Categorie: Ştiinţă Românească Veche

Cum (nu) se scrie Istoria. Studiu pe un text de Dan Ungureanu

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

De multe ori am fost întrebat cum se scrie Istoria.
Unii voiau să înțeleagă de ce sunt poziții istorice atât de diferite. Oare este Istoria o disciplină științifică? m-a întrebat cineva din Academia Română, persoană exasperată de deosebirile de păreri dintre istorici.
Anul trecut am primit de la un bun prieten o întrebare asemănătoare: Este corect din punct de vedere istoric, științific, acest text?
De la acel text a crescut un răspuns.
Îmbogățit de cererile unor „cititori beta”, care îmi puseseră întrebări pe temă. Și cărora le oferisem răspunsul scris deja în locul unei noi formulări.
Până când răspunsul a devenit o cărticică.

Am încercat să scriu cât mai ușor de înțeles pentru orice cititor. Și mi s-a spus că aș fi reușit.
Răspunsul despre Cum (nu) se scrie Istoria folosește un text produs de d-l Dan Ungureanu ca pretext pentru prezentarea practică și ușor de urmărit și înțeles a metodologiei științifice a Istoriei (evident, Istoria ca disciplină științifică, dacă e să fim redundanți).

Cartea este dăruită liber cititorilor: puteți să o descărcați, să o printați și chiar să o dați mai departe, dacă vreți, în toată liniștea.

Să fie cu folos!

Cum (nu) se scrie Istoria MAADescărcare (Download)

Și slavă lui Dumnezeu pentru toate!

P.S. Cărticica a fost postată și la adresa

https://www.academia.edu/129939702/Cum_nu_se_scrie_Istoria_MAA

cu aceleași drepturi pentru doritori (de descărcare, printare, distribuire).

Ceva trântă ciobănească 2012

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Ceva trântă ciobănească din 2012

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Voi începe amintind, ca de atâtea ori, polisemia graiului popular. Adică faptul că un cuvânt poate avea un înțeles într-o parte și alt înțeles în alta.
De pildă, de când eram mic am învățat că trânta se împarte astfel:

  • trânta dreaptă sau lupta dreaptă este cea în care cei doi luptători se prind de umeri și încearcă să se trântească la pământ; este o luptă în care nu se îngăduie folosirea picioarelor ca arme; lupta se dă în picioare, cel care pune genunchiul jos a pierdut și la fel cel care cade
  • trânta voinicească este cea în care nu este îngăduită nici piedica, nici prinderea piciorului celuilalt
  • trânta ciobănească, numită și piedică, este trânta în care este voie să se facă și prinderi de la brâu în jos, și piedici
  • trânta ciobănească în cruce este cea în care voinicii pleacă în luptă cu mâinile într-un fel de cruce, ori pleacă de la o prindere zisă în cruce (fie cu mâinile încrucișate, strânse între ele, fie de umeri și mână etc.); și aici sunt îngăduite piedici sau prinderi joase
  • trânta în cruce este trânta voinicească în care se pleacă din cruce sau se începe cu prindere în cruce
  • trânta oltenească, zisă și brâul (în unele părți din Moldova), are ca formă principală prinderea de brâuri (foarte puternice, din fir de cânepă) și se încearcă răsturnarea la pământ a celuilalt, fără piedici sau prinderi joase (de fapt în multe locuri era oprită orice altă prindere în afară de brâu)
  • bătaia, harța sau bătaia ciobănească adăuga la trânta ciobănească și lovituri de orice fel; local era oprit să lovești cu cotul sau pumnul sau palma (podul palmei) sau muchia palmei etc., după caz

Era de căpătâi să nu se tragă de haine, decât dacă era înțelegerea să se tragă de ele (precum de brâu la trânta oltenească). Altfel orice haină ruptă era plătită de cel care a tras de ea.

Dar dacă sunteți tot ca mine, din anii ’70 ai secolului trecut; și dacă ați aflat în pruncie sau tinerețe alte înțelesuri ale acelorași denumiri, fiți cu pace: se întâmplă adesea cu denumirile populare. Și mai ales cu denumirile tradițiilor care se sting.
Pentru că astăzi, trist, copiii și tinerii se înșeală că luptă în realitatea virtuală. Și nu mai sunt trântele de altădată, nici sănătatea și puterea ce le însoțea – ca să nu mai vorbim de aducerea cu picioarele pe pământ, adică „ancorarea în realitate” pe care o aduceau.

Dar, iată, am găsit un videoclip din 2012, de la Nedeia Mocănească din Covasna, cu ultima trântă ciobănească, pentru locul I, între Șerban Alex și Trifu Sorin (postată tot în 2012 de Ovidiu Neagu, căruia îi mulțumim pentru această comoară!).
Vizionare plăcută și gânduri practice!

Ca Domnul Iisus la Înviere!

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Sunt străzi și ulițe pe care încă miroase a cozonaci și sarmale, a drob și fiertură, a bunătăți pregătite de mâinile harnice.
Binecuvântarea Domnului este peste aceste case, care țin buna osteneală a pregătirii casei cu toate cele trebuitoare.
Binecuvântarea Domnului este în sufletele celor ce se muncesc, fie ca prima mână, fie ca ajutoare.
Binecuvântarea Domnului este cu ei căci muncesc și se ostenesc înfrumusețând. Înfrumusețând masa, casa, ograda, lumea.

Din vechime Româncele se ostenesc să dea față frumoasă multor bunătăți, dar mai ales cozonacilor și pâinii de casă. Ca să fie rumene, luminoase, strălucitoare.
Căci așa este Domnul Iisus la Înviere, așa este fața Domnului Christos de Paști!, spune înțelepciunea veche românească.

Da, așa este, la Înviere Dumnezeu strălucește.
Și strălucesc împreună cu El toți cei care au muncit și s-au ostenit ca să Îl cinstească cinstit.

Înviază Dumnezeu, bucuria noastră!
Christos a înviat!

Mihai-Andrei Aldea

Prostia care sminteste. Voltaire si patriotul

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Prostia care smintește. Voltaire și patriotul

Oamenii se socotesc raționali, însă pe nedrept, căci nu sunt raționali. Unii au învățat cărțile și cuvintele vechilor înțelepți. Dar raționali sunt doar aceea, care au sufletul rațional, pot să deosebească ce este binele și ce este răul, se feresc de cele rele și vătămătoare sufletului și toată grija o au spre cele bune și folositoare sufletului; iar acestea le săvârșesc cu multă mulțumire către Dumnezeu. Numai aceștia trebuie să se numească oameni raționali.

(Sfântul Antonie cel Mare)

Voltaire s-a împăunat cu ateismul său, așa cum au făcut mulți oameni iraționali în epocile modernă și contemporană. Lupta împotriva evidenței care Îl mărturisește pe Dumnezeu l-a făcut să emită, firește, multe prostii. Una dintre ele este afirmația (desigur, categorică…)

Pentru a fi un bun patriot trebuie să devii dușmanul restului omenirii.

Ideea este în radicală contradicție cu deviza masonică „libertate, egalitate, fraternitate”, deși Voltaire a fost mason!
Contradicția vine dintr-o de așteptat neînțelegere a binelui.

Prin „bun patriot”, Voltaire înțelege pe cineva dedicat intereselor Patriei mai presus de interesele restului omenirii. Lucru ce este adevărat. Dar este adevărat altfel de cum vede Voltaire!

Pentru Voltaire, interesele naționale sunt în contradicție (naturală, deci ființială) cu interesele celorlalte națiuni, implicit ale omenirii.
În realitate, națiunile sunt părți naturale ale omenirii.

Aici însă Voltaire se împotmolește și încremenește în fața unei prejudecăți masonice: că națiunile ar fi artificiale.

Și, desigur, în măsura în care națiunile sunt făcute de oameni, pot fi numite artificiale. Dar câți oameni au întemeiat o națiune?

De fapt, niciunul!
Și aici apare deosebirea dintre gândirea științifică – ce observă faptele și apoi concluzionează – și gândirea doctrinară, masonică – ce neagă faptele pentru a susține doctrina.
Dar care sunt faptele?

Adevărul este că forme de națiune există pretutindeni.
Comunități conștiente de originea comună, cu interese materiale comune, având o cultură comună și, de multe ori, o religie și limbă comună – acestea ar fi națiunile după dicționare.
Dar, deși acest lucru nu convine rasismului cultural, definiția se aplică fără discuție majorității triburilor din Papua sau Amazonia.
Iar împărțirea oamenilor în comunități cu identitate proprie – culturală, materială, lingvistică etc. – este o permanență existențială: deosebirile făcute de arheologi între una și alta dintre culturile Preistoriei se întemeiază tocmai pe specificul material ce oglindește specificul spiritual. Atunci când vorbim despre Cultura Cucuteni sau Cultura Glina vorbim despre comunități cu o puternică identitate.
Iar această împărțire și specificitate apar natural, de multe ori chiar neașteptat și involuntar.
Englezii nu au vrut să apară Națiunea Americană. Portughezii nu au vrut Națiunea Braziliană. Spania nu a vrut ca Mexicul, Argentina, Chile etc. să devină țări de sine stătătoare, națiuni, patrii. Toate aceste „popoare de origine” au vrut să fie patria pentru cei „de peste mări”, au lucrat din răsputeri la păstrarea oamenilor de acolo în hotarele fizice și spirituale ale locului și națiunii de origine. Germanii nu au vrut să apară Austria. Rusia nu a vrut să apară Ucraina. Arabii Arabiei nu au vrut ca Arabii din Egipt, Algeria sau Tunisia să devină independenți de ei, să își găsească propria identitate etnică. Și totuși, s-a ajuns acolo.

Toate aceste pilde, și mii și mii de altele asemenea, dovedesc 100% că

apariția și dezvoltarea națiunilor este un fenomen natural

(nu artificial).
Sau, altfel spus,

Națiunile sunt părți naturale ale omenirii.

Ceea ce înseamnă că sunt bune – fie că definim acest bine creștinește sau evoluționist. În amândouă variantele, națiunile sunt și firești, dar și necesare.

Evoluționist, pentru că astfel se formează grupuri de selecție care ar duce la rasa umană superioară visată de Darwin (da, și de Hitler, Mussolini sau alți ucenici ai lui Darwin).

Creștinește, națiunile sunt firești și necesare din altă perspectivă.
Pe de-o parte, pentru că sunt făcute de Dumnezeu și rămân în veșnicie – conform Bibliei.
Pe de altă parte, pentru fiecare este o parte a întregului omenirii, așa cum organele sunt parte a întregului trupului. Adică fiecare națiune trebuie să vină în simfonia omenirii cu poezia și cântecul său, adică fiecare să își aducă „slava sa”, specificul său național bun. Care constituie o necesitate pentru ceilalți oameni, așa cum fiecare organ este necesar trupului.
Ca urmare, un bun patriot/naționalist se raportează la Dumnezeu pentru a înțelege care este binele Patriei/Națiunii. Iar acest bine nu există printr-o izolare (oricât de „superbă”) a Patriei/Națiunii față de restul omenirii.

În fapt, a pretinde că un bun patriot ar trebui să fie „dușmanul restului omenirii” este ca și cum ai spune că o celulă dintr-un organ este o bună celulă a acelui organ doar dacă este „dușmana restului trupului”.
O absurditate evidentă.

Aici însă găsim răspunsul și la o întrebare ce îi preocupă pe mulți „gânditori” de ieri și de astăzi (îi preocupă de obicei subconștient nesincer, dar convins!):

Cum îmi fac datoria față de omenire? Mai ales dacă sunt legat de o națiune?

Desigur, răspunsul este: făcându-ți datoria cu adevărat, înaintea lui Dumnezeu, față de Patria/Națiunea din care faci parte.
La fel ca celulele sănătoase în trup.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Mitologic se pretinde că sunt oameni care ar fi întemeiat o națiune. Științific, se poate spune că uneori un om este hotarul dintre o națiune și alta. Dar este pentru că a vrut și așa cum a vrut? Așa este, de pildă, regele Voiteh-Ștefan-Iștvan pentru Unguri, o separare între națiunea maghiară veche, vitează, dar tolerantă religios și etnic, și cea de atunci și până astăzi. Dar chiar și în acest ultim caz omul care este hotar nu este conștient de ceea ce produce și nici nu produce ceea ce vrea. Pentru a reveni la exemplul dat, Voiteh-Ștefan-Iștvan a vrut să producă o națiune ultra-catolică, în timp ce Ungaria produsă de el este, împotriva voii sale, protestanto-ateisto-catolică. Se poate vedea astfel că în procesul istoric există cel puțin un element aflat dincolo de voința oamenilor (și ca mase, dar mai ales ca indivizi). Element ce poate fi socotit natural de Atei. Dar care include, în afară de legile naturale date de Dumnezeu și multe alte participări (a se vedea Teologia Istoriei). Altfel spus, nici măcar în acest caz nu putem avea o origine artificială a națiunilor.

Cele mai bune lucrări despre Istoria Veche a Românilor

Mihai-Andrei Aldea19 comentarii

Am fost întrebat repetat care ar fi cărțile bune privind Istoria Românilor.
Este o întrebare grea și la care am chibzuit mult.
Răspund acum în primul rând privind Istoria Veche a Românilor, cu două lucrări ce mi se par fundamentale pentru a înțelege și istoria noastră, și ce înseamnă a fi Român:

Istoria literaturii dacoromane, scrisă de marele, extraordinarul și infinit de puțin apreciatul geniu și patriot Mihail Diaconescu.
Lucrarea este o sinteză enciclopedică a izvoarelor istorice și a adevărurilor istorice punctate cândva de Părintele Ioan G. Coman, Mitropolitul Nestor Vornicescu, scriitorul Artur Silvestri, marele patriot Hristu Cândroveanu etc. Lucrarea are foarte puține (și cu adevărat minore) greșeli, dar cuprinde foarte mult adevăr istoric esențial, de lipsă în uriașa majoritate a scrierilor despre începuturile Neamului Românesc.
Este o lucrare absolut esențială pentru cei care vor să cunoască Istoria Veche a Românilor.
Este o lucrare absolut esențială pentru cei care vor să înțeleagă sufletul Neamului Românesc.

Patericul românesc, scrisă de marele patriot și cel între sfinți părintele nostru Ioanichie Bălan.
Lucrarea este un tezaur neprețuit al Sfinților Neamului Românesc.
Deși tezaurul cuprinde chiar și sfinți din ultimele secole, este esențială în primul rând pentru a înțelege și începuturile, și continuitatea Românilor: în, prin, întru și pentru Biserica lui Christos Iisus.
Extra Ecclesiam nulla salus (în afara Bisericii nu este salvare/mântuire), spunea Sfântul Ciprian al Cartaginei – și întreaga Biserică i-a dat dreptate.
Extra Ecclesiam nulla Natio Romana, adică În afara Bisericii nu există Națiune Română, spunem noi, în fața mărturiei clare a Istoriei: prin Biserică s-a format Neamul Românesc, toți cei care au rămas ai Bisericii au rămas Români, cei care au căzut din Biserică au ieșit și din Neamul Românesc.
Patericul românesc este o lucrare fundamentală pentru înțelegerea acestui adevăr, și a multor alte adevăruri (de obicei ascunse ori pur și simplu necunoscute de autorii lucrărilor de istorie românească).

Desigur, mai sunt și cele patru volume ale lucrării numite, familiar, Fontes, adică Fontes Historiae Daco-Romanae, despre care am vorbit repetat și pe care le-am oferit cititorilor și în format pdf.

Aș mai adăuga aici patru lucrări prețioase pentru istoria noastră, chiar dacă nu sunt (neapărat sau integral) de Istorie Veche.
Romanitatea românilor. Istoria unei idei, de Adolf Armbruster. Ușor pedantă, față de cele două lucrări de mai sus și cu unele lipsuri, cartea este totuși foarte folositoare din multe puncte de vedere. Merită citită și, pentru cine poate, avută în bibliotecă.
Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată și imperiul mongol, de Șerban Papacostea (se găsește și în forma Românii în secolul al XIII-lea : între cruciată și imperiul mongol). Cred că această lucrare este esențială pentru o viziune mai adevărată asupra Istoriei Medievale a Românilor.
A treia lucrare a apărut de-a lungul vremii sub mai multe titluri, precum „Originea și conștiința națională a Aromânilor” sau „Geneza și evoluția conștiințe naționale la macedoromâni”, sub toate titlurile fiind munca aceluiași autor, Constantin Papanace.
În sfârșit, mai consemnăm aici lucrarea Studii istorice asupra Aromânilor din Peninsula Balcanică de Ioan Caragiani (aici o versiune pdf din 2002).
Ultimele două lucrări sunt foarte folositoare pentru o vedere mai largă asupra istoriei noastre, nu mărginită (după cum doresc forțe străine anti-românești) la, cel mult, Românii dintre Tisa și Nistru.

Desigur, sunt și multe alte lucrări și mulți alți autori care merită amintiți, dar aceste lucrări constituie un foarte bun început.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea