Doamne, fă din suferinţă,
Pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrimă velniţă
Ca-ntr-un pat adânc şi cald.
Din lovirile nedrepte,
Faguri facă-se, şi vin,
Din înfrângeri, scări şi trepte,
Din căderi, urcuş alpin.
Din veninul pus în cană
Fă miresme ce nu pier!
Fă din fiecare rană
O cădelniţă spre cer,
Şi din fiece dezastru
Şi crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
Şi fă zâmbet înţelept.
Ardealul
de Mircea Rădulescu (1889-1946)
Al nostru e: pământ din vechi pământ
Și sânge din latinul nostru sânge,
E trup și os din osul nostru frânt,
Un dor avem în el și cel mai sfânt;
Nici iadul astăzi nu ni-l poate-nfrânge!
I-am moștenit tot dreptul din părinți;
La șoapta lui ni se-nfioară buza;
În lutu-i plămădit din suferinți,
Stramoșii frământatei noastre ginți,
Dorm îngropați la Sarmizegetusa.
Al nostru e; iar nu al vostru, Huni,
Ce-ați năvălit de dincolo de Nistru,
Călcând în goana cailor nebuni
Peste mormântul marilor străbuni,
și i-ați trezit cu-al vostru râs sinistru.
Voi, colb și pleavă sunteți, venetici,
Din hoardele barbarului Atila!
Noi scutul Romei am înfipt aici,
O! Pentru marii noștri mucenici
Voi niciodată n-ați știut ce-i mila.
Dar astăzi sună ceasul de apoi.
Să vă chemăm la dreapta judecată.
Ca uraganul năvăli-vom noi,
Cântați semnalul goarne de razboi!
Năprasnică va fi a noastră plată.
Se va-ngrozi poporul de mișei.
Vor tremura ca-n temniti vinovații,
Ne vom lupta cu-nverșunări de lei
Și-om dărama Carpații peste ei,
Dacă zăgaz ne-or sta in drum,
Carpații.
Vom năvăli ca un dezastru mare, îi vom călca-n copitele de cai,
Sub roatele de tunuri si de care,
Să stie ungurii ca-n fiecare
Din noi, răsare aprigul Mihai.
O! noi cunoaștem bine vechiul drum
Tăiat de legiuni și țara toată
Se scoală azi ducând potop și scrum;
Iar din mormânt cer răzbunare-acum
Martirii noștri ce-au murit pe roată.
Al nostru e; îl vrem si pentru el
Porni-vor și moșnegii de la vetre, îl vrem, îl cerem, e supremul țel
Și vai de trădator și de mișel,
Că-l vom scuipa și-l vom goni cu pietre!
Şi la tine…
Sclipiri de stele
cerc rotit de şoapte
în întuneric tandru luminând
ca început de zi
ivit în miez de noapte
aştept să fii, să vii, să fii…
Răsar în suflet
crestele de munte
sclipiri de stele roua dăruind
în început de zi
venit pe căi cărunte
aştept să fii, să vii, să fii.
Strălucitor în nouri
cuibul de lumină
şi stoluri lungi prin raze lunecând
în miez de zi
cu zare cristalină
aştept să fii, să vii, să fii.
Luciri de seară
adânc nespus apusul
trec nori din soare noapte adunând
în înserare
tremurând arcuşul
aştept să fii, să vii, să fii.
Mihai-Andrei Aldea
Pe harta literaturii fantastice românești există câteva poteci pe care toată lumea le cunoaște. Nu te poți rătăci, marcajele sunt clare, pleci din cetatea Eminescu, cea de peste codri, treci prin poiana cu nouăsprezece trandafiri a lui Mircea Eliade și ajungi în rezervația de zimbri a lui Vasile Voiculescu. Mai sunt poate câțiva care cunosc și drumul spre Țara lui Vam, acolo unde Vladimir Colin oferea cândva zâmbete și autografe călătorilor, dar sunt în continuare zone întinse despre care foarte puțini mai știu câte ceva, porțiuni mari de hartă unde rar se mai aventurează câte un cititor.
Mihai Andrei Aldea a adăugat pe această hartă nu doar un drum, cel spre Vozia, ci o întreagă pădure. Cu aproape zece ani în urmă se întâmpla acest lucru și între timp “Drumul spre Vozia” a devenit o trilogie minunată, dar pe mine gândurile mă duc mereu către primele aventuri, momentul acela magic în care eroii se hotărăsc să plece “there” și, cu puțin noroc, “back again”.
Până să citesc această carte eram foarte sigur că frăția din care făceau parte Tolkien, George Martin și Robin Hobb era de ajuns pentru orice expediție în fantastic. Mi se întâmplă foarte rar să leg prietenii cu personajele dintr-o carte, așa că Bilbo Baggins, Gandalf, Frodo, John Snow și FitzChivalry formau deja un grup pe alesesem să îl consider închis. Scriitorul Mihai Andrei Aldea mi-a oferit nu numai un drum nou și o întreagă pădure, dar și trei noi camarazi de suflet pe care îi tot rog de atunci să nu uite să-mi spună și mie atunci când pleacă într-o nouă călătorie…
Răzvan Ursuleanu
Răzvan Ursuleanu
„N-avem două limbi și două literaturi, ci numai una, aceeași cu cea de peste Prut. Aceasta să se știe din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba… Noi trebuie să ajungem numaidecât la limba românească”
Alexe Mateevici
(la Congresul Învățătorilor din Basarabia, 25-28 Mai 1917)
Limba noastră
Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un Neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.
Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mișcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfințit-au țara.
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veșnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeșnici.
Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Și citindu-le ‘nșirate, –
Te-nfiori adânc și tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram și-acasă
Veșnicele adevăruri.
Limba noastră-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng și care o cântă
Pe la vatra lor țăranii.
Înviați-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Ștergeți slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.
Strângeți piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde –
Și-ți avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Nu veți plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Și-ți vedea, cât îi de darnic
Graiul Țării noastre dragă.
Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.
Alexei Mateevici
Fiu de preot, preot și teolog – absolvent al Școlii Teologice și al Seminarului din Chișinău, dar și al Academiei Teologice de la Kiev -, Alexei Mateevici este un Român ce a trăit deplin Ortodoxia și dragostea de Neam. Devenit profesor de greacă veche la Seminarul Teologic din Chișinău, face parte dintre preoții și teologii basarabeni ce păstrează aprinsă flacăra Credinței în Christos și a iubirii față de Neamul Românesc. Această ardere a sufletului său a fost exprimată în fapte şi cuvânt. Cea mai vestită exprimare este această floare poetică, Limba noastră, un manifest al românității, al dăinuirii, al iubirii de Neam și Țară.
Merită să vedem aici măcar faptul că prin fraza „graiul Țării noastre dragă” Alexei Mateevici face deosebirea dintre Țară și Stat. Căci Statul era rusesc, era țarist, era ocupația dușmană ce cotropise pământurile străbune, începând cu Zaporojia și Chersonezul, apoi cu Vozia (Transnistria) și Delurimea (Podolia), trecând apoi la răsăritul Moldovei, denumit Basarabia. Dar Alexei Mateevici nu face greșeala sinucigașă de a crede că Statul rusesc, ocupant, este „Patria”. Așa cum Nichita Stănescu știa că „Patria mea este limba română” și Alexei Mateevici știe că între Patrie, Grai și Credință există o legătură pe care nu o poate rupe un stat vrăjmaș, o ocupație străină.
Iubirea față de această Patrie Românească este atât de mare încât Alexe Mateevici ajunge, ca preot militar, pe frontul românesc, luând parte și la luptele de la Mărășești.
Dă jertfa supremă în 1917, în urma îmbolnăvirii de tifos exantematic; spitalul militar nu-i salvează viața, dar înainte de a se stinge, cu doar câteva luni, izbutește să publice, printre alte versuri patriotice, Limba noastră. Mărturie din tranșeele războiului a unei iubiri veșnice.
Nu a izbutit să vadă, aici pe pământ, Unirea pe care o visase, și pe care o împlinise în sufletul și jertfele sale. S-a bucurat de ea din Ceruri.
În doar 29 de ani (s-a născut în 1888), Alexei Mateevici a luminat atât de puternic încât numele său a rămas și rămâne un chip al preoției românești depline, în care dragostea de Neam stă în lumina iubirii de Dumnezeu, în care munca și lupta pentru Țară și Neam sunt libere de orice umbră de xenofobie sau extremism. Floare a sufletului românesc, Alexei Mateevici ne-a lăsat o viaţă pilduitoare și, credem noi, cea mai frumoasă poezie închinată graiului strămoșesc.
Cândva am fost întrebat care este modelul meu de preoție; interlocutorul așteptându-se la numele marilor sfinți pe care am avut binecuvântarea să îi cunosc (precum Sfinții Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Iustin Pârvu, Constantin Voicescu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa ș.a.a.). Dar i-am dat numele celui pe care d-sa îl știa doar ca poet, Părintele Alexei Mateevici.
România Străveche - Ancient Romania 