le dau mai departe. Şi aştept să-mi spuneţi dacă şi cum pot fi îmbunătăţite!
Amintesc şi aici faptul că sunt doar un amator în ale bucătăriei (deci nu trageţi în pianist, face şi el ce poate!, cum se spunea în Vestul Sălbatic oarecând). Dau mai multe variante de pregătire în cadrul aceleiaşi reţete, iar cantităţile sunt orientative. Eu mă conduc mai mult după aromă şi gust decât după cantităţi fixe, socotind eu că uneori piperul e mai iute decât altădată, că oţetul care nu este industrial e unori mai acru, alteori mai puţin acru şi tot aşa. Deci, le potrivesc după cum simt eu că se armonizează. Totul este să iasă bine, ceea ce îmi doresc din tot sufletul pentru toţi cei care gătesc! 🙂

1. Salată de napi cu slănină

Se taie în cubuleţe o bucată de slănină de cam 100 grame şi la fel o bucată de telemea de vacă (sau bivoliţă şi vacă) de aceeaşi greutate. Dacă slănina este mai sărată, se va desăra puţin telemeaua.
Se curăţă unul sau doi napi (undeva la 300 de grame sau puţin mai mult, după gust), cu un „cojitor” de morcovi. Se taie tot cubuleţe, se adaugă şi câteva ramuri de frunze de nap tocate ca pătrunjelul.
Se spală şi toacă o salată mică.
Se amestecă bine totul.
Se pune alături un vas cu sos de muştar şi oţet, astfel încât fiecare să îşi toarne după gust.

În afară de sare, poate fi adăugat şi puţin piper (preferabil alb, după părerea mea), pentru cei care vor o mâncare mai condimentată, dar acesta se adaugă la început în amestecul de slănină şi brânză. Dacă se adaug de la început şi ceapă verde (este deja alt gust!), aceasta se va adăuga doar la slănină, amestecul cu brânza şi vegetalele fiind făcut după aceea, cu puţin înainte de servire.
Salata poate fi însoţită de ceapă verde, întreagă sau tăiată rondele.

În sfârşit, există şi varianta în care se foloseşte boia de ardei… la fel ca la ceapa verde pentru boia de ardei iute, sau peste un amestec de slănină şi brânză pentru boia de ardei dulce.

Gustul puternic de slănină şi bânză telemea (unii pun şi/sau bucăţi de brânză Brie, o alegere inspirată, cred eu) vine într-un contrast clar cu gustul dulce al napului, sosul de muştar şi oţet completând o compoziţie veselă, energizantă, perfectă pentru oameni care iubesc munca… sau care au de gând să se veselească (o horă este un însoţitor perfect pentru această mâncare!). 

2. Salată de napi şi ţelină cu carne

Se fierb 250 de grame de carne (zeama, desigur, poate fi foarte folositoare…), cu puţină sare, cimbru, o frunză de dafin şi puţin piper verde sau negru boabe.
(Se poate folosi carne de pui, de curcan, chiar şi de viţel sau porc dacă este fragedă şi fără grăsime.)
Deosebi, se curăţă o ţelină medie şi se dă pe răzătoare. La fel se face şi cu doi sau trei napi. Se toarnă peste rădăcinile rase două linguri de oţet de miere (nu oţet balsamic, strică toată aroma napilor şi ţelinei) şi între una şi trei linguri de untdelemn (dacă e de floarea soarelui, ceva mai mult, dacă este de măsline, mai puţin); de asemenea, se adaugă sare şi puţin piper (amestec) ori busuioc. Se amestecă bine, apoi lasă la rece.
Când s-a fiert carnea, se scurge şi se lasă la răcit sub un capac (sau sub o strachină pusă pe dos…). După gust, poate fi tăiată felii, fâşii sau cuburi, dar important este să nu fie prea măruntă.
Se amestecă apoi cu rădăcinile rase.
Există varianta în care carnea se taie fiind caldă, astfel încât să fie în contrast cu răceala rădăcinoaselor.
Alta presupune păstrarea la rece timp de o oră sau două, astfel încât sucurile să pătrundă reciproc, dând o anume armonie superioară.
Maioneza ori sosul de maioneză însoţesc „obligatoriu” – aşa se zice! – acestă salată.
Câteva felii de lămâie, sare şi piper sau busuioc în amestec stau bine alături, ajutând la delicate ajustări gustative.

Salata are un contrast mediu, dar destul de surprinzător, între aroma cărnii şi gustul şi aroma rădăcinilor rase. Gustul cărnii se potriveşte însă foarte bine cu cel al vegetalelor, iar sosul – dres după gust cu puţină lămâie – întregeşte muzica liniştită a acestei salate.

3. Pastă de peşte cu napi

O mâncare ce pare pentru copii, dar care poate fi o bucurie pentru oricine, de fapt. (Şi, ca să fim sinceri, toţi suntem copii, doar ne prefacem că am uitat!)
În primul rând avem nevoie de carne de peşte fără oase.
O soluţie simplă, dar nu prea sănătoasă, este peştele din conservă. Preferabil este fileul sau curăţarea, cu răbdare, de oase, a unui peşte obişnuit, cu „preparare personală”. Cea mai bună fiind fierberea la aburi, cu câteva felii de usturoi şi foarte puţin piper negru, poate şi câteva frunze de salvie. Pentru cine vrea aceeași aromă, dar ceva mai puțin usturoiat, în loc de piper poate pune busuioc.
Se fierb doi napi, se adaugă două gălbenuşuri de ou (fiert tare!) şi, desigur, peştele, apoi se fac pastă în maşina de tocat sau blender. Puţin oţet şi puţină sare se pot adăuga după gust (nu mult, pentru că se poate completa oricând!).
Pasta se pune apoi într-o tavă unsă cu unt topit sau untdelemn, fiind îndesată cu o lingură astfel încât să nu aibă aer prins în ea. Se acoperă cu o hârtie cerată (sau cu folie de plastic alimentară – nu folosiţi aluminiu la gătit!) şi se lasă la rece… cam 12 ore.

Pasta de peşte cu napi este acum gata pentru a fi folosită.
a) Se poate răsturna cu grijă pentru a fi decorată cu maioneză, frunze verzi, felii de sfeclă roşie etc., fiind servită ca atare.
b) Se poate tăia în dreptunghiuri sau alte forme şi folosi pe pâine – prăjită sau nu -, pentru gustări pentru copii… de toate vârstele; desigur, pe pâine se poate pune unt, iar deasupra pastei o felie subţire de brânză ori caşcaval. (Un prieten îmi spune că ar merge şi o felie de şuncă peste care să vină una, subţire, de castravete murat…)
c) Se poate folosi în cubuleţe la întregirea unei salate de roşii, de salată şi roşii, de salată simplă etc.

––––––––––-

După cum se poate vedea, ultimele două sunt reţete vechi, pentru care trebuie ceva răbdare. În România Străveche „fast food” erau fructele proaspăt culese, poamele deja uscate de mama, smântâna ”şterpelită” din ulcelele puse la rece pentru smântânit şi altele asemenea. De gătit, totdeauna se gătea aşa cum se cuvine, temeinic. Nici măcar nu se gândea cineva că „trebuie răbdare”, pentru că… aşa se gătea!

Se poate vedea că reţetele sunt gândite astfel încât bucătarul sau bucătăreasa au multă libertate în alegerea condimentelor… Mi se pare firesc.

Dacă le-aţi făcut şi v-au plăcut, să-mi spuneţi şi mie să mă bucur că v-am dat o idee bună! Dacă nu au ieşit bine, extratereştrii sunt de vină, să-mi spuneţi să-i pedepsim! 😀

Mihai-Andrei Aldea