Categorie: Teologie – Theology

Despre gândirea teologică românească veche.
About old Romanian theological thinking.

Între Ţară şi Stat (I)

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Aceasta este Ţara mea…

Ce este o ţară?
DEX-ul are, încă, o definiţie, din păcate, comunistoidă:
„I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat; p. ext. stat.”
Această „definiţie” este, în fapt, cu totul străină atât adevăratei culturi româneşti, cât şi istoriei şi limbii române. Este o ideologizată preluare a unui concept străin, impus prin instrumente lingvistice – şi nu numai – spre a înlocui ţara aşa cum o au, o ştiu şi o trăiesc Românii de mii de ani încoace.

Totuşi o scurtă întâlnire cu adevărul este de ajuns pentru a arăta şubrezenia unei astfel de „definiri”.
Au fost, şi sunt, Ţara Maramureşului, Ţara Tigheciului, Ţara Zarandului, Ţara Loviştei, Ţara Luanei şi nenumărate alte ţări româneşti. Care nu intră în stearpa definiţie dată de DEX.
Dar, va spune cineva, se potrivesc sinonimelor (ha!) date tocmai la punctul 3. din definiţiile DEX-ului, adică la „Regiune, ținut, teritoriu”. Fals! În Ţara Maramureşului, de pildă – însă şi în multe alte asemenea ţări româneşti – intră mai multe ţinuturi, unele foarte deosebite între ele, de la obcine la câmplunguri, de la munţi la câmpii. La fel, de pildă, Ţara Făgăraşului, care are şi Alpii Carpatici, dar şi dealuri, podişuri, văi de mai multe feluri, toate acestea construind ţinuturi cu o personalitate clară, distinctă. Deci, nici vorbă să fie o sinonimie adevărată între ţară şi „Regiune, ținut, teritoriu”, aşa cum se pretinde în instrumentul lingvistic amintit. 

Către sfârşitul definiţiilor din DEX pentru cuvântul ţară încep să apară şi bucăţile de înţeles din care, de fapt, se poate reconstrui Ţara aşa cum este ea simţită şi trăită de Români dintotdeauna.
Zice DEX-ul:
„4. Locul în care s-a născut sau trăiește cineva; patrie. 5. (În opoziție cu oraș) Mediu rural, sat. ◊ Loc. adj. De(sau de la) țară = de la sat; rural.
II. 1. Locuitorii unei țări (I 1); popor; națiune; p. ext. oameni, lume. ◊ Expr. A afla târgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict cu toată lumea. 2. (Înv.) Populație de la sate; țărănime.”

Pentru că, da, Ţara este patrie, şi baştină, şi moşie, este şi oamenii patriei, adică băştinaşii, cei ce sunt moştenitorii vechilor oameni ai patriei şi ai pământului ce a fost şi este moşia neamului.
Despărţirea între oamenii pământului şi pământul oamenilor pe care o adaugă DEX-ul definiţiei comuniste iniţiale este TOTAL STRĂINĂ Românilor, sufletului românesc, trăirii româneşti.
Până şi păruta separare între oraş şi ţărănime sau „mediul rural” are o bază străveche, profundă, complexă: Senatus Populusque Romanum , străvechea denumire a Terra Romanorum, a Ţării Romanilor. Pentru că Senatul Şi Poporul Roman erau Ţara Romanilor împreună, şi nu separat. La începuturi oraşul fiind unul singur, iar mai apoi oraşul fiind miezul ţării, locul în care se împlinea unitatea ţării în toate cele care cereau o unitate centralizată, o conducere centralizată. Conducătorii şi Poporul alcătuiau împreună Neamul, iar alături de pământul străbun erau Ţara.

Dat fiind că DEX-ul trebuie să fie un dicţionar explicativ al limbii române – şi nu al unor limbi şi ideologii străine – definiţia ar fi trebuit să fie, prin urmare, cea românească. Iar la Români ţara ca stat vine mult în urma înţelesului primordial.
Ţara este fiinţa pe care o alcătuiesc pământul şi oamenii pământului uniţi în gândire, cuvânt şi faptă, atât între ei cât şi cu cei dinaintea lor şi cu tot ceea ce are pământul străbun.

Da, ştim că această definiţie poate să pară neobişnuită sau ciudată celor de astăzi, înstrăinaţi de vechile trăiri omeneşti, aşezaţi într-o uscăciune în care spiritualitatea există mai mult ca teorie literară sau cinematografică. Pentru această uscăciune este nu doar neaşteptat, ci chiar îngrijorător să spui, ori să gândeşti, că ţara este o fiinţă… Deşi, dacă ne gândim bine la această noţiune românească veche, dacă pătrundem structura complexă care uneşte oameni, pământ, ape, iarbă, trestie, pădure, nori, cer şi toate câte mai cuprinde o ţară, ne dăm seama că a exclude sau marginaliza viul este aberant. O ţară moartă – căci asta este o ţară care nu este vie! – e, până la urmă, o ţară care nu există. Se poate închipui, desigur, pentru o scurtă vreme, o ţară cu totul pustiită, astfel încât să fie, pentru o scurtă vreme, o ţară moartă. Dar apoi va fi recucerită de viaţă! Şi va avea din nou ierburi, sau alte vegetale, insecte şi păsări sau alte vietăţi, oameni… Şi astfel chiar şi acea ţară pustiită sau moartă va redeveni fiinţa pe care o alcătuiesc pământul şi oamenii pământului uniţi în gândire, cuvânt şi faptă, atât între ei cât şi cu cei dinaintea lor şi cu tot ceea ce are pământul străbun.

