Între Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi Angela Merkel. Între dictatură şi „dormiţi liniştiţi!”

24, noiembrie, 201729, martie, 2018 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

În catacombele politicii internaționale, care este, în esența ei, anticristică, se elaborează savant distrugerea Bisericii, a neamurilor, relativizarea adevărului, parazitismul guvernamental, izolarea individului și controlarea lui până la desființare prin toate mijloacele de propagandă, spulberarea familiei; persoana trebuie să devină tot mai mult o proprietate a guvernului; instalarea unui totalitarism lent care, în cele din urmă, să ducă la subordonarea întregii lumi unui guvern internațional uns de cineva din adâncuri.
Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925-2006)

Unul dintre martirii rezistenţei creştine anti-comuniste, Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa a rămas în istorie. Atât prin căderea sa în timpul torturilor infernale suferite la Piteşti, cât şi prin ridicarea sa urieşească, o adevărată înviere din morţi, ce i-a şocat deopotrivă pe torţionari şi colegi.
După această ridicare, oricât au încercat autorităţile comuniste, orice mijloace au folosit, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, încă mirean, apoi preot, a fost de neînfrânt.

Fusese un om cult şi inteligent – student la Medicină – încă înainte de închisoare şi chinuri.
Şcoala rezistenţei anti-comuniste, şcoala uimitoare a puşcăriilor comuniste – în care o elită duhovnicească şi intelectuală a Ţării era supusă exterminării – l-a rafinat şi l-a crescut şi mai mult.
Deţinutul politic devine, sub directa ocrotire a Patriarhului Iustinian Marina, student al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, preot, apoi chiar profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti.
Este poziţia din care se va ridica, duhovnicesc, inteligent, cald, cu dragoste, pentru apărarea sufletelor tinerilor lovite de ciuma gândirii şi trăirii moarte comuniste. Rămân pentru veşnicie Cele şapte cuvinte către tineri, în care pune faţă în faţă viaţa în Christos şi moartea vieţii comuniste. Cuvântul său arde, trezeşte, zguduie, înalţă, cheamă. Sute şi mii de tineri studenţi vin la Seminarul Teologic să-l asculte pe preotul care, cu un curaj nemărginit, vorbeşte în plină tiranie Ceauşescu adevărurile interzise de regim. Era anul 1978.

Va fi trecut iar prin arest şi torturi, se va încerca asasinarea „întâmplătoare” de către doi deţinuţi. Aceştia, cutremuraţi de rugăciunea şi harul deţinutului pe care urmau să-l ucidă, se pocăiesc şi refuză să-şi îndeplinească misiunea. După alte chinuri şi încercări va fi expulzat din Ţara aflată sub neo-ocupaţia comunistă post-sovietică. Ajunge în SUA, unde este privit pretutindeni ca un erou, primind laude şi distincţii inclusiv din partea Preşedinţiei SUA. Primeşte totul cu aceeaşi pace creştină, mărturisind mereu adevărul, dezvăluind chinurile Românilor din Republica Socialistă România (RSR) şi din URSS. Slujeşte, se roagă, învaţă, învaţă, încearcă să-i adune pe Românii din Diaspora într-o frăţie de care aveau atâta nevoie. Şi previne!

Acest om, care avea experienţa deplină şi directă a Comunismului, a Comunismului adevărat, practic, real, concret, dezvelit de orice mască, vede Comunismul înaintând ascuns, mascat, în Occidentul anti-comunist.
Vede cum în spatele multor ong-uri şi „mişcări civice” se ascunde ideologia aplicată făţiş în URSS şi RSR, vede cum discursuri „civice” propagă ideologia comunistă, vede cum legislaţia democratică alunecă tot mai mult spre stânga.

„În catacombele politicii internaționale, care este, în esența ei, anticristică, se elaborează savant distrugerea Bisericii, a neamurilor, relativizarea adevărului, parazitismul guvernamental, izolarea individului și controlarea lui până la desființare prin toate mijloacele de propagandă, spulberarea familiei; persoana trebuie să devină tot mai mult o proprietate a guvernului; instalarea unui totalitarism lent care, în cele din urmă, să ducă la subordonarea întregii lumi unui guvern internațional uns de cineva din adâncuri.„

Aceste cuvinte ale Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa pot părea un fel de teorie conspiraţionistă. Doar că, pas cu pas, au fost deja duse la îndeplinire şi înaintează. Vizibil.
Deja distrugerea Bisericii este un obiectiv public în ţări cândva creştine şi cândva democratice. Deja Creştinii sunt categorie oprimată în raport cu adepţii altor credinţe în Franţa, Germania, Marea Britanie, Cehia, Danemarca, Suedia, Norvegia, Canada şi în multe alte ţări. Dacă moscheile din Franţa, de exemplu, sunt sprijinite activ de către Stat şi autorităţile locale, în schimb sprijinul pentru bisericile creştine se manifestă la demolarea lor sau la transformarea lor în baruri. Dacă în Germania conducerea se îngrijorează neîncetat pentru bunăstarea Musulmanilor, pentru respectarea culturii lor, pentru introducerea Sharia (Legea Islamică!) în legislaţia landurilor, în schimb aceeaşi conducere luptă să elimine orice concepţie creştină din viaţa publică germană. Dacă în Marea Britanie se asigură Musulmanilor – şi altor religii – dreptul la slujbe publice, la manifestaţii religioase „spontane” (la date clar stabilite şi cunoscute de toată lumea), la purtarea simbolurilor islamiste, în schimb Creştinilor le sunt interzise toate acestea. Dacă o stewardesă poartă crucea la gât în Marea Britanie este concediată, dacă poartă însemne masonice, voodoo, islamice, mozaice, magice etc. îşi vede liniştită de treabă. În Suedia, chiar steagul suedez este perescutat, pentru că are Cruce, în schimb este socotit absolut normal şi promovabil… steagul ISIS, sub care sunt măcelăriţi Creştini – şi alţii! – în felurite colţuri ale lumii! Putem continua cu mii şi mii de exemple, cu zeci de mii de cazuri concrete de persecuţie anti-creştină chiar din „Europa Creştină”. Fapt este că astăzi, în Noiembrie 2017, Creştinii sunt cea mai persecutată categorie umană, atât ca număr total de oameni care suferă persecuţii, cât şi ca intensitate, număr de ţări în care sunt persecutaţi, consecinţe etc. În nenumărate locuri, din Somalia în Irak sau Indonezia, comunităţile creştine se confruntă cu extincţia violentă. Iar autorităţile internaţionale, atât de grăbite în apărarea unor minorităţi chiar şi inventate, colaborează liniştite cu toate forţele persecutoare, nu iau absolut nicio măsură pentru oprirea persecuţiilor.

Putem să vorbim şi despre felul în care se încearcă distrugerea neamurilor (naţiunilor) – acesta fiind un ideal comunist foarte vechi -, despre felul în care este măcinată familia, despre felul în care se lucrează la controlul şi izolarea individului prin mass-media etc.
Putem arăta că toate acestea au avut şi au loc, astfel încât cuvintele Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa nu sunt decât realism desăvârşit.

Dar ne vom opri numai la afirmaţia sa despre instalarea unui totalitarism lent, menit să supună întreaga lume unei conduceri centralizate, controlată din umbră.
Teorie conspiraţionistă?
Este deja limpede că mecanismul Uniunii Europene are probleme grave, atât la nivel structural, cât şi la nivel economic, politic, democratic… Faptul că Uniunea Europeană este o birocraţie în sensul concret de dictatură a funcţionarilor este deja notoriu.
Ignorarea unor referendumuri populare repetate – ca cele din Irlanda – şi înlocuirea slujirii poporului cu forţarea poporului să accepte politica birocratică, crizele economice cu rădăcini comunitare din Spania, Italia sau Grecia, impunerea imigraţiei ilegale de către Germania, dorinţa de ieşire din U.E. a unor ţări precum Grecia, Irlanda şi altele, materializată prin ieşirea Marii Britanii din Uniune, iată doar câteva din exemplele cele mai concrete ale acestei situaţii.

Şi, apropo de Marea Britanie…
Ieşirea din Uniunea Europeană a acestei ţări – puternică, bogată, membră a „clubului select” de conducere unională – a şocat pe mulţi. Nu voi uita prea curând cu câtă ardoare îmi explicau unii că „este imposibil ca la referendum să câştige tabăra exit„, că este „complet nerealistă” convingerea mea că Marea Britanie chiar va ieşi din UE… Doar că „tabăra exit” chiar a câştigat, Brexit-ul este o realitate concretă, iar Marea Britanie chiar iese din UE.
Unul dintre motive, foarte puţin cunoscut în România, este acela al legislaţiei privind falimentul economic al statelor membre UE.
O legislaţie impusă în 2010 de Angela Merkel – bineînţeles, în numele Germaniei, aşa cum tot în numele Germaniei s-a impus şi imigraţia ilegală a cca. două milioane de musulmani africani (şi în parte şi asiatici) în Europa.
Această legislaţie „previne” falimentul economic al statelor membre UE – ca răspuns la criza economică din Grecia – prin… preluarea conducerii lor de către un mecanism UE (controlat de cei care controlează Germania).
Da, dacă aţi înţeles că se „previne” criza economică profundă (falimentară) prin pierderea totală a suveranităţii naţionale, aţi înţeles bine.
În esenţă, dacă funcţionarii grupului Y din structurile birocratice UE spun că „Ţara Z” este în pericol de faliment, legislaţia adusă de Angela Merkel permite preluarea controlului acelei ţări.

Aici nu este vorba despre teoria conspiraţiei. Aici este vorba despre o activitate publică, menţionată în presa germană încă din 2010! Doi politicieni germani, Cancelarul Angela Merkel şi Ministrul de Finanţe Wolfgang Schäuble sunt cei care au creat sistemul impus apoi Uniunii Europene!
Desigur, oricine are datoria să se întrebe: unde există democraţia, unde există consultarea populară într-o asemenea problemă, atât de gravă, pur şi simplu vitală pentru existenţa oricărei ţări din UE?
Nu există!
Ameţiţi de propaganda anti-creştină, de propaganda pro-imigraţionistă, de propaganda ce opune o marionetă politică (gen Ponta) altei marionete politice (gen Iohannis), de propaganda anti-familie şi altele asemenea, cei mai mulţi oameni pierd din vedere esenţialul: un grup de interese controlează, total nedemocratic, Uniunea Europeană. Implicit şi România.

„Simplul” fapt că în România peste un milion de oameni au semnat împotriva actelor cu cip, cerând şi referendum pe această temă şi fiind total ignoraţi de autorităţi ar fi trebuit să trezească groază şi furie: este un act dictatorial evident şi extrem!
Faptul că în România peste trei milioane de oameni au semnat pentru familie, cerând şi referendum pe această temă şi fiind, LA NIVEL PRACTIC, batjocoriţi de autorităţi ar fi trebuit să trezească groază şi furie: este un act dictatorial evident şi extrem!
Faptul că în România un grup de politicieni infractori, a căror colaborare vinovată cu marile companii farmaceutice este dovedită, a hotărât să impună obligativitatea unor tratamente medicale riscante pentru TOŢI CETĂŢENII, indiferent de vârstă, ne aşează deja în zona directă a dictaturilor de tip stalinist şi nazist.
Şi toate aceste gesturi – ca şi altele similare – se fac de către politicienii zis români – în fapt, trădători sau duşmani ai Ţării – cu sprijinul direct al aceloraşi forţe ce impun Germaniei şi restului Uniunii Europene tot felul de măsuri aberante, abuzive, distructive.

Recitiţi aceste rânduri şi confruntaţi-le cu realitatea.
Cu realitatea, nu cu miile de ştiri nule, menite să distragă atenţia.
Veţi vedea că aceste cuvinte descriu ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă, cu o acurateţe şi o putere sintetică exemplară.
Şi gândiţi-vă bine ce faceţi.
Puteţi să „dormiţi liniştiţi, sistemul lucrează pentru voi!”.
Sau puteţi să înţelegeţi că trebuie ieşit din Matrix.
Aşa cum a făcut-o Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, aşa cum au făcut-o ceilalţi mărturisitori din vremea prigoanelor comuniste. Vreme care, iată, începe să se întoarcă, într-o formă doar puţin schimbată.
Dormiţi liniştiţi.
Sau treziţi-vă…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndem la luptă

ÎNTRE BISERICĂ ŞI IAD

21, noiembrie, 201729, martie, 2018 Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

acest mic eseu este vechi, având, acum, vreo zece ani de zile de la scriere, dar poate că va mai folosi cuiva…

Un dialog imaginar, pe care l-am purtat cu mulţi

Apar mereu scandaluri despre un preot sau altul, despre un călugăr sau o monahie, despre mediul teologic. Şi se înghesuie balcanicii şi fanarioţii, fie din Regat, fie din Transilvania, fie din Panonia, fie din Occident, să jubileze, să deguste, cu nesfârşită plăcere, aroma şi gustul scursurilor revărsate de mass-media peste Biserica lui Hristos. Bieţii rătăciţi! Ei, care atâta nevoie au de Dumnezeu, cum Îl găsesc, cum fug de El. Şi apoi urlă disperaţi: „Unde eşti?!!” Şi, desigur, dau vina pe popi. Popii sunt de vină că nu-L găsesc ei pe Dumnezeu! Mai ales dacă popii fac greşeala să le arate că Dumnezeu nu este neapărat unde vor ei, ci poate unde vrea El!

„Hai, părinte, lasă-o! Sunt destui popi hoţi, curvari, agresiv-inculţi, corupţi ş.a.m.d.! Poţi să negi asta?”

Nu, ferească Dumnezeu! De ce să neg? Ce conducători meritaţi, pe aceia îi aveţi. Inclusiv în Biserică! Că doar nu cresc preoţii în pom, nici nu se cultivă pe ogor, nici nu se pescuiesc în lacuri! Dintre voi ies, după chipul vostru. Au nu am avut eu colegi pe care îi trimiseseră părinţii – care nu erau preoţi! – să se popească, sub cuvânt că „popa are totdeauna burta mare”? Şi bieţii copii ar fi vrut să devină ingineri, sau programatori, sau oameni de afaceri sau sociologi ş.a.m.d. Dar dacă părinţii şi-au impus voinţa, s-au trezit amărâţii de copii în seminar sau facultatea de teologie. Şi din lipsă de chemare ieşiţi, din gândire păgânească şi forţare de părinţi inconştienţi, ce preoţi putea să iasă din ei? Deci, iată, preoţii aceştia sunt roadele voastre.

„Bine, dar seminarul, facultatea, de ce nu i-au adus la credinţă?”

De ce şi cum s-o fi făcut? În seminar şi facultate ar trebui să intre cei cu multă credinţă, pentru a se desăvârşi în cunoaştere, nu cei slabi! Nu dai la Teologie ca să înveţi abecedarul Credinţei, ci ca să înveţi matematicile superioare ale acesteia, analizele fine, lupta înaltă şi foarte primejdioasă cu Iadul. Da! Căci dacă vrei să mergi către seminar ori facultate teologică, aşteaptă-te să te izbeşti cu Iadul.

„De ce?”

Pentru că este scris că Biserica nu va fi biruită de porţile Iadului. Deci se deschid aceste porţi ca să o înghită, dar nu izbutesc. De ce? Oare pe cine a rânduit Dumnezeu – dintre oameni – să stea între Iad şi Biserică, să oprească distrugerea? Desigur, pe clerici şi monahi. De aceea şi lupta Iadului este mai întâi împotriva clericilor şi călugărilor, de miliarde şi miliarde de ori mai dură şi necruţătoare decât cea dusă cu mirenii. Iar seminariile şi facultăţile sunt locuri în care sunt plămădiţi noii clerici! Dacă îi prinde Iadul de aici, cât de greu le va fi să se elibereze mai târziu! Seminariile şi facultăţile teologice sunt locuri de foc, în care numai şi numai ajutorul lui Dumnezeu, mijlocirea sfinţilor şi îndrumarea duhovnicului – toate la un loc! – te pot ţine să nu cazi… ori să nu cazi prea tare. Şi, de câte ori ai căzut, să te ridici!

Deci…
Se cuvine să căutăm dreptatea lui Dumnezeu şi Împărăţia cerurilor înainte de orice. Dacă le căutăm, nu avem vreme să judecăm pe alţii. Iar dacă le-am găsit, oricum nu o vom face, căci Stăpânul nostru, Dumnezeu, este Judecătorul cel drept. Cum am putea noi, dacă-I suntem credincioşi, să ne punem în locul Lui?

Să ne rugăm pentru cei care sunt pieptul Bisericii dinspre Iad, ca Dumnezeu să-i întărească întru Credinţă, să-i spele de greşeli şi să-i crească întru Lumină. Cu ei vom creşte şi noi. Şi vom putea găsi pe Dumnezeu, Care, oricum, nu-i aşa departe: doar că nu vrem să ne uităm la El. Ci doar să ne slujească. Ceea ce nu se poate.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndem la luptă

PROSTIA CARE SMINTEŞTE (I). Despre Cruce, Baphomet şi incultura trufaşă

16, noiembrie, 201730, martie, 2018 Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

Acest articol a fost publicat pe activenews, fiind preluat şi pe alte site-uri. Îl reiau aici, cu unele mici completări şi corecturi. Nu doar pentru că este un material folositor, ci şi pentru că, din păcate, rătăcirea sau rătăcirile despre care vorbim aici încă tulbură lumea…

Una din marile catastrofe produse de internet este confuzia între uşurinţa de a obţine informaţii şi starea de om informat, de om care cunoaşte un domeniu. Pentru că foarte mulţi oameni au ajuns de-a dreptul cuceriţi de această confuzie, ei fiind oricând gata să se bată cu oricine în… căutări pe net! Şi susţin cu tărie textele pe care le-au găsit întâmplător, cu toate că sunt neştiutori în domeniul în cauză. Mai mult, asemenea oameni devin adepţi, chiar fanatici, ai unor idei superficiale, preluate din lipsă de pregătire şi discernământ. Dar, desigur, susţinute cu „dovezi clare” adunate „de pe net”. Desigur, fără discernământ.
(De obicei „dovezile” sunt „la fel de (ne)clare” ca cele ale preopinenţilor, dacă şi aceştia sunt adepţii culturii de internet; mai grav este când opun asemenea idei specialiştilor şi studiilor de calitate…)
Rezultatul?
Şi mai mulţi dezinformaţi şi, cu un termen teologic, şi mai multă sminteală.

Voroneţ 01.png Mânăstirea Voroneţ, pictură în frescă realizată în jurul anului 1547

Un exemplu ce ne-a fost readus de curând la cunoştinţă este un videoclip cutremurător – dar, desigur, depinde şi în ce sens cutremurător. Un videoclip despre, nici mai mult, nici mai puţin, „prezenţa crucii lui Baphomet pe bisericile ortodoxe”!

Am urmărit cele câteva minute de imagini asistate de muzica pătrunzătoare din „Carmina Burana”.
Evident, autorul videoclipului, desigur auto-considerat creştin, habar nu are ce este „Carmina Burana”, o colecţie de cântări „profane” cu titlul „Cântece păgâne/seculare pentru cântăreţi şi cor spre a fi cântate cu instrumente şi imagini magice”. Carl Orf compune muzica acestei părţi din „Triumf”-ul său, care mai include poemele erotice – în special lesbiene – ale lui Catullus şi partea finală, „Triumful Afroditei”. „Roata Fortunei”, care domină structura din „Carmina Burana”, este înconjurată de expresia „Regnabo, Regno, Regnavi, Sum sine regno” – „Voi domni, domnesc, am domnit, sunt fără regat”. Cine doreşte să se informeze mai departe despre mistica total păgână a acestei compoziţii o poate face. Semnificativ este că autorul videoclipului o pune ca fundal protestului sau avertismentului său faţă de ceea ce numeşte „crucea lui Baphomet(Satan)pe turlele bisericilor românești”.

Videoclipul începe cu o imagine simplă, a Crucii cu trei braţe. Pe care o declară „Crucea lui Baphomet”. Era de aşteptat ca această afirmaţie să fie susţinută de dovezi. Până la urmă, chiar şi doar să pretinzi că diavolul ar avea vreo cruce este inovator, cu atât mai mult să îi atribui una care este folosită de Creştini de vreo două mii de ani încoace!
„Dovezile” care urmează sunt însă de o lipsă de valoare uluitoare. Prima este… folosirea acestei cruci de către „The Royal Order of the Red Branch of Eri”, un „vechi” ordin masonic; vechi, adică ivit pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Ori această întrebuinţare a Crucii cu trei braţe, evident, nu dovedeşte nimic, ştiut fiind că ordinele masonice au preluat o mulţime de simboluri creştine, vechi-mozaice şi altele. Aici intră felurite forme ale crucii, de la crucea latină la crucea treflată, dar şi Biblia şi altele asemenea. Dacă am lua o asemenea folosinţă drept criteriu, am pierde rapid tot ceea ce înseamnă simboluri creştine, ba chiar şi Scriptura însăşi. Asta chiar că l-ar bucura pe diavol! Dar, revenind, subliniem faptul că „dovada” e orice, numai dovadă nu.

Urmează, la acelaşi nivel de lipsă de seriozitate – ca să fim delicaţi – o altă stemă masonică, după care un titlu mare: „Crucea lui Baphomet folosită în masonerie”! Adică autorul nu ştia că primele două steme pe care l-a arătat sunt masonice?? Căci, după titlu, ar fi doar cele care urmează… Şi de ce ar fi acea cruce „a lui Baphomet”??
Nu este clar ce a gândit autorul, dacă a gândit, dar prezintă mai departe un şir de masoni în uniformă, având şi crucea cu trei braţe între însemne. Prezentaţi cu mare pompă de videoclip. Evident, mai au şi frunze – oh, şi ele prezente în bisericile ortodoxe! –, vulturi – şi ei prezenţi în bisericile ortodoxe – dar şi alte simboluri. Care, totuşi, nu-l interesează pe autor! „Alea”, se pare, nu au devenit masonice… În schimb ni se prezintă drept „cruce cu trei braţe” şi o cruce „cu ramuri”.
Rostul prezentării folosirii acestei cruci – dar şi a altor cruci, simboluri creştine, a Bibliei etc. – de către masoni nu este explicat în videoclip. S-ar înţelege, simplu: masonii folosesc simbolul deci simbolul e rău/necreştin. Dar, după cum am arătat, o asemenea „logică” este cu totul absurdă. Însă, repetăm, autorul nu îşi explică „logica”…
Doar trece, direct, la asocierea „Crucea cu trei ramuri” – „Baphomet”.
Cum?
Întâi, prin însoţirea pe un document satanist între o semnătură a lui Aleister Crowley, care se auto-denumise Baphomet (precizare lipsă în videoclip), şi Crucea cu trei ramuri. E drept că dedesupt aceeaşi cruce însoţeşte alt nume, dar cum nu este cel vizat de autor, nu este băgat în seamă. Alte două documente sunt aduse ca exemplu, după care urmează „dovada supremă”: un afiş cu un demon, poreclit de desenator „Baphomet”, şi incluzând două „Cruci cu ramuri” cu trei braţe. Afişul este prezentat apoi şi alb-negru, după care urmează explicaţia: un fundal alb, cu trei cruci (simplă, cu două braţe şi cu trei braţe), însoţite de „explicaţii” în limba engleză. Care ar fi explicaţiile? Le cităm ca atare:

„Crucea simplă” = „Single Cross = Single strand of DNA that we symbolically recive from Christ after death. This is the „Arms of Jesus”.”

„Crucea cu două braţe” (poreclită în imagine şi „Cross of Lorraine”) = „Double Cross = Two strands of DNA. You are HERE. Caught between Heaven and Hell. Choose one: the arms of Jesus of the arms of Satan”.”

„Crucea cu trei braţe” (aici simplă, fără ramuri, şi poreclită „Crucea lui Baphomet”) = „Triple Cross = Three strands of DNA that we PHYSICALLY recive through Transhumanism. This is the „Arms of Satan”.”

(Am păstrat aici coloritul şi „caps lock”-ul original.)

După această „explicaţie” urmează încă una, în care un „slash” – o liniuţă aplecată spre dreapta – tăiat(ă) de trei linuţe orizontale este declarat(ă) a fi „Cross of baphomet” (cu „b” mic, de această dată): „This is the symbol of baphomet or mendes. It was worn by top occultists such us satanist Albert Pike and appears on much Freemasonry 33^rd degree note paper in slightly modified form”.

Ne oprim puţin aici, pentru că merită să observăm profunda lipsă de logică a autorului videoclipului.

Vedem că, după autor, „Crucea simplă” ar însemna <<Unică şuviţă ADN pe care am primit-o simbolic de la Christos după moarte. Aceasta este „Braţele lui Iisus”>>.
Evident, explicaţia este cel mult neoprotestantă, venită de la o sectă măruntă (eventual cu un singur membru) şi nu are legătură cu Ortodoxia! Această „interpretare” a Crucii nu are nicio legătură cu Biserica lui Christos din primul veac şi până în prezent. Prezentarea braţului orizontal drept „simbol al ADN-ului” este cu totul străină întregii Teologii. Dar, paradoxal – ca să nu spunem mai rău – această inovaţie teooloagă e prezentată drept „argument creştin”. Însă autorul merge şi mai departe cu lipsa de raţiune!

În primul rând, pe de-o parte se pretinde că prin „Crucea cu două braţe” s-ar simboliza prinderea omului între Cer şi Iad, între „braţele lui Iisus” şi „braţele lui Satan”. Ceea ce ar însemna că Satan are parte lui din Cruce! O idee pe care cel mai delicat o putem numi aberantă, total străină întregii gândiri creştine. Trecem acum peste absurdul acestei (răs)tălmăciri a Crucii cu două braţe. Dar nu putem să nu ne mirăm că dacă în această cruce „braţele lui Satan” sunt, în viziunea autorului, semnificate printr-o linie – cealaltă aparţinând, după el, „braţelor lui Iisus” – în „Crucea cu trei braţe” dintr-o dată toate trei liniile simbolizează, netam-nesam, „braţele lui Satan”; devenite, dintr-o linie, trei! Cum? De ce? Că aşa vrea autorul! Nicio logică, nicio motivare, iar autorii videoclipului preiau aberaţia drept adevăr absolut!

O altă contradicţie evidentă este între afirmaţiile din cele două definiţii succesive. Prima dată se pretinde, atenţie!, că Transumanismul este cel care „fizic” a dat lumii „Crucea cu trei braţe”. Concepţia numită „Transhumanism” apare cel mai devreme în 1923, şi doar în fază incipientă, fiind dezvoltată real şi pe larg mult mai târziu (din 1957 încolo). Albert Pike, pe de altă parte, moare cu peste trei decenii mai devreme, în 1891! Iar folosirea Crucii cu trei braţe de către masonerie este mult mai veche! Ceva mai apoi videoclipul îi atribuie acelaşi semn şi lui Aleister Crowley, mort şi el cu zece ani înainte de lansarea termenului de „Transhumanism”, chiar dacă puţin mai apropiat temporal de el decât Albert Pike sau ordinele masonice de secol al XVIII-lea. Oricum, contradicţia dintre toate aceste elemente nu este observată nicio clipă de autorul (autorii) videoclipului. Nici măcar atunci când prezintă, chiar ei, o poză a lui Albert Pike cu acea cruce, în plin secol al XIX-lea, cu 100 de ani înainte de apariţia „Transumanism”-ului…

Merită observat aici faptul că nu toate datele sunt parte ale unei culturi generale normale. Ca urmare, nu este o vină sau o crimă să nu le cunoşti. Vina – care poate deveni, uneori, crimă¹ – este să nu verifici datele! Iar să nu observi contradicţiile imediate între afirmaţii este extrem de grav. Şi nu mai ţine de cultura generală, ci de capacitatea minimală de a gândi, de a analiza. Lipsa acestei capacităţi poate fi o vină – dacă nu a fost dezvoltată din nepăsare sau lenevie – dar poate fi suplinită prin bun-simţ: nu mă arunc la concluzii, cu atât mai mult la răspândirea concluziilor, ci apelez la cei care au discernământul necesar.

Întorcându-ne la videoclip, putem constata că autorul, fără a observa nimic din contradicţiile cele mai flagrante ale prezentării, fără a cerceta fie şi puţin originea reală a Crucii cu trei braţe, trece direct la altă afirmaţie „bombă”: „Crucea clasică a fost înlocuită treptat cu cea a lui Baphomet”. Urmată de altă afirmaţie „bombă”: „Francmasoneria s-a infiltrat adânc în ierarhia şi structurile Bisericii„. Şi altă afirmaţie „bombă”: „Masonii au introdus treptat simboluri sataniste în Biserică”. Teribil! Cutremurător! Nemaivăzut!

Dar dovezi, ceva dovezi, există?

„Dovezile” prezentate de videoclip mai departe sunt într-adevăr cutremurătoare. Pentru că nu există! Pentru că ceea ce dovedesc aşa zisele „dovezi” sunt lipsa de bun-simţ şi discernământ a autorului videoclipului şi privitorilor ce au acceptat ideile prezentate (eventual dând şi like):
Pe aceeaşi melodie păgână, care însoţeşte tot videoclipul, se prezintă… cruci de pe biserici şi mânăstiri ortodoxe. Inclusiv de pe Mânăstirea Antim sau Curtea de Argeş! Adică locaşuri de cult construite cu sute şi sute de ani ÎNAINTE de apariţia masoneriilor, a lui Albert Pike, a transumanismului şi altor manifestări de acest fel!!!

Adevărul?
Crucea cu trei braţe şi crucea cu două braţe sunt simboluri creştine vechi.

Crucea cu două braţe are mai multe simboluri, unul dintre ele fiind acela al celor două firi ale Mântuitorului: Dumnezeu şi om.
Prima formă a crucii cu trei braţe este o variantă a hrismei, o unire între „Crucea Sfântului Andrei” („X”) şi „Crucea latină” (simplă), formă în care cele trei braţe sunt încrucişate.

Ea rămâne prezentă în imagistica ortodoxă, în multe forme. Cea alăturată este de la Muzeul Ţăranului Români, fiind o cruce realizată din lemn de tei la anul 1787.

O altă formă a crucii cu trei braţe este des întâlnită, mai ales pentru crucile de mână, dar nu numai, prin exinderea plăcuţei de deasupra capului lui Iisus şi a locului unde au stat picioarele lui.

Crucea cu trei braţe are şi ea mai multe simboluri:

lemnul pe care au stat braţele lui Hristos, lemnul pe care au stat picioarele Lui şi plăcuţa de deasupra capului Său;
prin Sfânta Treime a venit (şi vine) mântuirea şi harul;
„Unul din Treime s-a răstignit pentru noi”;
„Dumnezeu s-a întrupat şi s-a răstignit pentru noi”;
„Cel ce s-a răstignit (pentru noi) este Împărat, Arhiereu şi Învăţător”;
etc.

Această ultimă interpretare a făcut din Crucea cu trei braţe o preferată a Catolicismului sau, mai bine zis, a Papalităţii, care a preluat-o pentru sine şi a folosit-o masiv de-a lungul veacurilor².
Ca urmare, Crucea cu trei braţe a intrat în tradiţia locală a multor ţări, ca Irlanda sau Scoţia, de pildă, fiind ulterior preluată şi de masoneriile zonale.

În spaţiul românesc şi Crucea cu două braţe şi Crucea cu trei braţe au fost bine reprezentate, mai ales în troiţe, dar şi prin crucile bisericilor, proclamându-se astfel şi deplinătatea Ortodoxiei.

troita veche 01.JPG

Troiţă veche, românească, ortodoxă; ajunsă în Occident ar fi subiectul unor „interpretări” total aberante, total străine Credinţei crucerilor ce au făurit-o.

Merită făcută aici o observaţie simplă: interpretările aberante ale Crucii cu două braţe şi respectiv ale Crucii cu trei braţe sunt fireşti unei lumi neoprotestante în care Crucea este un exotism puţin cunoscut. Dar pentru lumea ortodoxă, în care Crucea este o permanenţă, asemenea răstălmăciri sunt mai mult decât ridicole.

O simplă vizitare a expoziţiei „Puterea Crucii” ori, şi mai uşor, o căutare pe Google (ex.: „troiţă”) este de ajuns pentru a arăta bogăţia uluitoare de reprezentări ale Crucii în cultura română profundă şi în Ortodoxie în general. Reprezentări care, ajunse în Occidentul desacralizat, pot căpăta, evident, cele mai aberante „interpretări”. cruce-ortodoxa-e1284441618956
De asemenea, folositoare ar fi şi o vizită pe site-ul cimec.ro, spre a se vedea acolo forme ale crucilor de mână – şi nu numai – atestate de-a lungul istoriei românilor.

La Mânăstirea Putna există, de pildă, o cruce de mână cu trei braţe realizată pe la 1566 (http://www.putna.ro/Cruce-s3-ss5-c1-cc2.php), adică înainte cu două secole de înfiinţarea masoneriei. Alte asemenea cruci – din vremea lui Petru Rareş – există în Muzeul de la Putna (fie cu trei braţe paralele, fie cu două paralele şi unul înclinat), putând fi văzute de orice vizitator.
În acelaşi muzeu se găsesc broderii bisericeşti inclusiv de secol XV şi XVI în care modelul Crucii cu trei braţe apare alături de alte modele de cruce. Cu sute de ani înainte de masonerii şi alte asemenea curente!
Cei drept, sunt mulţi cei care dau mii şi mii de lei pe un calculator spre a juca noi jocuri pe el, dar nu ar da câţiva bani pe tren şi microbuz ca să viziteze Mânăstirea Putna, leagănul străvechii Academii Domneşti a lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, locul în care se află mormântul sfânt al Domnului Ştefan Vodă…

ARD_7300100_9-2 Revenind, arătăm că în jur de 1600 este datată crucea de masă – folosită în Sfântul Altar – pe care o deţine Muzeul Naţional de Istorie şi o prezentăm alăturat.

(Poate fi văzută şi pe internet, pe site-ul oficial al Institutului Naţional al Patrimoniului, la adresa http://clasate.cimec.ro/detaliu.asp?tit=Cruce-Cruce-de-altar&k=5D59CE55448D4BB19C6860D6DCA4FD60).

Crucea cu două braţe este purtată de Domnul nostru Iisus Hristos în celebra Scenă a Judecăţii de pe biserica Mânăstirii Voroneţ. Pe aceeaşi frescă apar şi alte forme ale crucilor „criticate” de „curentul bafometic”. În centrul imaginii apare Crucea cu trei braţe prezentată de noi chiar la începutul acestui material.
Desigur, ne-am trezit şi cu iraţionala încercare a unor ortodocşi de a apăra punctul de vedere sectant. Unul dintre „argumente” fiind că o parte din crucile cu trei braţe au al treila braţ – cel mai de jos, înclinat. Cum schimbă asta numărul braţelor, cum anulează prezenţa crucilor cu trei braţe paralele în aceeaşi epocă şi în aceleaşi locuri, nu au putut explica. Nici de ce trei braţe paralele ar fi bafometice, iar unul strâmb ar (re)sfinţi crucea…
Desigur, pentru sectantul care a născut acest scandal, tocmai strâmbătatea acelui braţ ar naşte noi rătălmăciri pro-sataniste. Dar suntem în situaţia paradoxală în care există ortodocşi ce îşi apără cu îndârjire spaimele ne-ortodoxe.

Revenim, adăugăm aici o imagine a Răstignirii de la Mânăstirea Dragomirna, dintr-o pictură de aproape aceeaşi vechime cu cea de la Voroneţ.
Pe linia înţelesului ortodox al Crucii cu trei braţe (Arhiereu, Împărat, Învăţător), avem o Cruce cu trei braţe (din păcate pentru bafometişti, paralele), şi cruci cu două braţe pentru cei doi tâlhari. Totul într-o simbolistică în care dogmatica este armonizată cu materia (propteaua de jos devine braţ al crucii, la fel plăcuţa de sus pentru Mântuitorul).

Pe linia mărturiilor din întreaga Ortodoxie, vom merge întâi la un exemplu rusesc, apoi la două de la Muntele Athos.

Mânăstirea Optina.png

Avem mai sus Mânăstirea Optina, inima isihasmului rusesc de origine paisiană.
Se vede şi aici faptul că mânăstirea avea mai multe tipuri de cruci cu trei braţe. Întrebarea de bun simţ este dacă păgânii şi neoprotestanţii ce au născut toată ameţeala cu „crucea lui Baphomet” şi altele asemenea sunt mai ortodocşi decât sfinţii de la Optina secolului al XIX-lea. Dacă aceştia, folosind asemenea cruci, s-au sfinţit, este limpede că toată ameţeala este inutilă, absurdă, este o capcană pentru ortodocşi. Iar dacă cineva crede că aceşti sfinţi se închinau la diavol, categoric nu este în Ortodoxie.

În sfârşit, adăugăm mai jos două picturi atonite.
În prima este Sfântul Alexie, într-o frescă de la Dionisiu (Muntele Athos), din secolul al XVI-lea (din aceeaşi epocă a Voroneţului şi Dragomirnei, cu peste o sută de ani înainte de inventarea Masoneriei). Sfântul Alexie poartă o formă de Cruce cu trei braţe în care braţul cel mai de jos reprezintă forma stilizată a literei „omega”, arătând atât alergarea sa întru Hristos până la capăt („omega” e ultima literă a alfabetului antic, simbolizând încheierea, sfârşitul), dar amintind şi de Cel Care a zis „Eu sunt alfa şi omega, începutul şi sfârşitul” (Apocalipsa 1.8; 21.6; 22.13).
A doua reprezintă o frescă de la Mânăstirea Marea Lavră din Athos, în care după o veche tradiţie ortodoxă, apare ochiul lui Dumnezeu, prin care se arată vegherea, atotştiinţa şi purtarea de grijă a Acestuia. Şi acest simbol, preluat de grupările masonice, a făcut pe unii să-l considere simbol masonic, neştiind că este folosit în Creştinism încă din secolele I-II d.Chr.

marea-lavra-pridvorul-katholokinului-fresca-cu-minunea-maicii-domnului-de-la-aghiazma

ARD_51310001501_552-1

Tot pe mai sus amintitul site cimec.ro³ poate fi admirată şi această originală cruce cu trei braţe, realizată la 1624 şi aflată în muzeul Mânăstirii Dragomirna din Jud. Suceava.

În concluzie, putem observa că avem numeroase cruci cu două şi trei braţe, din diferite părţi ale Românimii şi lumii Ortodoxe, cruci evident ortodoxe şi străine de răstălmăcirile neoprotestante preluate orbeşte de „apărători ai Ortodoxiei” de la noi.
(Care, cu această ocazie, fac şi deliciul celor care au cultură istorică dar şi prejudecăţi anti-creştine. Unii dintre aceştia realizează materiale pretins ortodoxe, dar pe stil alarmist neoprotestant, amuzându-se apoi de preluările orbeşti – şi alarmiste – ale ortodocşilor… pripiţi.)
După cum se poate constata chiar şi din această sumară prezentare, crucea cu trei braţe⁴ şi crucea cu două braţe există în Ortodoxie de foarte multă vreme. Şi, evident, sunt mult anterioare prostiilor apusene de secol XX (de gen „Transhumanism” sau Aleister Crowley), şi chiar înfiinţării masoneriilor⁵.

De altfel până şi videoclipul amintit dovedeşte acest fapt, contrazicându-se singur, atunci când prezintă crucile unor biserici şi mânăstiri monument istoric, vechi de sute şi sute de ani⁶.

Este de remarcat, vorbind pe faţă despre stupiditatea izbitoare a videoclipului, faptul că nici o clipă nu se încearcă vreo incursiune istorică serioasă şi nici cea mai mică argumentare pentru vreo legătură între „Baphomet” şi cruce.

Dacă autorul voia să caute adevărul, ar fi aflat că singura legătură între „Baphomet” şi cruce până în atât de bolnavul secol XX au fost acuzaţiile aduse în secolul al XIV-lea Cavalerilor Templieri de a-l venera pe „Baphomet” şi a scuipa şi urina pe cruce în cadrul ritualurilor lor. Nici vorbă de vreo „cruce a lui Baphomet” ci, dimpotrivă, despre o excludere categorică între cei doi termeni.
Pe scurt, niciodată până în secolul al XX-lea nu a existat vreo asociere a vreunui tip de cruce cu diavolii, de orice fel; simplul gând al unei asemenea asocieri – altfel decât în zona ostilităţii totale între diavoli şi cruce – este un nonsens pentru gândirea teologică.

Folosirea unor forme ale crucii drept simboluri sataniste ţine de incultura şi superificialitatea profundă a secolului XX. Acesta este momentul când unele tipuri de cruce sunt preluate din diferite motive de satanişti. De exemplui Aleister Crowley va prelua Crucea cu trei braţe exact pentru a se pretinde pe el „domn, învăţător şi preot”, substituindu-se lui Christos! În acelaşi fel, grupări de inculţi proclamă „crucea întoarsă” sau „crucea inversă” drept „cruce satanistă”, deşi în fapt ea este Crucea Sfântului Apostol Petru. Acesta a cerut, în secolul I d.Chr., să fie răstignit cu capul în jos, socotindu-se nevrednic de a fi răstignit asemenea Domnului de care se lepădase cândva. Cererea lui, fiind acceptată de către Romani, a pecetluit apariţia „Crucii întoarse” în simbolistica creştină. După cum am arătat, ea mai era numită şi Crucea Sfântului Apostol Petru. Declararea ei drept „simbol satanist” ţine de o inversare ineptă a unei lumi în care incultura e tot mai agresivă şi absurdă.

Pe aceeaşi linie se află şi confuzia între „Ochiul Atoatevăzător” în iconografia creştină şi respectiv în cea masonică. Deşi nu este un simbol des folosit, acest „ochi” este totuşi o prezenţă constantă în iconografia creştină încă de la începuturi, în diferite forme.

Astfel, în primele secole creştine el apare mai ales prin reprezentarea păunului, un simbol paleocreştin astăzi aproape uitat.
Erau două pricini pentru care păunul devenise un semn al creştinilor, alături de peşte, cruce şi altele asemenea: mulţimea ochilor din coada păunului, simbolizând atotcunoştinţa şi purtarea de grijă (pronierea) lui Dumnezeu şi, de asemenea, opinia după care carnea de păun nu ar putrezi (amintind astfel de faptul că Hristos nu a gustat stricăciune). Existau, totodată, şi temeiuri biblice, începând cu strigătul lui Moise „Deci, de am aflat bunăvoinţă în ochii Tăi, arată-Te să Te văd, ca să cunosc şi să aflu bunăvoinţă în ochii Tăi şi că acest neam e poporul Tău” (Ieşirea 33.13) prin care se răscumpără cumva ascunderea lui Adam şi Eva de Dumnezeu (Facerea 3.8). Avem, pe de-o parte, dorinţa creştinilor de a fi înaintea lui Dumnezeu, în vederea lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, mărturisirea faptului că Dumnezeu este atotvăzător, atotştiutor şi proniator.

Fără a face aici o prezentare exhaustivă a subiectului, menţionăm că „Ochiul lui Dumnezeu” apare de-a lungul veacurilor în iconografia creştină, devenind tot mai popular de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Ca urmare, este preluat şi de masoni, începând cu anul 1797, când este acceptat pentru prima oară ca simbol masonic. În creştinism „Ochiul lui Dumnezeu” apare într-un nor, sau/şi înconjurat de raze, ori într-un triunghi cu sau fără raze (simbol al Treimii). În masonerie se preferă includerea într-o piramidă, fără ca celelalte variante să lipsească, însă.

300px-Coat_of_Arms_of_Brasłaŭ,_Belarus.svg.png O prezenţă semnificativă a „Ochiului lui Dumnezeu” o constituie însemnul heraldic pe care şi-l alege oraşul Braslau (Breslau) – ortodox pe atunci, într-o ţară dominată de catolicism – la anul 1500. Semnul este acceptat şi de ortodocşi şi de catolici, deoarece, asemenea altor simboluri creştine, era folosit în iconografie de ambele părţi. Dar Ochiul lui Dumnezeu este prezent în iconografia creştină din toată Ortodoxia, de foarte multă vreme.
Pretenţia de a se renunţa la el pentru că a fost preluat şi de masonerii, sau încercarea de a-l declara „simbol masonic” şi în context ortodox ţine de o rătăcire cumplită.

Sunt, toate acestea, doar câteva exemple ale conflictului dintre realitate şi prostia care sminteşte.
Agitaţia teribilă a unora, nopţile nedormite din pricina presupuselor comploturi care „introduc simboluri satanice în Biserică pe ascuns”⁷, neputinţa de a se mai duce la biserică a altora⁸ şi multe altele asemenea sunt roadele unor asemenea pripeli, în care aroganţa – „eu ştiu!” – a înlăturat porunca sfăturirii, întrebării, cercetării.

Sub unul dintre videoclipurile despre aşa-zisa „cruce a lui Baphomet” de pe bisericile ortodoxe se află un text remarcabil prin combinaţia între pretenţia de ortodoxie şi ereziile promovate:

„Acest clip nu este o propagandă sectară! Feriți-vă de penticostali, protestanți, mormoni și alte secte pseudo-creștine, care duc la pieirea sufletului. Autorii acestui clip sunt ortodocși, botezați din naștere, și nu doresc sub nicio formă denigrarea ortodoxiei, ci doar prezentarea unor simple observații cu privire la noile cruci montate pe turlele Sfintelor Biserici Ortodoxe și implicarea francmasonilor în renovarea lor, introducând simboluri cu caracter ocult și ezoteric. Vă mulțumim!
Crucea clasică a Mântuitorului Iisus Hristos fost înlocuită cu cea a lui Baphomet, ca să ne închinăm diavolului fără voia noastră.
O puteți vedea pe turlele bisericilor renovate sau recent construite.
Deși poate avea diferite stilizări, crucea lui Baphomet este reprezentată de intersecția unui braț vertical cu trei brațe orizontale, cel din mijloc fiind mai mare decât celelalte două, care sunt egale.”

Poate că autorii videoclipului respectiv nu au dorit denigrarea Ortodoxiei, nu avem cum să ştim, dar asta au făcut! Au denigrat Ortodoxia, au denigrat un străvechi simbol creştin, Crucea cu trei braţe, au aruncat acuzaţii în spatele Bisericii şi a constructorilor de biserici ortodoxe, au aruncat cu noroi în preoţii bisericilor care au Crucea cu trei braţe, au proclamat drept adevăruri minciuni.
Lipsa lor de discernământ şi de pregătire teologică se vede şi din afirmaţia „botezaţi din naştere„, o afirmaţie care ţine de curente teologice eretice şi care este respinsă de Ortodoxie. Probabil că autorii au vrut să spună „botezaţi din pruncie„, dar au spus, din nefericire pentru ei, cu totul altceva. Aşa cum şi în rest, au spus lucruri ce sunt în afara Ortodoxiei, tulburând pe alţi neştiutori şi împingând lumea în rătăcire şi răzvrătire.

Totul bazat pe ce?
Pe o preluare fără cercetare, fără discernământ şi fără sfătuire a unor aşa-zise informaţii („simple observaţii”) culese de pe internet. De origine evident ne-ortodoxă, neo-protestante sau chiar neo-păgâne. Adesea de o absurditate evidentă, contrazicându-se radical şi dovedind o lipsă profundă a gândirii şi a seriozităţii. Dezinformări.

Această atitudine ne-ortodoxă, lipsită de discernământ, duce la noi forme de iconoclasm, de denigrare a simbolurilor creştine. Spre auto-distrugere, spre bucuria unor răuvoitori, spre smintirea multora. Pentru că aplicarea reflexului internaut „am văzut/citit/auzit pe net, deci aşa este”, nu poate să conducă decât la rătăcire şi sminteală.

Soluţia?
Destul de simplă!
În locul aruncării în căutări pe internet spre a „descoperi” acolo conspiraţii şi acţiuni oculte de tot felul, să ne cheltuim timpul învăţând serios.

De la „Sfânta Scriptură” şi „Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă” – cărţi fundamentale pe care mult prea mulţi dintre ortodocşi nu le cunosc decât cel mult după nume sau copertă – până la muzeele de istorie şi etnografie, sunt nenumărate surse serioase. Din care putem să culegem învăţătură, cu discernământ şi duhovnicească sfătuire, după îndemnul Sfântului Vasile cel Mare: după cum aleg albinele nectarul şi polenul din flori. Căci strigă încă străbunilor noştri Sfântul Apostol Pavel, cu glas ce şi azi se aude pentru cine ascultă Scriptura:

„Aceasta mă rog, ca iubirea voastră să prisosească tot mai mult şi mai mult, întru cunoştinţă şi întru orice pricepere, ca să cercaţi voi cele ce sunt mai de folos şi ca să fiţi curaţi şi fără poticnire în ziua lui Hristos plini de roada dreptăţii, care este prin Iisus Hristos, spre slava şi lauda lui Dumnezeu.” (Filipeni 1.9-11)

şi

„Toate să le cercaţi, ţineţi ce este bine!” (I Tesaloniceni 5.21)

Ce deosebire între această poruncă de „a cerca toate” – a pune la încercare, a verifica dacă este bun şi adevărat – şi graba unora de a primi fanteziile şi bârfele de pe internet, din presă, din televiziune etc.!

Şi cum ai putea să deosebeşti ce este bine de ce este rău, ce este adevărat de ce este minciună, fără să cunoşti Binele şi Adevărul?

Deci, din nou o spunem, să ne aplecăm asupra „Sfintei Scripturi” şi patristicelor sale tâlcuiri – începând cu „Omiliile la Matei” ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi „Tâlcuirile la Psalmi” ale Sfântului Vasile cel Mare –, să ne aplecăm asupra „Învăţăturii de Credinţă Creştină Ortodoxă” şi celorlalte comori de spiritualitate şi istorie ortodoxă. Vom căpăta astfel, cu binecuvântată osteneală, acea cunoaştere şi pricepere plină de har care poate să ne ţină curaţi şi fără poticnire în ziua lui Hristos, plini de roada dreptăţii care este prin Iisus Hristos, spre slava lui Dumnezeu.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 De pildă, vina de a nu cunoaşte devine crimă atunci când fără verificare – judecător nedrept – preiei informaţiile şi le foloseşti pentru acuzaţii şi insulte. Ceea ce poate duce la lucruri extrem de grave, de la sminteli, certuri şi ură până la atacuri violente şi chiar ucideri.

2 Aceasta deoarece pretenţia de a fi „locţiitorul Fiului lui Dumnezeu” aducea papilor şi pretenţia de a deţine cele trei funcţii hristice: de învăţător, arhiereu şi împărat. Legătura cu cele trei coroane papale este evidentă. O formă a Crucii cu trei braţe, dar cu cel de jos înclinat, apare preferenţial în spaţiul rusesc.

3 http://clasate.cimec.ro/detaliu.asp?tit=Cruce–Moesiu-Gligorie-atribuit–Cruce-de-procesiune&k=732624C551CB493882CB6A132BC35D4B

4 Nu am amintit aici despre „Crucea romană”, o formă de cruce cu trei braţe pe amândouă dimensiunile, orizontală şi respectiv verticală. Formă şi mai răspândită în cultura profundă românească…

5 Dincolo de pretenţiile aberante ale unor masoni de a găsi originile masoneriei în Avraam, piramidele egiptene, Solomon, Hiram, Cavalerii Ioaniţi etc., adevărul este că prima masonerie din lume, masoneria britanică, se înfiinţează la 1717, iar primele loji sunt înfiinţate de fanarioţi în Ţările Române pe la 1734-1735.

6 Şi crucea cu două braţe, şi crucea cu trei braţe – pe nedrept numită „papală” – au fost folosite în arhitectonica bisericească şi arta religioasă a Ţărilor Române în secolele XIV-XVII. Alături de crucea treflată, crucea romană, crucea rusească şi multe alte tipuri ale Crucii, într-o bogăţie nespus de mare de forme şi tipuri. Din care, de altfel, s-a inspirat şi Horia Bernea în realizarea uluitoarei expoziţii „Puterea Crucii” de la Muzeul Ţăranului Român.

7 Uitându-se că diavolul doreşte lepădare directă, pentru că ceea ce este din neştiinţă cu uşurinţă este acoperit de iubirea lui Dumnezeu (I Timotei 1.13).

8 Adevărată despărţire de Dumnezeu din pricina smintelilor! Ce înseamnă să crezi fără să cercetezi!

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Noi suntem Români. Mihai Eminescu şi dacismul. Un răspuns minciunilor deznaţionalizatoare (II)

15, noiembrie, 201730, martie, 2023 Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

În prima parte a acestui mic studiu am prezentat cele două căi pe care lucrează deznaţionalizarea (forţă şi viclenie), ca instrument al neopritei lupte dintre puterile lumii (fie ele mici sau mari). De asemenea, am prezentat câteva curente deznaţionalizatoare devenite clasice (latinismul apusean, pseudo-alegerea între Dumnezeu şi naţionalitate, neo-naţionalismul comunist) şi o vastă mişcare deznaţionalizatoare de astăzi, Dacismul. Am arătat câteva din principiile prin care acesta încearcă să-i convingă pe Români să-şi abandoneze neamul, să renunţe la însuşi numele de Român şi România, să adopte o „naţionalitate” inventată de unii sau alţii dintre ideologii (neo)comunişti. Am menţionat pe scurt falsificarea de către Dacism a Dacilor, Tracilor şi Romanilor, în cadrul eforturilor de deznaţionalizare a Românilor prin atragerea către o altă identitate naţională (cea a „Dacilor”, „Tracilor”, „Geţilor”, „Agatârşilor” etc. născociţi de grupările daciste, străini realităţii istorice şi, evident, străini de ceea ce sunt Românii de două mii de ani). Am încheiat amintind de încercările de a pretinde o vechime a Dacismului inexistentă, inclusiv prin invocarea unor nume ca cel al lui Mihai Eminescu. Vom încerca să prezentăm aici, pe scurt, texte eminesciene care să lămurească lucrurile, să ne arate în ce măsură Mihai Eminescu a fost adeptul vreunui curent dacist sau, dimpotrivă, al iubirii sănătoase faţă de Neamul Românesc.

B. Mihai Eminescu şi iubirea sa de neam
Atâta foc, atâta aur,
Şi-atâtea lucruri sfinte
Peste-ntunericul vieţii
Ai revărsat, Părinte…

Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.

Pentru că este invocat adesea de felurite grupuri daciste ca un fel de „adept al Dacismului” şi al „dacizării Românilor”, Mihai Eminescu trebuie studiat spre a fi înţeles întru adevăr.
Sunt câteva întrebări la care trebuie să găsim răspuns:
1. Mihai Eminescu i-a iubit/respectat pe Daci?
2. Mihai Eminescu i-a iubit/respectat pe Romani?
3. A avut Mihai Eminescu vreo poziţie clară faţă de Dacism?
4. Care a fost poziţia lui Mihai Eminescu faţă de Ortodoxie?
5. Se socotea Mihai Eminescu Dac sau Român? Socotea că Ţara trebuie să se numească Dacia sau România? Socotea că suntem Daci sau Români?

Fără să facem aici un studiu extins, bazându-ne pe textele eminesciene ca atare, putem constata că Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat pe Daci, privindu-i cu romantică nostalgie şi arătând că aceşti Străbuni ai Românilor merită respect şi dragoste. De asemenea, Mihai Eminescu a socotit că Dacii sunt dispăruţi ca neam, trăind prin moştenirea păstrată de Români. Dar, şi trebuie să amintim acest lucru de la început, Mihai Eminescu nu s-a limitat nicio clipă la dragostea şi respectul faţă de Daci. În primul rând, Romanii au ocupat, după cum vom vedea, un loc cel puţin la fel de însemnat în sufletul, gândirea şi viaţa lui Mihai Eminescu. În al doilea rând, Mihai Eminescu nu a uitat nicio clipă faptul că Dacii erau o ramură a Tracilor, şi că Românii sunt urmaşi nu doar ai Daco-Romanilor, ci ai Traco-Romanilor.
Cităm:

„Din marea unitate etnică a tracilor romanizaţi care ocupa în veacul de mijloc aproape întreg teritoriul Peninsulei Balcanice, începând de sub zidurile Constantinopolei, a Atenei şi Triestului şi ajungând până la Nistru spre miazănoapte şi răsărit, până-n şesurile Tisei spre apus, n-a mai rămas decât mâna aceasta de popor românesc liber dintre Prut, Dunăre şi Carpaţi, şi pentru posesiunea acestui petec se vor arunca sorţii ca asupra cămăşii lui Crist, de această dată nu în străinătate, ci în chiar Camerele României. Nu e, într-adevăr, popor megieş care să n-aibă români sub jugul său: sărbi, bulgari, greci, turci, unguri, muscali, nemţi, fiecare are, unii milioane, alţii sute de mii de suflete din acest popor osândit de Dumnezeu spre nefericire şi robie.
[…]
Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatică la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră, începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind, ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei Traiane până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi Kiev.”
(Mihai Eminescu, Timpul, 25 Mai 1879)

Revenind la Daci, să ne amintim că şi în Memento mori, şi în Rugăciunea unui dac, găsim o nostalgie romantică faţă de aceşti Străbuni, înfăţişaţi, în acelaşi timp, ca extremişti, viteji, legaţi de natură, trufaşi, înclinaţi spre blesteme (inclusiv auto-blesteme), politeişti etc.
O nostalgie la fel de romantică există şi în Memento mori şi în alte scrieri faţă de Romani, de asemenea înfăţişaţi, în acelaşi timp, ca extremişti, viteji, ordonaţi, autoritari, trufaşi, politeişti etc.
În hotarele cunoştinţelor secolului al XIX-lea Mihai Eminescu se arată nu doar a fi fost un istoric erudit, ci şi un sintetizator de excepţie, izbutind să găsească asemănările şi deosebirile celor două popoare, frumuseţile şi scăderile celor două civilizaţii. Iar dacă pe Daci îi priveşte ca stinşi, pe Romani îi priveşte ca decăzuţi şi incapabili să moară, dar şi să se ridice cum trebuie. Dovada fiind, pentru Mihai Eminescu, chiar Românii. Pe care, în Memento mori, în secţiunea dedicată Romanilor, îi introduce astfel:

„Sâmburele crud al morții e-n viață… Și-n mărire
Afli germenii căderei. Astfel toate sunt în fire,
Astfel au căzut romanii, mari în bine, mari în rău.
Da-i cumplit să vezi un popol osândit să fie mare
Chiar în rău, că mereu crește rușinoasa-i degradare
Și nici moartea nu-i trimite nenduratul Dumnezeu.

Căci a morții braț puternic, când stă viața s-o despartă,
Nu se-ndură să ridice sângeroasa-i lungă bardă,
Cum călăul greu se-ndeamnă la un cap d-imperator:
Zeii pregetă să-și deie-a lor sentință… Și-n uimire
Cugetă de au fost popol destinat spre nemurire,
Au fost ei și dacă mor ei suntem noi nemuritori?…

Strănepoții?… Rupți din trunchiul ce ni da viață fertilă,
Pe noi singuri ne uitarăm printre secoli făr- de milă.
Ei purtau coroane de-aur, noi duceam juguri de lemn…
Exilați în stânci bătrâne au umplut ei cu noi lumea,
Am uitat mărirea veche, cu rușine chiar de nume,
Multe semne de pieire și de viață nici un semn.

Au fost vremi când pe pământul lor n-aveau loc să-nmormânte
Morții lor… P-inimi regale și pe membrele lor sfinte
Spânzura zdrențe umilice de sclavi, de cerșitori
Căci simțiră-n ei scânteia care secolii aprinde.
Întronați au fost în tronuri arse-n foc… Și pe-a lor frunte
Pusu-ș-au de fier coroane arse-n foc sfășiitor.

Și deși-n inima noastră sunt semințe de mărire,
Noi nu vrem a le cunoaște; căci străina-ne gândire
Au zdrobit a vieții veche uriaș, puternic lanț;
Secoli lungi ce-au rămas văduvi de a Romei spirit mare
L-au creat… în noi el este; noi îl stingem. Dacă moare,
Noi murim… ramul din urmă din trupina de giganți.

Când îi cugeți, cugetarea sufletu-ți divinizează.
În trecut mergem, cum zeii trec în cer pe căi de raze.
Peste adâncimi de secoli ne ridică curcubei;
Un popor de zei le trecem, căci prin evi de vecinicie
Auzim cetatea sfântă cu-nmiita-i armonie…
Și ne simțim mari, puternici, numai de-i gândim pe ei…”

În faţa acestui text, în care Românii sunt văzuţi de Mihai Eminescu drept urmaşii drepţi şi ultimi ai Romei vechi – şi nu ai celei germanice, papistă!-, în care continuitatea dintre Romani şi Români este atât de clar înfăţişată, nu poţi să nu te îngrozeşti de răutatea mincinoasă a propagandei daciste.
Căci, da, este limpede că Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat pe Daci – pe Dacii adevăraţi, aşa cum sunt mărturisiţi de izvoarele antice, nu cei născociţi de comunişti şi neocomunişti. Şi tot limpede este că privindu-i pe Daci ca pe unii dintre Străbunii noştri, Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat şi pe Romani, pe trunchiul cărora altoindu-se Dacii au născut Neamul Românesc.
Desigur, cine vrea poate să conteste această viziune – aşa cum oricine poate contesta orice. Dar este viclean şi neruşinat să-i atribui lui Mihai Eminescu acest Dacism contemporan, anti-românesc şi deznaţionalizator. A răstălmăci atât de urât şi nedrept cuvintele şi ideile cuiva este profund dezonorant. În faţa unei asemenea purtări înşişi Dacii, dacă ar mai trăi, ar răspunde cu armele, distrugându-i – după obiceiul dacic – pe cei care le batjocoresc numele, legându-l de asemenea practici mizerabile.

Dar, cutremurător, presimţind o asemenea otravă anti-românească, din vederea seminţelor pe care străinii le răspândeau şi atunci, Mihai Eminescu scrie şi următoarele:

„Constatăm mai înainte de toate că românii nu sunt nicăiri colonişti, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai iveşte câte un neamţ singular care caută să ne aducă de preste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voieşte el. Nici mai este astăzi cestiunea originei noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă cestiune nu este de nici o importanţă. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români şi punctum.
Nimeni n-are să ne-nveţe ce-am fost sau ce-ar trebui să fim; voim sa fim ceea ce suntem – români.
[…]
A persecuta naţionalitatea noastră nu însemnează însă a o stinge, ci numai a ne vexa şi a ne învenina împotriva persecutorilor. Ş-apoi ni se pare că nici un neam de pe faţa pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimenea nu este mai tolerant decât dânsul. Singure ţările româneşti sunt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice d-zeu au voit şi să vorbească ce limbă i-au plăcut. Nu se va găsi o ţară în care să nu se fi încercat de a face prozeliţi din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă; hugenoţii în Franţa, maurii în Spania, polonii faţă cu rutenii, ungurii cu românii — toţi au încercat a câştiga pentru cercul lor de idei populaţiile conlocuitoare şi aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul priveşte c-un stoicism neschimbat biserica catolică, atât de veche în Moldova, şi nu i-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia şi trăiesc nesupăraţi în cultul lor pe pământul românesc, apoi armenii, calvinii, protestanţii, evreii, toţi sunt faţă şi pot spune dacă guvernele româneşti au oprit vreo biserică sau vreo şcoală armenească, protestantă sau evreiască. Nici una.
Ni se pare deci că pe pământurile noastre strămoşeşti, pe care nimenea nu le stăpâneşte jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba şi biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.”
(Mihai Eminescu, Curierul de Iaşi, Noiembrie 1876)

şi

„Şi Tu, Doamne Ştefane, scutul Creştinătăţii şi cetatea Crucii, tu, care însuţi nemuritor, ai crezut în nemurire şi, lumină din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii, s’asculţi pe aceşti oameni incapabili de adevăr şi de dreptate, pe aceşti traficanţi de credinţe şi de simţiri?
Nu cu fraze şi măguliri, nu cu garde naţionale de florile mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată. Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre. O iubim sans-phrase; o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea, înădită azi la lucruri străine şi la oameni străini.
Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decît păstrînd, drept baze pentru dezvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de o altă părere, s-o spună ţării!
Suntem români şi punctum.
Noi susţinem că e mai bine să înaintăm încet, dar păstrînd firea noastră românească, decît să mergem repede înainte, dezbrăcîndu-ne de dînsa prin străine legi şi străine obiceiuri…
Nu e permis nimănui a fi stăpân în casa noastră, decât în marginile în care noi îi dăm ospeţie. Dacă naţia românească ar fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n’aibă dreptul a zice c’am suferit cu supunere orice măsură i-a trecut prin minte să ne impună.
Noi am zis de la început că nu există compensaţii pentru Basarabia, precum nu există niciodată vreo plată pentru o palmă măcar din pământul patriei.
Aceste sunt lucruri sfinte, cari se pierd sau se câştigă prin împrejurări istorice, dar nici se vînd, nici se cumpără, nici se schimbă.
Eu las lumea ce merge deja, ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea întâi, dar la cea de-a două sufletul meu ţine cum ţine la el însuşi.
Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare.”
(Mihai Eminescu, Discurs la Primul Congres al Studenţilor Români de la Putna, Putna, 25 Mai 1871)

şi, referitor la forma cea mai răspândită a Dacismului de secol XIX, formă numită, mai des, „daco-românism”…

„… o invenţie austro-rusească, făcută spre a fi opusă de o putere celeilalte […]
… e de o parte de origine austriacă, pe de alta de origine rusească. Iosif II şi Ecaterina II sunt părinţii ideii daco-române, ceea ce se probează printr-o sumă de documente.”
(Mihai Eminescu, Imperiile vecine şi Daco-România, în Timpul, 2 Octombrie 1880)

Am citat pe larg aceste texte eminesciene deoarece ele aduc lumină şi în privinţa poziţiei lui Mihai Eminescu faţă de Biserica Românească (Ortodoxă), pe care o apără sistematic. Merită amintit aici că Mihai Eminescu a avut un traseu obişnuit pentru un om inimos şi inteligent, începând cu un patriotism afectat de concepţii de stânga în tinereţe, pentru ca după întâlnirea cu Apusul să meargă spre Conservatorism (adică în dreapta spectrului politic) şi să treacă de la romantism şi sincretism la o apropiere tot mai mare de Biserică (în ultimul deceniu din viaţă începând să se spovedească periodic la Mânăstirea Putna şi să înţeleagă tot mai mult Ortodoxia). Dar chiar şi în perioada sa de început, în care se afla la distanţă de viaţa creştină, Mihai Eminescu a dovedit neîncetat respect faţă de Biserică şi a apărat-o în toate privinţele. Cunoştinţele sale istorice profunde unite cu patriotismul său îl duceau la o concluzie logică, elementară: Biserica Orientală (Răsăriteană/Ortodoxă) este Maica Neamului Românesc (Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882). Pe această linie de gândire, pentru administraţiile locale Mihai Eminescu vedea existenţa a trei îndatoriri fundamentale: „biserica, şcoala şi căile de comunicaţiune” (Mihai Eminescu, Timpul, 6 Decembrie 1881). Biserica fiind pentru Eminescu, după cum se vede, cea dintâi.
De asemenea, se vede în aceste texte, şi în altele pe care le prezentăm, precum şi în multe pe care le-am lăsat deoparte, faptul că Mihai Eminescu pune pe primul rând interesul şi dezvoltarea naţiunii, Statul fiind privit – extrem de corect şi extrem de rar astăzi – ca o anexă sau o unealtă a interesului naţional; iar în cazul încălcării acestui statut, ca sistem parazitar. Şi, în sfârşit, aceste citate arată dragostea şi respectul gânditorului român faţă de popor; ale cărui lipsuri le vedea foarte bine, dar văzându-i, totodată, şi uriaşele calităţi, dar mai ales nesfârşitele suferinţe.
Şi, desigur, în afară de toate acestea se vede limpede poziţia eminesciană faţă de Dacism. Pe care îl socoteşte, documentat, o născocire austro-rusească.
Şi are dreptate, deşi s-ar cuveni să adăugăm că anumiţi principi ai Transilvaniei, Unguri de origine, au avut şi ei rolul lor în apariţia acestui curent. Acest Dacism de secol XVI-XVII a apărut pe fondul cuceririi Ungariei de către Turci. În lipsa micului imperiu-regat din trecut, Ungurii au privit către cele trei Ţări Româneşti rămase neocupate de Turci – printr-o continuă jertfă a Românilor. Şi s-au gândit că invocarea amintirii Daciei poate asigura o unire sub conducerea lor. Ideea avea să fie preluată mai târziu de Papalitate, Austria şi Rusia şi folosită în diferite moduri, după interesele lor, născând ulterior şi Dacismul comunist şi formele neo-comuniste de astăzi.
Pentru Mihai Eminescu, la fel ca pentru Românii din trecut, România nu se putea mărgini la Dacia, ci trebuia să cuprindă, fie şi doar spiritual, dacă nu politic, cea mai mare parte a Românimii.

zona-de-formare-a-neamului-romanesc

Deci întorcându-ne la întrebările puse mai sus, observăm că cea privitoare la poziţia lui Mihai Eminescu despre Dacism este cu atât mai necesară cu cât există un citat repetat insistent de adepţii Dacismului:
„În România totul trebuie dacizat„, sau, cu o formă ceva mai restrânsă şi mai aproape de adevăr,
„[Eminescu a spus:] totul trebuie dacizat„.
Citatul este scos din context şi trunchiat, se cuvine să o spunem de la început.
Este smuls dintr-un articol fără titlu, apărut în 1881 în Timpul (pe 29 Iulie) şi reluat ulterior sub numele „Pătura superpusă„.
Articolul este o replică dată unui ziar comunist/de stânga/liberal din epocă (tipic pentru propaganda anti-românească, acel ziar este intitulat… Românul) şi care atribuia lui Mihai Eminescu – şi ziarului Timpul – o ideologie a antagonismului dintre Moldoveni şi Munteni.
Mihai Eminescu neagă categoric a avea asemenea idei şi subliniază faptul că există o singură rasă românească (termen adeseori sinonim celui de naţionalitate în epocă, dar peste care s-a suprapus, tot mai mult, o pătură străină de fanarioţi şi alţi alogeni, „un element nou şi hibrid„.
Cităm:

„Toată spuma asta de fanarioţi novisimi, cari s- au pripăşit în ţară de 50-60 de ani încoace, formează naturalmente elementul de disoluţiune, demagogia României.
Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii, nici patrie, nici naţionalitate hotărâtă, le vedem punându-se la discreţia străinilor şi votându-le când pe Stroussberg, când răscumpărarea, ba le vedem aliindu-se în Moldova cu evreii ca să paralizeze lupta de emancipare naţională de acolo. Aprinşi de-o instinctivă ură contra tuturor elementelor istorice şi autohtone ale acestei ţări, le-am văzut introducând în toate ramurile legi străine neadaptate nici intereselor, nici naturii ei.
Aceste elemente sunt cu mult mai numeroase în Ţara Românească decât în Moldova, dar şi aci ele se află mai cu seamă în centrele şesului, nu prin oraşele de la munte, nici prin ţinuturile de acolo. Pe aceste producte de baltă moldovenii’i confundă apoi cu populaţia istorică a Ţării Româneşti, precum se află în sate în genere şi îndeosebi la Câmpulung , la Tîrgovişte, la Târgu- jiului ş.a.m.d. Acestor producte de baltă moldovenii le zic din eroare munteni, căci nu sunt munteni.
[…]
Domnia fanariotă şi scurgerea sistematică de stârpituri şi faliţi în şesul Ţării Româneşti a ţinut 121 ani. Abia la 1921 avem perspectiva că, prin o lungă reacţiune a spiritului naţional şi a puterii de asimilaţiune a solului şi a rasei, vom fi exterminat până şi urmele acelei domnii odioase. Abia atunci caracterul meschin, lipsit de onoare şi de curaj al acestor venetici se va fi adaptat caracterului inimos al naţiei româneşti şi abia strănepoţii Caradalelor vor putea fi români. Caradalele actuale, chiar să vrea, nu pot să fie români, precum din salcie , oricât neam sili, nu putem corci stejar.
Lupta Moldovei contra numiţilor munteni nu este deci îndreptată în contra elementelor istorice ale Ţării Româneşti, ci în contra celor neistorice. E o luptă comună, la care tot neamul românesc ia parte în mod instinctiv, cucerind bucată cu bucată bunurile lui naţionale. Azi e limba, pe care aceste stârpituri o prefăcuseră într-o păsărească neînţeleasă, mâni va fi poate organizaţia socială, poimâni biserica şi şcoala, una cîte una. Totul trebuie smuls din mâna acestor oameni c-o înnăscută incapacitate de-a pricepe adevărul şi lipsiţi de posibilitatea patriotismului: totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte.
Deşi poporul român e numeros, lupta lui e disproporţionat de grea, de vreme ce aceşti oameni au sprijin pe străini. Aduşi la putere de Rusia, susţinuţi azi de alianţa austro-germană , vedem pârghiile cari-i ridică aşezate în afară, pe când înlăuntru n- avem decât poporul nostru propriu, esploatat cu neomenie, sărăcit, scăzând numeric şi fără o conştiinţă limpede de ceea ce trebuie să facă.”
(Mihai Eminescu, în Timpul, 29 Iulie 1881)

Trecem aici de nădejdea lui Mihai Eminescu de a vedea în 1921 o Românie liberă de pătura suprapusă de străini ce conduc România antiromâneşte pretinzându-se, totodată, Români. O nădejde ce nu s-a împlinit nici astăzi, la aproape 100 de ani de la 1921…
Dar pentru a rămâne la subiectul nostru observăm dragostea lui Eminescu faţă de naţiunea română, faţă de limba română, faţă de orânduirea socială românească, faţă de Biserica românească, faţă de tot ceea ce este românesc. A interpreta în acest context afirmaţia „totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte” ca una anti-românească, aşa cum o face Dacismul, este imposibil pentru o minte raţională. Dimpotrivă, afirmând unitatea elementului românesc din Dacia ca premiză pentru afirmaţie, şi aşezând-o într-un context al naţionalismului românesc, Eminescu arată clar că prin termenul respectiv se referă la recâştigarea dominaţiei româneşti – politic, economic, religios, cultural, militar etc. – cel puţin în hotarele Daciei. Înţelesul nu este doar clar, ci revine şi în alte contexte, comentatorul Scrierilor politice observând, de exemplu, că „În împrejurările nesigure din vremea războiului oriental, Eminescu exprimă clar ideia că ţinta noastră trebue să fie asigurarea naţionalităţii, nu formarea unei Dacii politice.„.
Ceea ce „ratează” şi adepţii Dacismului, şi alţi interpretatori ai lui Mihai Eminescu, este faptul că în gândirea acestuia – ca şi în cea a lui Mircea Vulcănescu şi altora asemenea – România nu se reduce la Dacia!
Scrierile lui Mihai Eminescu despre Românii din sud, sau de dincolo de Tisa, înspre Apus, ori de Nistru, înspre Răsărit, stau mărturie a viziunii unei Românii care trebuie să îmbrăţişeze toată Românimea! O viziune, de altfel, elementară (după cum o arată, pe fapte – ale străinilor, din păcate – şi Eminescu). Orice naţie cu o gândire corectă în această privinţă ştie că Ţara nu este Statul! Orice naţiune cu o gândire corectă în această privinţă ştie că Ţara îmbrăţişează pe fiii ei oriunde ar fi aceştia! Repet în acest context un principiu fundamental, pe care l-am mai spus şi-l voi spune cât trăiesc:
Oriune este un Român este o Românie!
sau, altfel spus,
România este oriunde este un Român!

Cum privea Mihai Eminescu România ca Ţară a tuturor Românilor se vede limpede dintr-o poezie pe care, deşi am mai publicat-o, o redăm aici în întregime:

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arme cu tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra hidrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând;

Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,

El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,

Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

În contrast cu aceste dorinţe puternice şi înălţătoare ale unui suflet liber stau tinerii prăbuşiţi în viclenia deznaţionalizării prin robia plăcerilor, lene, laşitate şi alte asemenea patimi:

Junii corupţi

La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite,
Şi ca să vă ard fierea, o, spirite-ameţite,
Blestemul îl invoc;
Blestemul mizantropic, cu vânăta lui gheară,
Ca să vă scriu pe frunte, ca vita ce se-nfiară
Cu fierul ars în foc.

Deşi ştiu c-a mea liră d-a surda o să bată
În preajma minţii voastre de patimi îmbătată,
De-al patimilor dor;
În preajma minţii voastre ucisă de orgie,
Şi putredă de spasmuri, şi arsă de beţie,
Şi seacă de amor.

O, fiarbă-vă mânia în vinele stocite,
În ochii stinşi de moarte, pe frunţi învineţite
De sânge putrezit;
Că-n veci nu se va teme Profetul vreodată
De braţele slăbite, puterea leşinată
A junelui cănit.

Ce am de-alege oare în seaca-vă fiinţă?
Ce foc făr-a se stinge, ce drept fără să-mi minţă,
O, oameni morţi de vii!
Să vă admir curajul în vinure vărsate,
În sticle sfărâmate, hurii neruşinate
Ce chiuie-n orgii?

Vă văd lungiţi pe patul juneţii ce-aţi spurcat-o,
Suflând din gură boala vieţii ce-aţi urmat-o,
Şi arşi pân-în rărunchi;
Sau bestiilor care pe azi îl ţin în fiară,
Cum linguşiţi privirea cea stearpă şi amară,
Cum cadeţi în genunchi!

Sculaţi-vă!… căci anii trecutului se-nşiră,
În şiruri triumfale stindardul îl resfiră,
Căci Roma a-nviat;
Din nou prin glorii calcă, cu faţa înzeită,
Cu faclele nestinse, puterea-i împietrită,
Poporul împărat.

Sculaţi-vă!… căci tromba de moarte purtătoare
Cu glasul ei lugubru răcneşte la popoare
Ca leul speriat;
Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea,
Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume,
Ci-aievea s-au serbat.

Încingeţi-vă spada la danţul cel de moarte,
Aci vă poarte vântul, cum ştie să vă poarte
A ţopăi în joc!
Aci vă duceţi valuri în mii batalioane,
Cum în păduri aprinse, mânat în uragane,
Diluviul de foc.

Vedeţi cum urna crapă, cenuşa reînvie,
Cum murmură trecutul cu glas de bătălie
Poporului roman;
Cum umbrele se-mbracă în zale ferecate,
Şi frunţile cărunte le nalţă de departe
Un Cezar, un Traian.

Cad putredele tronuri în marea de urgie,
Se sfarmă deodată cu lanţul de sclavie
Şi sceptrele de fier;
În două părţi infernul portalele-şi deschide,
Spre-a încăpea cu mia răsufletele hâde
Tiranilor ce pier!

În darn răsună vocea-mi de eco repeţită,
Vă zguduie arama urechea amorţită
Şi simţul leşinat;
Virtutea despletită şi patria-ne zeie
Nu pot ca să aprinză o singură scânteie
În sufletu-ngheţat.

Şi singur stau şi caut, ca uliul care cată
În inima junimii de viaţa-i dezbrăcată
Un stârv spre-a-l sfâşia;
Ca pasărea de zboru-i din ceruri dizmeţită,
Ca muntele ce-n frunte-i de nouri încreţită
Un trăsnet ar purta.

Dar cel puţin nu spuneţi că aveţi simţiminte,
Că-n veci nu se îmbracă în veştede vestminte
Misteriul cel sânt;
Căci vorba voastră sună ca plâns la cununie,
Ca cobea ce îngână un cânt de veselie,
Ca râsul la mormânt.

Pentru orice om cu conştiinţă această poezie este cutremurătoare. Şi credem că pe un om sincer, care îşi caută rădăcinile cu onestitate, îl va zgudui şi îl va trezi.
Este cutremurător să vezi cum aceleaşi patimi înrobeau tineretul deznaţionalizat de atunci şi de astăzi – este efectul unei politici unitare în ideologie, deşi schimbătoare în forme, politica masono-comunistă.
Este cutremurător să vezi cum Mihai Eminescu, cel declarat de propagandiştii neo-comunişti drept „dacist”, încearcă să-i trezească pe tineri prin amintirea trecutului glorios al Străbunilor Romani, prin amintirea faptelor măreţe ale unui Cezar sau Traian…
Este cutremurător să vezi cum stă, în faţa minciunilor moderne care îi viclenesc pe Români să aleagă între Străbuni, mărturia iubirii de Străbuni a lui Mihai Eminescu, iubire ce îi îmbrăţişează pe Romani şi Daci împreună.

Reluăm, mai pe larg, un citat eminescian fundamental:

„Desprețuind Biserica noastră națională și înjosind-o, atei și francmasoni cum sunt toți, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta națională;
disprețuind limba prin împestrițări și prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate;
desprețuind datinele drepte și vechi și introducând la noi moravurile statelor în decadență, ei au modificat toată viața noastră publică și privată în așa grad încât românul ajunge a se simți străin în țara sa proprie.
Odinioară o Biserică plină de oameni, toți având frica lui Dumnezeu, toți sperând de la El mântuire și îndreptându-și viețile după învățăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă și după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Matei Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei „patriotice”? Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine. […]
Cine combate Biserica Ortodoxă și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.”
(Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882)

Credem că, deşi pe scurt faţă de volumul operei eminesciene, am lămurit întrebările puse la început.

Mihai Eminescu i-a iubit pe Străbuni, respectându-le identitatea şi istoria, dar ştiind să facă deosebirea între ei şi Neamul Românesc. Romanii, Dacii ca ramură a Tracilor şi aceştia din urmă ca întreg şi-au avut locul lor în legătura cu Străbunii, văzută de Mihai Eminescu drept esenţială pentru Românism.
Mihai Eminescu a văzut Dacismul secolului al XIX-lea ca o capcană anti-românească, pe care Austria şi Rusia au iniţiat-o şi folosit-o împotriva Românilor, şi care le-a adus acestora enorm de multe suferinţe.
Mihai Eminescu a visat o Românie a tuturor Românilor, nu la una mărginită la Dacia; deşi a ştiut că eliberarea Românilor şi construirea României Mari (cu adevărat mare!) poate începe doar din Dacia, de la Nistru pân’ la Tisa…
Mihai Eminescu a văzut ocuparea Regatului Român de o pătură superpusă (suprapusă, am zice astăzi), eterogenă dar categoric ne- şi chiar anti- românească.
În faţa tuturor acestor greutăţi, ameninţări, încercări etc. Mihai Eminescu a văzut câteva mijloace de rezistenţă şi înălţare fundamentale: Biserica, Românismul, munca inteligentă, legătura cu străbunii, cultura şi cultivarea, independenţa faţă de culturi şi puteri străine, vârtutea militară (ostăşească) şi vitejia.

Pentru oricine cunoaşte într-adevăr opera eminesciană – fie şi doar poezia, ori doar publicistica – este limpede că încercările adepţilor Dacismului de a-l confisca pe Mihai Eminescu şi a-l anexa lucrării lor de deznaţionalizare a Românilor sunt doar o mărturie de profundă imoralitate. Ideologia în cauză este respinsă clar de Mihai Eminescu, cel care a iubit Biserica Românească şi Neamul Românesc mai mult decât propria viaţă. Cel care în faţa abia născutelor dispute dacisto-latiniste a concluzionat categoric: Suntem Români şi punctum!

Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Pentru cei care n-au înţeles, dăm răspunsurile sintetice la întrebările puse la început:

1. Mihai Eminescu i-a iubit/respectat pe Daci?
Răspuns: Da, Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat pe Daci.

2. Mihai Eminescu i-a iubit/respectat pe Romani?
Răspuns: Da, Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat pe Romani.

3. A avut Mihai Eminescu vreo poziţie clară faţă de Dacism?
Răspuns: Da, Mihai Eminescu a fost împotriva Dacismului, socotindu-l un instrument străin destinat distrugerii Românilor.

4. Care a fost poziţia lui Mihai Eminescu faţă de Ortodoxie?
Răspuns: Mihai Eminescu a socotit Biserica Ortodoxă Română Maica spirituală a Neamului Românesc, cea care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică românească, azilul de mântuire naţională în ţările în care Românul nu are stat.

5. Se socotea Mihai Eminescu Dac sau Român? Român. Socotea că Ţara trebuie să se numească Dacia sau România? România. Socotea că suntem Daci sau Români? Români.

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Pagini de cultură şi istorie românească. Sfântul Mare Mucenic Mina şi ostăşia românească

11, noiembrie, 2017 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Sfântul Mina.jpg

Sfântul Mare Mucenic Mina este un compatriot de-al nostru din vremea împăraţilor păgâni Galerius, Diocleţian şi Maximian (sfârşitul secolului al III-lea, începutul secolului al IV-lea d.Chr.).
În vremea lor Romania se întindea din Britania şi Carpaţii Nordici până în Africa, din Lusitania (Portugalia de azi) până înspre Arabia şi în Armenia Mare (împărţită astăzi între Armenia, Turcia şi Iran).
Cei trei împăraţi amintiţi făceau parte din familii romano-traco-ilire împărţite între păgâni – adepţi ai unor amestecuri politeiste greco-romano-traco-persane – şi creştini (ortodocşi sau, mai târziu, arieni). Din păcate, existenţa acestei diversităţi familiale nu a fost pentru împăraţii păgâni o sursă de toleranţă ci, dimpotrivă, de extremism violent, cei trei ajungând la acţiuni de o inumanitate feroce.
Persecuţiile lor împotriva creştinilor – după tipar persan – au fost amplificate atât de ura lor personală cât şi de colaborarea cu Grecii păgâni, care au folosit prilejul spre a-şi revărsa xenofobia tipică, acum apărată de împăraţii romani. Această unire între chinurile de tip oriental (persan), extremismul tracic, ordinea romană şi xenofobia violentă grecească a dus la un rezultat cumplit. Nenumăraţi creştini au fost trecuţi prin torturi greu şi de descris, şi de auzit. De la biserici arse cu tot cu credincioşii aflaţi la slujbă la rupere în bucăţi, torturarea copiilor în faţa mamelor, ruperea cu cleştii a cărnii de pe corp – la femei începând cu sânii -, jupuirea de vii şi altele asemenea, creştinii au avut parte, sistematic, de tot ce a putut născoci ura păgână a amintiţilor împăraţi şi a oamenilor lor. Este vremea în care pentru Români cuvântul păgân devine, alături de „om fără dumnezeu”, cea mai cumplită insultă. Iar unul dintre elementele hotărâtoare a fost şi persecuţia sistematică împotriva creştinilor din armată.

Printr-o străveche tradiţie, Romania era locul în care orice cultură şi religie era acceptată, atâta vreme cât nu era violentă împotriva celorlalte culturii şi religii, precum şi – de înţeles – împotriva statului. Această toleranţa era şi mai mare în cadrul Armatei, unde oamenii îşi puneau viaţa în joc pentru Ţară, ceea ce le dădea drepturi mai mari decât altor locuitori sau cetăţeni.

Primele persecuţii împotriva Creştinilor s-au datorat unor calomnii: că ar fi o sectă iudaică ce complotează împotriva cezarului, că ar fi o sectă ce taie şi mănâncă copii, că ar fi incendiat Roma…
Traian cel Drept a hotărât, în faţa acestei situaţii, să limiteze „pedepsirea creştinilor” la cei dovediţi că ar fi făcut, în numele religiei lor, fapte rele – nu a existat niciun caz – iar denunţurile anonime – „nedemne pentru vremea noastră”, scria el – să nu fie luate în seamă.
Scăderea acestor persecuţii – care se manifestau doar în măsura în care un funcţionar (dregător) sau altul era stăpânit de fanatism religios ori destul de corupt spre a folosi persecutarea Creştinilor ca mijloc de a aduna avere – a fost întreruptă brusc de împăratul Maximin Tracul. Acesta este primul care a lansat o persecuţie sistematică şi oficială împotriva Creştinilor; dar el i-a vizat pe episcopii, preoţii şi învăţătorii creştini, nu populaţia creştină.

Spre deosebire de toate aceste cazuri, de la furia mamei lui Galerius pe rudele creştine care nu au vrut să mănânce din ospăţul dat de ea în cinstea zeilor munţilor se va ajunge la o măcelărire sistematică şi extinsă a Creştinilor… inclusiv în armată.
Păgânii erau pe atunci locuitori pagusurilor, adică migratorii fără aşezări stabile. Aşezările rurale, de la villa rustica la fossatum, aveau, în toată Romania, o formă sistematică, întărituri, mijloace de apărare. Puţinele locaşuri ce nu erau aşa aparţineau păstorilor – de vite, oi, capre, cai – sau unor populaţii mărginaşe, încă străine de cultura romană. În rest, doar în Barbaricum, şi chiar şi acolo doar la năvălitori găseai anticele pagusuri. Ca urmare, păgânii erau cei care veneau pentru a jefui, viola, ucide şi înrobi, cei împotriva cărora ostaşii luptau spre a apăra Ţara.
Până la împăraţii persecutori ai Creştinilor singurele măcelăriri ale trupelor aveau loc în lupta cu duşmanii, excepţional când existau cazuri de laşitate în faţa duşmanilor şi se aplica decimarea. Dar niciodată nu mai existase o persecutare a ostaşilor din pricina religiei lor sau altor aspecte care nu scădeau în niciun fel valoarea lor militară. O asemenea persecuţie încălca o tradiţie de peste o mie de ani, încălca toate drepturile ostaşilor şi cetăţenilor romani, era un atac împotriva structurilor intime ale Ţării, era o acţiune păgânească. Persecutorii încep să fie numiţi păgâni şi acest nume, spre deosebire de cel de necreştin, capătă înţelesul fanatismului violent şi orb (păstrat şi astăzi de multe grupări, după cum se vede clar din persecuţiile anti-creştine din întreaga lume).

Sfinţii Mucenici Ostaşi Victor (în stânga) şi Mina (în dreapta)

Acesta este contextul în care se naşte, creşte, munceşte, luptă şi mărturiseşte Credinţa Creştină şi Sfântul Mare Mucenic Mina.
Am amintit că acesta a fost compatriotul nostru, pentru că în vremea aceea Goţia, care cuprindea şi Dacia lui Decebal şi unele teritorii din Sciţia Mare, era regat clientelar roman, adică era parte a Împărăţiei Romanilor. Egiptul, fost regat clientelar roman, era acum provincie romană, adică era parte a aceleiaşi ţări. Şi tocmai Egiptul, aflat pe acelaşi merdian cu Goţia sau Dacia, este locul în care se naşte Mina.
Fie că s-a născut dintr-o familie romano-egipteană, fie dintr-una egipteană care câştigase cetăţenia, cert este că Mina a devenit ostaş sub Tribunul Firmilian, într-una dintre unităţile legiunii conduse de acesta în Egipt. Cu toate că rangul nu i se cunoaşte, mărturiile martirice arată că a fost un bun militar, cu multă învăţătură şi respectat de către ceilalţi. De asemenea se ştie că a petrecut multă vreme în armată („toată viaţa ta”, spune Prefectul Pyrus), fiind înaintat în vârstă dar încă în putere.
Atunci când Diocleţian începe să persecute soldaţii creştini, punându-i să aleagă între Credinţă şi ostăşie, Mina face parte dintre cei care, supunându-se disciplinei militare, face, cu durere şi scârbă, alegerea de a ieşi din armată (cu pierderea stipeniilor şi celorlalte beneficii cuvenite). Această ieşire se făcea oficial, pentru că Diocleţian fusese convins că ostaşii nu vor putea renunţa la viaţa militară pierzându-şi tot câştigul la care ar fi avut dreptul. Totuşi mii şi mii de ostaşi au ales ieşirea din rândul trupelor în loc lepădorii de Credinţă, ceea ce a slăbit mult trupele şi Ţara – Creştinii erau luptători de elită, neînfricaţi, disciplinaţi, oameni ai datoriei. Această pierdere a fost resimţită de Diocleţian şi Maximian ca o ofensă şi, în loc să-şi înţeleagă greşeala, au înteţit persecuţiile anti-creştine.

Retras în părţile „pustii” ale Egiptului – adică în adâncul savanei -, Mina, păstrându-şi arma şi haina ostăşească, dar fără însemne, ducea o viaţă pustnicească, de pace şi rugăciune. Îndurerat de răutatea societăţii, de ura nebunească împotriva Creştinilor şi nedreptăţile împotriva acestora, se ruga şi căuta o cale prin care să se îndrepte lucrurile, prin lucrarea lui Dumnezeu. Creşte în Credinţă atât de mult, încât începe să facă minuni, devenind cunoscut necreştinilor şi creştinilor din împrejurimi. Dar nu găseşte un răspuns la frământările sale.
Acestea sunt clipele în care Sfântul Macarie Egipteanul, unul dintre primii sihaştrii creştini ai Egiptului, îi iese în cale. Acesta îi aduce aminte că este ostaş, că deşi a pierdut titlul de ostaş al împăratului pământesc rămâne ostaşul Împăratului Ceresc şi că rostul său şi lupta sa trebuie să şi le împlinească printre oameni, după cum i se cuvine ostaşului.

Însufleţit de aceste cuvinte care îi arătau, în sfârşit, calea, Mina merge în oraşul Cotyaeum, unde se pregătea sub controlul autorităţilor un praznic păgân la care, sub ameninţare, erau nevoiţi să ia parte toţi locuitorii (indiferent de religia lor). Suindu-se pe un loc înalt, Mina strigă, atrăgând atenţia asupra lui şi arătând nedreptatea impunerii prin forţă a zeilor. De asemenea, Îl mărturiseşte pe Dumnezeu şi Învăţătura Creştină.
Ca urmare a acestui fapt este arestat şi judecat.
Se află că a fost ostaş, dar nu se poate găsi nicio mărturie împotriva lui din vremea în care, creştin fiind, a slujit în armată. Ca în mii şi mii de alte cazuri, Creştinii se dovedesc şi prin Sfântul Mina a fi fost ostaşi excepţionali.
Ca urmare, se încearcă acuzarea lui de răzvrătire împotriva împăraţilor (tetrarhilor) ce conduceau Romania, deoarece şi el, ca şi alţi Creştini, folosea adesea termenul de „Împăratul nostru” pentru Domnul Iisus Christos – un termen foarte uitat de Românii de astăzi…
El răspunde:
„Dacă aţi fi cunoscut voi pe adevăratul Împărat, nu aţi fi hulit pe Cel mărturisit de mine; pentru că Acela este cu adevărat Împărat al cerului şi al pământului şi nu este altul afară de Dânsul. Iar voi, neştiindu-L pe El, Îl huliţi şi-L asemănaţi cu împăraţii voştri cei muritori, cărora Cel de sus le-a dat cinstea cea împărătească şi stăpânirea, Însuşi fiind Domn a toată făptura”
În aceste cuvinte esenţiale pentru teologia creştină în privinţa împăraţilor şi a statului, sfântul şi-a aflat şi apărarea. Căci de vreme ce mărturisea un Împărat Ceresc – iar împăraţii romani erau pământeni – care le-a dat celor tereştri „cinstea şi stăpânirea”, nu putea fi acuzat de răzvrătire. Până la urmă şi împăraţii romani pretindeau că puterea le este dată de sus, doar că aşezau în acest „sus” o hoardă de zei – greco-romani, egipteni, tracici, germanici, persani, celtici etc., la grămadă – în vreme ce Creştinismul spunea că este doar Unul.
Ca urmare, prefectul este nevoit să se mulţumească doar cu aplicarea legii evident nedrepte ce persecuta pe Creştini pentru numele de creştin, iar nu pentru vreo faptă rea. În toată cercetarea făcută, Mina se dovedise a fi fost un ostaş desăvârşit (pricină pentru care, alături de alţi Sfinţi Militari, va deveni pentru mai bine de un mileniu şi jumătate model de ostăşie pentru Românii mireni şi imbold în desăvârşire pentru Românii monahi).

Torturile cumplite la care este supus apoi Mina ostaşul pentru vina de a fi încălcat porunca împăraţilor păgâni ce interzicea existenţa Creştinismului sunt răbdate de acesta cu o tărie uluitoare. Bătaia cu vine de bou, obişnuită în epocă, a fost dusă până la ruperea pielii de pe spinare şi picioare. A urmat frecarea rănilor cu gheme de păr, menite să producă usturimi insuportabile. Răbdate cu durere, toate acestea, s-au adăugat arsurile, care puneau rană peste rană. Dar nici aşa Mina ostaşul nu a putut fi clintit din credinţa sa. În sfârşit, a fost târât cu spatele peste cârlige şi cuie din fier, pentru ca agăţându-se de răni, arsuri şi petice de piele să-i dea dureri de neînchipuit şi să fie înfrânt măcar aşa. Însă Mina a răbdat şi aceste chinuri cu o tărie ce i-a înspăimântat pe persecutori. Ca urmare, i-au tăiat mâinile şi picioarele, iar la sfârşit şi capul. Apoi au aruncat toate părţile în foc, fiind îngroziţi de tăria şi credinţa lui şi temându-se că s-ar putea întoarce să-i pedepsească.

După câteva zile Creştinii din Cotyaeum şi împrejurimi au venit la locul în care fusese rugul şi au luat moaştele sfântului mucenic, spălându-le după rânduială cu apă, untdelem şi vin şi învelindu-le în pânze cu mir, după care le-au dus în alt loc (se pare la Alexandria Egiptului), ascunzându-le de păgâni.
Iar după încetarea persecuţiilor, în vremea Împăratului Constantin cel Mare, Român Vechi (Străromân, după o expresie consacrată pentru Străbunii de atunci), născut în Dacia sud-dunăreană şi înrudit cu împăraţii persecutori, a fost ridicată o biserică în cinstea Sfântului Mucenic Mina.

Vedem în această întâmplare multe învăţături ce combat unele rătăciri şi răutăţi ale vieţii de astăzi.
Ne vom opri doar la cele prin care se combat pietismul şi monahomania, la cele care contrazic rătăcirea după care Creştinii ar trebui să fie străini de ostăşie, arte marţiale şi celelalte ştiinţe sau discipline înrudite.
Ori, iată, putem să vedem şi în această pagină de istorie că, dimpotrivă, Creştinii nu au socotit nici în primele veacuri creştine – şi nici mai târziu – că ar fi străină Credinţei ostăşia sau milităria. Dimpotrivă, Creştinii primelor veacuri au slujit adesea în oaste şi nu doar că au slujit, dar s-au distins de multe ori ca cei mai buni dintre ostaşi! Sfântul Andrei Stratilat, Sfântul Dimitrie, Sfântul Mina, Sfântul Gheorghe, Sfântul Teodor Tiron sunt doar câteva nume dintr-o listă de mii şi mii de ostaşi creştini care s-au distins, creştini fiind, pe câmpul de luptă. Şi care, atunci când a fost nevoie, au mărturisit Credinţa Creştină cu cea mai mare putere, în faţa oricăror prigoane. Este o pildă pe care, generaţie după generaţie, au urmat-o sute de mii şi milioane de ostaşi Români, din acele veacuri îndepărtate şi până astăzi.
De altfel, ceea ce nu înţeleg leneşii şi laşii acestor zile, puterea lecţiei dată de răbdarea prigonirilor a constat tocmai în faptul că cei care răbdau chinurile erau renumiţi ca ostaşi, în faptul că se ştia că au o putere şi pricepere de luptă foarte mare. Tocmai pentru că puteau să lupte, tocmai pentru că dăduseră dovadă în bătălii de o capacitate ostăşească deosebită, jertfa lor era clar voluntară şi cu atât mai impresionantă. În vreme ce nişte hermafrodiţi leneşi, fără pricepere în luptă, fără vreo realizare, tremurând de frică la prima înfruntare, nu au cum să impresioneze pe cineva prin faptul că merg precum oile la tăiere – admiţând, foarte improbabil, că ar fi în stare şi să facă asta, în loc să se lepede la prima ameninţare serioasă. Tocmai eroismul dovedit pe câmpul de luptă de către Sfinţii Militari a făcut, de fiecare dată, cutremurător martiriul lor.

Fiind Atotştiutor, şi cunoscând vremea în care în Biserică se vor strecura învăţături răstălmăcite care să-i povăţuiască pe Creştini să fie laşi şi leneşi sub cuvânt de „smerenie” şi „pietate” (sau „cuvioşie”), Dumnezeu a rânduit sfinţii militari ca pildă atât a morţii cât şi a vieţii creştine!
Şi, ca să nu lase loc de întors celor care caută să răstălmăcească Învăţătura Creştină, Dumnezeu a binecuvântat ca unii dintre sfinţii militari, precum Sfântul Mare Mucenic Mina, să îşi poarte armele şi să îşi ţină ostăşia, în chip văzut, chiar şi după moarte.

Îngropat în apropiere de Alexandria, lângă un izvor, Sfântul Mina a dat acelui izvor puterea de a vindeca boli, chiar foarte grele. Fiica Împăratului Constantin cel Mare, bolnavă de lepră, şi-a găsit aici leacul. Iar sfântul s-a arătat în vis împăratului, arătându-i cine este şi ce viaţă a dus, spunându-i că este Mina, ostaşul. Iar Constantin cel Mare a căutat în pământ şi a găsit oasele, după cum visase, ridicând în acel loc, după cum am mai amintit, o biserică în cinstea sfântului.

De-a lungul timpului, nu doar că de mai multe ori Sfântul Mina s-a arătat în haine de ostaş, înarmat, înspăimântându-i sau pedepsindu-i pe unii dintre hoţii şi ucigaşii vremii, dar a şi câştigat renumele de ocrotitor al ostaşilor drepţi, pedepsitor al hoţilor şi tâlharilor şi ajutător în găsirea celor pierdute.
Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Christoase, Împăratul Oştirilor Cereşti, ajută-ne să avem tărie şi hărnicie spre a ne face şi noi datoria, fără de clintire, după Legea Ta, până dincolo de sfârşitul vieţii!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

România Străveche – Ancient Romania

Categorie: Apologetică

Între Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi Angela Merkel. Între dictatură şi „dormiţi liniştiţi!”

ÎNTRE BISERICĂ ŞI IAD

PROSTIA CARE SMINTEŞTE (I). Despre Cruce, Baphomet şi incultura trufaşă

Noi suntem Români. Mihai Eminescu şi dacismul. Un răspuns minciunilor deznaţionalizatoare (II)

Pagini de cultură şi istorie românească. Sfântul Mare Mucenic Mina şi ostăşia românească

Partajează asta:

Partajează asta:

Partajează asta:

Partajează asta:

Partajează asta: