Întinderea Oierilor Mărgineni în Nordul şi Răsăritul Mării Negre, 1914

Cobanii Mărgineni la Marea Neagră 01
Întinderea Oierilor Mărgineni în Nordul şi Răsăritul Mării Negre la 1914

Cei pe care Nicolae Iorga îi numea corăbierii români ai uscatuluiPăstorii Români de altădată, sunt astăzi legaţi în lanţurile unor hotare mai straşnice ca niciodată.
Asemenea închisoare nu a fost nici în vremea năvălirii migratorilor, nici în vremea bântuită de cete de tâlhari, nici în vrmea lacomelor imperii medievale sau moderne.
Acum 7.000 (şapte mii) de ani, înainte ca Indo-europenii să fi venit şi zămislirea Scito-Sarmaţilor, Traco-Ilirilor, Celţilor şi Romanilor să fi început măcar, deja din Alpi şi până departe în Răsărit se creşteau vite, capre, oi şi porci, existau câini ciobăneşti şi turmele roiau căutându-şi păşunile.
Pădurea cea Mare se întindea atunci de la Oceanul Atlantic la Oceanul Pacific, presărată de fâşiile mai mici sau mai întinse de ierburi şi tufişuri. Uriaşele turme de zimbrii şi de bouri încă străbăteau această lume veche, alături de cele de tarpani (cai sălbatici), saigale (antilopa cu botul lat), coluni (măgari sălbatici), elani sau plotuni, cerbi, căpriori şi altele. Leul european încă vâna aici, împărţindu-şi căutarea prăzii cu ursul – răspândit din creierii munţilor la ţărmurile mărilor -, râsul, lupul, iar din Caucaz către Răsărit cu tigrul (care îl şi înlocuia, apoi).
Din acele timpuri străvechi şi până în secolul XX păstorii au călătorit cu turmele, cirezile şi ciurdele lor; fie fără a avea o aşezare anume (nomazi), fie de la satul de iarnă la cătunele de vărat sau înapoi (transhumanţi), fie numai în jurul satelor sau cetăţilor de care ţineaau (locali).

Pe urmele acestor Străbuni au mers şi Oierii Mărgineni, cu turmele lor, ajungând până în Împărăţia Turcească, în Împărăţia Muscălească şi dincolo de acestea, în ţinuturile mai libere ale Sarmaţiei (Kubanului), Ceceniei, Caucazului…
S-au putut înţelege cu administraţiile vremii şi cu localnicii, pentru că toţi aveau nevoie de brânză, lapte, carne de oaie, blănuri de oi, piele, lână. Iar aceşti Români Mărgineni, cu o minte ascuţită şi o hărnicie nespusă, nu au şovăit să facă şi negoţ, să înfiinţeze şi hanuri, cătune, sate… Ţinând totdeauna legătura cu locurile de baştină, alcătuind o adevărată reţea de legături între Românii cei mai îndepărtaţi şi această inimă a Românismului, Ardealul.

Am amintit aici mai ales de Oierii Români din Mărginimea Sibiului. Dar nu au fost singurii Păstori Români din aceste locuri. Oierii Români din Carpaţii Moldovei şi-au păscut de sute şi mii de ani turmele în păşunile de la Nistru, Bug, Pripiat, Nipru, Ing, Inguleţ şi alte ape ce astăzi sunt, cele mai multe, parcă deplin străine. Şi alţi Păstori Ardeleni au trecut Carpaţii înspre Răsărit. Dar dacă aceştia au avut parte de lucrări atât de serioase şi frumoase ca cele făcute de Profesorul Nicolae Dragomir pentru Oierii Mărgineni, noi încă nu le-am găsit…

Din secolul al XIX-lea închisoarea naţională taie drumurile păstorilor, ferecând frontierele cu sârmă ghimpată şi puşti, apoi şi cu mitraliere.
Cu paşapoarte, cu trenuri, cu vapoare, cu mituirea grănicerilor, Oierii Mărgineni încearcă să-şi ţină mai departe moştenirea. Şi izbutesc, pe alocuri. Alungaţi din Dobrogea luată de Bulgaria, se mărginesc la cea nordică, din România. Trăiesc mai departe în Rusia Ţaristă, ba chiar o duc bine, dacă nu punem la socoteală lipsa şcolilor şi bisericilor de limbă română. Dar aici deosebirea nu era mare faţă de Ardeal, unde maghiarizarea forţată era lege. Folosind cărţi cumpărate în Regatul României, îşi păstrează limba, credinţa, neamul.
Apoi vine Războiul, urmat de Revoluţie… Şi se instaurează, pas cu pas, regimul sovietic.

În URSS Păstorii Români sunt urâţi de moarte de regimul. Sunt oameni simpli care, prin muncă cinstită, au o viaţă bună, chiar averi mari; ceea ce contrazice Comunismul, crimă de neiertat. Mai grav, sunt Români, o altă crimă de neiertat. Distrugerea este iminentă.
Unii sunt destul de ageri încât să-şi vândă sau părăsească turmele, fugind în România, Polonia, Cehoslovacia sau peste ocean, în SUA. Alţii îşi închipuie că pot să se înţeleagă şi cu regimul bolşevic, aşa cum s-au înţeles, de-a lungul mileniilor, cu atâţia conducători nebuni, extremişti. Dar nu au habar de cât de adâncă este nebunia comunistă!

Zadarnic se înfiinţează asociaţiile Păstorilor Români („Saiuz”-uri) înfiinţate la Simferopol (pentru cei din Bosforul Cimerian, Crimeea de azi), la Taganrog şi la Mariupol (pentru cei din Cimeria sau Molojna), la Rostov pe Don, la Salschi şi la Platavschi (pentru cei din Sarmaţia sau „Caucazia de Nord”). Tolerate de Comunişti până prin 1927-1929, ele vor fi pe rând înecate în sânge. Păstorii Români sunt torturaţi pentru a fi storşi de absolut toată averea, sunt închişi în lagăre. Unii izbutesc să fugă, prin eforturi supra-omeneşti şi adevărate şiruri de minuni. Alţii mor. Alţii, după trecerea prin tocătorul bolşevic… devin „instructori”, întemeind în Caucaz şi Asia Centrală, sub supravegherea Partidului Comunist, centre sovietice de prelucrare a brânzei. Un fel de „deţinuţi la locul de muncă”. Tot aşa cum, sub Ţarism, Românii din Moldova reîntemeiaseră în aceleaşi zone industria vinăritului, într-un regim adesea asemănător.

Aceste pagini de epopee sunt aproape cu totul uitate.
Mii de ani de istorie pastorală, viaţa unei Românii Străvechi de o bogăţie şi frumuseţe uluitoare, sunt aproape cu totul pierdute.
Chiar intelectualii patrioţi din România abia dacă ştiu despre Păstorii Români din Sud (Macedo-Români, Epiroţi, poate despre cei din Peninsula Istria). Dar şi despre aceştia puţin, fără nimic despre drumurile acestora în Europa şi Asia, despre legăturile dintre Pind şi Carpaţi, dintre Pind şi Caucaz… Cu toate că şi Sfântul Andrei Şaguna, Mitropolitul Ardealului, din aceeaşi spiţă românească se trage…
Dar despre Păstorii Români din Nord – „de lângă noi!” – nu se mai ştie aproape nimic.
O imagine face cât o mie de cuvinte, se spune.
Mi-aş dori ca această mică hartă să valoreze cât o mie de pagini… şi tot ar fi prea puţin pentru Străbunii uitaţi pe care încerc să-i readuc în amintirea noastră.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Pentru o dimineaţă frumoasă… cu căciulili pe frunte!

Pentru o dimineaţă frumoasă şi o zi trecută cu putere şi demnitate!
Ion Hagiu, Cu căciulili pe frunte!, Cenaclul Flacăra

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

 

SCRISOARE DESCHISĂ către cetăţenii României şi consângenii noştri din întreaga lume. 21 Octombrie 2017

citiţi şi daţi mai departe, răspândiţi cât mai mult!
poate cineva dintre cei care pot ajuta politic va ajuta!
până atunci, puteţi ajuta răspândind scrisoarea şi implicându-vă în acţiunile de voluntariat pentru Românii de peste hotare!

Bucovina.jpg

DRAGI FRAŢI ŞI SURORI!

Facem acest apel la adeziunea dumneavoastră într-un moment de mare cumpănă pentru comunitatea noastră din Ucraina, deoarece ne este pusă sub semnul neantului însăşi existenţa în leagănul limbii materne. După cum deja aţi luat aminte, la 5 septembrie curent Rada Supremă a Ucrainei a adoptat o nouă lege a învăţământului, promulgată de preşedinte la 25 septembrie. Ea prevede, printre altele, excluziunea învăţământului în limbile minorităţilor naţionale, prin coerciţie şi în limba noastră natală, română. Potrivit acestei legi, începând cu anul de învăţământ 2018, limba maternă a elevilor noştri va fi admisă doar în ciclul primar. În clasele a 5-a – a 9-a toate materiile vor fi predate în limba ucraineană, cu excepţia limbii şi literaturii române ca obiect de studiu aparte, iar în clasele a 10 – a 12 învăţământul se va efectua doar în limba ucraineană. În consecinţă, copiii noştri vor intra în şcoală români şi vor ieşi din ea … ucraineni.

În decursul secolelor strămoşii noştri din acest colţ de Ţară Ştefană s-au aflat sub diverse regimuri de ocupaţie, însă nimeni dintre intruşi nu s-a atins de limba în care vorbea populaţia băştinaşă. După raptul nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţei, buneii şi părinţii noştri au fost duşi în Siberia şi Kazahstan, pământul şi agoniseala de-o viaţă le-au fost confiscate, însă de limba fiinţei noastre nu ne-a privat nimeni. Stalin şi Beria ne-au îmbrăcat graiul într-o haină insolită , însă vorbeam şi studiam cu toţii la şcoală în limba maternă, deşi în rufă străină.

Abia acum, la începutul celui de al treilea mileniu, după ce Ucraina a obţinut independenţa şi a declarat că va urma calea democraţiei autentice, abia acum limba noastră a devenit o povară şi o piedică pentru conducătorii ei, care promovează faţă de minorităţi o politică de adevărat etnocid spiritual, inclusiv lingvistic. Nu credem că există păcat mai mare decât acela de a interzice cuiva să vorbească liber şi să înveţe la şcoală în limba maternă, în limba pe care i-a dat-o Bunul Dumnezeu. Din nenorocire, acest lucru nu este conştientizat doar de ultrapatrioţii ucraineni care, în loc să-şi vadă de problemele lor spirituale, vin cu interdicţii şi scuipă în izvorul cristalin al altor limbi materne.

Astfel, procesul de deznaţionalizare a românilor din Ucraina, declanşat cu 10-15 ani în urmă, când în programa şcolară a fost redus numărul de ore la limba şi literatura română prin introducerea cursului integrat de literatură română şi universală, a intrat acum în faza finală – punerea totală la index a limbii române în procesul de învăţământ. Nu cunoaştem vreo ţară în lume care să interzică unei etnii băştinaşe libertatea de a învăţa în limba maternă. Or, toată lumea ştie că oraşul Cernăuţi a fost atestat pentru prima oară într-un privilegiu al Domnitorului Moldovei Alexandru cel Bun şi că prima şcoală din oraş, care a început să funcţioneze cu mai bine de 200 de ani în urmă, a fost cu predarea în limba română.

Cinismul conducătorilor Ucrainei depăşeşte orice limită atunci când ei încearcă să demonstreze lumii întregi că, încălcând Constituţia, au procedat în felul acesta din grija părintească ce ne-o poartă. Adică, printr-un abuz de putere, ne lipsesc de posibilitatea de a învăţa la şcoală în limba maternă, ne obturează orizonturile civilizaţiei, mijloacele fireşti pentru…a ne asigura un viitor fericit în Ucraina. Chipurile, trebuie să însuşim la perfecţie limba ucraineană ca să ne integrăm mai temeinic în societate. De fapt e vorba de transformarea ţării într-un spaţiu coercitiv, de o asimilare făţişă, brutală a tuturor etniilor minoritare din Ucraina, şi în primul rând a noastră, a românilor, pentru a nu recunoaşte că suntem băştinaşi dezmoşteniţi pe aceste meleaguri şi s-ar cuveni să ne bucurăm de toate drepturile aposteriori.

Dragii noştri fraţi şi surori!
Ne-am adresat deja Preşedintelui Ucrainei şi Preşedintelui României, unor instanţe internaţionale, iar acum vă cerem dumneavoastră sprijinul efectiv în demersul nostru pentru prezervarea limbii materne şi a spiritualităţii româneşti. Vă implorăm: nu ne lăsaţi singuri în faţa pericolului letal de a ne pierde limba, iar odată cu ea şi fiinţa etnică. Cernăuţiul l-a dat literaturii naţionale şi celei universale pe Mihai Eminescu, a fost leagănul multor personalităţi marcante ale culturii noastre şi ar fi un dezastru de neconceput şi de neiertat să se întâmple cea ce şi-au pus în gând nişte oameni fără Dumnezeu, terorişti ai istoriei.

Sperăm că vom fi auziţi, înţeleşi şi sprijiniţi în lupta noastră vitală pentru limba maternă şi păstrarea identităţii naţionale.

Cernăuţi, 17 octombrie 2017

Alexandrina CERNOV,
redactor şef al revistei „Glasul Bucovinei”,
membru de onoare al Academiei Române,

Vasile TĂRÂŢEANU,
preşedintele Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuţi, membru de onoare al Academiei Române,

Mircea LUTIC,
scriitor, laureat al Premiului literar „Mihai Eminescu” al Academiei Române;

Ilie T. ZEGREA,
preşedintele Societăţii Scriitorilor Români din Cernăuţi;

Vasile BÂCU,
preşedintele Societăţii pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din regiunea Cernăuţi;

Mircea PILAT,
preşedintele Asociaţiei Ştiinţifico-pedagogice „Aron Pumnul” din regiunea Cernăuţi;

Iurie LEVCIC,
preşedintele Centrului Bucovinean de Artă pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Româneşti

Vitalie ZÂGREA,
președintele Ligii Tineretului Român „Junimea” din regiunea Cernăuți

Marin GHERMAN,
președintele Centrului Media BucPress

Scrisoare preluată de pe pagina de facebook Arboroasadedicată Românilor din Ucraina

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Împărăţia Românească

Dispreţuind ţăranul român, mulţi intelectualişti românofoni, precum şi victimele acestora, tot au impresii ciudate despre istoria făcută de ţărani. Sunt ei convinşi, printr-o „revelaţie intelectualistă”, că Românul de altădată, „ţăranul simplu”, era un fel de vită semi-vorbitoare, care trăia în inconştienţă, fără să ştie pentru ce, fiind purtat de valurile istoriei, fără să ştie încotro şi fără să-i pese. Desigur, ironia este că intelectualiştii cei „foarte conştienţi şi foarte cultivaţi” sunt şocaţi, an de an, de mersul istoriei, de purtarea celor pe care i-au votat, de „cum merg lucrurile” etc. Ceea ce, desigur, dovedeşte că de fapt ei sunt în inconştienţă şi sunt purtaţi de valurile istoriei fără să ştie încotro… chiar dacă, să zicem, le pasă. (Mă întreb, totuşi, cât le pasă şi cât se prefac, spre a-şi liniştii conştiinţele mustrate de o viaţă petrecută în nimicnicie.)

Atunci când am vorbit despre filonul de aur românesc, atunci când am vorbit despre rasismul anti-românesc (oficial!) şi despre mijloacele prin care putem duce mai departe moştenirea Străbunilor, intelectualiştii au protestat totdeauna. Încercând să-mi acopere spusele fie prin atacuri la persoană, fie prin atacuri la adresa Neamului Românesc, prin murdărirea Străbunilor… Şi una dintre acuzaţii a fost, iarăşi, ideea că Românii de altădată nu aveau conştiinţă naţională, nu ştiau pentru ce trăiesc şi luptă.

Aceste afirmaţii „plutesc în aer” în întreaga societate românofonă (că greu, foarte greu poţi numi românească o societate atât de etnofobă, atât de dispreţuitoare faţă de propria naţionalitate). De la genocidara expresie „România e o ţară frumoasă, păcat că este locuită” (de care şi Horthy, şi Stalin, şi alţi „pretini” ar fi foarte mândri), până la minciuna după care n-ar fi ştiut bieţii Români de ce merg în Războiul de Independenţă, în Războiul de Reîntregire, în Al doilea război mondial…
După imaginea promovată de rasismul anti-românesc, s-au dus aşa, orbeşte, fără să ştie de ce şi cum.

Am încercat şi încerc să demontez aceste minciuni abjecte şi grosolane prin fapte.
De la faptele de jertfă ale popilor ortodocşi – cei murdăriţi în fel şi chip de aceeaşi propagandă anti-românească -, până la mărturii despre înalta conştiinţă naţională a ţăranului român.