Desigur, au intrat în limba română modernă şi contemporană noi înţelesuri, străine, ale cuvântului ţară. Înţelesuri venite din mai mult sau mai puţin potrivite traduceri ale unor cuvinte din altă limbă; împropriate, oricât de greşite ar fi fost, prin obişnuitele mecanisme de stat…
Însă chiar înţelegând şi primind nevoia unor asemenea adăugiri (îmbogăţiri?), a păstra şi a duce mai departe ceea ce este românesc e cea dintâi grijă a oricărui Român. Şi cu atât mai mult atunci când este vorba despre lucruri ce ţin de miezul Românimii, de ceea ce ne face să fim ceea ce suntem.
Iar ţara, în înţelesul ei adevărat, este o parte foarte mare din ceea ce suntem!
Tocmai pentru că
Ţara este fiinţa pe care o alcătuiesc pământul şi oamenii pământului uniţi în gândire, cuvânt şi faptă, atât între ei cât şi cu cei dinaintea lor şi cu tot ceea ce are pământul străbun.

O ţară poate (poate!) să fie şi stat, dar nu este nevoie să fie. Ba chiar se poate întâmpla ca o ţară să fie împărţită între mai multe state… (Pentru Românii Timocani Ţara Timocului este una, chiar dacă este împărţită între Serbia şi Bulgaria.)
Mai mult, felul de a fi al statului se poate schimba în vremuirea vremilor, deşi ţara este aceeaşi.
Dar despre ceea ce este statul şi legăturile – bune sau rele – dintre acesta şi ţară, în numărul viitor…

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Matematică, Dumnezeu, om

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Am iubit mereu matematica.
Ce-i drept, de multe ori nu m-am înţeles nici cu manualele, nici cu programa şcolară. S-a întâmplat chiar să nu mă pot înţelege cu unii profesori de matematică, deşi am întâlnit foarte mulţi cu o gândire deschisă, cu o profunzime şi o capacitate de înţelegere pe care nu le pot numi decât minunate.
Dar am iubit mereu matematica. Şi am găsit-o în tot ceea ce există, de la minunile fractalice ale existenţei până la cele ale crugurilor aceleiaşi existenţe.
Matematica se regăseşte în toate fundamentele lumii.

În mişcarea aştrilor sau în creşterea ierbii, în lumini, umbre şi unde, în tot ceea ce există.
Matematica este mărturia unei armonii fără de care nimic nu poate exista, a unei rânduieli fundamentale.
Erorile ce apar în calculele umane ţin totdeauna de ignorarea – voită sau nu – a unor factori, de respectarea sau nu a anumitor valori. Pe măsură ce creşte cunoaşterea factorilor implicaţi factorul de eroare scade tot mai mult, putând ajunge la zero. Ceea ce arată din nou armonia matematică sau rigurozitatea şi complexitatea matematică a Universului.

O lume fără matematică este o lume haotică.
O lume cu matematică – oricât de complexă ar fi aceasta şi oricât de greu de înţeles – este o lume în care există o ordine, o rânduială, un rost.
Adică Dumnezeu. 

Este ilogic să pretinzi că s-a pus o ordine în toate, dar în acelaşi timp să negi că cineva a pus ordine în toate. Ordinea nu se pune singură. Ordinea are un autor.
Totuşi, de dragul discuţiei, să admitem că sunt două posibilităţi: (1) lumea a apărut intenţionat, de la Dumnezeu; (2) lumea a apărut din întâmplare.
În varianta (1), lumea trebuie să aibă la bază o logică, o rânduială, un sistem matematic de ordonare. Ceea ce corespunde realităţii.
În varianta (2), lumea ar trebui să aibă la bază un haos total, din care, cu totul întâmplător, apar şi dispar forme ordonate. Ceea ce nu corespunde realităţii.

Dar să mergem mai departe şi să admitem că, deşi astăzi nu există un haos din care să apară ordine întâmplător, s-ar fi întâmplat aşa la începuturi. (Revenim la mitologia antică prin acest demers, dar întrucât mulţi au o asemenea credinţă, e necesar.)
Să presupunem că ar fi fost un mare bum! şi, gata, din nimic a apărut lumea fără un Creator. (Sincer, mie mi se pare că să crezi aşa ceva te face unul dintre cei mai plini de credinţă oameni din lume! E mai simplu şi mai logic să-ţi închipui că o furtună aranjează întâmplător o grămadă de scânduri şi cuie într-un gard frumos în jurul casei!)

Şi să mai presupunem şi că, întâmplător, dintr-un întâmplător mare bum!, urmat de o întâmplătoare apariţie a „ceva”, lumea a ajuns în forma actuală. (Iarăşi mi se pare că trebuie să ai o credinţă extrem, extrem de puternică pentru a accepta aşa ceva.)
Oricum, hai să presupunem acest lanţ de „întâmplări întâmplătoare”!
Care este posibilitatea matematică de a se întâmpla aşa ceva?

Înainte de a răspunde, ca o paranteză, să depăşim filmele şi cărţile de propagandă evoluţionistă, care prezintă lucrurile PRESUPUSE de unele teorii sau ipoteze ca şi cum ar fi realităţi verificate şi atestate. Şi asta chiar dacă la fiecare 10 sau chiar 5 ani teoriile şi ipotezele sunt invalidate, reformulate, schimbate „pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale”. Fapt este că nu cunoaştem prea bine nici măcar ce s-a întâmplat acum 200 de ani, nu mai vorbim de 20.000 de ani sau 2.000.000 de ani… Aşa că să adoptăm o poziţie ştiinţifică, să ne dăm seama că ipotezele despre formarea lumii – inclusiv a Pământului – şi apariţia vieţii sunt simple ipoteze – în ciuda banilor cheltuiţi pe ele şi câştigaţi din ele. Şi să ne punem această întrebare fundamentală:
Care este posibilitatea matematică de a se întâmpla aşa ceva?
Care este posibilitatea matematică de a fi apărut lume în care trăim din întâmplare?

