Categorie: Teologie – Theology

Despre gândirea teologică românească veche.
About old Romanian theological thinking.

Pagini de cultură şi istorie românească. Despre Românii Călători

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

În şcoli nu se învaţă despre Românii Călători.
Deşi de aproape trei decenii Românii sunt alungaţi din România. Zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, anotimp de anotimp, an de an, mandat după mandat, clasa politică din România pare că are un singur ţel, un singur vis, o singură misiune: desfiinţarea Românimii din România şi trecerea Ţării în mâinile altora.

De ce, atunci, nu i-a amintit în manuale pe Românii Călători?
Ar fi fost ca un argument în plus: „iată, mulţi dintre Străbuni au călătorit, au trecut hotarele Ţării, voi doar le urmaţi pilda…”
Să aibă cumva mustrări de conştiinţă?
Să îi ardă pe undeva plânsul copiilor lăsaţi singuri de părinţii plecaţi la muncă?
Să îi ardă pe undeva blestemele milioanelor de Români siliţi să plece din propria Ţară?
Cu cât mai puţin îi arde aici, cu atât mai cumplit îi va arde dincolo, în Veşnicia Focului Negru ce îi aşteaptă cu foame turbată.

Sau poate nu conştiinţa, ci teama.
Teama că Românii de astăzi ar putea vedea, ar putea înţelege, ar câştiga putere, ar şti ce au de făcut…

…

Cândva, acum peste o mie cinci sute de ani, Sfântul Paulin de Nola cânta laude Sfântului Niceta de Remesiana, supranumit şi Apostolul Dacilor.
Supra-numele venea întâi de la faptul că Remesiana, cetatea sfântului Niceta, era în Dacia Aureliană, care se întindea pe atunci din Bosnia-Herţegovina de astăzi şi până departe în Bulgaria de astăzi, de la limesul roman de la nord de Dunăre şi până la hotarele Macedoniei şi Epirului.
De asemenea, supra-numele venea şi de la faptul că unele ramuri dacice din aceste părţi – nord- şi sud- dunărene -, ce rămăseseră păgâne multă vreme, primiseră, prin acest episcop de un neam cu ele, Evanghelia şi limba, stră-româna vorbită pe atunci între Mediterana, Adriatică, Alpi şi Caucaz.

Sfântul italic Paulin de Nola avusese cinstea şi fericirea de a-l întâlni pe marele episcop Niceta de Remesiana şi a primi de la el răspunsuri la întrebările despre lucrarea misionară pe care o dusese acesta. La, spune Paulin de Nola, amândouă felurile de Daci: aceia care trăiesc statornic lucrând pământul şi cei care umblă de colo-colo cu turmele de vite. „Păgânii, vestiți prin tâlhării și omoruri, locuind prin munți, datorită lui Niceta au devenit slujitori ai lui Hristos, popor pașnic, unii îmbrăcând chiar haina monahală.” Sciții, geții, dacii și bessii, cu toții îl numeau „părinte” [1].

Acest amestec între Dacii aşezaţi şi Geţii călători, între Sciţii mişcători şi Bessii care, deşi avuseseră migraţiile lor, acum erau aşezaţi, este tipic pentru Neamul Românesc dintotdeauna.
Iar această complexitate a Românimii a fost aproape totdeauna trecută cu vedere la nivel oficial, şi în epoca modernă, şi în cea contemporană.

Pretexte pentru asemenea prostie sunt destule. Motive rele, anti-româneşti există; bune, nu.
Au rămas ca o amintire exotică mocanii, adică păstorii Romanilor, cum îi numeau Ungurii, la sosirea lor în Panonia, pe acei Străbuni ai noştri care se îndeletniceau cu păstoritul transhumant.
Erau oameni ce nu intrau nici în „ceata” sedentarilor, dar nici în aceea a nomazilor.
Pentru că nomazii sunt cei care nu au o aşezare stabilă [2], în vreme ce sedentarii sunt cei care au o aşezare stabilă.
Doar că păstorii Români aveau… două sau mai multe aşezări stabile, între care se mişcau de-a lungul anilor, cu turmele de oi. De obicei, era satul de vărat şi satul de iernat; sau satul şi locurile de iernat. Amândouă – sau toate – aşezările aveau colibe (călive) sau odăi sau case, deşi unele erau mai bine întocmite, altele mai slabe. Dar dincolo de aceste deosebiri, adevărul este că existau aceste construcţii la care se revenea, an de an, ceea ce este, absolut, altceva decât nomadismul propriu-zis. Nomadismul nu are case – nici odăi, bordeie sau colibe – ci doar corturi sau alte adăposturi mişcătoare.

Asemenea păstori Români au trăit în trecut în Alpi şi Dinarici, în Pind şi Rodopi, în Hem (Bacani) şi Timoc, în Apuseni, în părţile Sibiului sau Braşovului, Argeşului sau Neamţului, în Moravia sau Tatra, în Maramureş, Pocuţia sau Munţii Dobrogei, în Munţii Crimeii, în Munţii Pontici din Asia Mică şi în Caucaz, ba şi mai departe în Răsărit.
Drumurile lor sunt scrise de mii de ani, de păstorii dinaintea lor, de acei oameni tari care, în mijlocul frământărilor cumplite ale istoriei, îşi purtau turmele între locurile de iernat şi de vărat, după cum era anul mai secetos ori mai ploios, după cum erau oamenii mai liniştiţi sau mai tulburaţi…

13570_2013_Article_86_Fig2_HTMLCu galben se arată zona principală de păstorit a ciobanilor din Mărginimea Sibiului până spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX
(Bulgaria va interzice păstorilor trecerea Dunării, apoi Ungaria va bloca o vreme trecerea Carpaţilor, dar loviturile cele mai grele vor fi date de Sovietici, care nu doar că închid frontierele, dar practică un adevărat genocid împotriva păstorilor Români)

Alături de păstori, alţi Români erau călători pe aceleaşi – sau alte – drumuri ale Românimii. Cităm dintr-o lucrare în care am prezentat aceste realităţi prin prisma cunoştinţelor geografice pe care le aveau Vechii Români:

„Geografia străveche românească, luată ca formă a cunoaşterii, ne este în cea mai mare parte necunoscută acum. Şi e firesc, de vreme ce savanţii noştri occidentalizaţi din veacurile XIX şi XX nu au băgat-o în seamă de loc. […] Dar putem să înţelegem câte ceva despre cum şi cât cunoşteau lumea Românii din vechime, pe temeiul câtorva fapte de mare însemnătate.

În primul rând, se cuvine să ştim că păstorii Români, pornind din locurile de vărat din Carpaţi, Hem (Balcani), Rodopi, Dinarici, Alpi sau Pind, ajungeau la iernat în bălţi şi păşuni bine ştiute şi alese, aflate chiar şi la peste 500 km, în Panonia, Câmpia Română, Bălţile Basarabiei, Dobrogea, Zaporojia, ţărmurile Azovului sau Mării Marmara, Crimeea, Cuban, Insulele Ionice şi chiar la poalele calde ale Caucazului.
Drumurile lor nu erau mereu aceleaşi. Dacă vremea era umedă, şi vara fusese ploioasă, multe vaduri nu mai puteau fi folosite. Mai erau şi ani secetoşi, în care se iveau vaduri noi. Mai erau şi podurile umblătoare (bacuri) de peste râuri, supuse şi ele schimbărilor, după năvăliri sau alte împrejurări, mai mult sau mai puţin fireşti. Mai erau şi târgurile, stăpânirile străine, şi tot felul de alte lucruri care făceau ca în fiecare an drumurile să fie măcar în parte altele.
Firesc, păstorii trebuiau să cunoască toate acestea, astfel încât cunoştinţele lor geografice depăşeau cu mult cele cuprinse în atlasele geografice pe care atât le admirăm. Ei ştiau de fapt atât ceea ce numim astăzi a fi “conformaţia terenului”, cât şi “biotopurile”, sau “vegetaţia şi fauna” specifică, populaţiile şi structurile lor, stăpânirile şi rânduielile acestora, adică “demografie”, “legislaţie locală” şamd. Sunt sigur că pentru cei de astăzi, care îşi imaginează că păstorii stau şi fluieră pe lângă turmă toată ziua, ori mai îşi trec timpul cu vreo snoavă ori trântă ciobănească, cele de mai sus par greu de crezut şi de înţeles. De fapt lucrurile stăteau şi în unele părţi încă stau cu totul altfel. Chiar crede cineva că, fie pe vremea lui Ştefan cel Mare, fie pe vremea lui Constantin cel Mare sau, mai aproape, în vreme lui Cuza, ori, pentru Românii din sud, sub otomani, iar pentru cei din vest, sub austrieci şi austro-ungari, puteai să mergi cu turmele pe unde aveai chef? Trebuia să cunoşti fiecare palmă de pământ, să ştii a cui e pădurea asta, a cui păşunea cealaltă, cine stăpâneşte aici şi cine dincolo. Trebuia să te fereşti de locurile rele pentru păşunat, să lupţi pentru cele bune, să te fereşti de fiare, de furi, de cei puternici şi lacomi. Trebuia să ştii cine te primeşte la păşunat cu turma, şi cu ce preţ, cine ţine vadurile şi cine hanurile, pe unde sunt trupe şi care le e purtarea, şi nenumărate alte lucruri. Adică exact ceea ce am arătat şi mai sus. Mai mult, făcând şi mai necesare aceste cunoştinţe, păstorii Aromâni, ca şi unii dintre cei din Rodopi şi Dinarici (ba şi din Carpaţi uneori), călătoreau între aşezările de vară şi iarnă cu familii cu tot!

De asemenea, tot de priceperea şi cunoştinţele geografice – şi nu numai – ale Românilor ţine şi faptul că Românii au fost călăuzii şi chervanagii unei întinse părţi de lume, din Asia Mică în Carpaţii Moraviei, din Crimeea la porţile Italiei, din Alpi la Marea Mediterană. Chervanagii, amintim pentru cei mai puţin obişnuiţi cu acest cuvânt, erau conducătorii de caravane, adică un fel de corăbieri ai uscatului. Ei îndeplineau pe vremuri acea trebuinţă satisfăcută astăzi de trenurile de marfă şi marile camioane, adică transportul terestru al mărfurilor. Nu insistăm acum peste măsură asupra iscusinţei şi priceperii pe care trebuiau să o dovedească pentru a ajunge cu bine la locul dorit. Era nevoie însă ca, scăpând poftelor celor întâlniţi pe cale, păzindu-se de schimbările neprielnice ale vremii, ocrotindu-şi oamenii şi animalele, să facă drumul cu o iuţeală cât mai mare şi cheltuieli cât mai mici, dar păstrând marfa în cât mai bună stare. O asemenea sarcină cerea oameni curajoşi şi puternici, cu mare iscusinţă şi simţ diplomatic, şi totodată perfect cunoscători ai drumurilor ce trebuiau cunoscute. Lăsată din tată în fiu, această îndeletnicire se învăţa încă din copilărie, în mod practic, direct, aşa cum se întâmpla şi cu celelalte îndeletnicire.
Despre călăuzi (sau călăuze) nu mai este nevoie să spunem, credem, nimic mai mult. Însăşi numele arată cele trebuincioase despre cei ce se ocupau cu aceasta. La călăuze şi chervanagii se cade a adăuga şi numărul mare de negustori pe care l-a dat Neamul nostru, mai cu seamă în părţile sudice. Aceştia străbăteau părţi însemnate ale lumii pentru negoţul lor, având trebuinţă şi adunând prin urmare aceleaşi cunoştinţe ca şi cei dinainte, ba chiar mai mult.” (preluare, cu unele corecturi, din Zbor prin vâltoarea vremilor…, de Mihai-Andrei Aldea, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007)

Theodor Capidan, în Macedoromânii. Etnografie, istorie, limbă (Bucureşti, 1942) consemnează (la p. 46-47) despre transportatorii Români din sud:

„Ocupaţia cu transporturile la Macedoromâni a existat de când cu primele încercări de a-şi desface produsele lor în lapte şi lână. La început, ei se mulţumeau să transporte aceste produse dela locuinţele lor de munte sau de şes, până la principalele centre regionale. Când însă ei, în afară de produsele care ţineau de păstorit, mai transportau şi mărfurile altora, când pentru acest dublu scop care le aducea venituri mai mari, ei nu se mulţumeau să parcurgă drumurile din cuprinsul unui singur ţinut, ci cutreierau întreaga Peninsulă Balcanică, când, în fine, prin ocupaţiunea cu caravanele, foarte mulţi dintre celnicii lor începuseră să se dedea şi la comerţ şi, prin aceasta, se vedeau siliţi să treacă de la ţară la oraşe, atunci meseria transporturilor cu caravanele ajunsese la o extensiune foarte mare, devenind cel mai sigur mijloc de îmbogăţire.
Vechimea ocupaţiunii Aromânilor cu transporturile este tot atât de mare ca aceea a păstoritului. In veacurile de mijloc, ei erau singurii transportatori în Peninsulă. Ei străbăteau, pornind de acasă cu caravanele, drumurile care duceau la centrele cele mai importante pentru comerţul intern al Peninsulei. Intre acestea, lăsând la o parte oraşele
mari ca Salonicul şi Constantinopolul, în timpurile vechi cele mai cunoscute printre populaţiunile din Epir, Albania şi Macedonia erau porturile Valona, Durazzo şi Raguza. Din aceste trei, chervangii macedoromâni transportau în interior toate mărfurile aduse din Italia prin Venezia şi Trieste. Acei care expediau aceste mărfuri, constând mai
mult din ţesături scumpe ca pânză de mătase şi postav, după aceea tot felul de obiecte de sticlă şi de metal, în fine, argintării în filigran, etc., erau Macedoromânii stabiliţi în cele două oraşe italiene.„

Romanii din Transnistria Harta Etnica Romania Mare Basarabia Pamant RomanescRomânii de dincolo de Nistru în anii 1940

Am amintit în aceste rânduri despre patru feluri de Români Călători, adică întâi păstorii sau ciobanii, apoi chervanagii sau, cum le-am spune astăzi, „transportatorii„, apoi călăuzii sau călăuzele, şi, desigur, negustorii.
La aceştia se adăugau însă şi alţii.

Primii, pe nedrept uitaţi, sunt plutaşii.
Aceştia coborau cu plute uriaşe pe râuri, din munţii în care îşi aveau aşezările (deci nu erau nomazi) până la târgurile, cetăţile sau porturile unde vindeau lemnul adus pe calea apelor.
Mureşul, Drava, Morava, Vistula, Nistrul, Oltul, Repedea/Bistriţa, Siretul, Prutul, Dunărea, Mariţa/Evros… iată doar câteva dintre apele pe care, veacuri şi milenii de-a rândul, Românii Plutaşi au dus roadele munţilor, şi în primul rând lemnul, constructorilor de case, corăbii, mobilă etc.
Şi, dacă tot am vorbit despre ape, trebuie să amintim podarii şi luntraşii de pe marile cursuri de apă – Dunăre, Olt, Nistru, Mureş etc. – care asigurau trecerea, mutându-se adesea, după schimbările cursului, în susul şi în josul râului sau fluviului. Având, în acelaşi timp, aşezările lor, unde aveau casele, familiile şi toată averea.

Marinarii Români din vechime sunt foarte puţin cunoscuţi. Cel mult se ştie numele unuia sau altuia ajuns pe cine ştie ce corabie veneţiană ori genoveză, bizantină sau de altă origine. Ştim că Ştefan cel Mare a construit corăbii de transport, că Mircea cel Bătrân avea vasele sale, că pe caiacele turceşti lucrau şi Români… Prea puţin pentru a avea un tablou cât de cât limpede.

În schimb ştim că erau herghelegii sau crescători de cai dintre care unii, asemenea păstorilor transhumanţi, aveau satele sau cătunele lor, pe când alţii se mişcau alături de cai toată viaţa lor, din Bărăgan în Basarabia sau Vozia, din Zaporojia în Tauria, Crimeea sau Sarmaţia Cubanului. Unii dintre ei aveau case – ba chiar şi neveste – în mai multe sate şi cetăţi din aceste locuri; familiile lor nu ştiau una de alta, chiar dacă bănuieli erau, aşa cum erau asemenea bănuieli şi asupra marinarilor din acele vremuri. Desigur, nu spunem că toţi crescătorii de cai Români de atunci se ţineau cu mai multe femei, dar nici că toţi erau uşă de biserică.

Tot o transhumanţă, dar de obicei pe întinderi mult mai mici, se făcea cu cirezile de vite – vaci şi bivoli, aceştia din urmă cel mai rar – sau cu ciurdele de porci. Mişcările cu cirezi de bivoli, sau cu cele de amestec între vaci şi bivoli sunt, după informaţiile noastre, specifice părţii de nord dintre Tisa şi Nistru, cu treceri de cel mult 80 de kilometri la vest şi respectiv est de aceste râuri. (Însă mai este mult de studiat în această privinţă.)