Între eroii români, un loc aparte îl ocupă uimitoarea Regină Maria.
Născută în afara Neamului Românesc, ea a devenit româncă atât de deplin, încât este una din dovezile mustrării adusă de Nicolae Steinhadt lui Nae Ionescu, faţă de afirmaţia acestuia că cel care nu e născut Român poate fi un bun cetăţean român, dar Român, niciodată: „Ai uitat de puterea lui Dumnezeu!”.
Căci, într-adevăr, cel care a ridicat din pietre urmaşi lui Avraam poate să ridice Români din cei care vor să fie Români, oricare ar fi originea lor.
Tot astfel şi Regina Maria s-a arătat a fi într-adevăr româncă şi, asemenea marilor Doamne ale Istoriei Românilor, o adevărată mamă pentru popor. Ducând mai departe tradiţia frumoasă a Reginei Elisabeta a României (de asemenea născută în alt neam), şi Regina Maria a apărat valorile României Străvechi. A purtat haine naţionale româneşti – alea de care se înfurie intelectualiştii, insultaţi de gândul că „vrea să ne facă popa ţărani” -, a promovat satul românesc, hora românească, doina românească, pe scurt, tot ceea ce era creaţie românească adevărată. Şi, de asemenea, a ştiut să ia parte la marile încercări ale Istoriei cu demnitate.
În timpul Războiului de Reîntregire a Neamului Regina Maria a îngrijit nenumăraţi răniţi, dând exemplu, prin faptă, tuturor celor care voiau să vadă şi să înţeleagă. Alături de ea au fost şi alte doamne care, urmând-o, s-au implicat în lucrarea de îngrijire a celor loviţi de răutatea războiului.
În „Jurnalul de front” pe care l-a scris ea menţionează, printre altele:

Un lucru mă zguduie mai mult decât aş putea spune şi îmi aduce lacrimi în ochi:când îi întreb dacă suferă, îmi spun:
Da, sufăr, dar nu contează – fie să ajungi Domnia Ta împărăteasa tuturor românilor“, acesta e refrenul etern, fiecare viaţă măruntă şi umilă e gata să-şi dea şi ultima picătură de sânge, numai să ajung eu „Împărăteasa tuturor românilor“. 
Sunt atâtea visuri nebuneşti pe lume – cred că tocmai cele nebuneşti împing omenirea la fapte măreţe. Domnul să le binecuvânteze strădania şi suferinţa şi fie să nu fie în zadar! Vederea lor te umple de umilinţă. 
De ce trebuie să se lase ei ucişi ca să-i cârmuiesc eu pe cei mulţi, într-o zi pe care oamenii aceştia simpli, probabil, nu vor trăi s-o vadă? De ce? 
Unul, groaznic rănit de un glonţ dum-dum, era întins pe burtă, fiindcă nu putea sta în nici o altă poziţie. A întors capul să se uite la mine – era foarte tânăr. „Rău m-au lovit, Mamă Regină“, mi-a spus, „rău m-a lovit duşmanul!“ Cu lacrimi în ochi, m-am aplecat peste el ca să-l întreb dacă-l doare. „Mă doare, Mama Regina“ – iar apoi refrenul etern: „dar să trăieşti Domnia Ta şi să ajungi împărăteasa tuturor românilor.“ 
N-am putut îndura asemenea vorbe, pe următorul om asupra căruia m-am aplecat l-am văzut ca prin ceaţă din cauza lacrimilor.

Faptul că Românii „simpli” au intrat în război pentru reîntregirea Neamului, pentru unirea tuturor Românilor, pentru România Mare, este atestat istoric prin mii şi mii de documente. Nenumărate scrisori de pe front, adesea cu un scris mai mult decât bolovănos şi o gramatică rurală mărturisesc acelaşi sfânt ideal, care îi făcea pe Români să îndure totul: Marea Unire!
Pentru ea, Românii îndurau comandanţi incompetenţi – nu aveau de unde să scoată alţii -, politicieni corupţi – nu aveau de unde să scoată alţii -, gloanţe, schije, mizerie, boli, nedreptăţi… Aveau un ideal!
Bineînţeles, Românofonii de astăzi – numai gura de ei – sar îndată: „ar fi trebuit să înlocuiască şi comandanţii, şi politicienii!”.
Cu cine? Cu unii ca voi?
Spre deosebire de voi, Românii aveau destul bun-simţ ca să ştie că bunele intenţii nu înlocuiesc pregătirea!
Poţi fi un patriot adevărat, cu cele mai nobile gânduri şi voiri, dar fără priceperea, fără pregătirea de a fi ofiţer sau politician, vei face o figură jalnică, nu vei face nimic mai mult decât comandanţii sau politicienii pe care îi osândeşti (au fost asemenea cazuri în perioada interbelică, de la Goga la Iorga).
Ca urmare, în situaţia datăŢăranul Român a dat dovadă şi de înţelepciune, şi de răbdare, şi de un spirit de jertfă nemărginit! Pentru binele Ţării, pentru binele Neamului, a dus toate răutăţile.

Spre deosebire de Românofonii de astăzi, care nu-şi pun mărul în coş dacă văd pe el vreo zgârietură, adevăraţii Români ştiau că desăvârşirea este un ideal spiritual, nu material. Ştiau că lumea este plină de lipsuri şi defecte, iar a o face puţin mai bună este deja o mare victorie. Şi luptau pentru asta, din toate puterile lor.

Dar, totodată, aveau o îndrăzneală extraordinară.
O îndrăzneală ce pare pentru cei de astăzi inimaginabilă.
Printre altele, aveau curajul să viseze la o Împărăţie Românească, ducând mai departe, peste atâtea veacuri, strigătul Românilor la intrarea lui Ştefan cel Mare în Suceava după victoria de la Vaslui: Trăiască Împăratul!

