Cât de mare este lucrarea Împărtăşirii cu Sfintele Taine se poate înţelege din cuvintele Domnului:

„- Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viaţă veşnică. Eu sunt pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare.  Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.
Deci iudeii se certau între ei, zicând:
– Cum poate Acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?
Şi le-a zis Iisus:
– Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine. Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer, nu precum au mâncat părinţii voştri mana şi au murit. Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac.” (Ioan 6.47-58)

Despre faptul că Împărtăşania este centrul vieţii creştine s-a spus şi s-a scris mult, foarte mult, dar nu de ajuns, de vreme ce încă se mai scrie.
Legătura dintre Creştini, pe care Sfintele Taine o zidesc neîncetat, legătura dintre Creştini şi Capul Bisericii, Marele Arhiereu Iisus Christos, Împăratul şi Învăţătorul, zidirea Bisericii, cu fiecare om, prin Sfânta Împărtăşanie, iată doar câteva dintre locurile în care se vede însemnătatea vitală Cuminecării cu Trupul şi Sângele Domnului.

Însă în rândurile ce urmează nu voi scrie în primul rând despre însemnătatea Sfintei Împărtăşanii – cu toate că o să o mai amintesc. Aceste rânduri sunt închinate rânduielilor canonice privitoare la Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.

Există preoţi care cred că Împărtăşania se dă la fiecare Liturghie celor pregătiţi să o primească; există preoţi care cred că Împărtăşania se poate da numai o dată pe lună, numai o dată la patruzeci de zile, sau numai în cele patru posturi mari de peste an. Există preoţi care cred că Împărtăşania se poate da şi în afara celor patru posturi mari, dar numai după o zi sau mai multe de post, în vreme ce alţii cred că pentru cei care ţin posturile aşezate de Biserică mai multă postire nu trebuie decât drept pocăinţă pentru anume păcate. Ba chiar unii cred că se pot da Sfintele Taine celor care au mâncat ori băut înainte de Sfânta Liturghie.

Am văzut duhovnici îmbunătăţiţi care aveau păreri deosebite în privinţa Împărtăşaniei. Dar care se primeau, unul pe altul, fără nicio supărare pentru această deosebire de păreri.
Însă mulţi dintre preoţii şi duhovnicii de astăzi nu doar că socotesc părerea lor drept adevăr absolut, adesea fără să fi cercetat vreodată Învăţătura Bisericii în această privinţă. Nu doar atât, ci chiar ajung la supărare, ba chiar furie, ură şi răzbunare împotriva celor care ţin altă rânduială.

Fără a vorbi despre scăderea sufletească şi despre depărtarea de Dumnezeu şi Biserică a celor care se lasă stăpâniţi de asemenea patimi, vom recunoaşte faptul că nu nădăjduim să-i îndreptăm prin aceste rânduri. După cum spune înţelepciunea populară,

Pentru cine vrea să creadă am o mie de dovezi
Însă n-am nicio dovadă dacă tu vrei să nu crezi.

Ca urmare, cele ce urmează sunt scrise pentru cei care deschis, întru Adevăr, vor să cunoască Învăţătura Bisericii despre primirea Sfintelor Taine.

1. Ce sunt Sfintele Taine?

Sunt Trupul (Carnea) şi Sângele Domnului nostru Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.
Prin mâncarea lor devenim, treptat, un trup, zidindu-ne în Biserica lui Dumnezeu, al cărei Cap este Iisus Christos.
Prin mâncarea lor stricăciunea trupului este, treptat, alungată, fiind înlocuită de nestricăciune. Prin mâncarea lor înclinarea spre păcat şi moarte a trupului este, treptat, vindecată, devenind înclinare spre curăţie, virtute, viaţă.
Bîneînţeles, această vindecare, curăţire şi sfinţire a trupului omenesc se face, prin Împărtăşanie, în acelaşi timp cu vindecarea, curăţirea şi sfinţirea sufletului.
Împărtăşirea cu Sfintele Taine este izvorul fundamental al sfinţirii şi îndumnezeirii omului.

2. Sub ce formă se primesc Sfintele Taine?

Sfintele Taine se primesc în chip de pâine – Trupul/Carnea – şi vin – Sângele. Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile pentru ca omul să poată primi ceea ce altfel ar fi cu neputinţă de primit de către orice om firesc.

3. Cine dă Sfintele Taine?

Episcopul, continuatorul în har şi lucrare al Apostolilor, sau preotul, ca delegat al episcopului.
În caz de prigoană ori de primejdie de moarte, Sfintele Taine se pot da şi de către un diacon, de către alt cleric sau chiar de către monah sau mirean. (Cf. Rânduielile vieţii monahale, de Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Pahomie cel mare, Sfântul Ioan Casian şi Sfântul Benedict, alcătuită de Sfântul Teofan Zăvorâtul, Ed. Sophia, Bucureşti, 2002, p.216-217)

4. Cine primeşte Sfintele Taine?

De la episcop, preoţii, diaconii şi ceilalţi clerici, monahii şi mirenii. De la preoţi le primesc diaconii şi ceilalţi clerici, monahii şi mirenii.

5. Poţi fi Creştin fără să primeşti Sfintele Taine?

După cum arată cuvintele Domnului amintite mai sus (Ioan 6.47-58), dar şi altele asemenea, precum şi Învăţătura Bisericii, acela care de voia lui nu primeşte Sfintele Taine s-a despărţit de Dumnezeu, deci şi de Viaţa Veşnică. Şi, bineînţeles, nu se poate numi ucenic al lui Christos (=Creştin).
Există excepţiile ce confirmă regula, precum cele ale mucenicilor care au fost ucişi îndată după ce au cunoscut Adevărul Credinţei, oameni care, astfel, nu au mai apucat să primească aici, pe pământ, Sfintele Taine; de asemenea, ale celor care au păcate opritoare de la Împărtăşanie şi nu mai pot primi – uneori până la sfârşitul vieţii – Sfintele Taine, dar care stând în ascultare și pocăință de Biserică se mântuiesc.
Dar, dincolo de aceştia, Istoria Bisericii nu cunoaşte pe cineva care să fi respins de voia lui Sfintele Taine şi să se mântuiască.
Mai mult, chiar şi cei opriţi pentru anumite păcate de la Împărtăşanie nu sunt fără de Sfintele Taine, de vreme ce s-au Împărtăşit de Acestea şi la Sfântul Botez, şi cu alte prilejuri (după Botez).

6. Dacă Sfintele Taine sunt vindecare, viaţă şi curăţire, de ce se face oprire de la Acestea pentru anumite păcate?

Dorul de Dumnezeu, dorul adevărat şi viu de a fi împreună cu Domnul, setea şi foamea de Împărtăşanie, au fost şi sunt energiile care au ridicat pe om către Dumnezeire, care i-au dat putere în încercări, în depăşirea lanţurilor cu care, voit sau nu, s-a legat în viaţă.
Atunci când acestea se răcesc, despărţirea de Sfintele Taine devine cheia alegerii între viaţă şi moarte, între Rai şi Iad.
Cel care alege dragostea, va lupta din toate puterile spre a (re)câştiga harul curăţitor, îndreptător şi iubitor al lui Dumnezeu. Prin acestea va birui patimile şi păcatele ce l-au despărţit de unirea cu Domnul şi va (re)ajunge la Împărtăşanie, astfel încât oprirea i se face scară către Cer.
Cel care alege răceala nu va mai lupta spre a se Împărtăşi, nu va mai lupta spre a reface legătura de har şi dragoste cu Dumnezeu. Pentru acesta Împărtăşania nu mai este de folos, ci este doar spre osândă.

7. Cât de des se cuvine să ne împărtăşim cu Sfintele Taine?

După Învăţătura Bisericii, pecetluită prin Sinoadele Ecumenice, cei care nu au păcate opritoare se Împărtăşesc la fiecare Liturghie.