În sfârşit, nu se poate să scoatem dintre Românii Călători categoriile – desigur, pentru unii exotice – ale aventurierilor, luptătorilor profesionişti, călugărilor şi altor misionari şi solilor sau diplomaţilor.

Subliniem aici că prin aventurieri înţelegem ceea ce mai târziu s-a numit mai ales exploratori, cu toate că mulţi dintre aceştia au fost departe de rigoarea exploratorilor britanici, oameni ai interesului practic (ştiinţific, economic, politic etc.). Însă la Români destui tineri – şi nu doar tineri – au simţit, în fiecare generaţie, chemarea curiozităţii, dorinţa de a ştii – „de-a dreptul” – „ce se află dincolo de zare”. Asemenea oameni au ajuns până departe – un călător Român ce vizita Imperiul Rus la începutul secolului XX a găsit în Vladivastok asemenea compatrioţi, plecaţi din acelaşi spirit de aventură cu al lui, dar rămaşi în Manciuria pentru totdeauna.

Iarăşi trebuie să subliniem faptul că luptătorii profesionişti nu sunt ceea ce se înţelege de obicei prin mercenari. Sunt, foarte adesea, oameni care pur şi simplu au o vocaţie a armelor şi vieţii ostăşeşti. Mulţi dintre ei au trăit şi au murit pentru cauze nedrepte, dar pe care le credeau drepte sau nobile. (Amintim că în Războiul Civil din Rusia au fost implicaţi enorm de mulţi ostaşi Români, fiind documentaţi până în prezent peste 50.000 în Armata Albă şi peste 50.000 în Armata Roşie…) Înainte de orice judecăţi de valoare – dacă pot fi făcute asemenea judecăţi – este nevoie de o adâncă înţelegere a realităţilor istorice. Faptul că în secolele XV-XVI toţi hatmanii din Zaporojia sunt Români – cu toate că, după datele actuale, se pare că Românii nu depăşeau un maximum de 40% din numărul Cazacilor Zaporojeni – este cert şi are o legătură directă cu moştenirea războinică a urmaşilor Romanilor şi Traco-Sciţilor, popoarele cele mai puternice în război ale Antichităţii din Europa şi vestul Asiei. (Fără a scădea calităţile şi capacităţile războince ale Celţilor, Germanilor, Grecilor etc., dimpotrivă.) O pildă aspră şi greu de înghiţit a tradiţiei ostăşeşti a Românilor o constituie oamenii munţilor, un trib musulman din Sinai. Acesta a luptat de curând cu trupele ISIS (Daesh), înfrângându-le în mai multe bătălii grele, în ciuda armamentului net superior al Islamiştilor. Luptele au fost provocate de încercările ISIS de a ataca şi distruge Mânăstirea Sfânta Ecaterina, pe care oamenii munţilor, deşi musulmani, o apără cu fanatism, dintr-un motiv simplu şi cutremurător: în urmă cu peste 1.500 de ani Împăratul lor, Iustinian, i-a adus din satele valahe ale străbunilor din Munţi şi i-a aşezat în Sinai ca să apere Mânăstirea Sfânta Ecaterina. Ultima femeie care ştia limba română s-a stins prin anii ’80 ai secolului XX, deşi unele cuvinte şi cântece însă se mai păstrează. Credinţa s-a pierdut, amestecându-se cu o formă specifică a Islamului, dar misiunea de apărare a Mânăstirii Sfânta Ecaterina este îndeplinită şi astăzi, cu orice preţ. E doar un exemplu al complexităţii vieţii şi valorilor luptătorilor profesionişti, cum am numit această categorie românească… Sperăm să trezească măcar un pic de respect în sufletele cititorilor şi să-i facă să se oprească de la pripite judecăţi – pozitive sau negative – şi să se deschidă către o altă viziune asupra Neamului Românesc.

Iarăşi trebuie subliniat că misionarii creştini au atins recorduri greu de închipuit pentru lumea de astăzi. Este dovedit faptul că Celţii Ortodocşi au călătorit în Atlantic în bărci din piele tăbăcită, cusute, ajungând până în Islanda şi Groenlanda, înfiinţându-şi chilii şi mânăstiri pe stânci bătute de furtuni etc., etc. În acelaşi fel şi misionarii Români au ajuns până departe, din Alpi în Caucaz, Siria şi Palestina, din Sinai în Finlanda. Ca un semn al unităţii peste veacuri, chiar şi mocanii şi alţi Români strămutaţi de Ruşi/Sovietici, aşezaţi în lagăre şi în domicilii obligatorii în Siberia, Kazahstan etc. au îndeplinit în ultimele două secole rosturi misionare, atât religioase cât şi civilizatoare. (Despre asta, poate, o să putem scrie altădată.)

Despre soli şi diplomaţi este poate cel mai greu de scris, pentru că, pe de-o parte, în afară, poate, de familie, ei lucrau, adesea, singuri. Mai mult, se întâmpla să fie şi iscoade, ceea ce făcea trebuincioasă o taină şi mai mare decât cea oricum cerută de solii şi alte „diplomaticeşti iscusinţe„. Dar ştim că de la familiile boierilor mari din Muntenia, Moldova şi Transilvania, până la cele ale Domnitorilor Români, multe erau grupurile care trimiteau soli şi diplomaţi la felurite curţi europene şi asiatice. Triburile Româneşti din Pind, Rodopi şi alte părţi sudice îşi aveau oamenii lor aflaţi la Istambul, Viena, Veneţia, Buda ş.a.m.d.  Este o întreagă lume, în mare parte românească – dar cu masive influenţe din afară – şi cu un ecou pe cât de tainic, pe atât de puternic, în viaţa Românimii.

Sunt, toate cele amintite, doar puncte din ceea ce au fost în trecut Românii Călători.
Oameni puternici, care au ştiut să fie Români şi să îşi păstreze dragostea de Dumnezeu, de Neam şi Ţară chiar şi în mijlocul unor populaţii cu totul străine.
Această lecţie de bun-simţ – pe care alte naţii o cunosc şi o arată preabine chiar şi în zilele noastre – să fie cea care i-a făcut pe politicieni să ascundă existenţa Românilor Călători de copiii României din ultimele secole?
Căci, desigur, dacă Românul ştie că poate să fie Român oriunde s-ar duce, dacă Românul ştie că oriunde este un Român este o Românie, izgonirea Românilor din România nu ar duce la nimicirea Neamului Românesc, ci la întărirea lui! Căci Românii izgoniţi, scăpaţi de apăsarea politicienilor anti-români, ar lucra româneşte la eliberarea României şi la înălţarea Neamului.
Acum, oricare ar fi pricina tăcerii, oricare ar fi pricina pentru care se aminteşte doar de Românii Aşezaţi, nu şi de Românii Călători, cine a citit până la capăt ştie. Rămâne să şi facă ceea ce este de făcut!

(o mică urmare aici)

Mihai-Andrei Aldea

[1] http://basilica.ro/sfantul-niceta-de-remesiana-apostolul-daco-romanilor/
[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Nomad#Common_characteristics

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Înfiinţarea şi desfiinţarea „Bisericii Greco-Catolice din Transilvania” în date (pe scurt)

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

A. Înfiinţarea Bisericii Greco-Catolice din Transilvania

1691 – Are loc intrarea Transilvaniei sub directa stăpânire a Austriei – stat „apostolic”, adică obligat să răspânească, prin orice mijloace, Catolicismul. Această stăpânire manu militari avea să fie recunoscută definitiv de Turci – cărora Transilvania le fusese până acum stat tributar – în 1699 (Tratatul de la Karlowitz).

1686, iunie 26 – Tratatul de la Viena dintre nobilii transilvăneni şi Austria, prin care primii recunosc „protecţia” Austriei iar aceasta îl recunoaşte pe Apafy (calvin) drept Principe al Transilvaniei; în lipsa acordului „puterii protectoare” turceşti valoarea internaţională a actului era contestabilă; tratatul este important deoarece arată puterea Calvinilor în Transilvania acelor ani.

1697 – Pacea de la Zenta, care lasă practic Transilvania pe mâna Austriecilor.

1697-1701 – Papalitatea încearcă fără succes să-i convingă pe clericii români din Ardeal să accepte Uniaţia, după modelul aplicat în Galiţia, Rutenia, Ucraina sau altul asemănător;
mai târziu iezuiţii şi propagandiştiii Uniaţiei vor născoci basne şi vor falsifica documente, încercând să pretindă că „Unirea cu Roma” s-ar fi făcut în 1697, în 1698, în 1700 şi în 1701 (lipsa de logică a pretenţiilor este evidentă), ba chiar că „Românii Ardeleni au fost totdeauna uniţi cu Roma şi călugărul sârb Sofronie (sau, după caz, Visarion) i-a trecut pe unii la Ortodoxie” etc., etc.; falsul documentelor amintite a fost dovedit de mulţi istorici, inclusiv greco-catolici, de la Nicolae Iorga la Ioan Crişan, Silviu Dragomir ş.a.m.d.
1696-1701 nobilii unguri se opun încercărilor habsburgo-papiste de catolicizare a Românilor, atât pentru că cei mai mulţi erau calvini şi i-ar fi vrut calvinizaţi pe Români, cât şi pentru că vedeau în creşterea numărului catolicilor o întărire a influenţei austriece în Transilvania; „toleranţa” Ungurilor din Transilvania şi Ungaria în privinţa Românilor şi Ortodoxiei este exprimată astfel în Approbatae Constitutiones (în vigoare din 1653):

„Românii să fie ţinuţi în robie deplină şi perpetuă, ei fiind în ţară doar toleraţi câtă vreme va plăcea principelui şi proprietarilor de pământ cărora [Românii] trebuie să le plătească dări şi muncă silnică [robotă]” (Partea I, Titlul I, Art. 3 şi Partea III, Titlul III, Art. 2)

1697-1701 – treptat Austria şi Papalitatea câştigă sprijinul Ungurilor de religie catolică şi al Secuilor nobili (majoritar catolici), având însă de înfruntat şi propaganda calvină – care avea în spate un secol de persecuţii anti-ortodoxe crunte -, şi ura nobililor faţă de Români, deci şi faţă de orice drepturi pe care le-ar fi primit aceştia prin catolicizare;
Mitropolitul Teofil respinge Uniatismul, cerând şi primind şi sprijinul Domnitorului Constantin Brâncoveanu în munca şi lupta pentru păstrarea Credinţei.

1697 – în urma Păcii de la Zenta iezuitul maghiar Ladislau Baranyi vine la Viena şi iniţiază demersurile pentru Uniaţie;

1697-1698 – au loc negocieri între Viena şi Ungurii calvini în privinţa realizării Uniaţiei, cei din urmă opunându-se puternic şi declarând-o un atac împotriva Religiei Calvine – pe care de cca. 100 de ani încercau să o impună Românilor prin forţă şi persuasiune; unul dintre argumentele Vienei – ce revine de-a lungul întregului secol – este acela că prin Uniaţiei se va realiza ruperea Românilor din Transilvania de cei din Moldova şi Muntenia.

1698, ianuarie 22 – are loc hirotonirea la Bucureşti a lui Atanasie Anghel ca Mitropolit al Transilvaniei, hirotonie făcută, după rânduiala ortodoxă, de mai mulţi episcopi, în frunte cu Patriarhul Dositei al Ierusalimului şi Mitropolitul; Episcopul Atanasie Anghel jură să apere Biserica lui Christos din Transilvania primită spre păstorie şi Dreapt Credinţă Creştină cu orice preţ, indiferent de încercările prin care ar trece, chiar şi cu viaţa şi sângele său.

1698, aprilie 14 – Prima Diplomă Leopoldină, dată de Leopold I, care promitea preoţilor ortodocşi care se unesc cu Roma doar prin recunoaşterea Papei drept cap al Bisericii, în rest păstrându-şi toate celelalte „obiceiuri”, aceleaşi drepturi cu cele ale clericilor catolici; la stăruinţele Ungurilor calvini se adăugase o promisiune similară pentru trecerea preoţilor ortodocşi din Transilvania la celelalte „religii recepte”; rămânerea în Ortodoxie însemna rămânerea în starea de semi-sclavie (şerb) sau în care stare se aflau ortodocşii în cauză (o parte dintre Românii ardeleni nu era în şerbie).

1698, iunie 2 – Cardinalul Colonici, nemulţumit de faptul că Prima Diplomă Leopoldină cerea pentru Uniaţie doar recunoaşterea Papilor, dă un Apel către predocument foarte important, pentru că arată că Uniaţia încă nu avusese loc, ci doar, prin amintita diplomă, „s-a deschis calea către Unire”; în Apel se promit avantaje cu atât mai mari preoţilor cu cât acceptă mai mult din Catolicism şi mai ales „cele patru puncte” (primatul papal, împărtăşirea cu azimă, filioque şi purgatoriul).

între 1698 şi 1701 – iezuitul Ladislau Baranyi falsifică un document care este datat 7 octombrie 1698 de către primii semnatari; documentul este o propunere de unire făcută de unii protopopi şi înaintată Mitropolitului Atanasie Anghel; documentul cuprinde 6 pagini, dintre care prima pagină este scrisă în româneşte, a doua este scrisă în latineşte, de către iezuitul Baranyi, paginile 3-5 conţin semnăturile, în josul lor fiind adăugat un text scris de Atanasie Anghel, ultima pagină este goală; textele româneşti de pe prima pagină prevăd o unire cu Roma în care nu se recunoaşte nimic din învăţătura catolică, singurul drept recunoscut Papilor fiind acela de confirmare şi ungere a episcopului ales de Români; textul latinesc, adăugat ulterior, pretinde o unire deplină, inclusiv recunoaşterea celor patru puncte (primatul papal, azima, filioque, purgatoriul); textul lui Atanasie Anghel (recunoscut după scris, semnătura lui nu apare pe document) prevede păstrarea întregii Legi a Bisericii noastre (adică a întregii Învăţături de Credinţă Ortodoxe), a tuturor practicilor liturgice ortodoxe, calendarului etc., declarându-se că dacă se vor încălca unirea cu Roma este anulată.
Este evident că textul a fost realizat întâi de protopopi în 7 octombrie 1698, fiind propus Mitropolitului Atanasie Anghel care a completat în josul semnăturilor cu ceea ce astăzi se numeşte „aviz ierarhic”, dar pe care nu l-a semnat, astfel încât nu a intrat niciodată în vigoare. Această propunere de Uniaţie făcută de acei protopopi a ajuns pe mâna iezuitului Baranyi, care „l-a completat” cu textul în latină, aflat în contradicţie radicală cu cel românesc, dar care îi permitea iezuitului să pretindă în faţa superiorilor săi ca ar fi obţinut Uniaţia; data falsificării nu este clară, dar pare să fie anterioară anului 1701.
Faptul că actul a fost o propunere de Uniaţie nefinalizată se vede şi din textul incomplet, şi din lipsa semnăturii mitropolitului, şi din lipsa oricăror efecte şi menţiuni (inclusiv din realizarea ulterioară a Uniaţiei, în care acest act, ca şi alte falsuri datate ante-1700 nici măcar nu sunt amintite).
Istoricul greco-catolic Nicolae Densuşianu a făcut o analiză critică a acestui act pe care îl defineşte „falsificarea unui document public”.

1698, noiembrie-decembrie – În urma propunerii de Uniaţie făcută Mitropolitului Atanasie Anghel de protopopi iezuitul Baranyi cere Dietei Transilvaniei recunoaşterea drepturilor oferite prin Prima Diplomă Leopoldină preoţilor ortodocşi ce s-ar uni cu Roma; Ungurii calvini – şi de alte religii – resping această cerere şi iniţiază o anchetă în privinţa Uniaţiei, spre a vedea dacă există.

1698, noiembrie 27 – iezuitul Baranyi scrie o scrisoare către Cardinalul Colonici în care îi cerea să obţină chemarea de către împărat a Mitropolitului Atanasie Anghel la Viena, pentru ca acesta să fie silit să accepte Uniaţia (care, deci, nici vorbă să fi fost făcută până acum).

1699, ianuarie – Ancheta făcută de Dieta Transilvaniei arată că nu există niciun preot unit cu Roma; cel mult există câţiva care ar accepta, de nevoie, această unire (în Comitatul Dobâca un singur sat ar accepta, de silă, Uniaţia; în Comitatul Cluj, din 41 de comune doar şase preoţi au declarat că ar accepta Uniaţia dacă mitropolitul o acceptă; în Scaunele Secuieşti, în Ţara Bârsei şi Ţara Făgăraşului toţi au respins ideea de Uniaţie etc., etc.); ancheta invalidează toate falsurile făcute de iezuiţi – atunci şi după aceea – în încercarea de a pretinde că Uniaţia a fost făcută înainte de 1699; în toate aceste activităţi nu există nicio menţiune şi nicio discuţie despre pretinsele documente de „unire cu Roma”, atribuite mai târziu de iezuiţi şi propaganda greco-catolică ba Mitropolitului Teofil, ba protopopilor ortodocşi etc.

1699, februarie 16 – Nou decret al Împăratului Leopold I; creşterea puterii austriece în Transilvania şi, respectiv, scăderea puterii calvine, dar, totodată, şi presiunile calvine şi ale altor religii protestante sunt reflectate de acest document; acesta pretinde a recunoaşte „Unirea cu Roma” a Românilor ortodocşi ardeleni „deplin”, adică într-o formă de trecere totală la Catolicism a Românilor din Ardeal;
fie că actul a fost eliberat doar ca mijloc de presiune politică pentru Uniaţie – şi anti-calvină -, fie că a fost eliberat în urma falsului lui Baranyi, el a stârnit un întreg scandal în nobilimea alogenă din Transilvania; aceasta, pe de-o parte, ştia că Românii nu s-au „unit cu Roma” (tocmai cercetaseră situaţia) şi, pe de altă parte, nu voiau să piardă câştigurile uriaşe pe care le aveau din abominabila exploatare a băştinaşilor din Transilvania.

1699 – deoarece iezuiţii din bisericile şi mânăstirile transilvănene nu izbutiseră să realizeze Unirea cu Roma, Austria numeşte pentru această misiune missionari castrenses, adică iezuiţii militari; aceştia urmau să beneficieze de sprijinul armatelor habsburgice în impunerea Uniaţiei; trupe austriece însoţesc pe iezuiţii militari prin satele româneşti, unde li se promit românilor mari câştiguri materiale dacă părăsesc „schisma” (Ortodoxia) şi se unesc cu Papa.

1699, august 26 – Decret al lui Leopold I către Dieta Transilvaniei, încercând să forţeze acceptarea de către aceştia a Uniaţiei Românilor, fiind implicată şi armata austriacă în impunerea decretului.

1699, martie-decembrie – Mitropolitul Atanasie Anghel tipăreşte un Catehism în care se regăsesc învăţăturile ortodoxe aflate în opoziţie cu cele catolice;
– Mitropolitul Atanasie Anghel tipăreşte o Cazanie în care se regăsesc învăţăturile ortodoxe aflate în opoziţie cu cele catolice; ameninţările Cardinalului Colonici spre a introduce măcar filioque în această Cazanie nu au nicio urmare;
– Mitropolitul Atanasie Anghel îi spune într-o scrisoare Domnitorului Constantin Brâncoveanu că unii popi au acceptat Uniaţia doar „în aparenţă”, pentru a fi scutiţi de dări, însă toţi păstrează Ortodoxia;
– Mitropolitul Atanasie Anghel păstrează alături de el intendentul calvin, încercând astfel să-şi alieze Ungurii calvini în respingerea Uniaţiei.

1699, toamna – Dieta Transilvaniei face o nouă anchetă; se constată că niciun preot român nu a primit Uniaţia şi că Mitropolitul Atansie nu a înştiinţat de aşa ceva pe clerici şi popor nici în scris, nici prin vorbă.

1700, toamna – iezuitul Neurauter este trimis (de la Sibiu) la Alba Iulia, spre a-l convinge prin promisiuni şi ameninţări pe Mitropolitul Atanasie Anghel să meargă la Viena (unde sperau că nu va mai avea curajul să respingă Unirea cu Roma).

1701, ianuarie – Sinodul de la Alba Iulia (semnat pe 6 ianuarie), care proclamă autonomia Mitropoliei Transilvaniei faţă de orice putere străină şi ţinerea, fără schimbare, a „Legii Vechi” (Ortodoxia).

1701, sfârşitul lunii ianuarie – La Viena Atanasie Anghel este pus în arest „la domiciliu”, fiind judecat de către un tribunal condus de Cardinalul Colonici pentru mai multe capete de acuzare, inclusiv păstrarea Credinţei Ortodoxe; se foloseşte şi Raportul iezuitului Kapi din Cluj, care, printre altele, nota că mitropolitul „este prost şi are multe defecte cunoscute poporului„; acuzaţiile includeau şi unele imoralităţi pretinse a fi fost săvârşite de mitropolit.

1701, martie 10 – fostul Mitropolit Ortodox Atanasie Anghel acceptă apostazia, în schimbul numirii sale ca Mitropolit Greco-catolic şi a înnobilării rudelor sale; aceeaşi vânzare a credinţei o fac şi epitropii Mitropoliei Ardealului, ce îl însoțeau; notăm că este vânzare a Credinţei pentru că nu este vorba despre o convertire bazată pe convingere, ci pe laşitate şi interese materiale. Paradoxal faţă de acuzaţiile cu care fusese hărţuit în ultimele două luni, în noul act Atanasie Anghel este făcut consilier imperial „pentru învăţătura şi erudiţia sa, pentru viaţa lui exemplară, pentru bunele moravuri şi celelalte virtuţi ale sale„.

1701, martie 19 – Atanasie Anghel primește decretul de înnobilare și titlul de Episcop Unit al Transilvaniei (nu de mitropolit!), devenind astfel primul episcop greco-catolic român din Ardeal; contradicția cu pretenția realizării anterioare a Uniației este clară.
– Se dă A Doua Diplomă Leopoldină, fără urmări practice, fiind ascunsă de iezuiţi – întrucât leza interesele de asuprire a Românilor din Ardeal – şi redescoperită abia în 1938 în Biblioteca „Bruckenthal” din Sibiu; se pare că ascunderea ei s-a făcut printr-o înţelegere între Viena şi Dieta Transilvaniei.
– Episcopul Greco-catolic Atanasie Anghel este subordonat Arhiepiscopului Catolic Ungur de Ezstergom, deschizându-se calea maghiarizării prin Greco-catolicism, mult dorită de Ungurii Catolici.
– Semnarea Lepădărilor de către Atanasie Anghel – prin care apostaziază din Ortodoxie şi acceptă în afara unei totale uniri cu Roma şi alte umilitoare prevederi este caracterizată de Nicolae Iorga astfel:
 „Va recunoaşte oricine, după citirea acestui act autentic, în care se oglindeşte sufletul josnic al unui om fără demnitate şi fără ruşine, al unui arhiereu uitător de toate datoriile şi jurămintele sale, al unui Român fără simţ de neamul său, că, între deosebitele forme de Unire cu Biserica Romei pe care le-au întrebuinţat neamurile ajunse în stăpânirea Austriei, nici una n-a fost aşa de ruşinoasă şi de brutală. Oricâte foloase culturale, mari şi netăgăduite, ar fi adus Unirea, foloase pe care Atanasie, […] nu putea să le înţeleagă şi să le prevadă, declaraţia lui din April 1701 e desigur cel mai înjositor act public săvârşit până atunci de vreun Vlădică românesc.„.  

1701, martie 24 – Atanasie Anghel este hirotonit preot catolic, începându-şi urcuşul în cadrul Religiei Catolice; o zi mai târziu este hirotonit episcop catolic; pe 25 iunie este instalat în Transilvania.

1701, iunie – Românul Nagyszegi depune la Curtea Imperială de la Viena un protest în numele Românilor (ortodocşi) din sudul Transilvaniei (din părţile Albei până în cele ale Braşovului), împotriva Uniaţiei; este pedepsit cu şase ani de închisoare.

1701, iunie-iulie – Românii din sudul Transilvaniei îşi declară despărţirea de Atanasie Anghel – denumit de ei Satanasie Anghel – şi trec sub directa păstorire a episcopilor ortodocşi din Muntenia şi chiar din Serbia.
– în aceeaşi perioadă Atanasie Anghel şi oamenii lui încearcă să-i convingă pe Români că nimic nu s-a schimbat şi că se păstrează ca înainte şi Biserica, şi Credinţa, legătura cu Papa şi episcopii catolici fiind declarată doar un fel de „supraveghere” similară celei calvine (oricum extrem de abuzive, dar cu care oamenii erau oarecum obişnuiţi).

după 1701 – începe răspândirea de iezuiţi  a falsului lui Baranyi drept „Documentul Unirii cu Roma”, pretinzându-se că aceasta s-a făcut cu recunoaşterea celor patru puncte; merită observat că şi într-un asemenea caz orice depăşire a acestor patru puncte – de mult făcută – anulează Uniaţia, ceea ce Catolicii din România nu au observat niciodată.

1701-1716 – are loc înfiinţarea treptată a Greco-catolicismului în Transilvania, prin folosirea celor mai diverse metode, cu sprijinul direct al autorităţilor habsburgice şi al iezuiţilor; în această perioadă, cu toate că episcopii uniţi sunt recunoscuţi ca episcopi catolici de Papalitate, ei nu sunt recunoscuţi drept cap ai unui rit sau cult sau altei structuri similare catolice, având un statut de misionari.

1710-1715 – perioada în care iezuitul Gabriel Hevenessi şi alţi iezuiţi (probabil fiind implicaţi şi Kapi din Cluj, Gebbardt din Sibiu etc.) falsifică o serie de documente, încercând să pretindă că Uniaţia ar fi fost cerută încă de Mitropolitul Teofil, în 1697, că Mitropolitul Atanasie Anghel ar fi cerut să meargă la Viena în 1699 să prezinte împăratului Uniaţia etc.;
dintre documentele pretins a fi ale acestei „uniri”, toate date arhivelor catolice, se păstrează aşa-zisa Adresă a Mitropolitului Teofil către Cardinalul Colonici, la care s-au dovedit falsificarea semnăturii Mitropolitului Teofil şi scrierea pe spatele unei pagini cu 12 semnături de preoţi români, ruptă dintr-un document ortodox, a textului pretins a-i aparţine acestuia, sub care s-a adăugat semnătura falsificată atribuită mitropolitului.
Toate aceste falsuri vin în contradicţie şi cu documentele ortodoxe păstrate, dar şi cu documentele austriece şi catolice, atât la nivel de procedură, cât şi de evenimente istorice, conţinut etc.

1715, ianuarie – recomandarea lui Patachi drept episcop greco-catolic cuprinde recomandarea folosirii amestecate de forţă şi blândeţe pentru convertirea treptată la Catolicismul Roman a tuturor Românilor, inclusiv a Greco-catolicilor. Greco-catolicismul este definit drept „unire vopsită”, aşa cum mai târziu un episcop catolic de la Bucureşti (Theodor Cisar) va declara Greco-catolicii drept „ţiganii Catolicismului”.

1716, iulie 6 – Actul oficial al Papalităţii prin care se înfiinţează Biserica Greco-catolică din Transilvania.

B. Desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice din Transilvania

1927-1929 – Prin Concordatul semnat între Vatican și România, sub uriașele presiuni ale lui Iuliu Maniu (greco-catolic) și altor politicieni ardeleni greco-catolici [1], Biserica Greco-Catolică este desființată; dreptul Blajului de a alege trei candidați la titlul de mitropolit, din care Regele (înainte de 1918, Împăratul) să aleagă unul este suprimat; toate proprietățile fostei Biserici Greco-Catolice sunt trecute Bisericii Catolice, adică Vaticanului, care le reorganizează – nu în totalitate! – în cadrul unei noi structuri, Biserica Catolică de rit bizantin din România. Spre înșelarea poporului se adaugă denumirea de „Greco-catolică„, astfel încât oamenii să nu observe schimbarea.
Conform definiției Greco-catolicismului (cel puțin din secolul al XVII-lea până în perioada interbelică), din 1929 în România încetează să mai existe greco-catolici, existând doar catolici de rit latin și catolici de rit bizantin.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

[1] Un rol esenţial în realizarea Concordatului l-a avut şi şantajul religios exercitat asupra Regelui Ferdinand până în ultima clipă de clerul catolic din Bucureşti.

Apropierea de Dumnezeu, apropierea de om…

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Superioritatea duhovnicească a oricărei părţi a Creaţiei nu poate să existe decât în raport de apropiere de Dumnezeu. Dar nu poate exista o apropiere geografică de Dumnezeu mai mare a unora decât a altora, pentru că Dumnezeu este pretutindeni. Deci nu poţi să-ţi închipui, sau, mai bine zis poţi, dar greşeşti, că Dumnezeu este undeva sus, te caţeri pe o scară, şi cu cât te urci mai sus pe scară, cu atât eşti mai aproape de El. Această apropiere poate fi cel mult un simbol al urcuşului duhovnicesc, dar nu poate fi o realitate concretă, fizică. Dacă un om ia racheta şi se duce pe Lună, nu este mai aproape de Dumnezeu pe Lună decât era pe Pământ. Nici pe Marte, nici pe Jupiter, nici pe Pluto, nici în Alfa Centauri, pentru că nu poziţia geografică determină apropierea sau depărtarea de Dumnezeu. Lucrul acesta este evident, de vreme ce Dumnezeu este pretutindeni.

Şi atunci, ce determină apropierea de Dumnezeu şi creşterea sau scăderea în valoare a sfinţeniei? Ce determină apropierea sau depărtarea de Dumnezeu? Desigur, credinţa este cea care ne face să urcăm sau să coborâm pe scara simbolică, dar ce determina apropierea în sine, de vreme ce nu este factorul geografic?
Sunt energiile dumnezeieşti necreate! Cu cât mai bogată este viaţa ta şi existenţa ta în aceste energii, cu atât mai aproape de Dumnezeu înseamnă că eşti, cu atât mai mult te sfinţeşti. Te hrăneşti din Dumnezeu prin aceste energii! În clipa în care te depărtezi de Dumnezeu, ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că îndepărtezi de tine izvorul acestor puteri dumnezeieşti, seci acest izvor şi viaţa ta devine uscată, stearpă, înstrăinată de Dumnezeu. Fizic sau geografic vorbind, El este chiar lângă tine, chiar în tine, mai ales dacă eşti creştin împărtăşit, dar, în acelaşi timp, tu, pentru că ai secat acest izvor al energiilor dumnezeieşti, te găseşti la miliarde de kilometri depărtare de El.

Ca să înţelegem această realitate a Împărăţiei Cerurilor, să ne ducem la Scriptură!
În Biblie vedem această pildă, a samarineanului milostiv. În care se arată cum a fost un om ce a căzut în mijlocul tâlharilor şi a fost rănit rău, fiind lăsat aproape mort. Şi a trecut şi un preot, şi a trecut şi un levit şi nu l-au băgat în seamă. Iar un samarinean care era călător a venit lângă el. Şi văzându-l, i s-a făcut milă de el. „Şi apropiindu-se”, zice Scriptura, „i-a legat rănile”. Păi cum „apropiindu-se”, dacă era dinainte lângă el? Ei bine, întâi spune că a venit lângă el, geografic; apoi spune „apropiindu-se”, adică sufleteşte. Geografic vorbind, era lângă el, dar asta nu însemna că era aproape. Pentru că în clipa aceea, prin pilda pe care o dădea, Christos lamurea – lămureşte – ce înseamnă chiar expresia „aproapele meu”! Acolo avem răspunsul întrebării „cine este aproapele meu?”. Şi ce zice Domnul? Acel care are milă şi dragoste de mine, acela este aproapele meu! De asemenea, şi eu sunt aproapele celui de care am milă şi dragoste, mila şi dragostea fiind daruri dumnezeieşti, fiind haruri pe care trebuie să le cerem şi pe care le primim de Sus în forma lor adevărată, curată.
Sigur că există şi dragoste ori iubire pătimaşă, dar asta este cu totul altceva.

Deci, vedem acolo: acel samarinean a venit langa călător, a venit şi s-a uitat la el sa vadă, „măi, ce-i cu corpul ăsta căzut pe-aici?”. Şi-a văzut un om care avea răsuflare, bătut, rănit, jefuit, dezbrăcat de tâlhari. Şi i s-a făcut milă de el! Iar în clipa în care i s-a făcut milă, atunci abia s-a apropiat cu adevărat de el. Geografic fusese lângă el şi până atunci, dar sufleteşte fuseseră departe.

Deci adevărata apropiere este alta decât cea fizică.
Această realitate, pe care o ignorăm de obicei, din nenorocire, ne face să nu înţelegem realităţile duhovniceşti. Dumnezeu este aici şi Dumnezeu pretutindeni! Dar care este deschiderea sufletului nostru către Dumnezeu? Pentru că această deschidere este, de fapt, deschiderea porţilor către harul, puterea lui Dumnezeu, har şi putere ce izvorăsc din Dumnezeu Însuşi, sunt necreate şi fac legătura adevărată, concretă, dintre noi şi Dumnezeu. Fără o asemenea legătură nu poate exista urcuş duhovnicesc, ci numai simulacru.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Între Pustia Iordanului şi Deşertul Sahara. Sau (iar) despre neştiinţa fudulă

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

„Datul cu părerea” este o boală cumplită a vremii noastre, mai ales pentru că ţine prea adesea loc şi de gândire, şi de cunoaştere. Sunt nenumărate minciuni, bârfe şi prostii care umblă drept adevăruri ca urmare a acestui „dat cu părerea” plin de convingerea trufaşă a faptului că „trebuie să fie aşa”… Este ceea ce Străbunii numeau „prostie fudulă”, aceea care distruge rău de tot.
Desigur, de când este lumea, lume căzută, au umblat prin ea minciunile, bârfele şi prostiile drept adevăruri. Dar a existat şi căutarea lămuririi, înţelegerii, cunoaşterii, discernerii etc. Astăzi însă, pare să fi încetat, pentru că vezi oameni de cultură, la propriu, care preiau cele mai mari stupidităţi fără nicio şovăire.

Una dintre acestea este presupusa egalitate dintre „Pustia” sau „pustiele” sau „pustiurile” din Palestina şi deşert.
Altfel spus, există oameni care îşi închipuie că în Ţara Canaanului turmele uriaşe de oi ale Vechiului Testament păşteau nisip şi piatră, că ţinuturile Palestinei erau, în vremea Patriarhilor, în felurile în care se prezintă Deşertul Arabiei în Evul Mediu sau, mai aproape de noi, Deşertul Sahara. Îşi închipuie peisaje sahariene – cu nisipuri încinse ori pietrişuri fierbinţi -, lipsite de apă şi vegetaţie, în care corturile şi casele sunt construite pe lângă oaze sau de-a dreptul în mijlocul golului de viaţă al deşertului.
Şi nu doar că au această fantezistă imagine, dar ajung şi să „tragă” pe temeiul ei concluzii „teologice”, „etnologice” etc. asupra Evreilor, Arabilor, Mozaismului, Islamului etc. Declarând, de pildă, „competent” – şi profund stupid – că „monoteismul este rezultatul influenţei deşertului asupra Semiţilor” şi altele asemenea. La fel de mincinoase, aceste „concluzii”, ca şi închipuirea de la care pornesc.

Ştim, desigur, că Românii şi-au uitat limba. Creolo-româna vorbită de mai bine de un secol, întâi o franco-română, azi romgleză, este mult înstrăinată de Limba Română din trecut. Dicţionarele surprind, uneori, definiţii contradictorii ale cuvintelor de altădată. Precum sunt cele dintre înţelesurile mai noi şi cele mai vechi ale termenilor pustiu sau pustie (substantiv sau adjectiv).
Ca urmare, nu este de mirare dacă cei fără pregătire istorică pot fi înşelaţi de o aşa-zisă egalitate între pustiu/pustie şi deşert. Neaşteptat şi trist este să vezi, după cum am spus, oameni care au – sau pretind că au – cunoştinţe istorice şi o perspectivă culturală largă, dar care adoptă fără şovăire asemenea stereotipii false.
Pustia Basarabiei sau Pustia Bărăganului sunt două pilde ale folosirii cuvântului pustie, în vechime, în aproape acelaşi înţeles cu ţelină, dar pentru întinderi mai mari. Altfel spus, pustia era numele dat pentru marile întinderi de iarbă şi tufe.

Pustia Palestinei era o asemenea întindere de iarbă şi tufişuri, întreruptă de crânguri şi păduri „de apă” (adică aflate pe lângă ochiuri sau cursuri de apă), dar şi de păduri propriu-zise.
Una dintre acestea este Pădurea lui Efraim, despre care se spun lucruri minunate, pe care, poate, le vom povesti altădată. Ea era una dintre numeroasele păduri din Gilead, ţinut întins între Câmpia Moabului, de lângă Marea Moartă, şi Râul Iarmuc, dinspre Lacul (Marea) Galileii.
Alte păduri erau cele din părţile muntoase de la vest de Iordan, din sudul Hebronului până departe în Samaria. Şi mai la nord, crânguri şi păduri, fie pe malul Iordanului şi Mării Galileii, fie pe văile pâraielor sau pe unele înălţimi, împestiţau Galileia până la hotarul cu Fenicia (Liban). De aici începeau vestiţii Codrii ai Libanului, atât de iubiţi şi de cântaţi şi de Evrei, nu doar de Fenicieni şi alte neamuri vechi din acele locuri.

Ţara Sfântă

Pădurile despre care am amintit erau, desigur, mediteraneene, cu specii felurite, de la cele de stejar la mirţi, roşcovi, smochini sau măslini sălbatici. Trecerea de la tufe la copaci uriaşi se făcea în ele uneori neaşteptat, alteori treptat, după felul pădurii. Deoarece desişurile erau cele care fie se trăgeau din păduri – în care copacii fuseseră tăiaţi -, fie dădeau naştere pădurilor – atunci când unele dintre specii treceau de la faza de tufişuri la aceea de arbuşti sau arbori -, delimitarea dintre ele era greu de făcut.
Fie păduri, fie desişuri, toate erau adăpostul unor fiare primejdioase, precum lupii, urşii  sau leii, care ieşeau seara din adâncurile lor în căutarea prăzii.

În câmpiile dinspre mare stăpâneau întinderile de iarbă, ţinuturile iubite de păstori şi colindate de turmele de oi şi capre, de herghelii de cai, măgari şi cămile, spre a nu mai vorbi de cerbi, căpriori şi alte vietăţi sălbatice. Aici tufişurile erau mai rare, la fel şi crângurile sau pădurile, mai curând putând fi găsit câte un stejar singuratic sau alt asemenea arbore.

Pentru a înţelege mai bine înfăţişarea acestui ţinut am putea avea înaintea ochilor Sciţia Mică (Dicia sau Dobrogea) în partea ei de miazănoapte, cu pădurile din Munţii Măcinului şi împrejurimi, tufărişurile şi întinderile de iarbă dinspre lacurile de la ţărmul mării.
Sau, de asemenea, vechile tărâmuri româneşti ale Pindului, Epirului, Tesaliei şi sudului Macedoniei, cu amestecul lor de păduri, crânguri, tufărişuri şi păşuni largi.
Ori, la fel, părţile Crimeii, atât de dragi, cândva, păstorilor Români, cu pădurile din Munţii Crimeii şi păşunile – am putea spune, salmastre – întinse între ţărmurile de apus şi Sărături, pe lângă Puturoasa.
Avem asemenea amestecuri de stepă, silvostepă şi pădure şi înspre Tisa, de la poalele mai blânde ale Apusenilor înspre apus.
Toate aceste ţinuturi vechi româneşti sunt foarte asemănătoare celor din Ţara Sfântă, sunt foarte asemănătoare locurilor în care au trăit vechii Evrei, Patriarhii şi neamurile amintite în Vechiul Testament.

Confuzia între pustie şi deşert, de înţeles între anumite hotare, este uşurată de faptul că astăzi mari părţi din locurile cândva roditoare ale Palestinei sunt tot mai uscate. Ţinuturi în care demult păşteau turme uriaşe sunt astăzi pline de pietre, iar câteva capre cu greu găsesc buruieni din care să trăiască de pe o zi pe alta. Altele sunt cu totul secătuite, piatră goală, seacă, ziua încinsă, noaptea rece, în vreme ce unele au fost înghiţite de nisipurile venite dinspre sud, parcă aduse de Islam odată cu Jihadul.

Cei care încearcă să construiască o legătură (intrinsecă) între religiile monoteiste şi „deşert”, nu o pot face decât ignorând realităţile istorice. Pentru că Mozaismul şi Ortodoxia nu apar într-un ţinut deşertic, ci într-unul în care exista un frumos şi echilibrat amestec de pădure, silvostepă, tufărişuri şi stepă. (La rândul său, Catolicismul apare în Italia, nu în deşert, iar Protestantismul în zonele muntoase din Boemia, Elveţia şi Franţa.)
Merită amintit, pentru cei care, din cine ştie ce pricină, au uitat cum era, de fapt, vechiul Israel, că Ţara Făgăduinţei mai era numită şi „ţara în care curge lapte şi miere” ; era un pământ bogat, cu livezi şi vii, cu păduri şi păşuni. Căci, spune Domnul,  pământul la care mergi tu ca să-l stăpâneşti nu este ca pământul Egiptului din care ai ieşit, unde, semănând sămânţa, o udai cu ajutorul picioarelor tale, ca pe o grădină de legume. pământul la care mergi tu ca să-l stăpâneşti nu este ca pământul Egiptului din care ai ieşit, unde, semănând sămânţa, o udai cu ajutorul picioarelor tale, ca pe o grădină de legume. Ci pământul în care treceţi ca să-l stăpâniţi este o ţară cu munţi şi cu văi şi se adapă cu apă din ploaia cerului. (Deuteronom 11.10-11)
Iar când iscoadele trimise de Moise ca să vadă cum este această ţară au intrat în ea, ajungând la Valea Eşcol (în sudul fierbinte al ţării), „au cercetat-o şi au tăiat de acolo o viţă de vie cu un strugure de poamă şi au dus-o doi pe pârghie. Au mai luat de asemenea rodii şi smochine” (Numeri 13.24).

Acele locuri atât de roditoare – şi dovedite arheologic a fi fost, demult, foarte roditoare – sunt acum pustiite.
Şi în Arabia şi părţile Levantului, şi în Africa, uscăciunea a înaintat mult, cucerind ţinuturi uriaşe. La fel s-au uscat şi multe din vechile păduri şi păşuni ale Meziei, Persiei şi Partiei, din Iranul de astăzi, precum şi alte asemenea ţinuturi din Asia Centrală. Desigur, identitatea de timp dintre această pustiire şi înaintarea Islamului este o simplă coincidenţă. Dar una care a făcut să se identifice, cumva, monoteismul islamic şi nisipurile, pietrişurile, deşertul.
Parte a lumii islamice, inclusiv a Imperiului Otoman, vreme de cca. o mie de ani, Ţara Sfântă a suferit şi ea de pe urma acestei coincidenţe.
Amintirea ţării în care curge lapte şi miere, în care sunt ciorchini de struguri ce au nevoie de doi oameni spre a fi duşi, în care smochinele şi rodiile se culeg din mers, aproape că s-a stins.
Şi sunt unii care îşi închipuie că ţinutul a fost deşertic şi, pe temeiul acestei închipuiri, încearcă să explice religiile monoteisme printr-un ridicol simplist apel la influenţa deşertului. Asta dincolo de faptul că deşerturile din Americi, Africa, Australia sau alte părţi ale lumii nu au născut nici-un fel de monoteism, nici chiar alte deşerturi asiatice în afara Arabiei, fie ele locuite de neamuri semitice sau nu.
Superficialitatea acestor fantasmagorii – de tip „incultură de internet” – este cu atât mai ridicolă cu cât în vremea Patriarhului Avraam ţinuturile Canaanului erau vestite prin fertilitatea şi bogăţia lor, iar „deşertul” începea departe, dincolo de hotarele lor.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Ciprian Voicilă despre „Drumul spre Vozia” (I)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

S-a spus despre Drumul spre Vozia că ar fi un roman fantasy românesc. De ce și în ce fel este un roman fantasy, au demonstrat-o magistral cei inițiați în tainele acestui (nou) gen literar. Pentru mine, Drumul spre Vozia este un basm – arhaic și modern totodată. Un basm despre sufletul neamului românesc. Scris după toate regulile basmului clasic – reliefate, printre alții, de un Vladimir I. Propp.

Parcurgându-l febril (fiindcă acțiunea celor 3 eroi – Dan, Mitu și Surdu – te prinde în mrejele ei chiar de la primele pagini), cititorul reînvie în sufletul său, prin mijlocirea autorului-oficiant – arhetipurile care definesc spiritul nostru românesc. Așa se face că eroii sunt însoțiți și ajutați pe drumul lor spre Vozia, atunci când este nevoie, de o întreagă galerie de personaje care au fost chemate să participe la acțiune – fiindcă, poate, lâncezeau de prea multă vreme, nebăgate în seamă, între copertele prăfuite ale antologiilor de folclor: Iele („făpturi ale altui tărâm, legate, într-un fel, de acesta în care trăim noi”, cum le caracterizează autorul într-un alt text), Urieși, Strigi, Pitici (mai ales cei blânzi, blajinii), Balauri, Bouri, Cerbi, Unicorni…
Drumul Trecătorii, Pădurea cea Mare, Turnul Morții, Castelul Negurilor sunt puncte fixe, topos-uri într-un scenariu inițiatic la care participă eroii, dar și cititorul. De pildă, drumul – în etnologia riturilor de trecere- semnifică părăsirea lumii cunoscute și ordonate, de obicei a satului (care avea și un centru și care era perceput de locuitorii săi ca un adevărat Centru al întregului cosmos – în care erau integrate simbolic lumea cerească, lumea terestră și cea infernală) și pătrunderea într-un teritoriu necunoscut, primejdios, sălbatic, lipsit de repere care ar te-ar putea ajuta să te orientezi cât de cât.

Pădurea este un loc al primejdiilor de tot felul (ea te poate face și să îți pierzi chipul omenesc- „poate că Pădurea cea Mare îi sălbăticise”, citim, în treacăt, la finele acestui prim volum), dar și locul în care se desfășurau, în mod tradițional, inițierile. În cadrul lor, parcurgând stadiile unui anumit rit de inițiere, foștii băieți deveneau, dintr-odată, bărbați în toată puterea cuvântului. Adică oameni responsabili, capabili să se jertfească pentru casa, familia, comunitatea în sânul căreia văzuseră lumina zilei. Plecați în călătoria prefigurată de basm, cei trei eroi centrali – cot la cot cu un al patrulea, cititorul, [care, fie vorba între noi, stă cu sufletul la gură pentru soarta celor trei eroi, nădăjduiește pentru ei într-un ajutor nesperat, o urăște de moarte pe vrăjitoarea Enga, ar distruge cu mâna lui dacă i-ar sta în puteri fluierele celor 9 blesteme și câte și mai câte nu mai pătimește pe parcursul lecturii!], vor avea numai de câștigat: în ciuda primejdiilor și a suferinței care îi așteaptă, eroii se vor realiza pe ei înșiși ca eroi de la o pagină la alta.

Ce va câștiga, însă, cititorul? Dincolo de plăcerea directă a lecturii, se va bucura să descopere un univers românesc descris minuțios de autor. Se va încânta, din preaplin, și de un grai românesc pe care fiecare dintre noi ar trebui să ni-l însușim (notele de subsol presărate de părintele Mihai-Andrei Aldea de-a lungul textului ne vor ajuta în acest sens). Negreșit „făptură” „fire”, „zare” exprimă mult mai mult din complexitatea și taina creației lui Dumnezeu decât „natură”, „esență” sau „orizont”. Iar „zănatic” are un substrat poetic, inocent pe care cuvântul „nebun” nu îl posedă. Din această perspectivă, a raportului dintre fond și formă, Drumul spre Vozia este o lume românească descrisă, povestită meșteșugit, „turnată” cu artă într-o limbă românească. Deși aparent secundară, înclin să cred că aceasta este, în fapt, o miză importantă a cărții, un pariu câștigat de autor. Câte volume de așa-zise povești nu au inundat în ultimii ani piața de carte și care, în realitate, nu au nicio legătură cu povestea – nici prin logica intrinsecă narațiunii, nici prin compoziția personajelor și cu atât mai puțin prin cuvintele puse în mișcare?!

Basmele au și o importantă dimensiune morală, etică. Basmul edifică. Tinerii care vor citi trilogia Drumului spre Vozia vor învăța, pe parcursul acțiunii romanului, o mulțime de lucruri despre valorile neamului românesc: spiritul de jertfă, dragostea neîntinată, vitejia, comuniunea sufletească (de pildă, sub amenințarea Nălucilor, Dan, Mitu și Surdul, devin una printr-o șoaptă: Vom birui!) cinstea, nădejdea în schimbarea sorților, lăsarea în voia lui Dumnezeu și, mai cu seamă, despre puterea lăuntrică pe care ți-o conferă credința în dumnezeiasca Sa purtare de grijă. Învățături care le vor fi utile pe parcursul drumului propriu, în povestea vieții lor. În vremurile noastre de pe urmă, în sfera publică eroicul – ca dimensiune umană și ca ideal existențial – este cu totul ignorat. Valoarea idolatrizată de lumea noastră pragmatică, hedonistă și consumeristă este, evident, aceea a utilității. A deprinderii de a vâna în orice situație un maxim de profit, cu un minim de costuri. De a căuta cu obstinație plăcerea și de a evita, cu orice preț, orice formă de suferință. Înclin să cred că un alt merit al cărții este acela că trezește în sufletul cititorului interesul pentru eroic sau chiar râvna de a păși pe urmele eroilor zugrăviți între paginile ei. Oricine decide să facă întotdeauna binele, în ciuda adversităților îndurate, în dezacord cu interesul și logica lumii noastre cotidiene căzute este, într-un anumit fel, un erou.

Cartea de față (în toate cele trei întruchipări ale ei) ne reînvață valoarea suferinței asumate, măreția jertfei pentru un ideal. O credință străveche, românească, spune că duhurile necurate nu se apropie de acea casă în care se obișnuiește să se depene povești. Îndrăznesc să spun că tinerii care vor citi această trilogie vor fi mult mai greu de manipulat. Într-un fel, vor fi păziți de duhul înstrăinării de neam și de cultură, de alienarea provocată de uitarea propriilor rădăcini. Cine pășește pe Drumul spre Vozia ajunge să spere, după o vreme, un singur lucru: uimindu-se de priveliștile care i se deschid privirii, nădăjduiește să fie un drum fără de capăt. Fie ca fascinanta călătorie în care am pornit acum să nu cunoască sfârșitul!

Ciprian Voicilă