Această Românie există în Ceruri, trăită, îngrijită, crescută de milioane şi milioane de Eroi şi Sfinţi Români.
Totul este să ştim să trăim ca ei, să avem curajul de a visa româneşte şi a ne urma visurile, chiar prin Iad, până dincolo de sfârşitul lumii, în Lumină.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Pagini de cultură şi istorie românească. Cerbul

1200px-Cervus_elaphus_Luc_Viatour_en_wikipedia__6
Cerbul sau Cervus elaphus; taur de cerb (aka mascul) (foto: Luc Viatour)

Făptură de basm, cerbul (Cervus elaphus), numit şi cerb roşu, a însoţit Românii încă de la începturile lor, dar şi pe Străbuni, încă de la începuturile cele mai îndepărtate.

Chiar înainte să vină Indo-europenii, oamenii şi mai vechi ce trăiau între Mediterana şi Marea Baltică, între Alpi şi Caucaz, ba chiar şi dincolo de aceste hotare, au devzoltat o adevărată civilizaţie a cerbului.
Carnea era, bineînţeles, folosită pentru hrană; de la consumul imediat, prin fierbere, frigere sau coacere, până la forme de conservare (prin uscare), această carne a fost o sursă fundamentală în Epoca Pietrei (Paleolitic).
Pielea era folosită pentru îmbrăcăminte, încălţăminte, învelitori, burdufuri etc., şi, în fâşii de felurite lăţimi, ca legătură (şnur). Tot pentru unele legături s-au folosit în trecut şi vinele de cerb (ca şi cele de bivol şi ale altor animale).
Măruntaiele erau parte a mâncării oamenilor, dar şi a mâncării câinilor, de când aceştia au început să însoţească omul; nici alte vietăţi domestice (precum găina sau porcul), nu s-au ferit de aceste „suplimente” ce le asigurau un surplus de proteine.
Coarnele şi oasele de cerb au fost mult folosite ca unelte, arme şi podoabe.
Se folosea aproape tot!
Atât de mare era importanţa cerbului pentru viaţa omului, încât acesta era figurat nu doar în picturi rupestre, ci şi în fildeş de mamut. Sunt celebre cele două sculpturi găsite în Franţa, la Bruniquel şi datând mult dinaintea venirii Indo-europenilor. (Numite şi Cerbii înotători, aceste sculpturi în fildeş de mamut sunt estimate a avea 13.000 de ani vechime, iar calitatea execuţiei este uimitoare.)

Până în secolul al XVII-lea, cerbul se găsea din pădurile de lângă Delta Dunării până în pădurile cele mai înalte. De asemenea a trăit în trecut şi în Iliria, Macedonia, Munţii Epirului, Munţii Rodopi etc., fiind prezent în mai tot spaţiul atât pre-indoeuropean cât şi indo-european. L-au cunoscut, vânat şi apreciat – ba chiar venerat – şi Traco-Ilirii, şi Romanii, şi Celţii, şi Scito-Sarmaţii. Toţi cei patru Străbuni indo-europeni a căror moştenire a fost adunată, întru Christos, în Neamul Românesc, au avut pentru cerb un loc aparte în cultura şi viaţa lor.
Îl găsim în podoabe, fie ele din aur sau materiale mai puţin nobile, îl găsim la coifurile luptătorilor şi nobililor. Erau legiuni romane ce-l avea ca simbol, erau unităţi celtice care-l avea ca totem, se întâlneşte la Traci cu acelaşi rost. La Scito-Sarmaţi era un animal fundamental, fiind alături de cal cel mai apreciat de către aceşti războinici călători.

Ca urmare, este mai mult decât firesc faptul că şi în Cultura Veche Românească cerbul a avut un loc deosebit.
El apare în basme, atât ca ţintă a vânătorilor iscusiţi, cât şi ca legătură între omul duhovnicesc şi puterile tainice ale firii (naturii). Cerbii minunaţi – precum cerbii uriaşi, cerbii năzdrăvanicerbii cu stea în frunte etc. – sunt, după împrejurări, cei care testează pe eroi, călăuze ori îndrumători, ajutoare preţioase etc.
În legende şi în doine, în colinde şi cântece de haiducie, în vechiul folclor vânătoresc, în zicători şi multe alte forme ale culturii profunde româneşti de altădată, cerbul are loc de cinste.

Cazurile de ciută sau cerb îmblânziţi sunt foarte multe. Ca urmare, se mai întâmpla să fie folosiţi – de fală mai mult – la sanie sau la trăsură. Unii dintre tauri devin, la maturitate, agresivi faţă de oameni, considerându-i un fel de „rivali” (şi, în asemenea cazuri, fără să facă distincţie între bărbaţi şi femei). Dar, pe de altă parte, sunt multe cazuri în care cerbul (mascul) rămâne prietenos, ba chiar foarte credincios, celor care l-au crescut. În asemenea situaţii, purtarea sa e foarte apropiată de aceea a unor câini de pază semi-sălbatici, manifestând o prudenţă faţă de străini ce poate oricând erupe în acte de violenţă.
Este un lucru de care, în trecutul îndepărtat, s-au folosit unii luptători – şi unele luptătoare – din vremea României Străvechi. Probabil că cel mai celebru caz este acela al lui Mihai Viteazul, care avea doi cerbi, fraţi, care îl însoţeau în luptă. Balthasar Walter, care a stat în iunie-iulie 1597 la Târgovişte, povesteşte despre
„… cei doi cerbi domesticiţi, care au făcut atâtea drumuri împreună cu Domnul [Mihai] şi dormeau adesea lângă cortul stăpânului, luau parte şi la lupte şi expediţii, fără teamă, fie mergând înainte, fie alături de el; nu-i înspăimânta nici vuietul bombardamentelor, nici trăznetul tunurilor, ci, ridicându-se în două picioare, stăteau pe loc…” (cf. Dinu şi Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, II, 1976, p. 335)
Desigur, aceasta se întâmpla în vremurile în care codrul era frate cu Românul, iar Românul nu-şi trăda fratele, sinucigându-se.

Astăzi cerbul este o vietate aproape uitată.
Am putut îngrozi câţiva prieteni, încă în anii ’90, când un răget puternic s-a rostogolit peste pădurile de munte prin care mergeam. Urmat apoi de altul, şi de altul, răgetul i-a făcut să mă întrebe, speriaţi:
– Ce se aude?!!?
– Este un urs furios care vine să ne sfâşie! – am răspuns eu, în glumă.
Dar spaima de pe feţele lor m-a uimit şi potolit. Mi-am dat seama că într-adevăr nu ştiau despre ce este vorba şi că în loc să râdă se înfricoşaseră…
– N-aţi mai auzit niciodată un cerb boncăluind? – i-am întrebat mirat.
– Ce-i aia?
A trebuit să le spun că de pe la mijlocul lunii Septembrie, vreme de vreo trei-patru săptămâni, cerbul are vremea de împerechere (rut). În timpul căreia „cântă” ciutelor, doar că… nu prea are voce. Aşa că scoate nişte răgete cumplite, ce răsună prin văi şi creste, şi care au totuşi o anume ritmicitate, dacă nu melodicitate. Acest cântec al cerbilor poartă numele de boncăluit. Ceea ce auzeam – căci nu se potolise – era un cerb care cânta serenade…
Mi-am dat seama atunci cât s-au înstrăinat oamenii de natură, şi, măcar puţin, câtă recunoştinţă se cuvenea să am pentru părinţii mei. Care, iubitori ai frumuseţilor Patriei, ne-au ajutat să le cunoaştem şi iubim, şi noi.

Ioana Aldea Cerboaice 02.jpg
Cerboaice sau ciute, Parcul Natural Vânători Neamţ (foto: Ioana Aldea)

Înainte de a merge mai departe, trebuie să lămurim o confuzie foarte des întâlnită! Perechea cerbului NU este căprioara! Aceasta din urmă este femela căpriorului! Perechea cerbului se numeşte cerboaică sau ciută. Iar amintitul mascul se numeşte, desigur, cerb dar şi taur sau taur de cerb.
Altă confuzie este aceea între cerb şi cerbul lopătar, precum şi alte specii ale Familiei Cervidae.
În sfârşit, o ultimă confuzie, foarte răspândită, este aceea între numărul de raze sau ramuri ale coarnelor şi vârsta cerbului. Deşi, adesea, cerbii maturi au coarne mai bogate, o proporţie exactă nu există. Coarnele taurilor cad în fiecare primăvară şi până în luna august cresc altele, asemănătoare cu primele, deşi niciodată identice. Sunt exemplare bătrâne ce au coarne sărace, în vreme ce unii tineri se pot mândri cu unele bogat împodobite.

Unul dintre marile animale ale Ţării noastre, cerbul poate ajunge la 350 de kilograme, având o lungime de 2,4-2,5 metri (fără codiţa de numai 12-15 cm). Femela este mult mai mică, având o greutate obişnuită de 60-80 kilograme, rar mai mare (până la 150 kg). La greabăn (la umeri, dacă putem spune aşa; sau, mai bine zis, la omoplaţi) are o înălţime medie de cca. 1,5 metri (la maturitate, desigur).
Deşi excepţional s-au întâlnit şi cerboaice cu coarne (mai mici, mai sărace, dar totuşi coarne), ciutele sunt, de obicei… ciute, adică fără coarne.
Dimpotrivă, deşi extrem de rar se întâmplă să fie câte-un nefericit mascul fără coarne, în chip obişnuit fiecare taur poartă, de la sfârşitul primăverii, peste tot anul, până la începutul primăverii următoare, armele şi trofeele cerbului, coarnele. Acestea au o lungime ce poate să varieze între 60 şi 140 de centimetri, având între 6 şi 10 kg (excepţional mai mult, chiar trecând şi de 14 kg!).
Vârfurile coarnelor – inclusiv ale razelor sau ramurilor – sunt albe şi ascuţiteCervidele care au coarne cu vârfuri rotunjite, eventual îmbrăcate în blăniţă, nu aparţin de cerbul obişnuit (Cervus elaphus), ci de alte specii.
În afară de obişnuita expunere ca trofee, coarnele de cerb au multe alte întrebuinţări.
În Bucovina, Maramureş, munţii Olteniei şi alte zone în care mai sunt Români cunoscători ai naturii, coarnele de cerb sunt culese în fiecare primăvară. Ca urmare, ele se constituie într-o resursă regenerabilăecologică, ce nu afectează fondul de cervide. Şi sunt folosite pentru candelabre – multe biserici de munte sunt împodobite cu astfel de „sisteme de iluminat” impresionante -, pentru cuiere, pentru mânere de cuţit, sculpturi etc.

După cum am amintit, împerecherea (sau rutul) are loc toamna. Este vremea boncăluitului, ceea ce înseamnă că este şi vremea luptelor pentru cetele de ciute. Cei care au răbdarea şi rezistenţa de a urmări aceste animale fără să le tulbure, pot vedea bătăile înfricoşătoare dintre taurii de cerb, sub ochii aparent nepăsători ai cerboaicelor. Acestea par adesea să pască fără să bage în seamă pufniturile, fornăielile, răgetele şi izbiturile cerbilor. Dar în clipa când unul dintre cei doi a fost izgonit, ciutele se alătură fără greş învingătorului. Care, desigur, se împerechează cu ele, pregătind generaţia de primăvară (din luna Mai). Uneori lăturaşi (cerbi tineri, secundari) mai încăpăţânaţi şi, probabil, chipeşi, izbutesc să convingă o ciută să le acorde favoruri; desigur, dacă un asemenea îndrăzneţ este prins de cerbul stăpân, riscă foarte mult. Există, rar, dar clar menţionate, situaţii în care în luptele de împerechere cerbii mai slabi (dar încăpăţânaţi) au fost ucişi. Totuşi, cel mai adesea, lăturaşii se liniştesc îndată ce, după câteva ciocniri de coarne, îşi dau seama de puterea mult mai mare a taurilor.
Vremea boncăluitului se mai numeşte şi vremea nuntitului cerbilor sau vremea nuntitului la cerbi.

Cârdurile sau turmele de cerbi sunt alcătuiri foarte trecătoare. Cele de toamnă se numesc turme sau cârduri de boncăluit, adunând în jurul unui taur între două şi cinci ciute – cu sau fără viţei. După terminarea boncăluituluicerbii masculi se despart de cerboaice, acestea alcătuindu-şi alte cârduri de iernat. Uneori şi taurii însoţitori, sau lăturaşi, se întâmplă să rămână peste iarnă alături de ciute. Dar, cel mai adesea, ei se alătură turmelor de iernat ale cerbilor (masculilor).

La venirea primăverii cerbii se împrăştie, iar ciutele se împart în grupuri mai mici, ori devin şi ele singuratice (păstrându-şi alături doar puii).
Viţeii, după cum am amintit, se nasc în luna Mai. Au o blană pestriţă, care îi ajută să fie aproape invizibili în pădure. De obicei fiecare ciută fată un pui, dar sunt destule şi fătările cu doi pui. Viţeii – nume pe care îl poartă până îşi schimbă culoarea în cea de adult- rămân alături de cerboaice până la peste un an, uneori chiar şi până la doi ani de la fătare.

IMG_20171117_092344_374 micMunţii Stânişoarei; în spate se văd păduri largi, în care se găsesc cerbi, zimbrii, urşi etc.; uneori cerbii vin la păşunat şi în păşunile din pădurile mai rare aflate aprope de sat(ul Petru Vodă) (foto: Mihai-Andrei Aldea)

Iubitori de apă, cerbii era des întâlniţi în trecut pe lângă toate smârcurile şi bălţile din păduri sau din apropierea pădurilor. Pentru că, spre deosebire de căprior, o vietate ce iubeşte mult şi stepacerbul preferă în primul rând pădurea, apoi silvostepa în care pâlcurile de copaci şi păduricile au o densitate mare, şi foarte puţin stepa.
Se pare că în trecut, pe când turmele de zimbri, de saigale, de coluni (măgari sălbatici) şi tarpani (cai sălbatici) încă străbăteau stepele româneşti, se găseau cârduri de cerbi care să călătorească prin câmpii alături de acestea.

Vânarea cerbului se făcea totdeauna cu măsură şi respect. A folosi curse ori capcane pentru a vâna cerbi era cu totul de neconceput pentru Români. Cea mai ferită cale de a răpune cerbul era folosind arcul cu săgeţi. Totuşi mulţi dintre vânători ieşeau cu arcul la vedere în marginea locului de păşunat, încet, cu iscusinţă, încercând să nu sperie cerbul, dar să dea vietăţii o şansă să fugă înainte de a fi lovită.
În chip obişnuit vânarea cerbilor se făcea de către adevăraţii vânători, Români Vechi, folosind lancea; mai rar suliţa (de aruncat). Această vânare se făcea fie prin aţinerea drumului, fie prin chemare. Era socotită necuviincioasă vânarea la adăpat, Românii din trecut privind-o ca pe un păcat: fiecare are nevoie să bea apă şi trebuie să bea în pacedoar fiarele ucid la adăpat. Doar în caz de foamete mare sau altă asemenea împrejurare deosebită se putea folosi acest mijloc de vânare.
Aţinerea drumului era foarte apreciată de viteji. Româncele care iubeau vânătoarea foloseau aproape numai această cale de a vâna cerbii. Era nevoie să cunoşti bine pădurea şi toate drumurile animalelor, dar şi obiceiurile lor. Şi să aştepţi, sub vânt – ca să nu ţi se simtă mirosul – în locurile prin care cerbii treceau în goană. Cel sau cea care vâna ieşea dintr-o dată, cu lancea, încercând să străpungă dintr-o lovitură animalul aflat în fugă. Adeseori acesta scăpa fie printr-un salt iscusit şi disperat, fie pentru că vânătorul ieşea prea repede sau prea târziu.
Chemarea este vânătoarea făcută în vremea boncăluitului, prin imitarea acestui răget al cerbului. Sunetul, dacă era convingător, îi atrăgea fie pe lăturaşi (taurii de cerb mai tineri), fie chiar pe cerbii stăpâni, ba chiar şi pe cerboaicele care încă nu se alipiseră unui cârd. Uneori se imita sunetul ciutelor, ceea ce sigur atrăgea masculii. Deşi cerea multă iscusinţă – pentru a scoate sunetele potrivite, pentru a nu scoate sunete nepotrivite, pentru a înţelege de unde se apropie cerbii şi cum bate vântul etc. – nu era apreciată de femeile care vânau. Acestora li se părea nepotrivit să tulburi astfel vremea nuntitului şi să ameninţi noua generaţie. De altfel acest mijloc de vânătoare era folosit mai rar şi de către bărbaţi, din aceleaşi pricini, cel mai adesea fiind făcut doar „ca să nu se uite”, ca o lecţie a vânătorilor bătrâni pentru cei tineri.
Goana sau vânătoarea cu gonaci era în trecut numai pentru „domni”, pentru cei care, străini de rânduiala obişnuită a pădurii, aveau nevoie de mult ajutor spre a aduce un cerb în faţa armei (lance, arc, sâneaţă, puşcă…).
Rar se folosea şi vânătoarea cu câini, socotită prea gălăgioasă, aducând prea multă tulburare pădurii şi cumva nedreaptă. Omul avea oricum avantajul armelor şi al gândirii, adăugarea câinilor în această întrecere cu nobila vietate făcând să piară demnitatea vânătorii.
Desigur, din secolul al XIX-lea au pătruns metodele străine de vânătoare, iar căile vechi, româneşti, au fost trecute în uitare. Dar mai apoi au fost reînviate şi sunt mulţi vânători de astăzi care ţin de ele. S-ar întoarce şi la arcul cu săgeţilance sau arbaletă, dacă nu ar exista atâtea piedici din partea autorităţilor…