Răspunsul ţine de teoria probabilităţilor.
De pildă, şansa ca „n” elemente să fie aşezate întâmplător, total întâmplător, într-o anumită ordine, este de 1/n!
Adică „unu supra n factorial”. (Sau „unu împărţit la n factorial”…)
„n” factorial înseamnă 1x2x3x…xn
Altfel spus, „n” factorial este produsul tuturor numerelor mai mici sau egale cu „n”.
(De exemplu, 2! = 1×2; 5! = 1x2x3x4x5; 10! = 1x2x3x4x5x6x7x8x9x10 etc.)

Creşterea numerelor factoriale este extrem de rapidă, poetic i-am putea spune halucinantă, şi depăşeşte cu mult progresia celebră din „Povestea Şahului”.
(De exemplu, 1! = 1; 2! = 2; 3! = 6; 4! = 24; 5! = 120; 10! = 3628800 etc.)

Calcularea numerelor factoriale este atât de greu de realizat încât nu există un consens asupra valorii unor numere ca 200!, 500!, 8.000! etc., mai mulţi matematicieni – şi grupuri de matematicieni – furnizând estimări diferite ale valorii uriaşe pe care le au aceste numere.

Pentru gigantismul acestor numere este interesantă o discuţie de pe internet pornită de la o altă discuţie, filosofică, despre posibilitatea ca o maimuţă care bate într-o tastatură la întâmplare (dar numai câte o literă) să reproducă accidental o operă de Shakespeare. Ori cea mai scurtă, „A Comedy of Error”, are cca. 83.000 de caractere!

Interesat de acea discuţie şi ştiind că şansele probabile se calculează, într-o asemenea situaţie, după formula 1/n!,
cineva a vrut să afle cât ar fi 83.000! (optzeci şi trei de mii factorial) şi a aflat că este, aproximativ, 7.91222558e372239 (adică 7,91222558 ori 10 la puterea 372239).
Pentru a înţelege că nu putem înţelege un număr ca 10 la puterea 372239 (care se poate scrie mai simplu 10^372239), să precizăm că numărul tuturor particulelor din Univers – cât îl cunoaştem astăzi – este estimat la maximum 10^85 (adică 10 la puterea 85). Repetăm, numărut tuturor particulelor din Univers este estimate în clipa de faţă a fi de 10^85, în vreme ce 83000! înseamnă aproximativ 8×10^372239 (opt ori zece la puterea 372239).
Fracţia 1 împărţit la 8×10^372239 fiind şansa ca o maimuţă care „bate” câte o literă odată să producă din întâmplare opera „A Comedy of Error” de William Shakespeare.

Prin comparaţie, dacă Universul cunoscut ar fi alcătuit din particule simple, cu deosebiri nesemnificative, posibilitatea ca acestea să existe din întâmplare într-o anumită ordine (foarte simplă, respectiv un şir continuu), ar fi de 1/(10^85!) (adică unu împărţit la factorialul lui 10 la puterea optzeci şi cinci). Asta pentru că, după cum am amintit, numărul particulelor din Univers este estimat a fi de 10^85. (Nu vom mai discuta aici faptul că estimările cresc permanent, ceea ce de fapt scade în permanenţă orice şansă de apariţie întâmplătoare a Universului.)

Revenim la fracţia 1/(10^85!).
Nici numărul factorial respectiv, nici fracţia rezultată nu sunt calculabile în clipa de faţă. Probabilitatea exprimată de această fracţie este nulă. A spune că este posibilă manifestarea unei asemenea probabilităţi este total neştiinţific şi ţine de o credinţă oarbă. Din punct de vedere probabilistic apariţia ÎNTÂMPLĂTOARE a unei lumi din 10^85 elemente simple aşezate într-o anumită ordine este total imposibilă.

Dar!
Universul cunoscut de noi nu este format din 10^85 elemente simple!
Este alcătuit din 10^85 particule elementare, care sunt structurate sau nu în atomi, structuraţi sau nu în molecule, alcătuind sau nu – ca atomi sau molecule – grăunţe de praf cosmic, stele, asteroizi, comete ş.a.m.d., ba chiar şi vietăţi de toate felurile. Doar dacă ne gândim la miliardele de celule din scoarţa cerebrală şi tot avem imaginea unei structuri de o complexitate uluitoare. Iar Universule este o structură alcătuită din nenumărate alte structuri, de toate gradele, de la cele sub-cuantice până la cele de dimensiuni astronomice şi la… el însuşi. 

Cum se calculează posibilitatea apariţiei întâmplătoare a unei asemenea structuri?
O variantă simplă de calcul este, de exemplu, 1/(n!xm!xq!…) unde „n”, „m”, „q” etc. sunt numerele categoriilor implicate (elemente fundamentale, structuri, supra-structuri etc.). 

De exemplu, şansa de a apărea din întâmplare o mini-galaxie alcătuită din 100 de stele care au câte 100 de atomi alcătuiţi din câte 3 particule fundamentale este de 1/(100!x100!x4!).
În cazul Universului cunoscut, avem 1/(nr. particulelor fundamentale! x nr. atomilor! x nr. moleculelor! x nr. particulelor de praf cosmic x nr. cometelor! x nr. asteroizilor! x nr. planetelor! x nr. stelelor! x nr. galaxiilor! x nr. norilor de gaz cosmic! x nr. munţilor! x nr. vulcanilor! x nr. câmpiilor! x nr. lanţurilor vulcanice! x nr. norilor! x nr. râurilor de apă! x nr. râurilor de metan! x …!)
Altfel spus, fiecare structură existentă dă un număr factorial pentru cantitatea de structuri similare (munţi, stele, asteroizi etc.), dar şi pentru cantitatea de structuri similare ce alcătuiesc o altă structură (ex.: munţi – lanţ muntos sau masiv).

Cât de greu este fie şi doar să fişezi structurile care trebuie luate în calcul este aproape inimaginabil.
Oricum, până şi într-o formă extrem de incompletă ca cea prezentată de noi mai sus avem numere factoriale faţă de care numele astronomice sunt de-a dreptul neglijabile.
Cel mai mare număr astronomic utilizat în mod curent nu se apropie nici măcar vag de aceste numere.
Reamintim aici că 83.000! este aproximativ 7,91222558×10^372239 iar numărul 1.000.000! este incomparabil mai mare decât acesta.
Totuşi numere de acest fel (83.000! sau 1.000.000 factorial) sunt printre numerele mici atunci când vorbim despre Universul cunoscut!
Desigur, nu se poate estima câte zerouri sunt după virgula lui zero într-o asemenea fracţie. Deşi nu ajungem la infinit, oricum numărul lor desfide orice imaginaţie şi orice putere de calcul existentă în clipa de faţă. 

Dar, va spune cineva,
dacă şanse ca 1/1.000.000 sau 1/100.000.000, adică 1/10^6 sau 1/10^8 se pot materializa uneori, ca în unele extrageri de loterie, de ce nu ar fi acelaşi lucru şi în cazul apariţiei întâmplătoare a Universului?
Pentru că există două deosebiri matematice fundamentale.
În primul rând, nu vorbim aici de numere atât de mici precum 10^6, 10^8 sau 10^100 (cu toate că şi acestea ni se par, de obicei, uriaşe). Vorbim despre numere faţă de care, de exemplu, 10^372239 este un număr extrem de mic!
În al doilea rând, nu vorbim aici despre sute de mii, milioane sau miliarde de încercări, ci de una singură care, se pretinde, a dus direct la ceea ce există astăzi. 

Într-o extragere la loterie foarte mulţi oameni îşi încearcă şansele, adesea cu mai multe variante. Şi tot se întâmplă să nu câştige nimeni, deşi, faţă de şansele apariţiei întâmplătoare a Universului, este aproape sigur că cineva va câştiga. Ceea ce, totuşi, nu se întâmplă de fiecare dată.
Însă în cazul apariţiei Universului avem un sistem existent. Nu avem apariţia a 10^10000000000000000000000 universuri diferite, din acelaşi „Big-Bang”, unul fiind cel în care trăim. Da, într-un asemenea caz, în care din acelaşi „Big-Bang” ar fi apărut miliarde de miliarde de miliarde de Universuri, ar fi fost posibil ca apariţia universului nostru să fie întâmplătoare.
Realitatea este însă alta.

Avem, cum se spune popular, „punct ochit, punct lovit”.
Avem un univers şi atât.
Orice altceva este fantezie.
Şi, matematic vorbind, ca Universul cunoscut de noi să apară din întâmplare este o imposibilitate absolută.

(Evident, există replica puerilă „şi totuşi Universul există”, ca şi cum ar nega cineva acest lucru. Da, Universul există, de aceea şi discutăm despre el. Doar că din punct de vedere matematic Universul a fost creat intenţionat. Cealaltă posibilitate, a apariţei întâmplătoare, este matematic exclusă. Total.)

Desigur, o asemenea demonstraţie matematică, oricât de riguroasă, nu poate fi convingătoare pentru cel care vrea să creadă în apariţia întâmplătoare a Universului. Aceasta este religia lui şi se bazează pe credinţă, nu pe judecată. În asemenea cazuri judecata se subsumează credinţei şi este modelată de ea. Dacă omul vrea să creadă că Universul a apărut din întâmplare nu-l vor opri lipsa de raţiune a ideii, contradicţia cu demostraţiile ştiinţifice clare, verificabile, riguroase.
Pentru că Cel care a făcut Universul i-a dat omului o foarte largă libertate de a alege. Pe care omul şi-o manifestă cum vrea, inclusiv dizarmonic, haotic, iraţional, a-matematic.

Totuşi, convenabilă sau nu, frumos ori urât prezentată, matematica rămâne o prezenţă permanentă în toate manifestările existenţei. O mărturie a frumuseţii şi rânduielii puse în Creaţie, o necesitate absolută, un criteriu fundamental al existenţei noastre. Prin matematică omul şi Dumnezeu se întâlnesc, îşi găsesc un teren comun. Pentru că, surprinzător, omul poate fi şi ordonat, poate să aprecieze armonia, poate să trăiască după rânduieli şi poate avea un scop. Poate chiar, cel mai surprinzător, să fie şi creştin.

 

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Ultimii Domnitori Români

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

 

După Legea Românească, ultimii Domnitori Români sunt Brâncovenii.
Înlăturaţi prin trădare, au fost urmaţi de „domnitori” puşi prin încălcarea Legii Româneşti, fără a se respecta – din fericire, poate – nici măcar Rânduielile de încoronare cuvenite. De fapt, de la moartea Sfinţilor Martiri Brâncoveni (15 August 1714) şi până astăzi, niciodată Rânduielile de încoronare nu au mai fost respectate cu adevărat.

sf-martiri-brancoveniSfinţii Împăraţi Martiri Brâncoveni: Domnitorul Constantin, Prinţii Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi Prinţul (ginerele Domnitorului) Ianache

Rânduielile de încoronare aveau, în vremea libertăţii româneşti, trei trepte.
Prima era alegerea Domnitorului.
Această alegere se făcea în afara Cetăţii (la început, Roma, apoi Constantinopolul, apoi Târgovişte, Bucureşti, Suceava sau Iaşi). De obicei era un câmp de bătaie, un loc în care armata îşi făcea pregătirea de luptă sau un loc în care cel care urma să devină Domnitor câştigase o bătălie. (Aşa a fost proclamarea Sfântului Ştefan cel Mare în Câmpia de la Direptate).
Această tradiţie era legată de rânduiala romană veche (a se vedea şi aici) prin care fiecare cetăţean avea datoria sfântă de a fi militar, de a fi unul dintre ostaşii sau ofiţerii Armatei Naţionale. Nu putea avea funcţii hotărâtoare în Stat cineva care nu îşi îndeplinise această datorie. Cu atât mai mult nu putea fi domnitor cel care nu îşi îndeplinise cu cinste datoria ostăşească.
De aceea alegerea se făcea pe câmpul de bătaie, în aer liber, de către tot poporul, care, bineînţeles, era înarmat. Iar ca semn al alegerii sale, Domnitorul ales era ridicat în picioare pe scut, purtat de Garda domnească şi adus în cetate.
Prin toate acestea Domnitorul era numit în temeiul priceperii sale de a lupta – cu şi fără arme -, numire făcută de un popor liber, înarmat. Se arăta astfel că Neamul şi Ţara sunt o oştire, că toţi Românii sunt fraţi de arme, oameni liberi, gata să trăiască şi să moară pentru Dumnezeu, Neam şi Ţară, pentru Legea Românească.

A doua treaptă era Ungerea Domnitorului.
După străvechea Lege Românească, rămasă de la Sfântul Constantin cel Mare cu această rânduială, cel dintâi dintre episcopi a fost şi a rămas locţiitor de Domn şi, totodată, cel care face Ungerea Domnitorului.
De aceea, alesul Poporului devenea alesul lui Dumnezeu prin slujba care se săvârşea de cel dintâi dintre episcopii Ţării.
Slujba se făcea în Catedrală, unde Domnitorul ales intra însoţit de către mai marii poporului şi câţiva preoţi bătrâni, care îi stăteau alături în prima parte a slujbei.
Slujba întreagă cuprinea Sfânta Liturghie (de obicei într-o formă proprie, ceva mai scurtă şi cu rugăciuni speciale pentru buna cârmuire a Ţării, Neamului şi Bisericii), Ungerea şi un Te Deum. În clipa potrivită – dinspre sfârşitul Liturghiei – doi episcopi luau Domnul ales şi îl aduceau în Altar, purtându-l de trei ori în jurul Sfintei Mese. După a treia ocolire se opreau în latura din dreapta (dinspre miazăzi) a Sfintei Mesei, iar Domnul ales îngenunchea, atingând cu capul marginea Sfintei Mese, cel dintâi dintre episcopi citind cu mâinile puse pe capul acestuia rugăciunile de sfinţire ca Domnitor, apoi ungându-l cu Sfântul şi Marele Mir. Astfel, devenit Unsul lui Dumnezeu, Domnitorul primea de la Duhul Sfânt toate darurile folositoare pentru a conduce aşa cum se cuvine Ţara şi Poporul.
Ca atare, primea Sceptrul – prin care era arătat ca Uns al lui Dumnezeu pe pământ -, Coroana – care îl arăta ca Încoronat de Dumnezeu şi Reprezentant al Legii lui Dumnezeu în lume – şi Steagul de Domnie – care îl arăta drept Conducător al Poporului prin voia lui Dumnezeu. (Sabia de Domnie se primea pe câmpul alegerii.)
Odată primite Corona, Sceptrul (numit la noi şi Buzdugan) şi Steagul de Domnie, Unsul lui Dumnezeu era condus de către episcopi, prin Uşile Împărăteşti, spre Tronul Împărătesc din strana stângă (cel din strana dreaptă fiind al episcopului). Aici Împăratul uns lua parte la încheierea Sfintei Liturghii şi Rugăciunile de mulţumire (Te Deum) care urmau.

A treia treaptă, care pecetluia legătura sfântă dintre Popor, Domnitor şi Dumnezeu, avea loc la Curtea Domnească şi consta în primirea Jurămintelor de Credinţă.
Rând pe rând, aleşii ţinuturilor şi stărilor (staroştii ciobanilor, cneji, juzi şi voievozi ai satelor şi ţărilor conduse, duci, generali, dregători etc.) treceau prin faţa Domnitorului, plecându-şi un genunchi înaintea Sa, jurându-i credinţă după Legea lui Dumneze şi sărutându-i mâna.
Odată sfârşite jurămintele, Poporul striga de bucurie, urându-i Domnitorului bună domnie, Ţării viitor fericit în lumina lui Dumnezeu şi ce urări mai simţea potrivite, după care, desigur, începea petrecerea, masa ori agapa (cum vrem să-i spunem).

După ce Domnitorii Români au făcut tratate de pace cu Turcii, încercând să aşeze Ţările Române în raport cu Islamul în Casa Păcii¹ (lucrare foarte grea), s-au ivit noi trepte în alegerea şi numirea Domnitorilor.
Astfel, prima numire era politică, fiind făcută de partida boierească cea mai puternică, având şi cel mai puternic sprijin turcesc.
A doua numire era cea turcească, tot politică, după care urma ceremonialul turcesc de numire, care era, în fapt, o mare umilinţă pentru o ţară „liberă şi prietenă”.
După (re)venirea în Ţară, domnitorul numit de Turci – care primise de la aceştia drept „însemne de domnie” turceştile obiecte numite „cuca”, „steagul cu două tuiuri” şi „steagul verde cu semilună” – nu era socotit cu adevărat Domnitor până nu făcea (măcar) Rânduiala ungerii.
Cei care aveau demnitate ţineau Rânduielile de încoronare, ameţind îngrijorările turceşti cu felurite mite.
Cei care nu aveau această ungere nu erau priviţi, după Legea Românească, drept domnitori adevăraţi, ci fie ca uzurpatori, fie ca, cel mult locţiitori domneşti.

Ultimul Domnitor care a fost Uns după Rânduielile Legii Româneşti a fost Constantin Brâncoveanu,
ceea ce face din Sfinţii Martiri Brâncoveni – ultimii Domnitori Români adevăraţi.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ În Islam lumea este împărţită în Casa Islamului – adică ţările şi popoarele islamice – şi Casa Războiului, în care intră cei care nu sunt musulmani. Excepţional există şi Casa Păcii, în care intră cei care nu sunt musulmani, dar care au obţinut un statut de „prieteni” ai islamicilor. Acest statut poate fi însă revocat oricând, astfel încât menţinerea lui se făcea prin daruri date constant, ca „semn de prietenie”. (Desigur, se poate discuta cât de unilaterală şi falsă este o asemenea „prietenie”, dar aceasta este altă discuţie.)

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Sfinţii Flori(ni)lor şi Românii

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Cât de mult s-a pierdut prin irosita nimicire a Culturii Româneşti Vechi, este cu neputinţă de măsurat sau de spus.
Este ceea ce au construit, de-a lungul a mii de ani, Români trăind pe mai mult de un milion de kilometri pătraţi, din Caucaz în Alpi, din ţinuturile nord-carpatice la Mările Sudice – Adriatică, Ionică, Tracică, Egee, Mediterană…

Între cele pierdute este şi amintirea Sfinţilor Români din primele veacuri creştine.
Numiţi adesea şi Străromâni – ba chiar Proto-Români -, aceştia fac parte din cultura noastră chiar mai mult decât Galii din cultura Francezilor. Totuşi, ne sunt aproape necunoscuţi. Şi, într-un fel straniu, multora le este chiar frică sau ruşine să îi recunoască, să îi primească!
Niciun om sănătos la cap nu şi-ar putea închipui ca Italienii, Francezii ori Spaniolii să nege apartenenţa la moştenirea lor, la Străbunii lor, a unor sfinţi precum Augustin sau Ioan Casian Romanul, chiar dacă primul a trăit doar puţin în Italia, iar celălalt este de fel din Dobrogea. Pentru că prin ceea ce au făcut aceştia sunt parte a culturii italiene, franceze, spaniole. Şi, ca atare, deşi nu vorbeau nici italiana, nici franceza, nici spaniola, sunt priviţi printre Străbunii popoarelor amintite şi asumaţi ca atare.
Firesc este, deci, ca Neamul Românesc, născut cel puţin din Alpi în Caucaz şi din părţile nord-carpatice la Marea Mediterană, să îşi asume Sfinţii şi Eroii din acest ţinut, cu atât mai mult cu cât sunt de aceeaşi origine, adică Stră- sau Proto- Români (cum vrem să le spunem).

zona-de-formare-a-neamului-romanesc

Dar ce legătură este între aceste adevăruri şi Sfinţii Flori(ni)lor?
Şi, bineînţeles, ce legătură este între Sfinţii Flori(ni)lor şi Români, alta decât simpla folosire a numelui?

Despre Sfântul Mucenic Flor am mai vorbit (aici), arătând că alături de Proclu, Lavru şi Maxim, face parte dintr-o strălucitoare constelaţie de sfinţi mucenici Traco-Iliri Românizaţi, care au mărturisit pe Christos în jurul anului 300 în Dalmaţia. Prigoanele fuseseră născute de răutatea Traco-Ilirilor păgâni, care aveau în timp să se grecizeze sau germano-romanizeze, pierind astfel din Istorie – dar aceasta este altă istorie, pe care poate o să o povestim altădată. După cum se ştie, Sfântul Mucenic Flor este prăznuit pe 18 August, în ultima lună a vechiului an românesc (şi bisericesc)¹.

Dar în afară de Sfântul Mucenic Flor mai avem în calendar şi pe Sfântul Mucenic Florentie.
Acesta, ca şi Sfântul Mucenic Dimitrie, era de fel din colonia romană Salona, zisă Solun sau Sărună de Românii vechi. Faptul că era Străromân se vede limpede, pentru că numele de Florentie este latin, deşi în vremea aceea era moda să se poarte nume greceşti. (Şi mulţi purtau asemenea nume, din Galia sau Iberia în Siria ori Mesopotamia, fără să fie în vreun fel înrudiţi cu Grecii.)
Acest Străbun al nostru a mărturisit pe Christos, înfruntând chinuri cumplite, în secolul al III-lea de la Naşterea Domnului, luând cununa muceniciei.
Şi este prăznuit pe 13 Octombrie, în aceeaşi zi în care se află în calendar şi Sfânta Muceniţa Zlata, Româncă din Meglen (născută la Capaclia, azi Slatina, Bulgaria), martirizată de Turci în anul 1795 pentru că a refuzat să treacă la Islam. O legătură peste timp, un arc de un mileniu şi jumătate, ce leagă doi sfinţi Români de pe acelaşi pământ străbun.

De asemenea, mai este în calendar şi Sfântul Mucenic Florian, care, asemenea multora dintre Sfinţii şi Eroii a căror amintire au păstrat-o cu sfinţenie Românii Vechi, a fost militar. Şi nu doar un ostaş de rând, el ajungând general al armatelor romane din Noricum (teritoriu ce cuprinde astăzi Austria şi cam jumătate din Slovenia, precum şi un colţ din Croaţia). Născut aproape de Dunăre, în colonia romană Aelium Cetium, a fost un mare iubitor al plaiurilor părinteşti şi un militar foarte respectat de compatrioţi. Printre altele, s-a distins ca un excepţional organizator al unităţilor de stingători de incendiu (pompieri) din cadrul trupelor romane. Pe atunci Noricum era plin de păduri de conifere – brazi albi, brazi roşii, zadă, tisă, zâmbru etc. – şi de amestec, iar în multe localităţi lemnul se folosea şi la căptuşirea clădirilor de piatră împotriva frigului iernilor. De aceea, incendiile erau o mare primejdie, care lovea uneori greu provincia. Ca urmare, şi lucrarea Sfântului Florian de apărare împotriva ameninţării focurilor a fost mult apreciată de toţi trăitorii acelor locuri.
La fel cu ceilalţi sfinţi amintiţi mai sus, şi acest Străbun al nostru a fost torturat şi ucis pentru simplul fapt că era creştin. A răbdat chinurile cu demnitate şi curaj, ca un bărbat desăvârşit, fiind plâns de toţi cei care îl cunoşteau şi îl admirau pentru vrednicia şi bunătatea sa. Sfârşitul său a fost prin înec, fiind aruncat pe 4 Mai, cu o piatră de râu de gât în Râul Enns (afluent al Dunării). Asemănarea cu martiriul Sfântului Sava de la Buzău este izbitoare.
Sfântul Mucenic Florian a fost foarte mult iubit de strămoşii noştri. Partea din Terra Romanorum în care a trăit el, Noricum, era unită cu Panonia şi ţinuturile dinspre Carpaţii Apuseni de propovăduirea Sfântului Andronic, Apostolul Panoniei. Acest apostol a vestit Evanghelia între Alpi şi Carpaţi până la sfârşitul vieţii sale, înfiinţând printre Celto-Traco-Scito-Ilirii din aceste locuri o mulţime de comunităţi creştine de limbă latină – lingua franca de aici. Este locul în care şi Sfântul Mucenic Florian a fost extrem de iubit de-a lungul veacurilor. Chiar şi atunci când „Vlahii” (Românii) din Alpi au fost germanizaţi, sau cei din părţile Crişanei catolicizaţi şi maghiarizaţi, ei au păstrat neclintită dragostea lor faţă de acest mucenic Străromân.
Ca urmare, el este până astăzi un ocrotitor de frunte al Aradului, dar este venerat şi în Ungaria, Austria, Bavaria, Slovenia etc. Din păcate, prăbuşirea culturii româneşti vechi – dorită şi provocată inclusiv de clasa politică a secolelor XVIII-XXI a Ţărilor Române – a făcut să se piardă mult din amintirea acestui sfânt minunat şi atât de apropiat sufletului românesc.

Vedem, la sfârşitul acestei mici călătorii în căutarea Sfinţilor Flori(ni)lor, că cei cu nume ca Florin, Florina, Flor, Floarea, Florian, Floriana, Florentina etc. au trei sfinţi şi trei zile de prăznuire peste an (13 Octombrie, 4 Mai şi 17 August). Ceea ce, desigur, pe mulţi îi va mira, de vreme ce există credinţa greşită că nu ar fi sfinţi cu asemenea nume în calendarul creştin. Mai uimitor este însă faptul că toţi cei trei sfinţi sunt Români din străvechime (sau, dacă vreţi, Străromâni ori Protoromâni), fiind parte a Neamului Românesc atât prin dimensiunea spirituală a vieţii şi învăţăturii lor, cât şi prin cea etnică. Sunt, desăvârşit, părinţii noştri, atât în calitatea noastră de Creştini (adică ucenici ai lui Christos), cât şi în aceea de Români.
Regăsirea lor înseamnă regăsirea noastră, revenirea noastră în legătura esenţială cu Străbunii şi moştenirea lor.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Vechiul an românesc începea, ca şi cel bisericesc, la 1 Septembrie, odată cu Toamna, după un obicei rămas de la începuturile lumii.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Sânta Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos, Sfântul Mucenic Radu Brâncoveanu, Sfântul Mucenic Flor… şi alţii

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Sunt în faţa noastră câteva sărbători. În care, pe lângă prăznuirea sfinţilor şi primirea harului şi învăţăturii acestor prieteni ai lui Dumnezeu, intră, firesc, şi bucuria multora de a-i avea ca ocrotitori, în calitate de omonimi. Căci, după cum se ştie, alegerea numelui copilului se face de către părinţii înţelepţi cu gândul cel bun de a-l avea ca îndemn spre creştere şi împlinire a datoriilor sfinte pentru care fiecare dintre noi se naşte.

Este firesc, prin urmare, ca fiecare să se bucure de sfinţii al căror nume se întâmplă să îl poartă; deşi, tot firesc, dacă sunt mai mulţi sfinţi este îndătinat să se aleagă mai ales unul drept chip de viaţă şi personalitate şi ca cel dintâi ocrotitor. În rândurile ce urmează o să amintim câţiva asemenea sfinţi dintre cei mulţi ai mijlocului lunii August.

 

Cei cu nume precum Maria, Marin, Marian, Mariana etc. au ca ocrotitoare în primul rând pe Măicuţa Domnului, Preasfânta Maria, Născătoarea de Dumnezeu.
Iar cel mai mare praznic al Maicii Domnului este Adormirea Maicii Domnului (15 August), cel în care sărbătorim trecerea Fecioarei Maria din această viaţă în viaţa veşnică, din această lume în Împărăţia Cerurilor, din această vale a plângerii în Fericirea cea nesfârşită.
În ultimii ani unii dintre neştiutorii grabnici în răspândirea închipuirilor drept adevăruri au împrăştiat minciuna după care Adormirea Maicii Domnului ar fi „de întristare”, că este „moartea Fecioarei Maria”, deci nu se cuvine să fie primită cu bucurie şi nici purtătorii numelui Maicii Domnului nu ar trebui să se bucure în această zi. Această gândire neocomunistă e cu totul străină României Străvechi şi Legii Româneşti pe care totdeauna au ţinut-o Străbunii, este cu totul străină Ortodoxiei şi Învăţăturii lui Hristos!
Căci pentru cei ce sunt Creştini – adică ucenicii lui Christos – viaţa este Hristos şi moartea un câştig (Filipeni 1.21), căci mai bine este să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul (II Corinteni 5.8; Filipeni 1.23) decât să rămânem în această viaţă şi lume plină de răutăţi.
Şi, în scurt spus, trecerea sfinţilor din această viaţă la viaţa veşnică este totdeauna cea mai însemnată sărbătoare din calendarul creştin pentru sfinţi; pentru că este ziua biruinţei lor, ziua în care şi moartea este înfrântă, ziua în care Iadul este zdrobit, ziua în care câştigă cununa mântuirii şi fericirea Raiului.
Tot la fel şi pentru Maica Domnului ziua adormirii sale este zi de bucurie, căci plecând din această lume a intrat, pentru totdeauna, în bucuria Fiului ei.

Îndată după această sărbătoare împărătească, adică pe 16 August, avem prea puţin preţuitul, încă, praznic al Sfinţilor Martiri Brâncoveni: Împăratul Constantin Brâncoveanu cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu ginerele (şi sfetnicul său) Ianache.
Şi dacă îndeobşte mulţi prăznuiesc nume precum Constantin, Ştefan şi Matei în alte zile ale anului bisericesc, în schimb pentru nume ca Radu sau Rada aceasta este sărbătoarea numelui.
Sărbătoare întunecată oarecum de faptul că nici măcar o dezlegare la peşte nu s-a dat în acest an de ziua Sfinţilor Martiri Brâncoveni, lucru necuviincios şi pentru care nici nu vreau să încerc să gândesc pricină.
Şi asta cu toate că însemnătatea acestor sfinţi pentru Neamul Românesc este uriaşă, puţin spus uriaşă! Dacă ar fi să amintim fie şi numai că sunt ultimii domnitori ROMÂNI pe care i-a avut acest neam, şi tot ar fi de ajuns! Dar dacă ne amintim şi de faptul că au murit martiric, alegând chinurile şi moartea în locul turcirii, în locul lepădării de Credinţă şi de Neam, înţelegem că sunt o icoană a suferinţelor şi înălţimii Neamului Românesc. O icoană în care toţi ar trebui să ne găsim, ori măcar să ne regăsim.

Pe 18 August este prăznuirea Sfântului Mucenic Flor, ocrotitorul celor care poartă nume precum Florin, Florina, Florian, Florica etc. Da, ştim că mulţi dintre cititor se vor uimi, pentru că este răspândită greşita idee că sărbătoarea lor ar fi „de Florii”. În realitate „de Florii” se prăznuieşte Intrarea Domnului în Ierusalim, iar numele de „Florii” vine de la florile ce se aduc(eau) în biserici în cinstea acestei sărbători; nu că ar fi vreun sfânt sau vreo sfântă cu numele „Florii”, care să fie prăznuită în această zi. Deci nu este „ziua de nume” a celor „cu nume de floare” decât în închipuirea ziariştilor fără cunoaştere creştinească şi a unor falsificatori ai tradiţiilor româneşti; de la care s-a şi răspândit această greşeală în popor.
Ca urmare, adevăratul ocrotitor al celor care poartă nume de floare este Sfântul Mucenic Flor. Acesta face parte dintre sfinţii străromâni, împreună cu Sfântul Mucenic Lavru şi cu învăţătorii lor şi în lucrarea pietrelor şi metalurgie, şi în Legea lui Christos, Sfinţii Mucenici Proclu şi Maxim.
Toţi aceştia au fost dintre Traco-Ilirii Românizaţi care au mărturisit pe Christos în vremea în care alţi Traco-Iliri Latinizaţi au ales păgânismul, apoi arianismul, persecutându-şi cumplit fraţii de aceeaşi orgine. Pe linia acestor sfinţi au mers şi Sfântul Împărat Constantin cel Mare sau Binecredinciosul Împărat Iustinian, în vreme ce persecutorii – ca Liciniu, Galeriu, Maximin Daia şi alţii asemenea – au avut, din nefericire, urmaşii lor (precum comuniştii din secolul XX sau neocomuniştii de astăzi). Sfântul Mucenic Flor şi ceilalţi trei au fost toţi din Prefectura Iliricum, din care făcea parte şi Dacia Aureliană, şi au fost martirizaţi în Dalmaţia.

Pe 19 August aflăm pe Sfântul Mucenic Andrei Stratilat, o pildă veche a vieţii mireneşti, deplin creştină, într-o împărăţie păgână, de mare folos celor care vor să se ridice din împietrirea zilelor noastre.
Totodată, este o zi frumoasă de prăznuire, în bucuria verii, pentru cei care poartă nume ca Andrei, Andreia, Andreea, Andrada etc.

În sfârşit, pe 20 August avem o mulţime de sfinţi străromâni.
Sunt sfinţii treizeci şi şapte de mucenici din Vizia Traciei, care au fost ucişi pentru credinţa lor în această zi, toţi fiind localnici din Tracia Romană a acelor timpuri. Se prea poate ca unii dintre ei să fi fost urmaşi ai Dacilor aşezaţi în aceste locuri fie în vremea Retragerii Aureliene, fie în timpul lui Traian sau între aceste două epoci. Această posibilitate nu este atât de mică pe cât ar putea să pară, atât datorită legăturilor, de pildă, între Tracii Bessi din Macedonia şi Tracia cu cei din Sciţia Mică şi Sciţia Mare (Moldova şi Ucraina de astăzi), cât şi a amestecului vechi şi neîncetat între Tracii nord-dunăreni şi cei sud-dunăreni, devenit şi mai puternic în epoca romană. Mai mult, ca o tainică legătură a celor de acelaşi neam, tot pe 20 August prăznuim şi pe Sfântul Mucenic Sever, care era născut în Asia Mică, în Pamfilia, având ca tată, după cum spun cronicile, pe Petronie trac. Printr-o minunată lucrare a lui Dumnezeu acest Sever, creştin de credinţă, vine în Patria tatălui său şi vede pe cei treizeci şi şapte de mucenici din Vizia Traciei supuşi caznelor de moarte şi răbdându-le cu multă bărbăţie. Ca urmare iese şi el la vedere, mărturisindu-şi în gura mare Credinţa Creştină şi devenind părtaş chinurilor, morţii şi cununii celorlalţi mucenici.
Prin aceasta s-a arătat lucrarea lui Dumnezeu ce a unit încă din acele timpuri străvechi Neamul Românesc, dincolo de tirania stăpânitorilor anti-creştini şi de toată înstrăinarea. Pildă ce ar trebui să ne întărească şi pe noi, făcându-ne să ne simţim împreună dincolo de sutele sau miile de kilometri care par să ne despartă şi dincolo de ticăloşia stăpânitorilor anti-creştini şi anti-români.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, ţine-ne pe noi întru Credinţa Ta, ca roadă să aducem Ţie după voia Ta!

Pr. Mihai-Andrei Aldea