Rugăciunea Domnească spune:

„Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi„

şi cuvântul a fost socotit de Sfinţii Părinţi (de la Ioan Casian Romanul până la Ambrozie al Mediolanului sau Chiril al Alexandriei) ca arătând nevoia împărtăşaniei zilnice.

Sfântul Vasile cel Mare, într-o scrisoare pecetluită de Sinoadele Ecumenice că de la Duhul Sfânt a fost inspirată, răspunde astfel:

„Este bine şi de mare folos a te împărtăşi în fiecare zi, primind Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos; fiindcă Însuşi Domnul Hristos lămurit spune: Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică (Ioan 6.54). Căci cine oare se mai îndoieşte că a fi pururi părtaş al vieţii nu înseamnă altceva decât a vieţui în mai multe chipuri? De altfel noi [Capadocienii n.n.] ne împărtăşim de patru ori pe săptămână: în Ziua Domnului [Duminica n.n.], Miercuri, Vineri şi Sâmbătă. De asemeni, şi în alte zile dacă se face prăznuirea vreunui sfânt.” (Rânduielile vieţii monahale…, p. 216)

Sfântul Ioan Gură de Aur osândeşte Împărtăşirea rară, de doar câteva ori pe an, pe care începuseră unii inovatori – din aşa-zisă „smerenie” – să o practice.
Sfântul Ioan Casian arată că pocăinţa trebuie să-l apropie pe om de Sfintele Taine cu smerenie şi frângerea inimii, iar nu să-l îndepărteze de ele.

Canonul 9 Apostolic (pecetluit de toate Sinoadele Ecumenice), spune:

„Toţi Credincioşii care intră în biserică şi aud Scripturile, dar nu iau parte la rugăciuni şi nu se împărtăşesc, trebuie să fie afurisiţi ca făcători de neorânduială în Biserică.„

La fel spun şi Canonul 66 al Sinodului al VI-lea Ecumenic, Canonul 2 al Sinodului local din Antiohia (pecetluit de Sinoadele Ecumenice) şi altele asemenea.
Şi toţi tâlcuitorii acestor canoane la fel spun, că prin ele se porunceşte ca cei care iau parte la Sfânta Liturghie nu doar să asculte Scripturile, ci să se roage împreună cu ceilalţi şi să se Împărtăşească împreună cu ceilalţi cu Sfintele Taine.
Căci a şi gândi Liturghia fără Împărtăşanie – în afară de marile păcate şi patimi ce opresc de la aceasta – este cu totul necuviincios şi împotriva Legii lui Dumnezeu, este facere de neorânduială în Biserică şi bucurie diavolilor.

8. De ce s-ar bucura diavolii de ne-Împărtăşirea Creştinilor cu Sfintele Taine?

Pentru că Sfintele Taine sunt viaţă, iar diavolul dintru început a fost ucigaş de oameni. Pentru că Sfintele Taine sunt unirea celor mulţi, iar diavolul iubeşte dezbinarea.
Pentru că Sfintele Taine sunt curăţirea sufletului şi trupului, iar diavolul doreşte murdărirea acestora.
Pentru că Sfintele Taine sunt apropiere de Dumnezeu şi câştigare a Raiului, iar diavolul a vrut şi vrea ruperea omului de Dumnezeu şi prăbuşirea omului în Iad.
Pentru că Sfintele Taine sunt eliberare, sfinţire şi îndumnezeire, ridicând omul – şi prin el toată Creaţia – către marile Înălţimi ale Binelui, în vreme ce diavolul vrea decăderea, înrobirea şi strivirea omului – şi prin el a întregii Creaţii.
Inovaţiile care limitează Împărtăşirea la cele patru posturi mari sau la „o dată pe lună” şi alte asemenea inovaţii prin care Creştinii sunt opriţi pe nedrept de la Sfintele Taine sunt mare bucurie diavolilor şi o mare greşeală pentru clericii care le adoptă şi practică.

9. Care sunt păcatele ce opresc de la Împărtăşirea cu Sfintele Taine?

Toate cele pentru care nu este pocăinţă, chiar dacă par mici.
Acela care „doar” bârfeşte sau „doar” urăşte în sinea lui, dar nu se pocăieşte de acestea, nu se poate Împărtăşi, ori se Împărtăşeşte spre osândă. Căci se Împărtăşeşte nu căutându-L pe Domnului, ci împotrivindu-I-se.
Alături de păcatele nepocăite, chiar „mici”, sunt şi unele păcate mari şi anume patimi pentru care oprirea de la Împărtăşire poate să fie ajutor de îndreptare (a se vedea şi întrebarea 6. cu răspunsul ei). Printre aceste păcate şi patimi se numără desfrânarea, uciderea, siluirea, crima etc.
Despre opririle acestea sunt cuvinte de învăţătură şi în Moliftelnic (o carte de rugăciuni şi slujbe a preoţilor şi episcopilor), dar şi în Pidalion şi alte cărţi bisericeşti. Trebuie aici amintit faptul – pe care unii nu-l ştiu, iar alţii se prefac a-l uita – că cel mai aspru în privinţa aceasta, Sfântul Vasile cel Mare, după ce rânduieşte opririle cele mai mari lasă, totuşi, la priceperea duhovnicului şi specificul fiecărui caz durata concretă a opririi. Prin urmare, nu există cifre absolute, acestea putând fi scăzute sau crescute după pocăinţa sau împietrirea în păcat a fiecăruia.

10. Trebuie post înainte de Împărtăşanie?

Aşa cum episcopii sau preoţii sau ceilalţi clerici nu ţin posturi suplimentare în afară de cele rânduite de Biserică pentru toţi, nici monahii sau mirenii nu au de ce să ţină alte posturi, în afară de nevoia pocăinţei pentru anumite păcate. Sfântul Vasile cel Mare, cel mai aspru în rânduieli, nu primeşte o asemenea postire în plus. Nici Sinoadele Ecumenice nu primesc aşa ceva.
Practica unor zile de post în plus este o inovaţie târzie, venită de la cei care voiau să se arate mai postitori şi credincioşi decât alţii şi pe care mulţi clerici au preluat-o fără să cerceteze dacă este bună sau nu, dacă este după Sfintele Canoane sau împotriva lor.

Pe de altă parte, a mânca înainte de primirea Sfintelor Taine este necuviincios, dovedind robirea faţă de pântece şi dispreţul faţă de Trupul şi Sângele Domnului. Pentru că nicio minte raţională nu va socoti firesc să amesteci mâncărurile şi băutura cu Trupul şi Sângele lui Christos, ori să te preocupi de plăceri şi griji trupeşti atunci când vrei să te înalţi duhovniceşte.
Se cuvine ca Sfânta Împărtăşanie să fie primită fără ca omul să fi mâncat ori băut ceva înainte.
Singura excepţie în această privinţă sunt pruncii (sugarii) şi muribunzii.

Viaţa liturgică a Mireanului sau Monahului nu are, de fapt, un ritm foarte deosebit de cea a preotului. Sau, mai bine zis, nu ar trebui să aibă un ritm foarte deosebit.
Desigur, este de înţeles că sunt slujbe la care Mireanul sau Monahul nu pot veni, de vreme ce sunt la muncă (serviciu sau ascultare, după caz).
Însă rânduiala creştină, din vremurile apostolice, este ca slujbele să fie aşezate de preot împreună cu enoriaşii astfel încât să poată lua parte la ele cât mai mulţi dintre Creştini. La Liturghie împărtăşindu-se toţi, în afară de cei care au ucis pe cineva, au curvit, au făcut adulter sau alte asemenea păcate.

11. Cum să stau la Liturghie dacă sunt oprit de la Împărtăşanie din pricina unor păcate mari?

Cu frângere de inimă pentru păcatul făcut şi cu bucurie mare pentru primirea în Casa lui Dumnezeu. Plângerea păcatului să fie însoţită de bucuria aşezării pe calea mântuirii, de recunoştinţa faţă de Jertfa prin care Fiul lui Dumnezeu a luat asupra sa păcatul acela.
Iisus Christos a murit pentru păcatele noastre, a plătit crimele noastre, curviile noastre, spurcăciunile noastre, nu pentru ca noi să deznădăjduim din cauza lor, nici ca să fim nepăsători faţă de ele. Calea de mijloc, cea care uneşte ura faţă de păcat, dragostea faţă de păcătos şi iubirea şi recunoştinţa faţă de Răscumpărător, aceea este cea pe care trebuie să mergem.

12. Dacă duhovnicul îmi dă voie să mă împărtăşesc, dar eu nu pot, nu simt să mă Împărtăşesc, ce să fac?

Să nu te Împărtăşeşti şi să te îngrijorezi. Să nu te Împărtăşeşti, căci Sfintele Taine nu se dau cu de-a sila, ele trebuie dorite. Să te îngrijorezi, căci înseamnă că ceva din adâncul tău te desparte de Christos.
Şi, bineînţeles, trebuie să vezi ce este acel „ceva”. De aceea, trebuie să te întorci către adâncul tău şi către duhovnic, încercând să vezi unde este ruptura dintre tine şi Mântuitorul. Astfel încât să (re)câştigi dorul de a fi împreună cu El, de a primi Sfintele Taine.

Uneori această auto-oprire de la Împărtăşanie vine dintr-o deznădejde în faţa propriilor slăbiciuni, păcate, patimi. Este o piedică ce trebuie biruită şi chiar Sfintele Taine sunt cel mai puternic leac în această privinţă.

Uneori această auto-oprire de la Împărtăşanie vine dintr-o recunoaştere mai mult sau mai puţin conştientă a superficialităţii trăirii, a unei temperaturi duhovniceşti scăzute, în care Sfintele Taine contrastează tulburător. Soluţia, desigur, este aceea a creşterii temperaturii vieţii duhovniceşti, astfel încăt Împărtăşirea să fie dorită cu adevărat, profund, deplin.

Uneori această auto-oprire vine din prejudecăţi greu de învins.
De pildă, unul dintre pretextele cele mai des întâlnite este „nu sunt vrednic(ă)”.
O asemenea afirmaţie izvorăşte dintr-o mândrie cu atât mai gravă cu cât nu este conştientizată, dar îl desparte pe om de Christos. Căci dacă omul ar fi vrednic, nu ar mai avea nevoie de Jertfa lui Christos, ar fi de-a dreptul în Ceruri, de-a dreapta Tatălui.
„N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă„, spune Domnul, respingându-i pe cei care se credeau vrednici (Marcu 2.17). Dar şi acela care, socotindu-se nevrednic, a refuzat haina de nuntă, a fost aruncat afară (Matei 22.11-13 ş.cl.). Pentru că de vreme ce acei bolnavi au nevoie de doctori, nu cei sănătoşi (Marcu 2.17), cât de raţional este să fugim de Christos, Cel care este Doctorul sufletelor şi trupurilor?

13. Împărtăşania deasă despre care spun Sfinţii Părinţi şi Sinoadele Ecumenice nu se aplică oare doar unor vremuri în care Creştinii erau mai credincioşi iar primejdia martiriului mai mare, fiind nepotrivită astăzi?

Nu.
Pe de-o parte, dacă citim ce spune Sfântul Apostol Pavel despre păcatele Corintenilor – şi nu numai -, sau Sfântul Apostol Iuda Tadeul despre păcatele altora din acea vreme, ne dăm seama că patimi şi păcate multe şi grele erau şi atunci. Dacă nu ar fi fost Creştini care să săvârşească atunci desfrânări, adultere, crime, apostazii etc. nu s-ar fi dat nici canoanele pentru aceste păcate şi patimi. Dar s-au dat, tocmai pentru că omul a fost şi este acelaşi.

Pe de altă parte, martiriul este o parte a vieţii creştine dintotdeauna şi pentru totdeauna, până la A Doua Venire a lui Christos.
În zilele noastre Creştinii sunt persecutaţi şi de autorităţile de stat, şi de fanatismul religios islamic sau de altă factură, şi în Franţa, şi în Germania, şi în Suedia, şi în Egipt, şi în India etc., etc.
Chiar şi în România voinţa a peste trei milioane de Creştini este călcată în picioare de autorităţi, în vreme ce fanatismului islamic i se deschid larg porţile Capitalei (prin proiectul „mega-moscheii” iniţiat de extremistul islamist Erdogan, autorul a mii şi mii de crime religioase în Kurdistan, Siria, Armenia şi alte părţi ale lumii).
Mai mult, chiar în România nenumăraţi Creştini sunt persecutaţi în societate – în şcoli, licee, facultăţi, birouri etc. – pentru că postesc, pentru că se roagă, pentru că poartă Cruce la gât etc., etc. „Pacea” este cel mult aparentă şi există doar pentru cei care sunt izolaţi de realitatea de zi cu zi a lumii. Realitate în care trăiesc însă cei mai mulţi dintre Creştini.

De asemenea, creşterea temperaturii duhovniceşti, deasa Împărtăşanie şi apropierea neîncetată, organică, de Dumnezeu sunt absolut necesare în această lume, indiferent de epocă şi loc.

Prin urmare, invocarea unei aşa-zise „deosebiri” fie în păcătoşenie, fie în purtarea lumii faţă de Creştini între noi şi secolele Sinoadelor Ecumenice este ridicolă. Mai rău, este un pretext pentru denigrarea Sinoadelor Ecumenice, este un mijloc de proclamare a superiorităţi unui om – cel care emite asemenea păreri – asupra Duhului Sfânt, cel care a dat rânduielile Bisericii, inclusiv pe cele privitoare la Sfintele Taine.
Evident, este mai simplu să fixezi un număr „standard” de Împărtăşiri („una pe lună”, „una la patruzeci de zile”, „patru pe an” etc.), decât să duci munca şi lupta grea a îndrumării fiecărui fiu duhovnicesc după nevoile sale. Dar trebuie să facem – mai ales preoţii – ceea ce este după Înţelepciunea lui Dumnezeu, chiar dacă ne este greu. Iar voia lui Dumnezeu a fost pecetluită de-a lungul multor secole, repetat, după cum am văzut mai sus (întrebarea 7. şi răspunsul).

Încheiere

După cum se poate vedea, rânduielile Bisericii lui Dumnezeu în privinţa Împărtăşirii cu Sfintele Taine sunt limpezi şi bine statornicite de Sinoadele Ecumenice şi Sfinţii Părinţi.
Cât de mult sunt ţinute aceste rânduieli… atârnă de conştiinţa fiecărui cleric şi credincios.  Unii vor ţine de Învăţătura Creştină, alţii de tot felul de tradiţii locale, chiar dacă vin în contrazicere cu Învăţătura Bisericii.
Este alegerea fiecăruia şi fiecare va răspunde, aşa cum ştie, în faţa celui care ne este nu doar Împărat, Arhiereu şi Învăţător ci şi Marele Judecător.
Pace tuturor!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Această mică lucrare de îndrumare are ca temelie şi următoarele cărţi:

– „Biblia sau Sfânta Scriptură„, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994
– „Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă„, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000 (mai ales paginile 151-154, dar nu numai)
– „Rânduielile vieţii monahale„, de Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Pahomie cel mare, Sfântul Ioan Casian şi Sfântul Benedict, alcătuită de Sfântul Teofan Zăvorâtul, Ed. Sophia, Bucureşti, 2002
– „Scrieri. Partea a patra. Comentariu la Evanghelia Sfântului Apostol Ioan„, de Sfântul Chiril al Alexandriei, PSB 41, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000
– „Scrierile Părinţilor Apostolici„, PSB 1, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1979
– „Actele martirice„, PSB 11, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982
– „Scrieri alese„, Sfântul Ioan Casian, PSB 57, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990
– „Pidalion sau Cârma Bisericii„, Bucureşti, 1993 (a se vedea şi aici, online)

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă