Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (V). Propunere pentru Epistola a II-a a Sfântului Apostol Ioan

16, mai, 20246, aprilie, 2025 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (V). Propunere pentru Epistola a II-a a Sfântului Apostol Ioan

Câteva cuvinte de început

După cum am amintit în eseul dinainte, limba greacă veche este principala limbă pentru cele mai vechi manuscrise ale Bibliei. De aceea, vom folosi și noi manuscrisele în greaca veche drept punct de plecare pentru înțelegerea traducerii celei mai bune în limba română^¹.
Subliniem aici faptul că ceea ce propunem este după cât putem înțelege noi, cu puțina noastră pricepere duhovnicească și lumească. De aceea propunem, lăsând ca cei mai pricepuți decât noi să aleagă ceea ce este bun – dacă este ceva bun – din puținul pe care noi îl punem înainte.

Ca o primă notă, o să ne oprim puțin asupra cuvintelor
scrisoare și epistolă.
De ce nu sunt numite, oare, scrisori acele scrisori ale Apostolilor din Noul Testament?

Nu am putut primi pentru asta, multă vreme, nicio explicație logică de la cei care sunt pasionați de traducerea Bibliei. De fapt, nici măcar nu se interesaseră vreodată de subiect. Totuși, până la urmă cineva mi-a dat o explicație pe care o parafrazez în următoarele rânduri.

Mergând pe sensurile originare, epistola ar fi o scrisoare cu caracter general, un fel de trimitere de știri urbi et orbi; în timp ce scrisoarea ar fi o trimitere de știri cu țintă precisă, cu anume adresanți sau un anume adresant. Deoarece aceste scrisori apostolice au fost primite de Biserică drept universal folositoare se folosește pentru ele termenul de epistole.

Altcineva spunea că s-ar cuveni folosirea termenului de epistole pentru scrisorile sobornicești ale Apostolilor, și de scrisoare pentru cele cu destinatari cunoscuți (Filipeni, Efeseni, Tit, Timotei etc.). Asta cu atât mai mult cu cât expresia „epistole sobornicești” este pleonastică, de vreme ce epistola este „sobornicească” prin definiție!
Mi se pare dreaptă această părere, după care avem scrisorile Apostolilor către Tit, Timotei, Filipeni etc. și epistolele Apostolilor care, implicit, sunt sobornicești sau universale.
Dar, desigur, aceasta este o precizie cu mică greutate în context. Totuși, voi folosi forma Epistola nr. a Sfântului Apostol numele, fără pleonastica precizare „sobornicească”. Iar scrierile cu adresant ale Sfinților Apostoli, Scrisoarea către numele a Sfântului Apostol Pavel (fiind singurul ce are asemenea cărți nou-testamentare).

O greșeală de la începutul Epistolei a II-a a Sfântului Apostol Ioan

Plecăm de la începutul scrierii biblice numită A doua epistolă (sobornicească) a Sfântului Apostol Ioan; mai precis, de la primele trei versete (despre împărțirea pe capitole și versete, poate altădată).

Traducerea obișnuită în limba română^² este următoarea:

Preotul, către aleasa Doamnă și către fiii ei, pe care ei îi iubesc întru adevăr și nu numai eu, ci și toți care au cunoscut adevărul, pentru adevărul care rămâne în noi și va fi cu noi în veac:
Har, milă, pace fie cu voi, de la Dumnezeu-Tatăl și de la Iisus Hristos, Fiul Tatălui, în adevăr și în dragoste. (III Ioan 1.1-3)

De când am început să citesc într-adevăr Biblia (în 1992), am văzut că traducerile felurite (Cornilescu, alte traduceri protestante, felurite versiuni ortodoxe) au forme identice sau aproape identice ale acestui început de epistolă. Scrisoarea este, ca și celelalte două ale Evanghelistului Ioan, plină de dragoste și adevăr. De aceea, atunci când am obținut Noul Testament în greaca veche, a fost unul dintre primele texte pe care le-am citit.

Iată originalul grecesc:

Ὁ πρεσβύτερος ἐκλεκτῇ κυρίᾳ καὶ τοῖς τέκνοις αὐτῆς, οὓς ἐγὼ ἀγαπῶ ἐν ἀληθείᾳ, καὶ οὐκ ἐγὼ μόνος ἀλλὰ καὶ πάντες οἱ ἐγνωκότες τὴν ἀλήθειαν, διὰ τὴν ἀλήθειαν τὴν μένουσαν ἐν ἡμῖν, καὶ μεθ’ ἡμῶν ἔσται εἰς τὸν αἰῶνα:
ἔσται μεθ’ ἡμῶν χάρις, ἔλεος, εἰρήνη παρὰ θεοῦ πατρός, καὶ παρὰ Ἰησοῦ Χριστοῦ τοῦ υἱοῦ τοῦ πατρός, ἐν ἀληθείᾳ καὶ ἀγάπῃ. (III Ioan 1.1-3)

Transliterarea mea^¹:

Ho presbiuteros eclectei kiuria kai tois tecnois aiutes, hus ego agapo en aleteia, kai uc ego monos ala kai pantes hoi egnoketes ten aleteian, dia ten aleteian ten menusan en hemin, kai met hemon estai eis ton aiona:
Estai met hemon haris eleos eirene para Teu Patros, kai para Iesu Kristu tu Hiuiu ton Patros, en aleteia kai agape. (III Ioan 1.1-3)

Textul grecesc m-a uimit, pentru că, în ciuda foarte slabelor mele cunoștințe de greacă veche, mi-a dezvăluit multe înțelesuri deosebite (unele profund deosebite!) de varianta obișnuită.

Ca să înțelegeți uimirea mea, o să dau o pildă; una între mai multe.
Și, chiar dacă nu cunoașteți greaca veche, sau o cunoașteți mai puțin, veți înțelege dacă plecăm de la un text mai scurt și ușor de înțeles: începutul Rugăciunii Domnești – Tatăl nostru.
Această rugăciune se numește Domnească, deoarece ne-a fost dată chiar de Împăratul sau Domnitorul nostru Iisus Christos.
În Noul Testament, ea apare pentru prima oară în Evanghelia după Matei.
Și așa cum a fost împărțită prin secolul al XII-lea în capitole și versete, găsim începutul Rugăciunii Domnești la Capitolul 6, versetul 9 din Evanghelia după Matei (notat de noi Matei 6.9^²).

Deci voi așa să vă rugați: Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău (Matei 6.9)

Sau, după originalul grecesc,

Οὕτως οὖν προσεύχεσθε ὑμεῖς: Πάτερ ἡμῶν ὁ ἐν τοῖς οὐρανοῖς, ἁγιασθήτω τὸ ὄνομά σου (Matei 6.9)

Transliterarea mea:

Hutos un proseiuheste hiumeis: Pater hemon ho en tois uranois, agiasteto to onoma su (Matei 6.9)

Este de observat aici că Tatăl nostru se scrie în greaca veche Πάτερἡμῶν, transliterat Pater hemon.

În paralel, avem în al treilea verset din Epistola a II-a a Sfântului Apostol Ioan forma

„Har, milă, pace fie cu voi”

care în originalul grecesc este

„ἔσται μεθ’ ἡμῶν χάρις, ἔλεος, εἰρήνη”

transliterat fiind

„Estai met hemon haris eleos eirene”

Ceea ce, tradus ad-litteram, înseamnă

„Fie cu noi har, milă, pace”

Am amintit textul din Tatăl nostru, deoarece acel „hemon” din „Pater hemon” (Πάτερ ἡμῶν), totdeauna tradus cu „nostru” și în Rugăciunea domnească, și în alte părți, devine aici, dintr-o dată, „voi”.

Am discutat cu Înaltul Bartolomeu Anania această ciudată (=greșită) traducere, care, spre tristețea mea, am găsit-o și în versiunea sa de traducere a Bibliei. și mi-a recunoscut ceea ce presupusesem și eu, că este o preluare fără cernere a traducerilor mai vechi – sau o preluare fără cernere după Vulgata.
Iar aici merită să facem o mică paranteză.

Cam între anii 347 și 420 a trăit Sfântul Ieronim, unul dintre străbunii noștri cei mai cunoscuți – dar pe care cei mai mulți Români l-au uitat ca străbun.
Este unul dintre străbunii noștri deoarece atunci când s-a născut latina macedo-carpatică, folosită din Grecia și Slovenia de astăzi până cel puțin în Crimeea, era deja închegată în formele devenite esența limbii române. De asemenea, exista închegată o bogată spiritualitate locală – esențială pentru Cultura Română Veche. Spiritualitate exprimată și prin așa-numitele școli străromâne, dar și prin personalități precum Sfântul Ieronim, Sfântul Niceta de Remesiana, Sfântul Ioan Casian, Sfântul Dionisie cel Mic (Smerit) și mulți alții. În această privință recomandăm Istoria literaturii dacoromane de Mihail Diaconescu, celelalte scrieri pe subiect ale acestuia, precum și materialele despre primele veacuri române ale unor Artur Silvestri, I. G. Coman, Dumitru Stăniloae etc.
Ei bine, dacă Ioan Casian este întemeietorul adevărat al monahismului în Vestul Europei – prin mânăstiri întemeiate lângă Roma și Marsilia –, iar Dionisie cel Mic este întemeietorul epocilor folosite și astăzi – determinând la Roma, din vechile arhive, anul Nașterii Domnului –, Sfântul Ieronim este primul care traduce în întregime Biblia în limba latină.
Și pentru că a folosit pentru această traducere mai ales latina „populară” (latina macedo-carpatică în care crescuse), traducerea aceasta s-a numit Vulgata.
Din păcate, ca operă a unui singur om, ba și făcută în mare grabă – și cu un efort supra-omenesc –, Vulgata are strecurate multe greșeli.
Printre care și aceasta amintită; în care în locul formei originale autorul pare să fi folosit o formulă liturgică în uz în patria sa (Dalmația, Prefectura Dacia).
De pildă, și în zilele noastre, de multe ori, în loc de „Capetele noastre Domnului să le plecăm!” în foarte multe locuri clericii spun la slujbă „Capetele voastre Domnului să le plecați!”.

O asemenea înlocuire pare să fi fost preluată de Sfântul Ieronim și în acest loc din Vulgata.
și, din nefericire, a fost preluată mai departe în multe traduceri ale Bibliei.

a să nu lungesc peste măsură discuția în acest eseu, voi trece de-a dreptul la propunerea pe care o facem pentru textul biblic amintit. Doritorii vor vedea în note scurta lămurire a versiunii – pe cât ne-a stat în putere. Îndemn la o citire (repetată) a scrisorii apostolice fără note, spre a-i simți duhul; doar apoi este de folos și urmărirea notelor.
Desigur, se prea poate ca cei care sunt cunoscători de greacă veche, dar și ai marilor discuții de înțelesuri lexicale și gramaticale, de traduceri și versiuni în felurite limbi, să aibă altă părere în vreun punct sau altul. Ne bucurăm și îndemnăm și noi, asemenea celor dinaintea noastră, cu aceeași subtilă aducere aminte: cine știe mai bine, mai bine să facă (fiind subînțeles de înțelepciunea veche românească și „dacă știi că nu știi mai bine, stăpânește-te ca să nu faci mai rău”).

A Doua Epistolă a Sfântului Apostol Ioan
propunerea Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

(Iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Trebuie să ne păzim de amăgitori.)^³

1 Părintele^⁴, Alesei Doamne^⁵ și copiilor^⁶ ei, pe care eu îi iubesc întru adevăr și nu doar eu, ci și toți cunoscătorii^⁷ adevărului,
2 Pentru Adevărul care rămâne în noi și va fi cu noi în veac^⁸:
3 Fie^⁹ cu noi^¹⁰ har, milă, pace, de la Dumnezeu-Tatăl și de la Iisus Christos, Fiul Tatălui, în adevăr și dragoste^¹¹!
4 Fericitu-ma nespus^¹², că am aflat pe unii din copiii tăi umblând întru adevăr^¹³, precum primit-am poruncă^¹⁴ de la Tatăl.
5 și acum rogu-te^¹⁵, Doamnă, nu ca și cum ți-aș scrie poruncă nouă, ci pe aceea pe care noi o ținem^¹⁶ de la început, ca să ne iubim unii pe alții^¹⁷.
6 și aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui: aceasta este porunca, precum auzit-ați^¹⁸ dintru început, ca să umblați întru iubire.
7 Pentru că mulți amăgitori au ieșit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Christos a venit în trup^¹⁹; acesta este amăgitorul și antihristul.
8 Priveghiați-vă^²⁰ pe voi înșivă, ca să nu pierdeți ceea ce ați lucrat, ci să primiți plată deplină^²¹!
9 Oricine se abate^²² și nu rămâne în învățătura lui Christos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învățătura Lui, acela are și pe Tatăl și pe Fiul^²³.
10 Dacă cineva vine la voi și nu păstrează^²⁴ învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă [obște]^²⁵ și să nu-i ziceți: Te fericim^²⁶!
11 Căci cel ce-i zice: Te fericim! se face părtaș la lucrările lui cele rele^²⁷.
12 Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie^²⁸ și cu negreală^²⁹, ci nădăjduiesc să vin la voi și să vorbesc gură către gură, astfel ca bucuria noastră să fie deplină^³⁰.
13 Te îmbrățișează^³¹ copiii surorii tale celei alese^³²!

Paralelă între traducerea clasică în limba română și propunerea noastră pentru Epistola a II-a a Sfântului Apostol Ioan

A Doua Epistolă a Sfântului Apostol Ioan (propunerea Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea)

A doua epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan (traducerea clasică)

(Iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Trebuie să ne păzim de amăgitori.)

1 Părintele, Alesei Doamne și copiilor ei, pe care eu îi iubesc întru adevăr și nu doar eu, ci și toți cunoscătorii adevărului,
2 Pentru adevărul care rămâne în noi și va fi cu noi în veac:
3 Fie cu noi har, milă, pace, de la Dumnezeu-Tatăl și de la Iisus Christos, Fiul Tatălui, în adevăr și dragoste!
4 Fericitu-ma nespus, că am aflat pe unii din copiii tăi umblând întru adevăr, precum primit-am poruncă de la Tatăl.
5 și acum rogu-te, Doamnă, nu ca și cum ți-aș scrie poruncă nouă, ci pe aceea pe care noi o păstrăm de la început, ca să ne iubim unii pe alții.
6 și aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui: aceasta este porunca, precum auzit-ați dintru început, ca să umblați întru iubire.
7 Pentru că mulți amăgitori au ieșit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Christos a venit în trup; acesta este amăgitorul și antihristul.
8 Priveghiați-vă pe voi înșivă, ca să nu pierdeți ceea ce ați lucrat, ci să primiți plată deplină!
9 Oricine se abate și nu rămâne în învățătura lui Christos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învățătura Lui, acela are și pe Tatăl și pe Fiul.
10 Dacă cineva vine la voi și nu păstrează învățătura aceasta, să nu-l primiți în
casă [obște] și să nu-i ziceți: Te fericim!
11 Căci cel ce-i zice: Te fericim! se face părtaș la lucrările lui cele rele.
12 Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie și cu negreală, ci nădăjduiesc să vin la voi și să vorbesc gură către gură, astfel ca bucuria noastră să fie deplină.
13 Te îmbrățișează copiii surorii tale celei alese!

Iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Trebuie să fugim de amăgitori.

1 Preotul, către aleasa Doamnă și către fiii ei, pe care ei îi iubesc întru adevăr și nu numai eu, ci și toți care au cunoscut adevărul,
2 Pentru adevărul care rămâne în noi și va fi cu noi în veac:
3 Har, milă, pace fie cu voi, de la Dumnezeu-Tatăl și de la Iisus Hristos, Fiul Tatălui, în adevăr și în dragoste.
4 M-am bucurat foarte, că am aflat pe unii din fiii tăi umblând întru adevăr, precum am primit poruncă de la Tatăl.
5 și acum te rog, Doamnă, nu ca și cum ți-aș scrie poruncă nouă, ci pe aceea pe care noi o avem de la început, ca să ne iubim unii pe alții.
6 și aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui; aceasta este porunca, precum ați auzit dintru început, ca să umblați întru iubire.

7 Pentru că mulți amăgitori au ieșit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul și antihristul.
8 Păziți-vă pe voi înșivă, ca să nu pierdeți ceea ce ați lucrat, ci să primiți plată deplină.
9 Oricine se abate și nu rămâne în învățătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învățătura Lui, acela are și pe Tatăl și pe Fiul.
10 Dacă cineva vine la voi și nu aduce învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă și să nu-i ziceți: Bun venit!
11 Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaș la faptele lui cele rele.
12 Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie și cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi și să vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină.
13 Te îmbrățișează fiii surorii tale celei alese.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Am folosit în versiunea noastră semnul exclamării („!”) acolo unde am socotit că acesta este impus de text, conform normelor noastre (românești) de folosire a semnelor de punctuație.

1 Vom folosi pentru textul grecesc în primul rând New Greek Testament, 4^th Revised Edition (Greek Edition), United Bible Society, London, 1993; secundar The Holy Bible in the Original Hebrew and Greek, Myer Levi Letteris și Westcott and Hord, Ed. Elwood G. Tewksbury, Boston-Hartford, 1888 (în format pdf pe archive.org). Dar și situri precum http://greekbible.com

2 Pentru traducerea în limba română folosim Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2019. Acolo unde se va întâmpla să folosim alte versiuni vom preciza.

3 Acest subtitlu nu face parte din cuvântul revelat al Scripturii. Este o scurtă prezentare a textului, adăugată târziu. Biserica folosește asemenea subtitluri doar pentru orientarea credincioșilor și memorare, niciodată în textele liturgice, canonice etc. De aceea sunt puse în paranteze.

4 Termenul vechi-grecesc folosit aici (presbiuteros) are și înțelesul de vârstnic, bătrân, dar și pe cel de preot, cleric. Deoarece aici Apostolul Ioan vorbește cu Biserica (Doamna) și toți credincioșii, înțelesul este de cleric, purtător al Preoției. Dar este și un joc de cuvinte. Pe de-o parte, deoarece Sfântul Apostol Ioan era deja bătrân când a scris această epistolă (având peste 60 de ani, poate chiar peste 80). Pe de altă parte, pentru că vorbește ca îndrumător al adresanților, copiii Bisericii. În limba română cuvântul cu aceleași înțelesuri ca presb(i)uteros este părintele. În limba română părinte se folosește la singular fie în documente oficiale, fie atunci când tatăl este în vârstă, fie când este vorba despre un cleric (diacon, preot sau episcop, ori chiar, ca aici, apostol). Atitudinea părintească a Apostolului Ioan, arătată în această epistolă, face şi mai firească traducerea.

5 Este limpede – și din vechime înțeles – că termenul Aleasa Doamnă folosit aici se referă la o Biserică locală. Salutarea de sfârșit (Te îmbrățișează copiii surorii tale celei alese) arată limpede că Apostolul Ioan vorbește de la o biserică spre alta. Cuvântul este de mare însemnătate, căci arată ființarea bisericilor locale încă din vremurile apostolice, faptul că ele sunt văzute ca de sine stătătoare – căci o Doamnă este o Stăpână (pe sine și pe casa sa). Pe de altă parte, respingem traducerea „către aleasa Doamnă/doamnă”, pentru că Apostolul Ioan nu folosește o asemenea expresie formală ci, dimpotrivă, una apropiată, caldă, ca și în restul epistolei. De pildă nu avem aici „προσ” (pentru) ori „τῷ” (lui…, către…), ca să spunem că s-a spus „către”. Socotim că doar traducerea de față exprimă și căldura Părintelui Apostol către Biserica locală căreia îi scrie, cât și cinstea acesteia.

6 Termenul vechi-grecesc folosit aici (teknois) poate să aibă înțelesul de copii sau, contextual, de fii. Încercarea limpede a Sfântului Apostol Ioan de a-i cuprinde pe toți credincioșii face ca excluderea femeilor printr-o traducere rigidă (fiii) să fie (foarte) nepotrivită. Mai mult, fiii pot avea orice vârstă. Însă și aici, ca și în celelalte scrieri ale sale, Apostolul Ioan face apel la ierarhia dragostei. Dacă el este părintele, se înțelege că ei sunt copiii. De altfel și Sfântul Apostol Pavel privește pe cei pe care i-a adus la lumină ca fiind copiii săi (Galateni 4.19). Ca urmare, cuvântul potrivit aici este copiii. La fel și mai jos. Este de observat că sunt mai multe traduceri în limba engleză ce folosesc, foarte drept, termenul de children – de obicei cel mai potrivit pentru „teknois”.

7 Din punctul nostru de vedere termenul grecesc folosit aici „ἐγνωκότες” poate fi tradus cel mai bine prin „cunoscătorii”. Forma care, poate, ar fi și mai corectă, „știutorii” sau „cei care știu”, este greu de înțeles astăzi. Atât forma grecească, dar și această traducere, presupun și o cunoaștere anterioară a adevărului, dar și o rămânere în adevăr. Ni se pare că au cunoscut este mai puțin sugestiv pentru permanența stării decât cunoscătorii. Totodată, este o variantă mai personală, și prin aceasta ni se pare mai apropiată de duhul epistolei.

8 Aici Sfântul Apostol Ioan arată faptul că noi, Creștinii, rămânem în veac, după cum a spus Domnul atâata vreme cât suntem în adevăr și adevărul în noi. De aceea am folosit majuscula pentru Adevăr, căci Fiul este Adevărul pe care Îl mâncăm la Împărtășanie, Cel care rămâne în noi și noi în El câtă vreme stăm în adevărul Luii. Care, după cum arată repetat Apostolul Ioan, este iubirea adevărată.

9 Textul vechi-elin spune „Ἔσται μεθ’ ἡμῶν ” („estai met hemon” sau „esti met imon” ca pronunție). Ad-litteram înseamnă „Fie cu noi”. Am preferat o traducere care păstrează forma originală. Inclusiv pentru faptul că estai (fie) ca început al frazei arată autoritatea apostolică de a lega și dezlega (Matei 18.18). Avem aici o exprimare ce arată subtil că urarea Apostolului Ioan este mai mult decât o formulă – fie ea politicoasă ori caldă –, este o binecuvântare cu putere (Matei 7.28-29).

10 Termenul vechi-grecesc folosit aici (hemon) este exact același cu cel folosit în Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru). Și înseamnă „noi”, „al nostru”. Multe traduceri, în multe limbi, păstrează greșeala făcută aici în Vulgata (Biblia tradusă în latină de străbunul nostru Ieronim). Termenul este îmbrățișător, cuprinzând pe Părinte (Apostolul Ioan) și copiii Alesei Doamne într-un singur har, o singură milă, o singură pace a lui Dumnezeu, prin Iisus Christos Domnul.

11 În originalul grec se folosește forma „ἐν ἀληθείᾳ καὶ ἀγάπῃ”, pe care am tradus-o ca atare. Aceasta deoarece a fost preferată de autor, deși putea foarte bine să scrie „ἐν ἀληθείᾳ καὶ ἐν ἀγάπῃ” („în adevăr și în dragoste”). Ca urmare, credem că Duhul Sfânt a subliniat prin această formă unitatea organică dintre adevăr și dragoste. Căci așa cum Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este adevărul, deci adevărul există doar în iubire, și iubirea există doar în adevăr; iar acest principiu ni se pare exprimat prin forma originală grecească și, respectiv, această traducere în română. A se vedea și nota 10.

12 Și aici, ca în toată epistola, cuvântul autorului este o deplină unire între statura de Părinte al Creștinilor și smerenie. Deși în limba română pentru expresia Ἐχάρηνλίαν (Eharen lian) se impune gramatical o anume formă pronominală, în greaca veche lipsește (nu este, de pildă, un ἐγὼἐχάρηνλίαν). Am ales pentru cuvântul ἐχάρην traducerea fericire (respectiv, fericitu-ma), și deoarece ca salutare se traduce așa în limba română. Spunem „i-a fericit pe ei” sau „i-a felicitat pe ei”, nu „i-a bucurat pe ei”. Amintim aici că și a felicita înseamnă a ferici. Dar am ales termenul fericire și din altă pricină! Este o deosebire mare între bucurie și fericire, chiar dacă adesea sunt folosite ca sinonime: fericirea este bucurie deplină. Accentuarea făcută prin nespus arată că este vorba despre o asemenea bucuriedeplină, adică fericire. Iar faptul că are această fericire nespusă pentru că sunt pe calea mântuirii copii Bisericii (locale) este o mărturie a iubirii covârșitoare a Apostolului Ioan pentru ei. Ceea ce aduce în română plinătatea duhului epistolei în original. Asupra altor înțelesuri ale expresiei vom reveni mai jos. Am ales pentru traducerea lui λίαν varianta nespus în loc de foarte, care este traducerea veche. Aceasta pentru că nespus ni se pare că aici are un înțeles mai puternic și exprimând exact duhul epistolei. A-l traduce prin nemărginit (altă variantă posibilă) mi s-a părut nepotrivit, deoarece la Dumnezeu există rânduială în toate, adică există margine (a se vedea nota anterioară și cea posterioară acesteia); pe când nemărginit putea să dea ideea de lipsă de măsură în bucurie/fericire, ceea ce este necreștinesc. Prin urmare, termenul ar fi fost impropriu și străin atmosferei scrierii de față.

13 Umblând pe calea care duce la Viață (Matei 7.13-14), adică trăind în Iisus Christos, Cel care este Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14.6). Nemărginirea desăvârșirii care este Dumnezeu și în Dumnezeu face ca urcușul să fie și el nesfârșit. Astfel omul care Îl iubește tinde să fie tot mai aproape de el, trecând prin noi începuturi către noi începuturi. Și această umblare se face prin adevărul iubirii, căci nu există dragoste fără adevăr, nici adevăr fără dragoste (fapt pe a care Apostolul l-a sugerat mai devreme, prin acea egalitate subtilă pusă între adevăr și dragoste în versetul anterior – vezi și nota de mai sus). De aceea ni se spune îngustă este calea care duce la viață, pentru că abaterea de la adevăr duce la pieire. Astfel încât iubirea este să umblăm după poruncile Lui (II Ioan 1.6), după cum Însuși ne-A zis: De mă iubiți, păziți poruncile mele (Ioan 14.15), și Dacă păziți poruncile mele, veți rămâne întru iubirea Mea (Ioan 15.10).

14 Această traducere pune, ca și originalul grecesc, pe un loc secundar primitorii (noi care am primit) față de Cel care a dat (porunca). Este o smerenie firească și implicită.

15 Forma rogu-te redă mult mai bine tonul cald, apropiat și părintesc al scrierii apostolice decât „te rog” (ce poate să fie, contextual, și formal, rece sau chiar ostil).

16 Termenul grecesc este εἴχομεν (eicomen sau icomen), ce are înțelesuri precum a ține, a păstra, a avea în proprietate, a fi strâns legat de, a deține etc. Înșelesul este legat aici, după cum Apostolul a arătat deja, și după cum se vede mai departe în epistolă, de faptul că porunca este dată de Dumnezeu oamenilor Lui. Iar aceștia se recunosc prin faptul că o țin sau păstrează, așa cum au primit-o. Ceea ce, de fapt, este însăși definiția Ortodoxiei de care ținem. Ca urmare, ni s-a părut că o avem redă mai puțin înțelesul duhovnicesc originar. Am șovăit între o ținem (care în limba română veche este cel mai potrivit) și o păstrăm (care este mai ușor de înțeles drept în româna de azi). Însă m-am hotărât pentru a ține căci redă mai bine realitatea lucrării vii și permanente de trăire a Legilor lui Dumnezeu exprimată de cuvântul creștin, biblic, εἴχομεν. Amintesc aici de faptul că înțelesurile cuvintelor creștine sunt de multe ori diferite de înțelesurile acelorași cuvinte în alt mediu. Aici eicomen reprezintă o unire activă, o unire realizată printr-o lucrare continuă, care în mediul creștin este aceea de a trăi întru Dumnezeu.

17 Termenul grecesc ἀλλήλους poate fi tradus, contextual, și „unii pe alții”, și mutual sau reciproc, și între noi. El cuprinde o relație de legătură și reciprocitate între părți. În limba română unii pe alții are însă, adeseori, un caracter vag, nedeterminat. Aici Apostolul Ioan vorbește despre iubirea dintre Creștini, deci există o delimitare clară a grupului de referință. Din acest punct de vedere o traducere mai bună este să ne iubim între noi. Dar din pricina înclinațiilor păcătoase din ultimele decenii există primejdia unei răstălmăciri a acestei forme, chiar dacă literar mult mai corectă. Cititorul trebuie să înțeleagă faptul că aici este vorba despre agape (iubire duhovnicească, spirituală) și respectiv despre iubirea duhovnicească între Creștini, între copiii Bisericii – privită și ca Biserică locală, și ca Biserica Universală.

18 Ca și la nota 12, avem o exprimare în care primitorii (aici, auditorii) sunt puși pe plan secundar, pentru că esențial este Cel care dă (aici, care grăiește, adică Duhul Sfânt, Cel care a grăit prin Apostoli). Ni se pare că formele acestea – ca primit-am sau auzit-ați – redau mai bine acest duh.

19 Aceşti amăgitori erau dochetiștii, o grupare gnostică din Orientul Apropiat ce nega realitatea trupului uman al Mântuitorului. Negarea avea fie forma nălucirii (pretenția că oamenii au văzut un trup deși nu exista unul), fie a aparenței (după care trupul ar fi fost unul (semi)eteric, dar oamenilor li se părea material). Lipsa asumării firii omenești – asumare imposibilă fără trup – făcea și imposibilă mântuirea oamenilor. Ca urmare, treptat dochetiștii au născocit un sistem complicat (cu un dumnezeu retras, un demiurg și numeroși arhoni), în care „mântuirea” este pierderea trupului („desprinderea de carne”). De la început și până la sfârșit dochetiștii au stat împotriva Adevărului, denigrând moștenirea apostolică și pe Dumnezeu. (Atunci când te străduiești să născocești un dumnezeu imaginar este evident că te-ai lepădat de Cel adevărat și îi stai împotrivă). Cuvântul biblic folosit (și) aici este sarx (sarki), un cuvânt ce înseamnă și carne și trup material („din carne și oase”, cum s-ar spune în română). Este un cuvânt ce arată foarte limpede că trupul lui Iisus Christos era trup omenesc în cel mai deplin înțeles. Sunt osândite astfel, proorocește, toate religiile care se pretind creștine însă neagă, într-un fel sau altul, deplina omenitate a lui Dumnezeu-Omul.

20 Cuvântul grecesc folosit este βλέπετε (blepete). Blepo (βλέπο) înseamnă a vedea (cu ochii tăi), a avea vedere, a zări, a vedea (un adevăr, o idee; a înțelege), a veghea, a supraveghea, a păzi cu privirea, a măsura din priviri etc. Cuvântul folosit de obicei în traducerile românești (păziți-vă) nu redă această „deschidere a ochilor”, această nevoie de a ne vedea pe noi înșine ca să ne păzim de rău, această nevoie de a fi treji. Toate acestea fiind exprimate prin legea păzirii prin/de vedere în textul original. Ca urmare, credem că privegheați-vă este cea mai bună traducere cu putință în română, deoarece redă toate cele trei înțelesuri originare: pază, privire, trezvie. Se poate folosi și vegheați-vă, însă în limba română a priveghea presupune o implicare personală și o dimensiune spirituală ce lipsesc din forma a veghea.

21 Acest cuvânt este același pe care îl găsim la Sfântul Apostol Petru (I Petru 1.7) și la Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 3.10-15): din tot ceea ce facem va rămâne doar ceea ce este făcut cu adevărat pentru Dumnezeu. Viața Creștinului este o luptă pentru unirea cu Dumnezeu și deplina lipire de el. Luptă în care și obișnuințele rele, dar și nepriceperea, clipele de slăbiciune etc. ne sunt piedici și chiar ispite, căci prin ele facem răul, chiar fără să ne dăm seama, pierzând răsplata ce am primi-o de la Dumnezeu pentru faptele bune.

22 Abaterea este ieșirea de pe Cale, Calea fiind Însuși Fiul lui Dumnezeu. El este și ținta, și drumul către țintă – căci fără El nu putem să ajungem la El. Drumul către Dumnezeu este inaccesibil slăbiciunii și neștiinței noastre. Dar ca Dumnezeu să ne ridice la El este imposibil atâta vreme cât suntem răi: suntem incompatibili cu El și acțiunea ar sta împotriva libertății noastre de a alege răul. De aceea Fiul lui Dumnezeu s-A făcut om, ca să ne arate cum omul se poate îndumnezei. El este Cuvântul lui Dumnezeu, iar cuvântul pe care ni l-A lăsat este Adevărul (Ioan 17.17). Acest cuvânt pe care ni l-A lăsat, numit de Apostol aici și poruncă, este calea către Viața Veșnică. De aceea ni se spune că îngustă este calea care duce la viaţă. Această îngustime poate să pară ciudată, însă de fapt ea reprezintă deosebirea dintre Adevăr (unic!) și minciuni (nesfârșit de multe). Cine alege să creadă minciunile s-a despărțit de adevăr (este un fapt evident, dar pe care mulți îl ocolesc și îl ascund cu furie). Iar despărțirea de adevăr este despărțire de Dumnezeu.

23 Cuvânt care arată deoființimea Tatălui și Fiului, adică faptul că împărtășesc aceeași ființă. Este o mărturisire a Dumnezeirii Fiului prin mărturisirea unimii cu Tatăl.

24 S-a tradus în română „nu aduce învățătura aceasta” deși în original se folosește termenul φέρει (ferei), adică a duce ceva (deci nu „a aduce”), a păstra ceva, a duce (ceva) mai departe, a continua o lucrare etc. Ca urmare sensul aduce este exact opus față de înțelesul biblic pentru φέρει (ferei), care înseamnă care păstrează sau duce mai departe (ține cu stăruință). Cuvântul φέρει (ferei) arată tocmai faptul că există o singură Învățătură a lui Dumnezeu și nu poate fi alta. Păstrezi această învățătură sau Îl pierzi pe Iisus, Cel care a dat-o, Îl pierzi pe Dumnezeu.

25 Cuvântul vechi-grecesc are și înțelesul de casă, dar și pe acelea de familie, de adăpost (pentru oameni), de avere (familială). Deoarece Apostolii au cercetat pe păgâni și în casele acestora, sau i-au primit în casele în care se aflau ca să îi învețe, această poruncă poate să pară stranie (și în contradicție cu porunca misionarismului creștin, a milosteniei și ospitalității). Dar dacă ne uităm și la celelalte înțelesuri, vedem că aici acasă înseamnă obștea creștină sau parohie, ori, respectiv, locașul de cult. Termenul eis oikian folosit aici, tradus de obicei prin în casă, începuse, în limbajul deja prigoniților Creștini, să însemne cei din biserică. Pentru că Liturghia se făcea în anumite case, ale celor mai îmbunătățiți Creștini. Tot așa apare și expresia casă împărătească, adică basilica, pentru acele case în care Împăratul venea la fiecare slujbă – de unde și termenul de biserică). Apostolul nu cere Creștinilor să lase în stradă un om din pricină că este eretic! Apostolul le poruncește să nu îl primească în biserică (locaș și comunitate), să nu îl trateze ca și cum ar fi creștin, să nu îi dea salutarea frățească a Creștinilor. Pentru că altfel ar însemna să se accepte erezia ca și cum ar fi egală cu adevărul – cei care îi primesc în obște se fac părtași la răspândirea rătăcirii, cum se arată mai departe în scrisoarea Sfântului Apostol Ioan. M-am gândit mult la forma „să nu-l primiți în obște”, care este mult mai corectă, dar nu m-am putut hotărî dacă este, totuși, cea potrivită, căci pierde alte înțelesuri față de termenul original.

26 Cuvântul original este același despre care vorbim și în nota 9, acela de fericire sau felicitare; în forma de aici, Te fericim (felicităm)! Acest salut creștin avea înțelesul de Fericit ești pentru că ești în Adevăr/cu Dumnezeu sau Te fericim că ești în Adevăr/cu Dumnezeu. Traducerea „Bun venit” ni se pare foarte departe de înțelesul biblic – fiind nevoie de forțări de tâlcuire pentru a o aduce la sensul inițial al textului. A ferici pe cineva – care apare și în Biblie, și în Cultura Veche Românească – este mult mai mult decât a-l întâmpina frumos ori cu bucurie: înseamnă o cinstire înaltă a stării lui, a principiilor după care se călăuzește. Sau, a unei stări ori gândiri particulare, atunci când există precizare. De pildă, fraza „Te fericesc pentru copiii tăi mulți și frumoși!” (perfect creștină dacă este adevărată). În această frază este imposibil de înlocuit te fericesc prin bun venit. Asemenea ni se pare foarte puțin potrivită înlocuirea lui „Te fericim!” prin impersonalul și departele de subiect „Bun venit!”. Care este tot o formă de salutare, e adevărat, dar foarte depărtată ca sens. Revenim la faptul că a ferici pe cineva înseamnă, în trăirea creștină, a recunoaște că este pe drumul către Rai. Sfântul Apostol Ioan îi previne pe Creștini să NU îi mintă pe cei rătăciți că sunt pe o cale bună! De ce? Spune îndată de ce, în următorul verset din epistolă.

27 Cuvântul ἔργοις (ergois) este pluralul lui ἔργον, ergon, adică meșteșug, îndeletnicire, lucrare (sistematică). Este mai mult decât fapta sau faptele, care pot să fie izolate, excepționale. Apostolul previne aici că un om ce nu păstrează Învățătura lui Christos, ci ține o răstălmăcire (erezie), împotrivindu-se astfel Apostolilor și Bisericii, lucrează răul. Deci nu doar „face (unele) greșeli/fapte rele”. Iar această lucrare a răului este în directă opoziție cu Biserica și cu rostul vieții creștine. Ca urmare părtășia (complicitatea) la aceste lucrări ale răului înseamnă pierderea lui Iisus Christos și a Tatălui (a se vedea și versetul 9 al acestei epistole pentru comparație). Părtășie care este legată și de mărturisirea sau nu a adevărului. Doar că atunci când cineva minte că sunt fericiți cei aflați în rătăcire, deja nu este doar lipsa mărturisirii adevărului, este împrăștierea minciunii, care este izvorul multor răutăți (Matei 24.11 și 24; Marcu 13.22; Ioan 8.31-59; I Timotei 4.1-2; I Ioan 2.4 etc.)..

28 Cuvântul original aici este χάρτου, sau chartu, care se poate traduce corect și prin hârtie, și prin papirus; căci papirusul era hârtia făcută de Egipteni din planta papirus (Cyperus papyrus). Din greaca veche a intrat în limba română în timpul formării acesteia, de aceea forma veche românească este cârtie. H-ul înlocuind pe C, precum s-a întâmplat și la Christos, prin influență slavă (mai puțin sau mai mult forțată). Termenul s-a folosit mai apoi în limba român și pentru alte feluri de hârtie..

29 În original, μέλανος (melanos), adică negreală, adică cerneală neagră făcută din funingine. Cuvântul cerneală, impus în ultimul secol, este în fapt identic semantic: din cerno, care înseamnă în rusă și slavonă negru, s-a făcut cerneală, așa cum din negru s-a făcut negreală; real și cerneală înseamnă în rusă/slavonă tot negreală. Impunerea slavonismelor sub ocupație sovietică a generalizat termenul slavic cerneală, înlăturându-l pe cel latinesc negreală (așa cum forma greco-latină Cristos ori Christos a fost înlocuită prin slavonismul Hristos). Desigur, este absurdă respingerea unui cuvânt doar pentru că este de origine slavonă; dar este sănătos și logic să fie înlăturate slavonismele impuse politic și mai ales deznaționalizator. În cazul de față, cerneală a căpătat un înțeles general, putând avea orice culoare. În vreme ce negreală redă înțelesul textual și simbolic al originalului din epistolă, același cu cel al expresiei populare românești: „e scris negru pe alb”. Mai mult, negreală dă natural și o anume aromă poetică, un parfum a vechimii textului, odată cu păstrarea înțelesurilor originare; iar acest fapt ni se pare de asemenea prețios.

30 Această frază arată în primul rând dimensiunle superioare ale comunicării orale față de cea în scris. Dacă ultima e superioară prin durabilitate și vârtute, prima este superioară prin complexitate, adaptabilitate, apropiere și bogăție. Comunicarea orală cuprinde o legătură față către față, sau gură către gură (cum se scrie aici), foarte personală. Astfel apare o contextualizare, inclusiv prin limbajul mimico-gestual, alături de auzirea tonului vocii, a ridicărilor și scăderilor intensităților sonore ș.a.m.d. Ceea ce dă valențe unice comunicării orale în raport cu cea scrisă. În al doilea rând, se vede în această frază însemnătatea Sfintei Predanii (Tradiții) în paralel cu Sfânta Scriptură: Apostolii și toți Creștinii primului veac le-au văzut cel puțin egale, dacă nu s-a întâmplat să fie un anume accent pe Predanie. Căci primirea Învățăturii lui Dumnezeu prin ascultarea vie a martorilor era mai deplină decât aceea prin scris (de unde și începutul foarte personal, de mărturie cunoscută direct prin Predanie, a Evangheliei după Luca). Această comunicare directă este, sau ar trebui să fie, ținta fiecărui Creștin. Acultarea de Biserică – ceea ce înseamnă însușirea prin trăire a Învățăturii de Credință – deschide urechile sufletului către Dumnezeu. Sfinții din Pateric vorbitorii cu îngerii, cu Moise ori alți sfinți din Ceruri sunt o regulă, nu o excepție. Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului!, ne arată Mântuitorul (Matei 28.20). Cel care a vorbit cu Saul, ridicându-l Apostolul Pavel, este Cel care a vorbit cu Mose în Sinai și cu Antonie cel Mare în Egipt, cu Teodora de la Sihla în Moldova sau cu Ilarion Felea în Crișana și Transilvania etc. Dar uitându-ne la aceștia vedem că prima lege pentru a-L auzi pe Dumnezeu este smerenia. De aceea mulți preferă să mintă că le vorbește Dumnezeu, pentru că sunt dependenți de mândrie. Așa cum sunt acei amăgitori amintiți în epistolă, cei care se abat de la Învățătura lui Christos etc..

31 Cuvântul vechi-grecesc folosit aici, Ἀσπάζεταί (Aspazetai) are înțelesul de a saluta prin îmbrățișare, sărutare frățească etc. Ca urmare traducerea Te îmbrățișează este foarte potrivită.

32 Bineînțeles, prin copiii surorii tale celei alese Sfântul Apostol Ioan îi desemnează pe Creștinii din Biserica (locală) în care trăia. Termenul sora ta cea aleasă consfințește ideea de Doamnă pentru fiecare Biserică locală. Există aici o viziune fractalică (înainte de apariția acestui termen!), în care Biserica este Mireasa lui Dumnezeu, Aleasa, deci este Doamnă, iar fiecare Biserică locală este Biserică deplină, deci este Aleasă, este Doamnă, fiecare Biserică locală fiind, firesc, sora celorlalte Doamne. Avem aici o implicită și explicită restaurare a Evei, ca Doamnă și Maică a Oamenilor, nu doar prin Maica Domnului, ci și prin Biserica ce este Mireasa lui Dumnezeu, îndeplinind și împlinind rostul Evei de naștere a oamenilor către și pentru viața veșnică, pentru urcarea în asemănarea cu Dumnezeu.

33 Bineînțeles, prin copiii surorii tale celei alese Sfântul Apostol Ioan îi desemnează pe Creștinii din Biserica (locală) în care trăia. Termenul sora ta cea aleasă consfințește ideea de Doamnă pentru fiecare Biserică locală. Există aici o viziune fractalică (înainte de apariția acestui termen!), în care Biserica este Mireasa lui Dumnezeu, Aleasa, deci este Doamnă, iar fiecare Biserică locală este Biserică deplină, deci este Aleasă, este Doamnă, fiecare Biserică locală fiind, firesc, sora celorlalte Doamne. Avem aici o implicită și explicită restaurare a Evei, ca Doamnă și Maică a Oamenilor, nu doar prin Maica Domnului, ci și prin Biserica ce este Mireasa lui Dumnezeu, îndeplinind și împlinind rostul Evei de naștere a oamenilor către și pentru viața veșnică, pentru urcarea în asemănarea cu Dumnezeu.

21 de rubini. O viziune, mai multe viziuni

8, mai, 202423, octombrie, 2024 Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

21 de rubini
O viziune, mai multe viziuni

desigur, acest text cuprinde multe informații despre film; poate ar fi mai bine să vedeți întâi filmul, apoi să citiți cele ce urmează

Un documentar artistic l-aș numi mai curând:
ne arată cum suntem, nu ne place și aruncăm
cu noroi. Actrița din rolul principal e un
diamant. Regizorul a reușit să vorbească într-o
societate care te vrea tăcut, asta înseamnă
libertate. (Alexandru Postelnicu)

Fariseismul, lăcomia, minciuna la rang de
rege, egoismul, nedreptatea. Tare de care
suferă adânc țara. De mulți ani, tot mai mult.
Răzbate și durerea unora că nu pot face
nimic, nu pot schimba nedreptățile, răzbate și
sentimentul neputinței în fața unor lucruri
implacabile. Rămâi adânc pe gânduri după un
astfel de film… Mulțumesc! Și mă bucur și
pentru că e filmat în cea mai mare parte în
Oradea. (Ioana Mărcuș)

Un film prea bun, cu personaje mult prea
sincere. În concluzie, „merita” să fie cenzurat,
de către totalitarismul „democrației românești”,
pe motiv de „propagandă rusă”. O producție
cu un buget cu capital 100% românesc, care a
costat cât pentru două averi, a ajuns pe
YouTube, căci în cinematografele României a
fost interzis. Mulțumesc producătorului,
regizorului, marelui scenarist pentru oferirea
acestei capodopere spre vizionare chiar aici,
pe canalul domniei sale! Cu iubire
necondiționată, Daian Antonin

Scăldătoarea aceea închipuie Biserica, Biserica cea adevărată. În care ne adunăm cu toții: și orbi, și șchipi, și uscați. Suntem orbi, că nu ne vedem păcatele. Suntem șchiopi, că ne-am abătut de la calea Domnului. Și suntem uscați de neiubire. (21 de rubini)

Am cunoscut filmul 21 de rubini, la început, prin furia unora. Cum nu judec fără să cercetez, iar cercetarea pleacă de la subiect, am căutat filmul. Care era, tăcut dar sistematic, cenzurat. Am văzut unele prezentări, am citit descrieri și comentarii sau critici. Niciun argument concret, logic, împotriva filmului, dar multă furie, supărare sau chiar ură.
Am scris în apărarea dreptului la liberă exprimare, dar mai ales a tot mai interzisului drept la critică. Ce face parte, desigur, din dreptul la liberă exprimare. Însă dreptul la critică, ce este parte esențială a Ortodoxiei, este tot mai limitat de Administrația Bisericească dacă o privește. Căci aceleași persoane și funcții care invocă felurite canoane și rânduieli ca să închidă gura criticilor le „uită” atunci când îi fac pe critici în toate felurile. Pe critici, sau pe oricine îi nemulțumește. O fățărnicie evidentă, pentru ai cărei exponenți Dumnezeu a pregătit adâncurile Iadului – cu atât mai mari, întunecoase și chinuitoare cu cât crește rangul exponentului fățărniciei.

Acest fariseism, cu multe măști, la care lașitatea și oportunismul adaugă pe mulți, este una dintre durerile dezvelite de 21 de rubini. Este scos la iveală și în viața de toate zilele, și „în societate” și în Biserică. Sau, mai bine zis, în Administrația Bisericească, după cum spune filmul, arătând și direct, și indirect, că Biserica sunt cei care țin credința, nu cei care o exploatează.
Iar acest fariseism este, așa cum am spus, doar una dintre durerile expuse de 21 de rubini.

În critica acestei opere cinematografice este nevoie să precizăm că filmul este o tragedie realistă, plasată într-un timp și într-un loc de sinteză.
În mare, locul ar fi România, termen ce apare obsedant în unele secvențe. Dar singurele locuri clar denumite sunt Mideni (comuna eroilor principali), Zădărniceni și Nicăriu.
Dacă primul nume sugerează mediocritatea – fără ca această interpretare să fie sigură –, celelalte două nume au înțelesuri clare. Zădărniceni este și sediul seminarului, școlii teologice controlate de corupție, în care Credința este zădărnicită de etatism, politicianism, lăcomie și alte patimi. Nicăriu este direcția în care merg cei fără Dumnezeu, fie că sunt din Biserică sau din afara ei.

Cadrele sunt cel mai adesea de o simplitate deplină, reflectând vederea unui om cu încărcătură emoțională: concentrat pe ceea ce are în fața ochilor, ignorând detaliile până când este silit să le vadă. Chiar dacă aceste detalii ignorabile au, adesea, greutatea lor.
Prin felul în care este filmat 21 de rubini silește privitorul să se implice în tot ceea ce se întâmplă ca și cum ar fi de față: sentimentul de vizionare a unui film este estompat până la dispariție.
Din acest punct Alexandru Postelnicu are deplină dreptate atunci când îl numește un documentar artistic. Dar numai din acest punct de vedere, pentru că scenariul și regia trec de hotarele unghiului de vedere al unei persoane, trec de documentar. Aceasta pentru că locurile și timpurile se suprapun, iar replicile cele mai simple sunt instrumente ale unei exprimări bogate.

Un exemplu al acestor replici, comic și tragic totodată, este dialogul dintre Primarul din Mideni și Spăriatu, tatăl copilului (George) de la care pornește de fapt povestea. Redăm doar un schimb de cuvinte:

Primarul: Porc de Crăciun îmi trebuie mie acuma!?! … (pauză) Și să știi că dacă-l aduci, nu-l iau fără bani!
Tatăl: Dom’ Gelu!… Punem și bani!

De așteptat ar fi fost ca tatăl să spună că nu trebuie bani, adică să înțeleagă că primarul vrea să plătească. Înțelegerea pe dos, că porcul promis nu va fi luat dacă nu e însoțit de bani, ține de altă lume decât cea obișnuită: o lume a corupției devenită mod de viață.
Gândirea tatălui este corectă după regulile acestei lumi a corupției, iar așteptarea spectatorului îi dovedește nepriceperea în ale corupției. Primarul reacționează la această replică – la prima vedere absurdă, în corupție perfect logică – prin trecerea de la tonul agresiv, respingător, la un ton părintesc. Tatăl a respectat convențiile corupției, intrând astfel în mecanismul „firesc” al societății: apelul la relații, mite mascate, „manevre”…

Un plan al acestei scene – plan ce reapare sistematic în film – este al vulgarității „celor de sus” în fața celor dependenți de ei. O vulgaritate ce vine din corupția interioară și răspândește corupție mai departe. La fel ca promisiunea „primului număr” dintr-o revistă pornografică ce ar urma să „bucure bărbații din România”. Promisiune „dată la radio”, ca încheiere a propagandei mincinoase – ce se folosește și de intelectualii de curte ai vremii și locului.

Și pentru că am amintit de vreme, iar mai sus despre faptul că locurile și timpurile se suprapun, să amintim că filmul unește mai multe evenimente din ani diferiți: vizita Papei în România – cu tonele de afaceri făcute pe temă și minciunile propagandei despre beneficiile vizitei –, Plandemia – cu fățărnicia mascării publice și a înlăturării măștilor la petrecerile celor care impun măștile –, lupta anti-corupție a unor naivi ce este de fapt numai instrument de șantaj pentru cei de sus, Războiul din Ucraina etc. În paralel există trimiterea lui George (Georgică) Ciofu la seminar, prin pile, de către părinți, în anul 1999, anul în care, în aprobarea intelectualilor de curte, este bombardată, ilegal și monstruos, Iugoslavia, inclusiv Belgradul în Ziua Învierii. Intersectarea celor două lumi temporare este complexă, construind dibaci tensiuni narative.
Procedeul unificării mai multor timpuri este folosit în multe filme, nu este nou. Aici îndeplinește în primul rând rostul iluminării factorilor comuni ai acestor evenimente: fățărnicia, corupția, propaganda înșelătoare, imoralitatea, ticăloșia etc. Toți acești factori comuni fiind tipici puternicilor din film. În timp ce oamenii buni sunt fie în umbră, fie atacați.

Părintele Alexie, fost deținut politic, trăiește în Mideni, un sat în care propaganda oficială este foarte puternică. Capul Familiei Ciofu, zis Spăriatu, cu toate că știe că această propagandă este o minciună, nu se ferește să o folosească împotriva Părintelui Alexie. Are ca pildă mai marii, lumești și bisericești, care nu se sfiescă să folosească marota legionarismului ca pretext universal valabil pentru atacuri, oricât de nedrepte și abjecte. O replică a îndureratului martir, Împărăția Mea nu este din lumea aceasta, e și unul dintre firele subtile și ziditoare ale filmului: pentru a avea moralitate, pentru a fi liber, pentru a fi om adevărat și, implicit, creștin adevărat, trebuie să privești dincolo de lumea aceasta. Altfel ești înrobit de ea.

Această înrobire, de altfel, apare și la Procuroarea Nina Lucreția Ciofu. Bântuită de sinuciderea fratelui ei, de suferințele tatălui ei și de moartea mamei, caută izbăvirea în dreptate (la ea, dreptate judiciară). O căutare sortită eșecului, ne arată și acest film, după cum ne arată și realitatea.

O „critică” de o furibundă părtinire, pretinde absurd că procuroarea aceasta ar fi prezentată drept fără „nici cea mai mică slăbiciune”, drept „nevinovată” etc. Cine a văzut filmul ca să îl vadă, nu ca să găsească nod în papură, va fi șocat de această idee. Dacă judecăm în cheie creștină, este evident, în primul rând, că Nina trăiește în păcat, nefiind căsătorită cu bărbatul cu care face dragoste. Deși îl socotește – unilateral – „o parte din ea”. Unilateral, căci iubitul nu-i confirmă ideea, ba chiar profesează, calm și hotărât, o altă scară de valori. Pe care ea nu o respinge hotărât, dând dovadă de slăbiciune.
De asemenea, procuroarea este „la ea acasă” într-un club a cărui atmosferă de destrăbălare este 100% străină moralei creștine. Iar aici nu este vorba doar de fumat sau dansuri, ci de animatoare indecente, de liniuțe, de lesbianism…
Pretenția de lipsă a slăbiciunilor, de nevinovăție, devine în context o bătaie de joc la adresa logicii, rațiunii și bunului simț: dimpotrivă, filmul o prezintă pe procuroare drept un om obișnuit, cu slăbiciuni și căderi, mânat să caute o dreptate imposibilă, judiciară, de motive subiective, sentimentale, personale – deci, implicit, incoerente. De aici îi vin procuroarei și subiectivismele, și multele slăbiciuni, și, până la urmă, căderea.

Și din aceleași surse vine și căderea familiei ei.

În vreme ce Părintele Alexie se raportează la Iisus Christos și rânduiala sa, Familia Ciofu, in integrum, se raportează la propriile simțăminte ca la niște idoli. O cumplită cădere ce este mult încurajată astăzi. Din pricina idolatriei față de propriile simțăminte mama își terorizează și manipulează soțul ca să intervină, să apeleze la relații, pentru ca băiatul să fie primit la seminar.

O mărturie teribilă pentru fățărnicia multora care se cred credincioși este aceea a mamei lui George. Ea vine la Părintele Alexie, cântă cu celelalte credincioase, dar nu îi cere sfatul și nu îi ascultă îndemnul.

Și asta încă nu e tot! Părintele Alexie o previne că face rău împingând copilul spre preoție prin pile „Nu-i nenoroci sufletul! Lasă-L pe Domnul să-l cheme la slujire așa cum știe El mai bine!”. Ea, printre altele, vine cu o „scuză” care este un fel de deviză a societății: așa fac toți.

Am auzit această „scuză” de la toți cei care s-au supus și se supun răului. Nenumărați oameni, bărbați și femei, au încercat să îmi justifice uciderea copiilor în pântecele mamei, perversiunile sexuale, corupția sau lașitatea cu așa fac toți. De mii de ori am spus: Chiar dacă toți fac un lucru rău, tot rău rămâne și cei buni nu îl vor face.
Filmul nu spune asta direct, ci implicit: consecința acestor scuze este distrugerea celor care le invocă.

Revin la încercarea Părintelui Alexie de a trezi mama din răul pe care îl face. Și mă opresc la o scenă esențială. În care fățărnicia și răutatea sunt expuse cu precizie chirurgicală. Tatăl fumează lângă aragaz, băiatul muncește să învețe pentru examenul de intrare la seminar, mama vine de la muncă. Și începe cu reproșuri casnice, trecând de aici la faptul că „noi mergem din păcat în păcat”. Iar după ce a tensionat destul atmosfera, declară „Mai bine nu se mai duce la niciun seminar decât să intre cu pile!” (copilul, desigur). Soțul – ce fusese presat de ea să intervină la pile pentru copil – îi răspunde… „Toți fac așa!”. Confirmându-i, astfel, scuza imorală pe care și ea se baza. Iar ea continuă să invoce smiorcăit spusele Părintelui Alexie, după care îl invocă pe acesta: „Uite, și Părintele Alexie spune…”. Este clipa în care Spărietu se înfurie, îl înjură pe preot, merge la acesta acasă, deși e noapte, sare poarta și îl agresează, încercând să îl intimideze.

Pentru cei care sunt preoți de parohie care lucrează binele, scena este ușor de recunoscut și înțeles. Furia unora din familie față de îndreptarea sau încercarea de îndreptare a celorlalți membri ai familiei este des întâlnită.

Dar ce mi s-a părut extrem de bine surprins aici este felul viclean în care cel „credincios” iese din ascultarea față de duhovnic. Femeia a urmat aici toți pașii psihologici necesari pentru a obține reacția aceasta de la bărbatul ei. Este izbitor contrastul dintre scena venirii ei acasă și cele în care îl manipulează pentru a obține apelul la pile. Iar această deosebire nu este întâmplătoare, chiar dacă dorința interioară nu este conștientizată: din prisosul inimii grăiește gura (Luca 6.45).
Ea a vrut ca bărbatul ei să reacționeze astfel, pentru ca așa să se poată despărți „justificat” de Părintele Alexie – și să își despartă și copilul de el. Lucru ce se vede în ușurința cu care acceptă despărțirea și în râvna cu care lucrează la împlinirea pașilor de mituire și influență.

Eșecul ei se repetă în eșecul fiicei sale: amândouă sunt mânate de emoții fără pricepere, de patimi, lipsite de călăuzirea Duhului Sfânt – prin înstrăinarea de cei care Îl au și alipirea de cei care sunt departe de El.

O morală esențială a filmului este: Binele nu este bine dacă nu este bine făcut.

Cei 21 de „rubini” sunt dragostea părintească nepricepută. Spărietu a primit un ceas cu 21 de rubine de la tatăl său; doar că la ei în familie pluralul este (astăzi) rarul rubini. Pentru cusurgii intelectualiști, indignați de acest plural, voi consemna că este prezentat și de Micul Dicționar Academic, 2010, și de Dicționarul de Neologisme din 1996 și din 1998, și de Dicționarul Limbii Române Contemporane (1955-1957).
Revenind, amintim că Spărietu a primit ceasul cu 21 de rubini de la tatăl său, când a plecat de acasă. Și, prevenindu-și băiatul că o să îi fie greu, „dar dacă ăsta-i visul tău, te sprijin cum pot”, i-l pune la mână. „Altceva mai de preț n-am să-ți dau”, spune el.

Dar este, cu adevărat, cel mai prețios lucru pe care un copil îl primește de la părinți averea? Oare chiar așa, cel mai prețios lucru pe care un tată îl poate da fiului său este un număr de pietre prețioase? Ori de obiecte valoroase?

Într-adevăr, tatăl lui George nu arată în film nici demnitate, nici moralitate. Undeva, ceva, este, căci își iubește soția și copiii. Dar nu este ce trebuie, pentru că îi lipsește Adevărul. Și, de aceea, nu le poate da celor dragi ceea ce au cu adevărat nevoie: credință, demnitate, curaj, moralitate. Pe care nici nu le înțelege: așa cum s-a văzut și în scena discuției cu primarul (pentru intervenție pentru băiat), tată trăiește în lumea corupției ca și cum ar fi normal. Pentru el Părintele Alexie nu este criminal pentru că a făcut închisoare – nu îl deranjează asta la nimeni –, ci pentru că stă „împotriva sistemului”, stă împotriva principiilor imorale care pentru Spărietu sunt adevăruri absolute.

Străin, prin urmare, de tot ce înseamnă adevăr, Spărietu are o dragoste strămbă, atât față de soție cât și față de copii. Care este una dintre sursele fundamentale ale răului în familia sa.

În această privință o scenă ce pare unora doar de umplutură relevă un adevăr teribil. E scena în care cei doi părinți merg, după examen, la pila numită Părintele Porumbacu. Acesta, pe de-o parte, îl laudă pe băiat, spunând că a avut una dintre cele mai bune lucrări. După care pretinde alți bani ca nota să devină oficială. Câteva scene după, se vede însă că George Ciofu este ultimul pe lista intraților.
Puțini înțeleg, cel puțin conștient, greutatea și gravitatea acestei scene¹.
Ca și a altora.

Filmul a fost declarat de cineva drept „mizerie neo-marxistă”. Afirmația, fiind incompletă, devine minciună: filmul înfățișează mizeria neo-marxistă.
La fel, filmul a fost declarat de unii ca fiind „împotriva Bisericii”. Iubesc Biserica mai mult decât îmi iubesc viața. Și tocmai de aceea repet că filmul nu este împotriva Bisericii, este împotriva corupției din Biserică. Lucru arătat foarte clar și repetat în film!

Ar fi adevărat că 21 de rubini este împotriva Bisericii doar dacă Iuda și urmașii lui sunt Biserica. Dar așa cum Iuda nu este Biserica și nu îi reprezintă pe Apostoli și urmașii lor, la fel nici urmașii lui Iuda nu sunt Biserica și nu îi reprezintă pe urmașii Apostolilor.

Iar corupția din Biserică există, iar lupta împotriva ei este încă prea mică!

Aș fi vrut să dau aici numele unui mitropolit. Care a fost angajat al Securității, începând pe post de colaborator în seminar, și continuând până la moarte. Care a băgat în pușcărie oameni cu turnătoriile lui, fiind răsplătit de Securitate cu avansări. Care a turnat pe unii în așa fel încât era clar că vor fi uciși în pușcărie. Și au fost uciși. Iar Securitatea l-a răsplătit cu avansarea ca episcop, iar apoi cu numirea ca mitropolit. Și după Revoluție, a mințit că „a fost nevoit” să semneze un contract de colaborare; pentru care, cu deplină fățărnicie, și-a cerut public iertare. Ascunzând faptul că era, de fapt, ofițer de securitate și dușman al Bisericii, până la moarte. Pentru care se și prăjește în Iad în clipa de față, pentru Veșnicie.
Aș fi vrut să dau aici numele unui episcop pedofil și homosexual, promovat de Securitate. Folosit împotriva unui ieromonah râvnitor și a mânăstirii acestuia, pentru că preotul și mânăstirea nu îi acceptau mizeria. Și care s-a răzbunat, cu ajutorul colegilor lui securiști, pe cei care i s-au împotrivit. Spre sfințirea acelora și spre osândirea sa.
Sau aș putea să dau numele unor inspectori bisericești sau protopopi sau vicari de mare și continuă corupție.
Dar cum Părintele Ciprian Mega nu a dat nume în filmul său, nu dau nici eu. Și, de asemenea, și pentru că personajele negative din film sunt o sinteză a mai multor persoane aflate pe drumul spre Iad, sau deja acolo.²

Voi sublinia doar faptul că răutățile Administrației Bisericești din film sunt o realitate dureroasă.
Iar lupta împotriva lor, o nevoie absolută.

S-a pretins că filmul ar da apă la moară anti-americanismului, că ar fi filo-rus etc. Cum s-ar zice, hoțul crede hoți pe toți. Americanii care luptă împotriva corupției din SUA sunt Americani și pro-americani, nu anti-americani! Sprijinirea corupției este sprijinirea dușmanilor Țării și Bisericii, combaterea corupției este apărarea Bisericii și Țării împotriva dușmanilor!

Un stat coruptibil este cumpărabil de către oricine. Inclusiv de către Rusia sau oricare alții.

Apropo, „patrioții” indignați de 21 de rubini au idee că tot mai multe servicii de stat din România sunt la mâna Turciei sau altor puteri străine? Bineînțeles că nu, și dacă știu tot nu le pasă, pentru că lor le pasă doar de lozinci și prejudecăți. Însă factual, corupția este cea mai mare trădare: înseamnă transformarea Patriei și Bisericii într-o marfă.

Iar faptul că 21 de rubini scoate la iveală rădăcinile corupției este foarte bine.

Chiar dacă nu va determina trezirea celor vrăjiți de corupție și imoralitate, chiar dacă nu îi va face să se desprindă de ispitele care îi conduc, mărturisește și va mărturisi. Iar cei care vor să se trezească – din Administrația Bisericească, din stat, din societate – se vor trezi și se vor mântui.

La înmormântarea Părintelui Alexie se spun anumite lucruri esențiale. Care, acoperite pentru spectator de valurile mizeriei neo-marxiste din societate (chirurgical înfățișată în film), devin semințe. Care să rodească la vremea lor.

Scenele înmormântării încep cu un fragment din Christos a înviat din morți…, mai precis fragmentul final. Apoi se aude

„Sufletul lui se bucură azi, pentru că știe unde se duce. Mereu a știut încotro se îndreaptă.”.

Paralela între această realitate și cea a alergătorilor către Nicăriu este izbitoare. Iar fraza este o mărturie a adevărului Veșniciei – realitate pe care și părinții lui George, și societatea, o ignoră sau o neagă.

Protopopul este unul dintre purtătorii coșciugului. Și este și cel care vorbește, pe marginea gropii:

„Iar eu, când oi ajunge în ziua judecății, de-o vedea Dumnezeu ceva bun și în zdreanța asta de om, un strop de lumină, apoi acea lumină mi-a aprins-o în suflet Părintele Alexie.”

Și continuă:

„Când mai bârfiți pe la colțuri… că popa cutare a făcut… că episcopul cutare a fost securist… că Biserica… că Patriarhul s-a dat cu ei… când… și când… și când. Să vă amintiți de el. Cu voi a fost Biserica! De-ați avea zeci de mii de învățători întru Christos, totuși nu aveți mulți părinți!”

Dar cine ascultă de părinți?

I-am avut pe Părinții Arsenie Papacioc, Constantin Voicescu, Sofian Boghiu, Adrian Făgețeanu, Macarie Ioniță, Visarion Iugulescu, Mina Dobzeu, Iustin Pârvu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa etc., etc.
Puțini i-au ascultat și i-au urmat cât au trăit. Și mai puțini îi ascultă astăzi.
Biserica a fost și este cu voi.
Prin fiecare preot ce trăiește Credința.
Dar, ca și de Părintele Alexie în film, câți ascultă?

Revenind la film din afară, pot spune că actorii joacă excepțional. Toți. Nu am găsit nici măcar un gest strident, care să iasă din atmosferă. O atmosferă aproape mereu sufocantă, căci este atmosfera celor fără Dumnezeu.

Ca uriașa majoritate a filmelor bune, 21 de rubini nu merge pe o dihotomie clară, nu separă personajele și acțiunile în bun și rău. Chiar dacă sunt. Lasă înțelegerea și alegerea în seama privitorilor.

Este o răspundere de care, se pare, unii s-au îngrozit. Și nu atât pentru ei, cât pentru alții: le este groază de o trezire a conștiințelor.
Dar pentru mântuire trebuie învoire, iar învoirea cere înțelegere și alegere. Liberă.

Ionuț Popescu spune:

„Filmul este genial. Surprinde cele mai relevante elemente ale societății românești, atât de acum 20 de ani, cât și de acum 2 ani. Frapantă a fost dedicația părinților, pana la sacrificiu, pentru binele pe care îl credeau a fi pentru băiatul lor. Are foarte multe elemente comune cu fiecare familie din acele vremuri. Și ce a ieșit din această forțare a lucrurilor? Dezastru. Când vezi contradicția între aspirațiile părinților, prinși într-o iluzie, și realitate, arătată prin episcopul grobian, ți se frânge sufletul și ți se pare totul o imensă risipa. Prin urmare, consider filmul un model de așa nu, și o cerere la a fi mai circumspecți cu propriile iluzii. Ar trebui să fim mai precauți cu fantasmele în care putem cădea, atât la nivel individual, cât mai ales ca părinți. Exista o gena a naturii noastre de sclavi, care își caută permanent obiectul de adorație, pe fondul lipsei cunoașterii de sine, unica forma de împuternicire. Christos ne-a vrut liberi, iar unii i-au alterat serios mesajul, scoțând-L pe Dumnezeu mult în afara noastră. Cu Dumnezeu în afara noastră, nu mai rămâne de manifestat decât firea umana, ceea ce filmul arată în mod expresiv.”

Iar Constantin Gheorghinoiu vine cu aceste cuvinte:

„Christos a Înviat! Felicitări pentru acest film care reprezintă o fresca a sufletului românesc a ultimilor 34 de ani! Fie ca acest film sa trezeasca poporul roman din mizeria si umilința in care a decăzut!”

Filmul se încheie cu sora lui George, procuroarea, care în studenție și-a pierdut fratele, mama și apoi tatăl, ajuns „la nebuni”. Iar acum și-a pierdut prietenele, iubitul, funcția, colegii, cariera și propriul copil – în urma abuzivei arestări. Trecând pe bulevardul cu firme luminoase, către o parte mai retrasă, este „acoperită” brusc de cântarea Pricesnei Întâmpinării Domnului (Maică și Fecioară). Coboară câteva trepte și ajunge într-o biserică. Merge înaintea icoanei Maicii Domnului cu Pruncul și își pleacă fruntea pe umărul acesteia. Camera privește biserica, icoanele și preotul, dând o neașteptată pace.

O legătură între această clipă, și îndreptarea către Măicuța Domnului a ucenicelor Părintelui Alexie lămurește multe lucruri. Inclusiv căderea celei care, în loc să-și pună nădejdea în Împărăteasa Cerurilor și Fiul acesteia s-a bizuit, iar și iar, pe „ce fac toți” și pe oameni.

Peste câteva secvențe – legate de bagajul trecutului – și cel puțin o noapte, fosta procuroare ascultă clopotele, încercând să se regăsească. Apoi își vizitează tatăl la spital(ul de psihiatrie) în care se află de mulți ani. Îi pune pe mână ceasul cu 21 de rubini. El o întreabă:

– De unde ești dumneata?
Înlăcrimată, își pune capul pe umărul lui:
– De nicăieri.
Și plânge.
Ecranul se închide, iar apoi se aud cuvintele lui:
– Mie mi-e sete!

Și nouă, ar trebui să spunem.

Precum însetează cerbul de izvoarele apelor, așa însetează sufletul nostru de Tine, Doamne! (Psalm 41.1)

O morală esențială a filmului este: Cel care nu se satură întru Dumnezeu rămâne veșnic flămând și însetat; sau nesătul.

Închei aici, cu toate că aș mai avea multe de înfățișat, pentru filmul are o bogăție uriașă – iar fiecare parte are locul și rostul său. Aș putea spune că filmul este un șir de scene-cheie, legate între ele ca pașii lucrării unui chirurg de a expune organele infectate aflate sub piele. Lucrare în care, subtil, se expune și drumul însănătoșirii.

Mie mi se pare un film mare, excepțional, genial, de o mare sinceritate psihologică – de unde vine și neașteptata duritate a filmului, căci durerile căderilor, durerile fățărniciei, corupției, patimilor sunt resimțite de privitor cu putere. Este un film ce va rămâne în istoria cinematografiei românești, și nu numai.

Mi-aș dori din suflet să fie și o piatră de hotar în lupta nesfârșită pentru îndreptare – luptă a fiecărei generații din Biserică și societate și de pretutindeni. Măcar în Biserica noastră, dacă nu și în Țara noastră.

Iar dacă nu va fi, rămâne o mărturie, rămâne glasul celui ce strigă în pustie, rămâne de folos pentru oricine caută adevărul.

Împărăția lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta, dar aici se cucerește.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Pentru doritori, filmul poate fi văzut pe youtube, dându-se click aici. În urma cenzurării, s-a ajuns la această soluție de sacrificiu, urcarea pe youtube. Prin care se pierd foarte mulți bani, dar mărturia rămâne. Până o fi cenzurată și acolo…

P.P.S. Este ridicol să văd cum unii și alții nu pot nega realitatea scenelor din film, dar spumegă împotriva filmului. M-aș fi așteptat să se supere oameni trăiți într-un turn de fildeș, care nu știu că asemenea lucruri există – și chiar mai des decât excepțional. Dar cei care știu că există ar trebui să înțeleagă bine că numai îndreptarea vindecă. Deși nici ea nu șterge trecutul. Ne bucurăm de Sfântul Apostol Pavel, dar trebuie să ne amintim că sunt înscrise în Biblie și crimele lui. Și asta nu pentru că Dumnezeu este neiertător, ci pentru că este Adevărul. Îndreptarea se face plecând de la ce este către ceea ce trebuie să fie. De la o minciună spre altă minciună e drumul spre Iad.

P.P.P.S. Mi se pare că, între cei din Biserică, sunt două feluri de oameni care se smintesc de acest film: cei care se recunosc în personajele aflate pe drumul greșit și aceia care își pun nădejdea mai mult în forme și/sau oameni decât în Dumnezeu. Cei care Îl caută pe Acesta, știu că e ușor să rătăcești Calea și greu să rămâi pe ea. Și folosesc filmul ca o apărare de căderi și rătăciri.

1 Avem aici de-a face nu doar cu plasa de minciuni a corupției, ci și cu ușurința cu care părinții cred minciunile ce par favorabile copiilor lor. Sunt mai multe chipuri ale fugii de adevăr, care este, totdeauna, o fugă de Dumnezeu.

2 Afirmație pentru care cei care se simt cu musca pe căciulă tind să-l urască pe vorbitorul care le aduce aminte de ce îi așteaptă, în loc să se îndrepte.

========================================

două poziții de calitate față de filmul 21 de rubini:
https://thewoman.ro/filmul-21-de-rubini-in-avanpremiera-la-cluj-napoca/
https://r3media.ro/ce-am-vazut-eu-la-21-de-rubini/

Despre naivitatea politică românească (I)

29, aprilie, 202428, aprilie, 2024 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Pe linie latină Românimea adună vreo trei mii de ani de continuitate politică – știută. Pe linie traco-iliră este greu de spus, căci Traco-Ilirii erau mânați, politic, mai ales de schimbare. La fel și Sciții sau Celții, așa încât nici aceștia nu ne pot fi reper în această privință.

Totuși de la confederație de triburi și republici populare până la regat sau regate, de la acestea la împărăție cu provincii, apoi cu ducate și principate, Românimea a cunoscut felurite așezări politice. Proprii. La care s-au adăugat cele ale migratorilor, de la Germanici la Slavi, de la Unguri la Tătari.

Și dacă ne raportăm la imaginea patetică a lui Eliade…

Istoria neamului românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan și am crescut în vifor. (Mircea Eliade – Teroarea istoriei și destinul României)

deja cineva și-ar putea închipui că diplomația și politica românească sunt de o mare maturitate.
Doar au în spate o uriașă experiență istorică (singurul stat ce rivalizează vechimea noastră este China) și nenumărate frământări și dureri!

Din păcate, la propriu și figurat, diplomația și politica românească sunt, în uriașă majoritate, de o imaturitate gravă, ce mi se pare adesea patologică. Dar cum psihiatria nu este domeniul meu, ar fi de competența specialiștilor să abordeze comportamentele politice și diplomatice de pe la noi din perspectiva tulburărilor de personalitate anancastice sau histrionice, de personalitate instabilă emoțional, disocială, anxioasă etc.
Spre a nu trece – mai mult decât prin suspiciunea exprimată – în hotarele unui domeniu de specialitate în care nu am pregătire, mă voi mărgini la problema, deloc minoră, a naivității politice (și, implicit, diplomatice) românești.

Voi preciza din start că au existat și există și excepții.
Doar că, prin exact calitatea lor de excepții, confirmă regula.
Iar prima regulă a naivității politice românești este luarea în serios a pretextelor politice.

Să citim câteva titluri:
– ”America apără doar pe cine vrea”
– Pr. Ciprian Mega și actorul Dorel Vișan, prezenți la Moscova la „BRICS Film Festival” cu pelicula 21 de rubini
– Postul Realitatea Plus, amendat de CNA pentru că „subminează încrederea în Ucraina și ucraineni”

Toate aceste titluri țin de naivitatea politică românească.
Nu doar pentru că au fost formulate, ci pentru că sunt tipice: ele oglindesc fără greș tipare de gândire și purtare politică și diplomatică majoritare la Români.
Dar sunt, aceste tipare, chiar așa, naive?
Și sunt, în vreun fel, rele?

Primul titlu, ”America apără doar pe cine vrea” este în directă legătură cu ”Așteptăm Americanii” (cu variațiile ”Așteptăm Occidentalii”, ”Așteptăm Britanicii”). Aceste sintagme, astăzi uitate de foarte mulți, sunt oglinda gândirii politice a Românilor din anii ’30-’50 ai secolului trecut (secolul XX).
Pentru acei Români era simplu: Comuniștii, Sovieticii erau răi, iar „civilizația”, Americanii, Britanicii, Francezii, erau buni, deci odată de Românii au intrat sub ocupația comunistă, sovietică, „ăia bunii trebuiau să vină să îi elibereze”.
Pe aceeași logică, America, adică Statele Unite ale Americii, de fapt, ar avea obligația să îi apere pe toți „ăia bunii”, respectiv pe toți „ăia oprimați”.

Din această logică rezultă o consecință clară:
– dacă Americanii nu au venit, înseamnă că sunt răi, deci votăm Iliescu
respectiv,
– dacă America nu apără pe toată lumea, înseamnă că e rea, deci… (aici fiecare o ia în direcția lui, de la alți „izbăvitori” externi la deznădejde și pasivism).

Al doilea titlu este
Pr. Ciprian Mega și actorul Dorel Vișan, prezenți la Moscova la „BRICS Film Festival” cu pelicula ”21 de rubini”.
Pentru o gândire sănătoasă, această știre este interesantă. Pentru o gândire sănătoasă și informată, știrea este și mai interesantă.
Pentru o gândire sănătoasă, știrea arată, pe de-o parte, curajul unor creatori români de artă (creatori de top!) de a-și prezenta arta în inima unei puteri cu care suntem într-o situație ostilă. Un gest de tărie și demnitate, ce îndrăznește să contrazică dictonul inter arma silent musae (între arme muzele tac). De asemenea, gestul este o necesitate: dincolo de războiul ce se desfășoară acum, toate țările cu o politică matură păstrează „niște punți” cu partea adversă. Așa fac, pe plan economic, Franța și alte țări. Și nu doar pe plan economic…
Și mai interesantă devine știrea prin prisma criticii administrației bisericești și a corupției politice din filmul 21 de rubini. Opera cinematografică lovește în etatizarea produsă în Biserica Română (mai ales de la 1716 încoace). Birocrația sufocă duhul, de mult prea multe ori, producând adesea clerici cu prea puțină vocație preoțească – și prea multe alte chemări. Iar implicările politicii corupte adâncesc asemenea dureri și căderi. Iar această critică a filmului, deși folosește imagini din România, se potrivește perfect situației Bisericii din Rusia! Lucru pe care sigur îl observă orice critic de film care cunoaște starea de lucruri din Federația Rusă. Mai mult, filmul 21 de rubini cuprinde atacuri la adresa lui Putin. Prezența sa la „BRICS Film Festival 2024” este, prin urmare, mai mult decât interesantă.
Pentru cine gândește sănătos, matur, liber, informat.¹

Dar și aici ne izbim de naivitatea politică românească.
Acea împărțire simplă, copilărească, imatură, a lumii, după pretextele politice, în „buni” și „răi”.
Care face să se respingă orice dialog sau înțelegere cu Rusia; pentru mulți, până și pe cele privitoare la interese vitale ale Românilor și României.
Acești mulți fiind, ca prin magie, orbi la faptul că „bunii” pe care îi iau ca reper au relații cu Rusia, ba chiar au uriașe schimburi comerciale. Nu doar câteva filme la un festival.

Ne trezim astfel în fața unui radicalism, adesea absolutist, plecat de la o viziune extrem de naivă, simplistă și falsificatoare: convingerea că pretextele politice sunt adevăruri absolute, de unde rezultă, în temeiul lor, împărțirea lumii în buni și răi.
”Bunii” trebuind sprijiniți cu orice preț, „răii” trebuind să plătească orice preț „pentru că sunt răi”.
Este gândirea fetelor de la Apaca, este gândirea votanților FSN din 1990 (și după).
Pentru a-i manipula pe purtătorii acestei gândiri trebuie doar să fluturi un „bine” și un „rău” pe calapodul pretextelor politice în vogă. Și în temeiul acestei fluturări, sunt gata să voteze cu Satana împotriva lui Iisus, ba chiar sunt gata să Îl bată, să Îi scuipe și să Îl răstignească pe Iisus. De-o pildă, pentru că a lăsat ca mirul să fie folosit pe El în loc să le dea lor banii, cum i-a învățat Satana că ar fi fost mai bine.

Această gândire, trăire a Românilor de astăzi, este cea care face posibil al treilea titlu din serie:
Postul Realitatea Plus, amendat de CNA pentru că „subminează încrederea în Ucraina și ucraineni”.

Gestul CNA este de o imbecilitate obscenă: este gestul Naziștilor când pierdeau războiul de a-i bate, degrada și chiar împușca pe cei care observau că pierd războiul. Sub aceeași acuzație dictatorial-imbecil-obscenă că „răspândesc defetismul”, „seamănă neîncredere în Reich”, „subminează statul hitlerist” etc.
Desigur, nu este prima abjecție CNA, dar asta nu o face normală, așa cum nu sunt nici celelalte.
Dar ce ne interesează aici este întrebarea fundamentală: cum se poate să existe în România un asemenea organism tipic sistemelor totalitare și să lucreze așa cum o face?
Iar răspunsul este: deoarece hrănește și se hrănește din naivitatea politică românească.

Radicalismul împărțirii în „buni” și „răi”, ca obișnuință politică românească, face din CNA o expresie directă a politicii românești. Și face posibilă și nepedepsibilă o măsură dictatorială și imbecilă ca cea luată de CNA împotriva Postului Realitatea Plus.
Așa cum, același radicalism ieftin, aceeași naivitate gravă, a făcut posibile și în cea mai mare parte nepedepsite mineriadele.

Ca o sinteză, să observăm că prin comparație cu purtarea unor state și puteri cu maturitate politică și diplomatică, simplismul românesc este în cel mai bun caz o naivitate. Care ne-a făcut și ne face foarte mult rău.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Între timp s-a arătat pe deplin verticalitatea Părintelui Ciprian Mega. Acesta a mărturisit limpede Ortodoxia, Românismul și dorința de pace a Bisericii și oamenilor de bun-simț. A făcut aceste mărturisiri la Moscova, în fața autorităților ruse și artiștilor ruși, în fața lui Putin. O mărturisire de nivel înalt, de care rareori au fost în stare cetățeni ai României, chiar dacă au fost acolo. O mărturisire împotriva rasismului anti-românesc, împotriva extremismului de toate formele, împotriva răutății de toate felurile. Nu este de mirare că exponenți ai răului din Biserică și din afara ei l-au atacat și îl atacă. Dar dureros și mai ales amenințător este câți Români (adevărați sau doar cu numele) îi cred pe acești exponenți ai răului. Așa cum i-au crezut și pe alți exponenți ai răului care îi puneau să poartă mască, să stea la „distanța socială” (stabilită din pix) și să se vaccineze cu escrocheriile Pfizer, Moderna etc. Însă aici se aplică simplismul politic amintit, în formele fanatismului politic „mai bine să greșești cu Partidul decât să ai dreptate împotriva lui” și „Partidul are dreptate și când (sau mai ales când) greșește”. În aceste cazuri „Partidul” este gruparea mafiilor politice care domină România.

Carte despre cinstirea si canonizarea Sfintilor

3, aprilie, 2024 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Proaspăt ieșită din tipar, la editura Areopag (www.areopag.ro):
Despre cinstirea și canonizarea sfinților după rânduielile Bisericii.
Să ne fie spre mântuire!

Chiar sunt oameni ce se duc în Iad?

31, martie, 202431, martie, 2024 Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Chiar sunt oameni ce se duc în Iad?

Întrebarea aceasta are, de fapt, multe înfățișări.
De la „Dumnezeu este bun, trebuie să mă ierte!”, până la „Iubirea lui Dumnezeu nu poate răbda să vadă oamenii (și demonii) chinuindu-se în Iad o eternitate!”.
Intrând aici și
„Dacă Dumnezeu este bun, de ce a făcut un loc atât de îngrozitor ca Iadul?”
sau
„Unde este libertatea alegerii dacă păcătoșii se duc în Iad?”
ori
„De vreme ce nimeni nu vrea să meargă în Iad, de ce îi trimite Dumnezeu acolo?”

Dincolo de alte greșeli – triste sau hazlii – prima și cea mai mare greșeală a acestor idei, întrebări și pretenții este vorbirea despre lucruri necunoscute (și, implicit, neînțelese).
Aici, Dumnezeu și, desigur, Iadul, cei doi termeni esențiali ai ecuației.

Despre Dumnezeu și ce „trebuie” să facă pentru că zic unii, sau despre ce „nu poate” pentru că zic alții, poate voi scrie altădată.
Acum o să încerc să lămuresc pe căutătorii adevărului ce este Iadul (așa cum L-a înfățișat Dumnezeu Bisericii Sale).

Și voi începe cu încuviințarea și respingerea unei idei: nimeni nu vrea să meargă în Iad.
Ideea aceasta este pe de-o parte adevărată, pe de altă parte mincinoasă – ca multe vorbe omenești, chiar părute sau crezute strălucite.
Este adevărată, pentru că, exceptând câțiva ieșiți din minți ce întăresc regula, nimeni nu vrea chinurile Iadului.
Este mincinoasă, pentru că, de fapt, foarte mulți vor să facă răul și să trăiască într-o lume a răului, adică în Iad. Însă fără chinuri!

Pentru că ceea ce vor de fapt păcătoșii – adică ceea ce vrem noi, păcătoșii – este să nu plătim pentru răul pe care îl facem. Însă de aici apare o despărțire.
Unii vrem să nu plătim pentru răul făcut, dar vrem și să nu îl mai facem, să scăpăm de rău.
Alții vor să nu plătească pentru răul făcut, dar să îl facă mai departe. Și, dacă se poate, să silească pe ceilalți să pretindă că răul este bine.

Această despărțire face deosebirea dintre Rai și Iad.

Căci în Creație nu există făptură cu adevărat desăvârșită, perfectă.
De aceea, după cum este scris despre Dumnezeu, „El nu se încrede în slujitorii Săi și găsește vină chiar îngerilor Săi” (Iov 4.18).
Ca urmare, nu pentru că ar fi perfecți sunt în Rai îngerii și sfinții.
După cum mărturisește Biserica lui Christos, toți oamenii sunt păcătoși, chiar și sfinții (Canoanele 114 și 114 Cartagina).
Doar că sfinții, ca și cei care urcă spre sfințenie, se ostenesc mult – pe cât pot, neîncetat – să iasă din patimi, să se curețe, să învețe, să se păzească de cursele demonilor și să se unească tot mai deplin cu Dumnezeu. Care, fiind și Făcătorul nostru, și Țiitorul nostru, și Mântuitorul nostru, și Împăratul nostru, și Iubirea Adevărată, și Adevărul Iubitor, știe și ne dăruiește, dacă cerem cinstit, toate cele care ne sunt de trebuință.

Iar prin această osteneală omul se învață să caute cu tot mai multă putere adevărul și dragostea – căci nu există adevăr fără iubire, nici dragoste fără adevăr. Și căutându-le, tot mai mult le dorește, și pe măsură ce învață adevărul și dragostea, lipindu-se de ele și prețuindu-le îi devin, tot mai mult, felul de a fi.
Și Raiul este pentru cei care au această sete de adevăr și iubire, ca împreună să le lucreze și să crească și să se bucure.

Dar Iadul?

Multe nedumeriri privitoare la Iad se limpezesc atunci când aflăm de ce și cum a fost creat Iadul.
Și cred că cel mai bine se înțelege înființarea Iadului prin cuvântul Mântuitorului care spune că focul cel veșnic (Iadul) este pregătit diavolului și îngerilor lui (Matei 25.41).

Adică nu de la început a fost făcut Iadul.
El este creat de Dumnezeu la cerere: atunci când Îngerul cel Luminos, Luceafărul cetelor cerești, a vrut să ia și să i se dea cele ce nu erau ale lui, să fie privit, tratat, recunoscut etc. drept egalul lui Dumnezeu.

Căci singura lecție cu putință pentru Lucifer, dar și singurul răspuns ce îi respectă libertatea, era și este crearea unei lumi (unui univers) în care Dumnezeu să fie cât mai retras, cât mai puțin simțit. Așa încât Lucifer să încerce să fie dumnezeul acelui univers. Și cei care îl urmează, care îl ascultă, pretinzând că ar fi dumnezeu, să poate fi în lumea lăsată acestuia.

De aceea Iadul nu are struguri, căci aceștia sunt darul iubirii și adevărului dumnezeiesc. De aceea Iadul nu are nici vin, nici must, nici flori, nici nori, nici mare; de aceea Iadul nu are nici păsări, nici căprioare, nici lupi, nici vulturi sau acvile; de aceea Iadul nu are nici soare sau lună ori stele, nici apusuri sau răsărituri, într-un cuvânt, nimic din darurile dumnezeiești; în afară de viața celor care sunt acolo (în Iad) și de darurile personale pe care le-au primit. Și acestea din urmă, totuși, sunt în Iad în felul și în măsura în care au fost folosite, îngrijite sau, mai des, rănite și chiar nimicite de cel care le-a primit.
Deci Iadul nu are cele de mai sus și pe cele asemenea lor.
De ce?
Pentru că toate acestea țin de rânduiala lui Dumnezeu, sunt manifestările Sale.
Iar cei din Iad nu vor să Îl simtă pe Dumnezeu, pentru că vor să Îi ia locul. Și cum să Îi ia locul, dacă El își arată iubirea așa cum o face pe pământ?
Pentru aceasta Dumnezeu este ascuns în Iad, ca să lase celor ce nu Îl vor libertatea de a fi fără El – pe cât este cu putință.

De aceea, în primul rând, cei care nu Îl ascultă pe Dumnezeu merg în Iad: ca să poată sta în afara lucrării Acestuia.
Desigur, în al doilea rând, este un lucru ușor de înțeles pentru orice făptură logică: dacă cei care iubesc, doresc și practică răul cu sete ar fi puși în Rai, Raiul ar deveni un fel de Iad.

Să ne gândim ce ar însemna ca toți răii nepocăiți (criminali sadici, teroriști, violatori, psihopați pasionați de torturare etc.) să fie în Rai. Așa cum binele și fericirea altora i-a scos din fire pe pământ, și mai mult i-ar scoate acolo. La fel, de altfel, ar fi cu toți invidioșii. La fel ar fi cu cei mândri, cu cei trufași sau alții asemenea, ce ar fi scoși din minți de dreapta așezare a fiecăruia și a oricărui lucru – căci ei vor altă așezare, care să îi așeze pe fiecare dintre ei, în parte, pe locuri necuvenite (și la care mulți râvnesc și se cred îndreptățiți ca „singurul/singura ce merită acest loc”).
Dar la fel ar fi și cu lașii, care ar fi chinuiți de curajul și demnitatea celorlalți, și cu mincinoșii, care ar fi chinuiți de Adevăr, și cu lacomii, care ar fi chinuiți de dreapta măsură ce ființează pretutindeni în Rai etc.
S-or chinui ei în Iad, pentru patimile și păcatele lor, dar și mai tare s-ar chinui în Rai, căci aceasta este o lume căreia ei îi stau împotrivă ființial.

Desigur, am putea să mai cuvântăm și despre dorul de Dumnezeu pe care îl au și cei care Îl urăsc.
Am putea să amintim despre durerea trufașilor urâtori de Dumnezeu (începând cu Satana) față de faptul că Dumnezeu îi ține în existență, pe ei și lumea lor, Iadul. Căci aceasta este o amintire neîncetată a puterii pe care nu o pot atinge, deși o vor.

Și aici ar fi pentru ei, dacă ar fi în Rai, alt chin uriaș: să îi vadă pe oamenii îndumnezeiți, pe cei care devin dumnezei prin har.
Pentru aceștia din urmă, adică pentru cei care au câștigat Raiul, stă scris: Dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt (Psalm 81.6).
Dar cei dintâi, urâtorii de Dumnezeu, ar vrea să fie dumnezei fără Acesta, ceea ce este cu neputință. Și această neputință le rănește mereu mândria.

Aceeași mândrie îi face să nu primească des-ființarea, dispariția lor, pe care o privesc drept o înfrângere deplină. Și, mincinoși fiind, căci altfel nu ar putea fi atât de mândri, aleg să se mintă că „este bine” sau „mai bine” să fie în Iad.
Una dintre aceste minciuni fiind cea pe care demonii și în această lume au răspândit-o: „Mai bine liber în Iad decât sclav în Rai!”.
Doar că „sclavii din Rai” sunt liberi. Liberi de patimi și păcate, liberi să își împlinească cele mai frumoase și înalte chemări, fiind dăruiți și cu puterea de a le împlini – și lipsiți de toate împiedicările pământului și Iadului. După cum este scris: „Cunoașteți adevărul, și adevărul vă va face liberi!” (Ioan 8.32), sau „Stați deci tari în libertatea cu care Christos ne-a făcut liber și nu vă prindeți iarăși în jugul robiei!” (Galateni 5.1), căci Dumnezeu te liberează.
Iar „liberii din Iad” sunt sclavi. Sunt sclavii minciunilor, înșelărilor, poftelor ucigașe, prostiei și nenumăratelor alte patimi. Și mai cu seamă sunt sclavii mândriei care îi face să caute „independența” înrobitoare și ucigașă față de Eliberatorul și Răscumpărătorul oamenilor. Și această robie este cea care îi chinuiește și aici, și în Iad. Care, astfel, numai bun nu este.
Ceea ce, undeva, știu și ei. Altfel nu s-ar plânge de Dumnezeu că nu îi primește în Rai.

Ca urmare, da, sunt oameni care se duc în Iad.
Se duc în Iad toți cei care aleg să fie departe de Dumnezeu, să Îi stea împotrivă, fățiș ori fățarnic.
Adică cei mai mulți dintre oameni. Căci de aceea ne-a prevenit Domnul, zicând:

„Intrați prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta și lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care o află. Și strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la viaţă și puțini sunt care o află.” (Matei 7.13-14)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

România Străveche – Ancient Romania

Categorie: Mistică

Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (V). Propunere pentru Epistola a II-a a Sfântului Apostol Ioan

21 de rubini. O viziune, mai multe viziuni

Despre naivitatea politică românească (I)

Carte despre cinstirea si canonizarea Sfintilor

Chiar sunt oameni ce se duc în Iad?

Partajează asta:

Partajează asta:

Partajează asta:

Partajează asta:

Partajează asta: