Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (V). Propunere pentru Epistola a II-a a Sfântului Apostol Ioan

Câteva cuvinte de început

După cum am amintit în eseul dinainte, limba greacă veche este principala limbă pentru cele mai vechi manuscrise ale Bibliei. De aceea, vom folosi și noi manuscrisele în greaca veche drept punct de plecare pentru înțelegerea traducerii celei mai bune în limba română¹.
Subliniem aici faptul că ceea ce propunem este după cât putem înțelege noi, cu puțina noastră pricepere duhovnicească și lumească. De aceea propunem, lăsând ca cei mai pricepuți decât noi să aleagă ceea ce este bun – dacă este ceva bun – din puținul pe care noi îl punem înainte.

Ca o primă notă, o să ne oprim puțin asupra cuvintelor
scrisoare și epistolă.
De ce nu sunt numite, oare, scrisori acele scrisori ale Apostolilor din Noul Testament?

Nu am putut primi pentru asta, multă vreme, nicio explicație logică de la cei care sunt pasionați de traducerea Bibliei. De fapt, nici măcar nu se interesaseră vreodată de subiect. Totuși, până la urmă cineva mi-a dat o explicație pe care o parafrazez în următoarele rânduri.

Mergând pe sensurile originare, epistola ar fi o scrisoare cu caracter general, un fel de trimitere de știri urbi et orbi; în timp ce scrisoarea ar fi o trimitere de știri cu țintă precisă, cu anume adresanți sau un anume adresant. Deoarece aceste scrisori apostolice au fost primite de Biserică drept universal folositoare se folosește pentru ele termenul de epistole.

Altcineva spunea că s-ar cuveni folosirea termenului de epistole pentru scrisorile sobornicești ale Apostolilor, și de scrisoare pentru cele cu destinatari cunoscuți (Filipeni, Efeseni, Tit, Timotei etc.). Asta cu atât mai mult cu cât expresia „epistole sobornicești” este pleonastică, de vreme ce epistola este „sobornicească” prin definiție!
Mi se pare dreaptă această părere, după care avem scrisorile Apostolilor către Tit, Timotei, Filipeni etc. și epistolele Apostolilor care, implicit, sunt sobornicești sau universale.
Dar, desigur, aceasta este o precizie cu mică greutate în context. Totuși, voi folosi forma Epistola nr. a Sfântului Apostol numele, fără pleonastica precizare „sobornicească”. Iar scrierile cu adresant ale Sfinților Apostoli, Scrisoarea către numele a Sfântului Apostol Pavel (fiind singurul ce are asemenea cărți nou-testamentare).

O greșeală de la începutul Epistolei a II-a a Sfântului Apostol Ioan

Plecăm de la începutul scrierii biblice numită A doua epistolă (sobornicească) a Sfântului Apostol Ioan; mai precis, de la primele trei versete (despre împărțirea pe capitole și versete, poate altădată).

Traducerea obișnuită în limba română² este următoarea:

Preotul, către aleasa Doamnă și către fiii ei, pe care ei îi iubesc întru adevăr și nu numai eu, ci și toți care au cunoscut adevărul, pentru adevărul care rămâne în noi și va fi cu noi în veac:
Har, milă, pace fie cu voi, de la Dumnezeu-Tatăl și de la Iisus Hristos, Fiul Tatălui, în adevăr și în dragoste. (III Ioan 1.1-3)

De când am început să citesc într-adevăr Biblia (în 1992), am văzut că traducerile felurite (Cornilescu, alte traduceri protestante, felurite versiuni ortodoxe) au forme identice sau aproape identice ale acestui început de epistolă. Scrisoarea este, ca și celelalte două ale Evanghelistului Ioan, plină de dragoste și adevăr. De aceea, atunci când am obținut Noul Testament în greaca veche, a fost unul dintre primele texte pe care le-am citit.

Iată originalul grecesc:

Ὁ πρεσβύτερος ἐκλεκτῇ κυρίᾳ καὶ τοῖς τέκνοις αὐτῆς, οὓς ἐγὼ ἀγαπῶ ἐν ἀληθείᾳ, καὶ οὐκ ἐγὼ μόνος ἀλλὰ καὶ πάντες οἱ ἐγνωκότες τὴν ἀλήθειαν, διὰ τὴν ἀλήθειαν τὴν μένουσαν ἐν ἡμῖν, καὶ μεθ’ ἡμῶν ἔσται εἰς τὸν αἰῶνα: 
ἔσται μεθ’ ἡμῶν χάρις, ἔλεος, εἰρήνη παρὰ θεοῦ πατρός, καὶ παρὰ Ἰησοῦ Χριστοῦ τοῦ υἱοῦ τοῦ πατρός, ἐν ἀληθείᾳ καὶ ἀγάπῃ.  (III Ioan 1.1-3)

Transliterarea mea¹:

Ho presbiuteros eclectei kiuria kai tois tecnois aiutes, hus ego agapo en aleteia, kai uc ego monos ala kai pantes hoi egnoketes ten aleteian, dia ten aleteian ten menusan en hemin, kai met hemon estai eis ton aiona:
Estai met hemon haris eleos eirene para Teu Patros, kai para Iesu Kristu tu Hiuiu ton Patros, en aleteia kai agape. (III Ioan 1.1-3)

Textul grecesc m-a uimit, pentru că, în ciuda foarte slabelor mele cunoștințe de greacă veche, mi-a dezvăluit multe înțelesuri deosebite (unele profund deosebite!) de varianta obișnuită.

Ca să înțelegeți uimirea mea, o să dau o pildă; una între mai multe.
Și, chiar dacă nu cunoașteți greaca veche, sau o cunoașteți mai puțin, veți înțelege dacă plecăm de la un text mai scurt și ușor de înțeles: începutul Rugăciunii Domnești – Tatăl nostru.
Această rugăciune se numește Domnească, deoarece ne-a fost dată chiar de Împăratul sau Domnitorul nostru Iisus Christos.
În Noul Testament, ea apare pentru prima oară în Evanghelia după Matei.
Și așa cum a fost împărțită prin secolul al XII-lea în capitole și versete, găsim începutul Rugăciunii Domnești la Capitolul 6, versetul 9 din Evanghelia după Matei (notat de noi Matei 6.9²).

Deci voi așa să vă rugați: Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău (Matei 6.9)

Sau, după originalul grecesc,

Οὕτως οὖν προσεύχεσθε ὑμεῖς: Πάτερ ἡμῶν ὁ ἐν τοῖς οὐρανοῖς, ἁγιασθήτω τὸ ὄνομά σου (Matei 6.9)

Transliterarea mea:

Hutos un proseiuheste hiumeis: Pater hemon ho en tois uranois, agiasteto to onoma su (Matei 6.9)

Este de observat aici că Tatăl nostru se scrie în greaca veche Πάτερἡμῶν, transliterat Pater hemon.

În paralel, avem în al treilea verset din Epistola a II-a a Sfântului Apostol Ioan forma

„Har, milă, pace fie cu voi”

care în originalul grecesc este

„ἔσται μεθ’ ἡμῶν χάρις, ἔλεος, εἰρήνη”

transliterat fiind

„Estai met hemon haris eleos eirene”

Ceea ce, tradus ad-litteram, înseamnă

„Fie cu noi har, milă, pace”

Am amintit textul din Tatăl nostru, deoarece acel „hemon” din „Pater hemon” (Πάτερ ἡμῶν), totdeauna tradus cu „nostru” și în Rugăciunea domnească, și în alte părți, devine aici, dintr-o dată, „voi”.

Am discutat cu Înaltul Bartolomeu Anania această ciudată (=greșită) traducere, care, spre tristețea mea, am găsit-o și în versiunea sa de traducere a Bibliei. și mi-a recunoscut ceea ce presupusesem și eu, că este o preluare fără cernere a traducerilor mai vechi – sau o preluare fără cernere după Vulgata.
Iar aici merită să facem o mică paranteză.

Cam între anii 347 și 420 a trăit Sfântul Ieronim, unul dintre străbunii noștri cei mai cunoscuți – dar pe care cei mai mulți Români l-au uitat ca străbun.
Este unul dintre străbunii noștri deoarece atunci când s-a născut latina macedo-carpatică, folosită din Grecia și Slovenia de astăzi până cel puțin în Crimeea, era deja închegată în formele devenite esența limbii române. De asemenea, exista închegată o bogată spiritualitate locală – esențială pentru Cultura Română Veche. Spiritualitate exprimată și prin așa-numitele școli străromâne, dar și prin personalități precum Sfântul Ieronim, Sfântul Niceta de Remesiana, Sfântul Ioan Casian, Sfântul Dionisie cel Mic (Smerit) și mulți alții. În această privință recomandăm Istoria literaturii dacoromane de Mihail Diaconescu, celelalte scrieri pe subiect ale acestuia, precum și materialele despre primele veacuri române ale unor Artur Silvestri, I. G. Coman, Dumitru Stăniloae etc.
Ei bine, dacă Ioan Casian este întemeietorul adevărat al monahismului în Vestul Europei – prin mânăstiri întemeiate lângă Roma și Marsilia –, iar Dionisie cel Mic este întemeietorul epocilor folosite și astăzi – determinând la Roma, din vechile arhive, anul Nașterii Domnului –, Sfântul Ieronim este primul care traduce în întregime Biblia în limba latină.
Și pentru că a folosit pentru această traducere mai ales latina „populară” (latina macedo-carpatică în care crescuse), traducerea aceasta s-a numit Vulgata.
Din păcate, ca operă a unui singur om, ba și făcută în mare grabă – și cu un efort supra-omenesc –, Vulgata are strecurate multe greșeli.
Printre care și aceasta amintită; în care în locul formei originale autorul pare să fi folosit o formulă liturgică în uz în patria sa (Dalmația, Prefectura Dacia).
De pildă, și în zilele noastre, de multe ori, în loc de „Capetele noastre Domnului să le plecăm!” în foarte multe locuri clericii spun la slujbă „Capetele voastre Domnului să le plecați!”.

O asemenea înlocuire pare să fi fost preluată de Sfântul Ieronim și în acest loc din Vulgata.
și, din nefericire, a fost preluată mai departe în multe traduceri ale Bibliei.

a să nu lungesc peste măsură discuția în acest eseu, voi trece de-a dreptul la propunerea pe care o facem pentru textul biblic amintit. Doritorii vor vedea în note scurta lămurire a versiunii – pe cât ne-a stat în putere. Îndemn la o citire (repetată) a scrisorii apostolice fără note, spre a-i simți duhul; doar apoi este de folos și urmărirea notelor.
Desigur, se prea poate ca cei care sunt cunoscători de greacă veche, dar și ai marilor discuții de înțelesuri lexicale și gramaticale, de traduceri și versiuni în felurite limbi, să aibă altă părere în vreun punct sau altul. Ne bucurăm și îndemnăm și noi, asemenea celor dinaintea noastră, cu aceeași subtilă aducere aminte: cine știe mai bine, mai bine să facă (fiind subînțeles de înțelepciunea veche românească și „dacă știi că nu știi mai bine, stăpânește-te ca să nu faci mai rău”).

A Doua Epistolă a Sfântului Apostol Ioan
propunerea Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

(Iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Trebuie să ne păzim de amăgitori.)³

1 Părintele⁴, Alesei Doamne⁵ și copiilor⁶ ei, pe care eu îi iubesc întru adevăr și nu doar eu, ci și toți cunoscătorii⁷ adevărului,
2 Pentru Adevărul care rămâne în noi și va fi cu noi în veac⁸:
3 Fie⁹ cu noi¹⁰ har, milă, pace, de la Dumnezeu-Tatăl și de la Iisus Christos, Fiul Tatălui, în adevăr și dragoste¹¹!
4 Fericitu-ma nespus¹², că am aflat pe unii din copiii tăi umblând întru adevăr¹³, precum primit-am poruncă¹⁴ de la Tatăl.
5 și acum rogu-te¹⁵, Doamnă, nu ca și cum ți-aș scrie poruncă nouă, ci pe aceea pe care noi o ținem¹⁶ de la început, ca să ne iubim unii pe alții¹⁷.
6 și aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui: aceasta este porunca, precum auzit-ați¹⁸ dintru început, ca să umblați întru iubire.
7 Pentru că mulți amăgitori au ieșit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Christos a venit în trup¹⁹; acesta este amăgitorul și antihristul.
8 Priveghiați-vă²⁰ pe voi înșivă, ca să nu pierdeți ceea ce ați lucrat, ci să primiți plată deplină²¹!
9 Oricine se abate²² și nu rămâne în învățătura lui Christos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învățătura Lui, acela are și pe Tatăl și pe Fiul²³.
10 Dacă cineva vine la voi și nu păstrează²⁴ învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă [obște]²⁵ și să nu-i ziceți: Te fericim²⁶!
11 Căci cel ce-i zice: Te fericim! se face părtaș la lucrările lui cele rele²⁷.
12 Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie²⁸ și cu negreală²⁹, ci nădăjduiesc să vin la voi și să vorbesc gură către gură, astfel ca bucuria noastră să fie deplină³⁰.
13 Te îmbrățișează³¹ copiii surorii tale celei alese³²!

*

Paralelă între traducerea clasică în limba română și propunerea noastră pentru Epistola a II-a a Sfântului Apostol Ioan

A Doua Epistolă a Sfântului Apostol Ioan (propunerea Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea)

A doua epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan (traducerea clasică)

(Iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Trebuie să ne păzim de amăgitori.) 1 Părintele, Alesei Doamne și copiilor ei, pe care eu îi iubesc întru adevăr și nu doar eu, ci și toți cunoscătorii adevărului, 2 Pentru adevărul care rămâne în noi și va fi cu noi în veac: 3 Fie cu noi har, milă, pace, de la Dumnezeu-Tatăl și de la Iisus Christos, Fiul Tatălui, în adevăr și dragoste! 4 Fericitu-ma nespus, că am aflat pe unii din copiii tăi umblând întru adevăr, precum primit-am poruncă de la Tatăl. 5 și acum rogu-te, Doamnă, nu ca și cum ți-aș scrie poruncă nouă, ci pe aceea pe care noi o păstrăm de la început, ca să ne iubim unii pe alții. 6 și aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui: aceasta este porunca, precum auzit-ați dintru început, ca să umblați întru iubire. 7 Pentru că mulți amăgitori au ieșit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Christos a venit în trup; acesta este amăgitorul și antihristul. 8 Priveghiați-vă pe voi înșivă, ca să nu pierdeți ceea ce ați lucrat, ci să primiți plată deplină! 9 Oricine se abate și nu rămâne în învățătura lui Christos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învățătura Lui, acela are și pe Tatăl și pe Fiul. 10 Dacă cineva vine la voi și nu păstrează învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă [obște] și să nu-i ziceți: Te fericim! 11 Căci cel ce-i zice: Te fericim! se face părtaș la lucrările lui cele rele. 12 Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie și cu negreală, ci nădăjduiesc să vin la voi și să vorbesc gură către gură, astfel ca bucuria noastră să fie deplină. 13 Te îmbrățișează copiii surorii tale celei alese!

Iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Trebuie să fugim de amăgitori. 1 Preotul, către aleasa Doamnă și către fiii ei, pe care ei îi iubesc întru adevăr și nu numai eu, ci și toți care au cunoscut adevărul, 2 Pentru adevărul care rămâne în noi și va fi cu noi în veac: 3 Har, milă, pace fie cu voi, de la Dumnezeu-Tatăl și de la Iisus Hristos, Fiul Tatălui, în adevăr și în dragoste. 4 M-am bucurat foarte, că am aflat pe unii din fiii tăi umblând întru adevăr, precum am primit poruncă de la Tatăl. 5 și acum te rog, Doamnă, nu ca și cum ți-aș scrie poruncă nouă, ci pe aceea pe care noi o avem de la început, ca să ne iubim unii pe alții. 6 și aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui; aceasta este porunca, precum ați auzit dintru început, ca să umblați întru iubire. 7 Pentru că mulți amăgitori au ieșit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul și antihristul. 8 Păziți-vă pe voi înșivă, ca să nu pierdeți ceea ce ați lucrat, ci să primiți plată deplină. 9 Oricine se abate și nu rămâne în învățătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învățătura Lui, acela are și pe Tatăl și pe Fiul. 10 Dacă cineva vine la voi și nu aduce învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă și să nu-i ziceți: Bun venit! 11 Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaș la faptele lui cele rele. 12 Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie și cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi și să vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină. 13 Te îmbrățișează fiii surorii tale celei alese.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Am folosit în versiunea noastră semnul exclamării („!”) acolo unde am socotit că acesta este impus de text, conform normelor noastre (românești) de folosire a semnelor de punctuație.

---

1 Vom folosi pentru textul grecesc în primul rând New Greek Testament, 4^th Revised Edition (Greek Edition), United Bible Society, London, 1993; secundar The Holy Bible in the Original Hebrew and Greek, Myer Levi Letteris și Westcott and Hord, Ed. Elwood G. Tewksbury, Boston-Hartford, 1888 (în format pdf pe archive.org). Dar și situri precum http://greekbible.com

2 Pentru traducerea în limba română folosim Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2019. Acolo unde se va întâmpla să folosim alte versiuni vom preciza.

3 Acest subtitlu nu face parte din cuvântul revelat al Scripturii. Este o scurtă prezentare a textului, adăugată târziu. Biserica folosește asemenea subtitluri doar pentru orientarea credincioșilor și memorare, niciodată în textele liturgice, canonice etc. De aceea sunt puse în paranteze.

4 Termenul vechi-grecesc folosit aici (presbiuteros) are și înțelesul de vârstnic, bătrân, dar și pe cel de preot, cleric. Deoarece aici Apostolul Ioan vorbește cu Biserica (Doamna) și toți credincioșii, înțelesul este de cleric, purtător al Preoției. Dar este și un joc de cuvinte. Pe de-o parte, deoarece Sfântul Apostol Ioan era deja bătrân când a scris această epistolă (având peste 60 de ani, poate chiar peste 80). Pe de altă parte, pentru că vorbește ca îndrumător al adresanților, copiii Bisericii. În limba română cuvântul cu aceleași înțelesuri ca presb(i)uteros este părintele. În limba română părinte se folosește la singular fie în documente oficiale, fie atunci când tatăl este în vârstă, fie când este vorba despre un cleric (diacon, preot sau episcop, ori chiar, ca aici, apostol). Atitudinea părintească a Apostolului Ioan, arătată în această epistolă, face şi mai firească traducerea.

5 Este limpede – și din vechime înțeles – că termenul Aleasa Doamnă folosit aici se referă la o Biserică locală. Salutarea de sfârșit (Te îmbrățișează copiii surorii tale celei alese) arată limpede că Apostolul Ioan vorbește de la o biserică spre alta. Cuvântul este de mare însemnătate, căci arată ființarea bisericilor locale încă din vremurile apostolice, faptul că ele sunt văzute ca de sine stătătoare – căci o Doamnă este o Stăpână (pe sine și pe casa sa). Pe de altă parte, respingem traducerea „către aleasa Doamnă/doamnă”, pentru că Apostolul Ioan nu folosește o asemenea expresie formală ci, dimpotrivă, una apropiată, caldă, ca și în restul epistolei. De pildă nu avem aici „προσ” (pentru) ori „τῷ” (lui…, către…), ca să spunem că s-a spus „către”. Socotim că doar traducerea de față exprimă și căldura Părintelui Apostol către Biserica locală căreia îi scrie, cât și cinstea acesteia.

6 Termenul vechi-grecesc folosit aici (teknois) poate să aibă înțelesul de copii sau, contextual, de fii. Încercarea limpede a Sfântului Apostol Ioan de a-i cuprinde pe toți credincioșii face ca excluderea femeilor printr-o traducere rigidă (fiii) să fie (foarte) nepotrivită. Mai mult, fiii pot avea orice vârstă. Însă și aici, ca și în celelalte scrieri ale sale, Apostolul Ioan face apel la ierarhia dragostei. Dacă el este părintele, se înțelege că ei sunt copiii. De altfel și Sfântul Apostol Pavel privește pe cei pe care i-a adus la lumină ca fiind copiii săi (Galateni 4.19). Ca urmare, cuvântul potrivit aici este copiii. La fel și mai jos. Este de observat că sunt mai multe traduceri în limba engleză ce folosesc, foarte drept, termenul de children – de obicei cel mai potrivit pentru „teknois”.

7 Din punctul nostru de vedere termenul grecesc folosit aici „ἐγνωκότες” poate fi tradus cel mai bine prin „cunoscătorii”. Forma care, poate, ar fi și mai corectă, „știutorii” sau „cei care știu”, este greu de înțeles astăzi. Atât forma grecească, dar și această traducere, presupun și o cunoaștere anterioară a adevărului, dar și o rămânere în adevăr. Ni se pare că au cunoscut este mai puțin sugestiv pentru permanența stării decât cunoscătorii. Totodată, este o variantă mai personală, și prin aceasta ni se pare mai apropiată de duhul epistolei.

8 Aici Sfântul Apostol Ioan arată faptul că noi, Creștinii, rămânem în veac, după cum a spus Domnul atâata vreme cât suntem în adevăr și adevărul în noi. De aceea am folosit majuscula pentru Adevăr, căci Fiul este Adevărul pe care Îl mâncăm la Împărtășanie, Cel care rămâne în noi și noi în El câtă vreme stăm în adevărul Luii. Care, după cum arată repetat Apostolul Ioan, este iubirea adevărată.

9 Textul vechi-elin spune „Ἔσται  μεθ’ ἡμῶν ” („estai met hemon” sau „esti met imon” ca pronunție). Ad-litteram înseamnă „Fie cu noi”. Am preferat o traducere care păstrează forma originală. Inclusiv pentru faptul că estai (fie) ca început al frazei arată autoritatea apostolică de a lega și dezlega (Matei 18.18). Avem aici o exprimare ce arată subtil că urarea Apostolului Ioan este mai mult decât o formulă – fie ea politicoasă ori caldă –, este o binecuvântare cu putere (Matei 7.28-29).

10 Termenul vechi-grecesc folosit aici (hemon) este exact același cu cel folosit în Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru). Și înseamnă „noi”, „al nostru”. Multe traduceri, în multe limbi, păstrează greșeala făcută aici în Vulgata (Biblia tradusă în latină de străbunul nostru Ieronim). Termenul este îmbrățișător, cuprinzând pe Părinte (Apostolul Ioan) și copiii Alesei Doamne într-un singur har, o singură milă, o singură pace a lui Dumnezeu, prin Iisus Christos Domnul.

11 În originalul grec se folosește forma „ἐν ἀληθείᾳ καὶ ἀγάπῃ”, pe care am tradus-o ca atare. Aceasta deoarece a fost preferată de autor, deși putea foarte bine să scrie „ἐν ἀληθείᾳ καὶ ἐν ἀγάπῃ” („în adevăr și în dragoste”). Ca urmare, credem că Duhul Sfânt a subliniat prin această formă unitatea organică dintre adevăr și dragoste. Căci așa cum Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este adevărul, deci adevărul există doar în iubire, și iubirea există doar în adevăr; iar acest principiu ni se pare exprimat prin forma originală grecească și, respectiv, această traducere în română. A se vedea și nota 10.

12 Și aici, ca în toată epistola, cuvântul autorului este o deplină unire între statura de Părinte al Creștinilor și smerenie. Deși în limba română pentru expresia Ἐχάρηνλίαν (Eharen lian) se impune gramatical o anume formă pronominală, în greaca veche lipsește (nu este, de pildă, un ἐγὼἐχάρηνλίαν). Am ales pentru cuvântul ἐχάρην traducerea fericire (respectiv, fericitu-ma), și deoarece ca salutare se traduce așa în limba română. Spunem „i-a fericit pe ei” sau „i-a felicitat pe ei”, nu „i-a bucurat pe ei”. Amintim aici că și a felicita înseamnă a ferici. Dar am ales termenul fericire și din altă pricină! Este o deosebire mare între bucurie și fericire, chiar dacă adesea sunt folosite ca sinonime: fericirea este bucurie deplină. Accentuarea făcută prin nespus arată că este vorba despre o asemenea bucuriedeplină, adică fericire. Iar faptul că are această fericire nespusă pentru că sunt pe calea mântuirii copii Bisericii (locale) este o mărturie a iubirii covârșitoare a Apostolului Ioan pentru ei. Ceea ce aduce în română plinătatea duhului epistolei în original. Asupra altor înțelesuri ale expresiei vom reveni mai jos. Am ales pentru traducerea lui λίαν varianta nespus în loc de foarte, care este traducerea veche. Aceasta pentru că nespus ni se pare că aici are un înțeles mai puternic și exprimând exact duhul epistolei. A-l traduce prin nemărginit (altă variantă posibilă) mi s-a părut nepotrivit, deoarece la Dumnezeu există rânduială în toate, adică există margine (a se vedea nota anterioară și cea posterioară acesteia); pe când nemărginit putea să dea ideea de lipsă de măsură în bucurie/fericire, ceea ce este necreștinesc. Prin urmare, termenul ar fi fost impropriu și străin atmosferei scrierii de față.

13 Umblând pe calea care duce la Viață (Matei 7.13-14), adică trăind în Iisus Christos, Cel care este Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14.6). Nemărginirea desăvârșirii care este Dumnezeu și în Dumnezeu face ca urcușul să fie și el nesfârșit. Astfel omul care Îl iubește tinde să fie tot mai aproape de el, trecând prin noi începuturi către noi începuturi. Și această umblare se face prin adevărul iubirii, căci nu există dragoste fără adevăr, nici adevăr fără dragoste (fapt pe a care Apostolul l-a sugerat mai devreme, prin acea egalitate subtilă pusă între adevăr și dragoste în versetul anterior – vezi și nota de mai sus). De aceea ni se spune îngustă este calea care duce la viață, pentru că abaterea de la adevăr duce la pieire. Astfel încât iubirea este să umblăm după poruncile Lui (II Ioan 1.6), după cum Însuși ne-A zis: De mă iubiți, păziți poruncile mele (Ioan 14.15), și Dacă păziți poruncile mele, veți rămâne întru iubirea Mea (Ioan 15.10).

14 Această traducere pune, ca și originalul grecesc, pe un loc secundar primitorii (noi care am primit) față de Cel care a dat (porunca). Este o smerenie firească și implicită.

15 Forma rogu-te redă mult mai bine tonul cald, apropiat și părintesc al scrierii apostolice decât „te rog” (ce poate să fie, contextual, și formal, rece sau chiar ostil).

16 Termenul grecesc este εἴχομεν (eicomen sau icomen), ce are înțelesuri precum a ține, a păstra, a avea în proprietate, a fi strâns legat de, a deține etc. Înșelesul este legat aici, după cum Apostolul a arătat deja, și după cum se vede mai departe în epistolă, de faptul că porunca este dată de Dumnezeu oamenilor Lui. Iar aceștia se recunosc prin faptul că o țin sau păstrează, așa cum au primit-o. Ceea ce, de fapt, este însăși definiția Ortodoxiei de care ținem. Ca urmare, ni s-a părut că o avem redă mai puțin înțelesul duhovnicesc originar. Am șovăit între o ținem (care în limba română veche este cel mai potrivit) și o păstrăm (care este mai ușor de înțeles drept în româna de azi). Însă m-am hotărât pentru a ține căci redă mai bine realitatea lucrării vii și permanente de trăire a Legilor lui Dumnezeu exprimată de cuvântul creștin, biblic, εἴχομεν. Amintesc aici de faptul că înțelesurile cuvintelor creștine sunt de multe ori diferite de înțelesurile acelorași cuvinte în alt mediu. Aici eicomen reprezintă o unire activă, o unire realizată printr-o lucrare continuă, care în mediul creștin este aceea de a trăi întru Dumnezeu.

17 Termenul grecesc ἀλλήλους poate fi tradus, contextual, și „unii pe alții”, și mutual sau reciproc, și între noi. El cuprinde o relație de legătură și reciprocitate între părți. În limba română unii pe alții are însă, adeseori, un caracter vag, nedeterminat. Aici Apostolul Ioan vorbește despre iubirea dintre Creștini, deci există o delimitare clară a grupului de referință. Din acest punct de vedere o traducere mai bună este să ne iubim între noi. Dar din pricina înclinațiilor păcătoase din ultimele decenii există primejdia unei răstălmăciri a acestei forme, chiar dacă literar mult mai corectă. Cititorul trebuie să înțeleagă faptul că aici este vorba despre agape (iubire duhovnicească, spirituală) și respectiv despre iubirea duhovnicească între Creștini, între copiii Bisericii – privită și ca Biserică locală, și ca Biserica Universală.

18 Ca și la nota 12, avem o exprimare în care primitorii (aici, auditorii) sunt puși pe plan secundar, pentru că esențial este Cel care dă (aici, care grăiește, adică Duhul Sfânt, Cel care a grăit prin Apostoli). Ni se pare că formele acestea – ca primit-am sau auzit-ați – redau mai bine acest duh.

19 Aceşti amăgitori erau dochetiștii, o grupare gnostică din Orientul Apropiat ce nega realitatea trupului uman al Mântuitorului. Negarea avea fie forma nălucirii (pretenția că oamenii au văzut un trup deși nu exista unul), fie a aparenței (după care trupul ar fi fost unul (semi)eteric, dar oamenilor li se părea material). Lipsa asumării firii omenești – asumare imposibilă fără trup – făcea și imposibilă mântuirea oamenilor. Ca urmare, treptat dochetiștii au născocit un sistem complicat (cu un dumnezeu retras, un demiurg și numeroși arhoni), în care „mântuirea” este pierderea trupului („desprinderea de carne”). De la început și până la sfârșit dochetiștii au stat împotriva Adevărului, denigrând moștenirea apostolică și pe Dumnezeu. (Atunci când te străduiești să născocești un dumnezeu imaginar este evident că te-ai lepădat de Cel adevărat și îi stai împotrivă). Cuvântul biblic folosit (și) aici este sarx (sarki), un cuvânt ce înseamnă și carne și trup material („din carne și oase”, cum s-ar spune în română). Este un cuvânt ce arată foarte limpede că trupul lui Iisus Christos era trup omenesc în cel mai deplin înțeles. Sunt osândite astfel, proorocește, toate religiile care se pretind creștine însă neagă, într-un fel sau altul, deplina omenitate a lui Dumnezeu-Omul.

20 Cuvântul grecesc folosit este βλέπετε (blepete). Blepo (βλέπο) înseamnă a vedea (cu ochii tăi), a avea vedere, a zări, a vedea (un adevăr, o idee; a înțelege), a veghea, a supraveghea, a păzi cu privirea, a măsura din priviri etc. Cuvântul folosit de obicei în traducerile românești (păziți-vă) nu redă această „deschidere a ochilor”, această nevoie de a ne vedea pe noi înșine ca să ne păzim de rău, această nevoie de a fi treji. Toate acestea fiind exprimate prin legea păzirii prin/de vedere în textul original. Ca urmare, credem că privegheați-vă este cea mai bună traducere cu putință în română, deoarece redă toate cele trei înțelesuri originare: pază, privire, trezvie. Se poate folosi și vegheați-vă, însă în limba română a priveghea presupune o implicare personală și o dimensiune spirituală ce lipsesc din forma a veghea.

21 Acest cuvânt este același pe care îl găsim la Sfântul Apostol Petru (I Petru 1.7) și la Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 3.10-15): din tot ceea ce facem va rămâne doar ceea ce este făcut cu adevărat pentru Dumnezeu. Viața Creștinului este o luptă pentru unirea cu Dumnezeu și deplina lipire de el. Luptă în care și obișnuințele rele, dar și nepriceperea, clipele de slăbiciune etc. ne sunt piedici și chiar ispite, căci prin ele facem răul, chiar fără să ne dăm seama, pierzând răsplata ce am primi-o de la Dumnezeu pentru faptele bune.

22 Abaterea este ieșirea de pe Cale, Calea fiind Însuși Fiul lui Dumnezeu. El este și ținta, și drumul către țintă – căci fără El nu putem să ajungem la El. Drumul către Dumnezeu este inaccesibil slăbiciunii și neștiinței noastre. Dar ca Dumnezeu să ne ridice la El este imposibil atâta vreme cât suntem răi: suntem incompatibili cu El și acțiunea ar sta împotriva libertății noastre de a alege răul. De aceea Fiul lui Dumnezeu s-A făcut om, ca să ne arate cum omul se poate îndumnezei. El este Cuvântul lui Dumnezeu, iar cuvântul pe care ni l-A lăsat este Adevărul (Ioan 17.17). Acest cuvânt pe care ni l-A lăsat, numit de Apostol aici și poruncă, este calea către Viața Veșnică. De aceea ni se spune că îngustă este calea care duce la viaţă. Această îngustime poate să pară ciudată, însă de fapt ea reprezintă deosebirea dintre Adevăr (unic!) și minciuni (nesfârșit de multe). Cine alege să creadă minciunile s-a despărțit de adevăr (este un fapt evident, dar pe care mulți îl ocolesc și îl ascund cu furie). Iar despărțirea de adevăr este despărțire de Dumnezeu.

23 Cuvânt care arată deoființimea Tatălui și Fiului, adică faptul că împărtășesc aceeași ființă. Este o mărturisire a Dumnezeirii Fiului prin mărturisirea unimii cu Tatăl.

24 S-a tradus în română „nu aduce învățătura aceasta” deși în original se folosește termenul φέρει (ferei), adică a duce ceva (deci nu „a aduce”), a păstra ceva, a duce (ceva) mai departe, a continua o lucrare etc. Ca urmare sensul aduce este exact opus față de înțelesul biblic pentru φέρει (ferei), care înseamnă care păstrează sau duce mai departe (ține cu stăruință). Cuvântul φέρει (ferei) arată tocmai faptul că există o singură Învățătură a lui Dumnezeu și nu poate fi alta. Păstrezi această învățătură sau Îl pierzi pe Iisus, Cel care a dat-o, Îl pierzi pe Dumnezeu.

25 Cuvântul vechi-grecesc are și înțelesul de casă, dar și pe acelea de familie, de adăpost (pentru oameni), de avere (familială). Deoarece Apostolii au cercetat pe păgâni și în casele acestora, sau i-au primit în casele în care se aflau ca să îi învețe, această poruncă poate să pară stranie (și în contradicție cu porunca misionarismului creștin, a milosteniei și ospitalității). Dar dacă ne uităm și la celelalte înțelesuri, vedem că aici acasă înseamnă obștea creștină sau parohie, ori, respectiv, locașul de cult. Termenul eis oikian folosit aici, tradus de obicei prin în casă, începuse, în limbajul deja prigoniților Creștini, să însemne cei din biserică. Pentru că Liturghia se făcea în anumite case, ale celor mai îmbunătățiți Creștini. Tot așa apare și expresia casă împărătească, adică basilica, pentru acele case în care Împăratul venea la fiecare slujbă – de unde și termenul de biserică). Apostolul nu cere Creștinilor să lase în stradă un om din pricină că este eretic! Apostolul le poruncește să nu îl primească în biserică (locaș și comunitate), să nu îl trateze ca și cum ar fi creștin, să nu îi dea salutarea frățească a Creștinilor. Pentru că altfel ar însemna să se accepte erezia ca și cum ar fi egală cu adevărul – cei care îi primesc în obște se fac părtași la răspândirea rătăcirii, cum se arată mai departe în scrisoarea Sfântului Apostol Ioan. M-am gândit mult la forma „să nu-l primiți în obște”, care este mult mai corectă, dar nu m-am putut hotărî dacă este, totuși, cea potrivită, căci pierde alte înțelesuri față de termenul original.

26 Cuvântul original este același despre care vorbim și în nota 9, acela de fericire sau felicitare; în forma de aici, Te fericim (felicităm)! Acest salut creștin avea înțelesul de Fericit ești pentru că ești în Adevăr/cu Dumnezeu sau Te fericim că ești în Adevăr/cu Dumnezeu. Traducerea „Bun venit” ni se pare foarte departe de înțelesul biblic – fiind nevoie de forțări de tâlcuire pentru a o aduce la sensul inițial al textului. A ferici pe cineva – care apare și în Biblie, și în Cultura Veche Românească – este mult mai mult decât a-l întâmpina frumos ori cu bucurie: înseamnă o cinstire înaltă a stării lui, a principiilor după care se călăuzește. Sau, a unei stări ori gândiri particulare, atunci când există precizare. De pildă, fraza „Te fericesc pentru copiii tăi mulți și frumoși!” (perfect creștină dacă este adevărată). În această frază este imposibil de înlocuit te fericesc prin bun venit. Asemenea ni se pare foarte puțin potrivită înlocuirea lui „Te fericim!” prin impersonalul și departele de subiect „Bun venit!”. Care este tot o formă de salutare, e adevărat, dar foarte depărtată ca sens. Revenim la faptul că a ferici pe cineva înseamnă, în trăirea creștină, a recunoaște că este pe drumul către Rai. Sfântul Apostol Ioan îi previne pe Creștini să NU îi mintă pe cei rătăciți că sunt pe o cale bună! De ce? Spune îndată de ce, în următorul verset din epistolă.

27 Cuvântul ἔργοις (ergois) este pluralul lui ἔργον, ergon, adică meșteșug, îndeletnicire, lucrare (sistematică). Este mai mult decât fapta sau faptele, care pot să fie izolate, excepționale. Apostolul previne aici că un om ce nu păstrează Învățătura lui Christos, ci ține o răstălmăcire (erezie), împotrivindu-se astfel Apostolilor și Bisericii, lucrează răul. Deci nu doar „face (unele) greșeli/fapte rele”. Iar această lucrare a răului este în directă opoziție cu Biserica și cu rostul vieții creștine. Ca urmare părtășia (complicitatea) la aceste lucrări ale răului înseamnă pierderea lui Iisus Christos și a Tatălui (a se vedea și versetul 9 al acestei epistole pentru comparație). Părtășie care este legată și de mărturisirea sau nu a adevărului. Doar că atunci când cineva minte că sunt fericiți cei aflați în rătăcire, deja nu este doar lipsa mărturisirii adevărului, este împrăștierea minciunii, care este izvorul multor răutăți (Matei 24.11 și 24; Marcu 13.22; Ioan 8.31-59; I Timotei 4.1-2; I Ioan 2.4 etc.)..

28 Cuvântul original aici este χάρτου, sau chartu, care se poate traduce corect și prin hârtie, și prin papirus; căci papirusul era hârtia făcută de Egipteni din planta papirus (Cyperus papyrus). Din greaca veche a intrat în limba română în timpul formării acesteia, de aceea forma veche românească este cârtie. H-ul înlocuind pe C, precum s-a întâmplat și la Christos, prin influență slavă (mai puțin sau mai mult forțată). Termenul s-a folosit mai apoi în limba român și pentru alte feluri de hârtie..

29 În original, μέλανος (melanos), adică negreală, adică cerneală neagră făcută din funingine. Cuvântul cerneală, impus în ultimul secol, este în fapt identic semantic: din cerno, care înseamnă în rusă și slavonă negru, s-a făcut cerneală, așa cum din negru s-a făcut negreală; real și cerneală înseamnă în rusă/slavonă tot negreală. Impunerea slavonismelor sub ocupație sovietică a generalizat termenul slavic cerneală, înlăturându-l pe cel latinesc negreală (așa cum forma greco-latină Cristos ori Christos a fost înlocuită prin slavonismul Hristos). Desigur, este absurdă respingerea unui cuvânt doar pentru că este de origine slavonă; dar este sănătos și logic să fie înlăturate slavonismele impuse politic și mai ales deznaționalizator. În cazul de față, cerneală a căpătat un înțeles general, putând avea orice culoare. În vreme ce negreală redă înțelesul textual și simbolic al originalului din epistolă, același cu cel al expresiei populare românești: „e scris negru pe alb”. Mai mult, negreală dă natural și o anume aromă poetică, un parfum a vechimii textului, odată cu păstrarea înțelesurilor originare; iar acest fapt ni se pare de asemenea prețios.

30 Această frază arată în primul rând dimensiunle superioare ale comunicării orale față de cea în scris. Dacă ultima e superioară prin durabilitate și vârtute, prima este superioară prin complexitate, adaptabilitate, apropiere și bogăție. Comunicarea orală cuprinde o legătură față către față, sau gură către gură (cum se scrie aici), foarte personală. Astfel apare o contextualizare, inclusiv prin limbajul mimico-gestual, alături de auzirea tonului vocii, a ridicărilor și scăderilor intensităților sonore ș.a.m.d. Ceea ce dă valențe unice comunicării orale în raport cu cea scrisă. În al doilea rând, se vede în această frază însemnătatea Sfintei Predanii (Tradiții) în paralel cu Sfânta Scriptură: Apostolii și toți Creștinii primului veac le-au văzut cel puțin egale, dacă nu s-a întâmplat să fie un anume accent pe Predanie. Căci primirea Învățăturii lui Dumnezeu prin ascultarea vie a martorilor era mai deplină decât aceea prin scris (de unde și începutul foarte personal, de mărturie cunoscută direct prin Predanie, a Evangheliei după Luca). Această comunicare directă este, sau ar trebui să fie, ținta fiecărui Creștin. Acultarea de Biserică – ceea ce înseamnă însușirea prin trăire a Învățăturii de Credință – deschide urechile sufletului către Dumnezeu. Sfinții din Pateric vorbitorii cu îngerii, cu Moise ori alți sfinți din Ceruri sunt o regulă, nu o excepție. Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului!, ne arată Mântuitorul (Matei 28.20). Cel care a vorbit cu Saul, ridicându-l Apostolul Pavel, este Cel care a vorbit cu Mose în Sinai și cu Antonie cel Mare în Egipt, cu Teodora de la Sihla în Moldova sau cu Ilarion Felea în Crișana și Transilvania etc. Dar uitându-ne la aceștia vedem că prima lege pentru a-L auzi pe Dumnezeu este smerenia. De aceea mulți preferă să mintă că le vorbește Dumnezeu, pentru că sunt dependenți de mândrie. Așa cum sunt acei amăgitori amintiți în epistolă, cei care se abat de la Învățătura lui Christos etc..

31 Cuvântul vechi-grecesc folosit aici, Ἀσπάζεταί (Aspazetai) are înțelesul de a saluta prin îmbrățișare, sărutare frățească etc. Ca urmare traducerea Te îmbrățișează este foarte potrivită.

32 Bineînțeles, prin copiii surorii tale celei alese Sfântul Apostol Ioan îi desemnează pe Creștinii din Biserica (locală) în care trăia. Termenul sora ta cea aleasă consfințește ideea de Doamnă pentru fiecare Biserică locală. Există aici o viziune fractalică (înainte de apariția acestui termen!), în care Biserica este Mireasa lui Dumnezeu, Aleasa, deci este Doamnă, iar fiecare Biserică locală este Biserică deplină, deci este Aleasă, este Doamnă, fiecare Biserică locală fiind, firesc, sora celorlalte Doamne. Avem aici o implicită și explicită restaurare a Evei, ca Doamnă și Maică a Oamenilor, nu doar prin Maica Domnului, ci și prin Biserica ce este Mireasa lui Dumnezeu, îndeplinind și împlinind rostul Evei de naștere a oamenilor către și pentru viața veșnică, pentru urcarea în asemănarea cu Dumnezeu.

33 Bineînțeles, prin copiii surorii tale celei alese Sfântul Apostol Ioan îi desemnează pe Creștinii din Biserica (locală) în care trăia. Termenul sora ta cea aleasă consfințește ideea de Doamnă pentru fiecare Biserică locală. Există aici o viziune fractalică (înainte de apariția acestui termen!), în care Biserica este Mireasa lui Dumnezeu, Aleasa, deci este Doamnă, iar fiecare Biserică locală este Biserică deplină, deci este Aleasă, este Doamnă, fiecare Biserică locală fiind, firesc, sora celorlalte Doamne. Avem aici o implicită și explicită restaurare a Evei, ca Doamnă și Maică a Oamenilor, nu doar prin Maica Domnului, ci și prin Biserica ce este Mireasa lui Dumnezeu, îndeplinind și împlinind rostul Evei de naștere a oamenilor către și pentru viața veșnică, pentru urcarea în asemănarea cu Dumnezeu.