Întorcându-ne la viaţa lui Cervus elaphus, trebuie amintit că una din pricinile strânsei legături dintre cerb şi pădure este existenţa coarnelor. Creşterea acestora necesită multe substanţe – combinaţiile de fosfor, calciu, flor, magneziu etc. constituie 55% din materia coarnelor – şi, deci, o hrană bogată.
Ierburile de multe feluri, dar şi fructele căzute din copaci, frunzele joase, mlădiţele, jirul, ghinda şi ciupercile fac parte din acest necesar de hrană. În lipsa lor, nu este de mirare că se mai întâmplă ca cerbii sau cerboaicele să intre în câmpurile sau grădinile din apropierea pădurilor în care îşi fac veacul. Ca urmare, pădurile de foioase, cu fagi, stejari, aluni, cu fructe de pădure, ciuperci etc. şi, desigur, luminişuri, sunt locurile în care cerbul se simte cel mai bine. Dacă are şi scăldătoare, cel mai bine cu mocirlişte în care să se tăvălească uneori, locul este desăvârşit pentru acest împărat al codrilor. De asemenea şi pădurile de amestec sunt iubite ce cerb. Chiar dacă părţile cu conifere sunt mai sărace în hrană, ele sunt verzi tot timpul anului şi oferă, astfel, răcoare vara şi adăpost de priviri neprietenoase iarna.
În pădurile de conifere cerbul poate fi întâlnit, de asemenea, dacă există luminişuri şi smârcuri, adică locuri de hrană şi de scaldă. Nu sunt locurile sale preferate, dar trăieşte în ele bine.
În întinderile de iarbă – câmpii largi, stepe – cerbul este foarte expus. Cu o înălţime de cca. 2 metri faţă de sol a capului, la care se adaugă cea mai mare parte a anului şi coarnele, ascunderea în iarbă nu este cu putinţă. Iar hrana, adesea, nu este îndeajuns de bogată. De aceea cerbul era şi în vechime rar întâlnit în câmpie, iar astăzi o asemenea apariţie este cu totul excepţională (s-au semnalat asemenea cazuri pe lângă fondurile de vânătoare, mai ales atunci când nu s-a pus la timp mâncare în jgheaburile de hrănire ale fondurilor).

Carnea de cerb este foarte sănătoasă şi, în trecut, luna Noiembrie, după încetarea boncăluitului, era luna de vânătoare la cerb (mai rar Decembrie). Ciutele sterpe – NU cele grele, adică având pui în pântece – se vânau de obicei spre sfârşitul iernii (când se cunoştea bine care-i cerboaică stearpă şi care nu).
După cum se vede, vânarea cerbului se făcea cu măsură şi respect, Românii privindu-l ca pe un adevărat Împărat al Codrului.
Ca duşmani naturali, cerbul are în primul rând carnivorele mari, precum ursullupul şi râsul. Aceştia atacă totuşi mai ales viţeii şi exemplarele rănite, cerboaicele singuratice şi/sau bolnave etc. Asta şi pentru că un cerb mascul, mai ales înarmat cu coarne, este un adversar înspăimântător, putând ucide uşor un râs ori un lup, şi putând produce răni grave chiar şi unui urs. Mai mult, exemplarele sănătoase de cerbi sau ciute sunt agile, iuţi, rezistente şi foarte greu de prins.
Cei mai mari duşmani ai cerbului sunt însă oamenii orăşenizaţi, care nu mai ştiu să iubească şi să respecte natura; fie că sunt braconieri, turişti sau practicanţi de agricultură industrială (cu tone de chimicale toxice şi pentru om, şi pentru animale).
Faptul că braconierii produc ravagii în natură este uşor de înţeles. Mai greu de înţeles, pentru mulţi, este faptul că şi turiştii pot ucide numeroase animale, inclusiv cerbi. Ca simplu exemplu, plasticul pungilor şi altor ambalaje, mai ales purtând urme de alimente, poate fi uşor înghiţit; ierbivorele îl confundă adesea cu ierburile a căror aromă a împrumutat-o. Ajuns în stomac, îngreuiază ori chiar blochează digestia, produce obturări ale tractului digestiv sau „încurcături de maţe” (ocluzii intestinale). Ca urmare, animalele suferă îngrozitor, adesea murind în chinuri.

Renaşterea culturii cerbului, aşa cum exista ea în România Străveche, este în mare parte cu putinţă. Implicarea oamenilor în lucrări de voluntariat pentru curăţirea Ţării de plastice şi alte gunoaie este doar un exemplu. Deja sunt organizaţii şi instituţii – de la Muzeul Grigore Antipa la WWF – care lucrează, din greu, la ocrotirea naturii. Creşterea numărului de voluntari ar da o nouă dimensiune acestei lucrări. Şi dacă rândurile noastre au trezit fie şi într-un singur cititor gânduri bune şi sentimente frumoase faţă de nobilul cerb, înseamnă că osteneala de a le alcătui nu a rămas neroditoare.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă