Îndoctrinarea Comunistă 2018

2, aprilie, 20183, aprilie, 2018 Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Îndoctrinarea Comunistă 2018

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

În 1989 uram Comunismul.
Ştiam răutăţile Capitalismului, nu bazat pe surse comuniste, ci pe propriile mărturii apusene – filme, interviuri, felurite opere (de la Kipling sau Dickens la Borges ori Charlie Chaplin). Nu mi s-a părut vreo clipă să fie o societate ideală. Însă Comunismul era monstruos. Comparativ, Capitalismul era preferabil de mii de ori.

Am fost în stradă înainte de 21 Decembrie 1989, am fost pe 21, am fost şi după.
Am patrulat pe stradă, noaptea, alături de instructorul de la sport şi câţiva colegi (cu care făcusem în urmă cu un an şi ceva, câteva luni de paraşutism la turnul acum scos din funcţiune). Eram neînarmaţi, căutând teroriştii înarmaţi. Aşa cum eram, prezenţa noastră liniştea bătrânii şi copiii îngroziţi de împuşcăturile ce se auzeau ba dintr-o parte, ba din alta, de zvonurile şoptite de oameni sau de televiziune…
Acasă, părinţii mă aşteptau disperaţi.

Am luat parte la prima demonstraţie împotriva FSN-ului, pe 25 Decembrie 1989 în Piaţa Revoluţiei (cum i se zice astăzi).
De fapt am luat parte la sute de demonstraţii împotriva FSN-ului.
Nu doar că am fost în Piaţa Universităţii, dar am avut nebunia să port insigna de „Golan” în transportul public, în mijlocul grupurilor de fsn-işti fanatizaţi. Şi am fost martor direct la zilele de 13 şi 14 Iunie 1990.
Am refuzat să-mi scot „Certificat de Revoluţionar”. Am simţit că nu pot accepta din mâinile FSN-ului, mânjite de sângele revoluţionarilor, un… certificat de revoluţionar.

Povestesc, foarte pe scurt, toate acestea, pentru că astăzi mulţi îşi închipuie că sunt pe aceeaşi linie cu noi, cei care am ieşit în stradă în Decembrie 1989; riscându-ne nu doar viaţa, ci şi viaţa celor dragi nouă (răzbunarea Partidului se revărsa mereu şi asupra familiilor).
Doar că foarte mulţi dintre cei care ies astăzi în stradă sunt îndoctrinaţi comunist. Teribil de îndoctrinaţi. Şi un exemplu simplu este ura faţă de „popi şi Biserică”; ură adesea viscerală, identică celei avute de comisarii sovietici. Şi „argumentată” exact pe linia propagandei sovietice împotriva „Religiei” („opiumul popoarelor”, după Karl Marx, Lenin, Stalin şi adepţii lor, vechi şi noi).

La Revoluţia din Decembrie 1989 eram unii atei – ca mine -, iar alţii credincioşi. Dar nimeni nu era împotriva Bisericii, căci ştiam că singurul duşman făţiş al Comunismului din Republica Socialistă România este Biserica. Singurii oameni care afişau public o uniformă anti-comunistă erau preoţii. Şi preoţii erau cei care, purtându-şi reverendele, riscau să fie înjuraţi, scuipaţi, arestaţi de securişti, sectorişti, miliţieni, activiştii de partid etc. în absolut orice clipă.
Născut la Galaţi, am crescut la Bucureşti, în Sălăjean – Prevederii (astăzi Nicolae Grigorescu – Prevederii). Mulţi din băieţii de cartier erau – eram – atei. Dar atunci când trecea preotul, toţi spuneam „Săru’ mâna, părinte!”. Măcar ca să-i vedem pe comuniştii adevăraţi înverzindu-se la faţă. Şi pentru că ştiam ce riscă acel preot, în reverenda lui decolorată şi îmbătrânită ca şi el, din partea Partidului, Statului, Securităţii.

În 21 şi 22 Decembrie 1989, până la fuga lui Ceauşescu, singurii oficiali care au trecut – real, concret – de partea noastră au fost preoţii. De la preotul de la Biserica Colţea, care a început să tragă clopotele a război, adunând oamenii şi riscându-şi viaţa lui şi a familiei lui, până la cei care au ascuns, în seara de 21 spre 22, pe aceia dintre noi care, rămaşi în centru, au scăpat în fugă pe străduţe de aparatul de represiune.
Puţini ştiu ce curaj a cerut ziua de 22 Decembrie şi ce noapte de chin a fost noaptea de 21/22 Decembrie 1989!
În timpul zilei ştiam că suntem fotografiaţi şi filmaţi şi că, dacă regimul nu o să cadă, vom plăti şi noi, şi familiile noastre. Partidul închisese sute de mii de oameni fără nicio şovăire, aşa că nu speram nici la milă, nici la vreo teamă faţă de numărul nostru.
În timpul nopţii urletele de durere ale celor torturaţi în stradă se auzeau la un kilometru depărtare. Securiştii îşi exersau mişcările de karate, jiu-jitsu sau kung-fu pe cei prinşi: strangulări, ruperi de încheieturi sau de coloană, lovituri în gât, în ficat, în testicule, în ochi… Ore întregi s-a spălat sângele după intervenţia aparatului de represiune. (Câţi au fost judecaţi şi condamnaţi pentru asta? Ce grade şi pensii au acum?)
În această situaţie poziţia de sprijin din partea preoţilor din centrul Capitalei – şi nu numai – a avut un caracter mai mult decât eroic, de-a dreptul martiric. Martori la tot ce se întâmplase, ei nu au şovăit să se implice şi mai departe.

Una din sfidările aruncate în faţa regimului comunist în 21 Decembrie 1989 a fost rugăciunea. Da, rugăciunea, cea pe care au hulit-o adesea unii dintre cei care se pretind astăzi a fi continuatorii noştri. La Piaţa Universităţii, în 21 Decembrie 1989, atei şi credincioşi, ne-am rugat în genunchi, împreună, sfidând ura Comunismului faţă de Biserică şi Dumnezeu. A fi Creştin era aproape cea mai mare sfidare împotriva Partidului; mai sus erau doar preoţia, arhieria şi formele civile de opoziţie directă faţă de Partid şi ideologia lui. Modelele anti-comuniste cele mai importante atunci erau Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, preotul „nebun” ce se împotrivise direct regimului ateu distrugător, şi Paul Goma, intelectualul „nebun” ce se împotrivise direct aceluiaşi regim. Câţi mai ştiu astăzi de ei, şi ce? Ce îi lasă aparatul neo-comunist să ştie… minciuni, sau nimic.

Singura organizaţie dizidentă anti-comunistă în funcţiune în Decembrie 1989 era grupul Studenţilor Creştini Ortodocşi de la Universitatea Bucureşti, devenit în Ianuarie 1990 Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România. Care este, totodată, cea mai veche organizaţie studenţească în funcţiune în România de astăzi. Care este, de asemenea, singura organizaţie democratică românească înfiinţată în ilegalitate în timpul regimului Ceauşescu şi care a rezistat opresiunii. Care a sfidat comuniştii (re)veniţi la putere prin FSN prin organizarea, împreună cu Liga Studenţilor, a Pieţii Universităţii, a Marşului Crucii de la Chişinău la Bucureşti (evident, făcut pe jos), a amplasării Crucilor acolo unde căzuseră martirii din 21/22 Decembrie 1989 etc., etc.
Organizaţie pe care studenţii (neo)comunişti ar dori-o desfiinţată, sau măcar pusă sub blocadă.

La aproape trei decenii de la întâmplările din Decembrie 1989 văd mulţi – tineri, maturi, bătrâni – care se pretind a fi urmaşii noştri, a celor care am ieşit atunci în stradă. Însă care amestecă principii – şi lozinci – democratice cu principii şi lozinci total comuniste. Îndoctrinarea comunistă, practicată de foştii membri ai Partidului, Securităţii, Miliţiei etc. îşi arată roadele. Urmaşii Comuniştilor se pretind anti-comunişti, deşi duc mai departe toată ideologia comunistă. Alături de ei, paradoxal, urmaşii victimelor Comunismului, susţin aceeaşi ideologie comunistă ce le-a torturat familiile şi chiar le-a ucis rudele. Şi criteriul fundamental al îndoctrinării comuniste, al aderenţei la totalitarismul bolşevic este ura faţă de Biserică, fiinţială Comunismului.

Până când nu vor izbuti să scape de această îndoctrinare, fiii României îi şi îşi vor fi duşmanii involuntari; şi slujitorii (oricât de fără voie, ai) Comunismului. Pentru cine caută sincer adevărul aduc, dincolo de mărturia noastră, a celor din Decembrie 1989, mărturia unui Român Absolut:

„Cine combate Biserica Ortodoxă și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e!”
Mihai Eminescu

……………………………………………………………………

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Istoria uimitoare. Britania ortodoxă – îndemn la cercetare

29, martie, 201831, martie, 2018 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Există multe pagini de istorie ce nu sunt doar necunoscute, ci chiar umitoare; mai ales atunci când stau împotriva anumitor idei pe care le credem „de la sine înţelese”.

Au fost Anglia sau Britania, vreodată, ortodoxe?
Da.
Atunci când Învăţătura Creştină a sosit în Insula Britania a fost adusă de misionarii Bisericii Universale, fiind Credinţa Ortodoxă pe care o mărturisea pe atunci şi Patriarhia Romei, alături de celelalte patriarhii şi biserici locale.
Ortodocşi erau, de pildă, călugării şi mirenii care, la sfârşitul secolului al VIII-lea, începutul secolului al IX-lea, au avut de suferit cumplitele atacuri de jaf ale Vikingilor. Numărul martirilor din acea vreme este foarte mare – cu siguranţă mii şi mii de călugări şi mireni au murit pentru Hristos, adesea în chinuri cumplite. Chiar şi tânărul rege Edmund (841-869 d.Chr.) a ales calea muceniciei, încercând astfel să-şi salveze ostaşii de la moarte. Predându-se Vikingilor în biserica în care se ruga, a fost bătut cumplit, fără a putea fi făcut să îşi lepede credinţa. Murind în vreme ce chema numele Mântuitorului, căpătat numele de Sfântul Rege Edmund Mucenicul.

Dar semen est sanguis Christianorum! (Sângele Creştinilor este sămânţă!)

Prin lucrarea lui Dumnezeu s-a ivit în Britania Sfântul Episcop Dunstan (909-988 d.Chr.), adevărat părinte al Ţării şi al Bisericii.
Ajutat de cei care îi urmau învăţătura şi viaţa, Sfântul Dunstan a ridicat din ruina adusă de crimele Vikingilor păgâni peste 30 de mânăstiri, a refăcut viaţa călugărească, a îngrijit săracii, a jutat bolnavii, a înfiinţat ateliere, a răspândit învăţătura. În întunericul răutăţii invaziilor vikinge şi al unei nobilimi mai mult anti-creştine decât creştine el a fost o lumină de la care s-au aprins făcliile multor alte suflete. Prăznuirea sa se săvârşeşte pe 19 Mai.

Printre ucenicii săi s-a numărat şi Regele Edgar cel Paşnic (943-995 d.Chr.), de asemenea canonizat, a cărui fiică, Sfânta Edith din Wilton (963-984 d.Chr.) a intrat în mânăstire la 15 ani, iar când, după câţiva ani, i s-a oferit tronul l-a refuzat simplu: „Sunt călugăriţă!”
A trecut la Domnul la numai 21 de ani, trupul i-a rămas nestricat, iar curăţia vieţii ei, credinţa ei şi minunile ce au urmat plecării ei din această viaţă i-au adus canonizarea. Este prăznuită pe 16 Septembrie.

Fratele Sfintei Edith, copilul-rege Eduard, a urcat pe tron la numai 13 ani, de asemenea ucenic al Sfântului Episcop Dunstan era un conducător de adevărată nobleţe. Căldura sufletului său era atât de binecunoscută încât întreg poporul îl iubea, ştiind că este iubit aşa cum Dumnezeu ne-a iubit înainte de a-L iubi noi. Regele Eduard, cu toată frăgezimea vârstei lui, părea să unească toate calităţile unui conducător desăvârşit: dragoste pentru cei sărmani, sete de învăţătură, îndemânare în pregătirea de luptă, evlavie sinceră.
Faţă de toate aceste daruri – foarte limpede şi repetat recunoscute de cronicile vremii şi de cele ce le-au urmat – este cu atât mai monstruoasă, de necrezut aproape, fapta pe care mama sa vitregă împreună cu mai mulţi nobili au săvârşit-o în anul 978 d.Chr. După cum se poate uşor – şi trist – înţelege, aceştia l-au asasinat pe tânărul domnitor, în vârstă de numai 16 ani.
La mormântul acestuia s-au făcut numeroase minuni, şi poporul s-a putut convinge curând că cel care îl iubise în viaţă îl iubea şi de dincolo de moarte. Sub numele de Sfântul Eduard Martirul acest rege a intrat în sinaxare, fiind prăznuit pe 18 Martie.

Printre sfinţii acelor vremi se numără şi episcopii Ethelwold de Winchester (912-984 d.Chr.) şi Oswald de Worcester. Merită amintit că acesta din urmă era de origine vikingă, ceea ce nu l-a împiedicat să fie un creştin desăvârşit, astfel încât a murit aşa cum trăise, chiar în timpul în care spăla picioarele săracilor – obiceiul său de fiecare zi. 29 Februarie devine, astfel, ziua se de pomenire.

Este bine să înţelegem că fundalul acestor vieţi închinate iubirii, bunătăţii, înţelepciunii, facerii de bine şi celorlalte virtuţi creştine este constituit de luptele pentru putere, de războaiele, jafurile, crimele, distrugerile, comploturile etc. săvârşite neîncetat de cei care fie respingeau categoric Credinţa în Christos, fie o acceptau doar formal. De la nobilii din Britania la forţele străine – mai ales vikinge/normande, dar nu numai – toate aceste grupuri contribuiau la suferinţele popoarelor britanice şi luptau împotriva Bisericii. Pe care aveau, în cele din urmă, să o distrugă după 1066, prin armele Normanzilor.

Cred că cei mai mulţi dintre cititori pot recunoaşte cinstit că nu s-ar fi gândit că nume precum Edmund, Dunstan, Edgar, Edith, Eduard, Ethelwold sau Oswald pot să fie ale unor sfinţi ortodocşi; şi cu atât mai puţin ale unor sfinţi ortodocşi din vechime. Şi totuşi… Iată, mai jos, icoana Sfinţilor din Insulele Britanice şi Irlanda, preluată de pe un site ortodox, drept mărturie a acestei realităţi atât de necunoscute şi în contradicţiile cu ideile comune despre Britania!

All-Saints-of-British-Isles-and-Ireland

Cred că de mare folos pentru cei care vor să ştie mai multe despre această istorie necunoscută şi uimitoare este cartea Vieţile sfinţilor ortodocşi din Apus. Sfinţii Insulelor Britanice, apărută cu binecuvântarea minunatului „Leu al Ardealului” Bartolomeu Anania, sub semnătura Vlad Benea, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

De ce sărbătorim Unirea dezbinaţi?

27, martie, 201831, martie, 2018 Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Tricolor România f

De ce sărbătorim Unirea dezbinaţi?

Este ziua în care se împlinesc 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu Ţara; este 27 Martie 2018.

Merită să amintim că Principatele Române s-au ştiut întotdeauna parte a României ca întreg, oricât ar fi fost ocupat de străini/duşmani din România. Că visul unirii a stăruit în sufletele Românilor – mici şi mari – şi în cele mai vechi clipe ale istoriei.

Trăind asemenea vechilor Sciţi (şi Sarmaţi) între Bug şi Doneţ, Românii Zaporojeni s-au ţinut de Ţara Românească a Moldovei prin mii de legături. Hatmanii nu erau aleşi decât dintre cei înrudiţi cu marile familii moldoveneşti; păstorii din Munţii Stânişoarei, din Ceahlău, Mestecăniş ori alte părţi ajungeau cu turmele sau cirezile până în adâncurile Zaporojiei; bisericile şi mânăstirile conlucrau; domnişori (adică pretendenţi la tron) îşi găseau sălaş la Nipru, uneori şi ajutor spre a cere Domnia – iar unii, precum Ion (Nicoară) Potcoavă, chiar o căpătau. Etc., etc.

Între Românii din Maramureş, Pocuţia, Galiţia şi cei din Moldova şi chiar Muntenia iarăşi au fost nenumărate legături. Biserici şi mânăstiri ctitorite de domnitorii români sunt presărate dinspre Kiev către Cracovia, drumurile vechi ale păstorilor şi stuparilor (albinarilor/apicultorilor) pot fi urmărite şi astăzi, la fel cele ale negustorilor ce duceau zeci de mii de vite, anual, din părţile Moldovei tocmai până la Danţig – astăzi Gdansk.

Legăturile Românilor din sud – Aromânii, Timocenii, Ragusanii şi alţii – cu cei de la nord de Dunăre sunt atât de vechi şi atât de multe încât zeci de tratate nu le pot cuprinde.

Şi totuşi, la aproape 100 de ani de la Marea Unire, la 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu Ţara, suntem – Românii, România – dezbinaţi.

Pe de-o parte, Moldova dintre Prut şi Nistru, cea care după 1812 a primit numele de Basarabia, este ea însăşi ruptă în patru: o bucată sudică ţine de Regiunea Odesa (Ucraina), partea centrală alcătuieşte Republica Moldova, o bucată răsăriteană ţine de ocupaţia rusească de la Tiraspol, o bucată nordică ţine de Regiunea Cernăuţi (Ucraina).

Pe de altă parte, Românii înşişi sunt dezbinaţi.

Cei din Republica Moldova, Ucraina, Rusia, Kazahstan etc. sunt rupţi între moldovenismul ţaristo-sovietic şi românismul străbun. Cei de la sud de Dunăre – ca şi apropiaţii lor din România – sunt împărţiţi între vlahismul greco-slav şi românismul străbun. Cei din România sunt dezbinaţi între neocomunismul internaţionalist, ştergător de identitate, aderenţa fanatică la marionetele numite partide politice ori politicieni şi, în sfârşit, românismul străbun. Acest românism – firesc în fapt – a devenit mai mult un vis, o utopie, decât o realitate concretă; şi chiar şi aşa este atacat cu ură feroce de cei care ne-ar vrea orice altceva decât Români.

Ce-i drept, nimic de preţ nu se câştigă, nu se păstrează şi nu dă rod fără jertfă. Nici libertatea, nici înălţarea către Cer, nici demnitatea naţională. Nici Unirea.

Dar cum s-a ajuns aici?

Cum s-a ajuns ca, la 100 de ani de la Marea Unire, România să fie mai mică decât era, iar Românii mai dezbinaţi decât erau?

Prin grija „iubiţilor conducători”, neîncetat străini. Pentru că sunt peste 300 de ani de când România este condusă de străini!

Să ne amintim: nimic de preţ nu se câştigă, nu se păstrează şi nu dă rod fără jertfă.
Să ne amintim: înfrânt este doar acela care se dă bătut.

La începutul lui 1918 Românii păreau învinşi pe toate liniile: Aliaţii îi trădaseră sistematic, de la intrarea în război şi până atunci, Ruşii semnaseră pace separată cu Puterile Centrale, tifosul exantematic făcuse – încă făcea – ravagii, Germanii şi ceilalţi ocupanţi din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea jefuiau şi abuzau la un nivel ce va fi egalat doar de Sovietici, bucăţica de Românie rămasă liberă era înconjurată numai de duşmani – de la „Rada Ucrainei”, care voia să o cotropească, la Bolşevici, Austro-Ungari, Germani, Bulgari, Turci…

Şi totuşi, chiar pe acest fundal de Iad, Românii merg înainte, cu o îndârjire incredibilă.

Regele Ferdinand I Întregitorul, cu un curaj desăvârşit, refuză acceptarea „Păcii de la Bucureşti-Buftea” şi susţine, împotriva tuturor evidenţelor, încrederea în Victoria finală. Regina Maria urmăreşte acelaşi ideal cu ceea ce unii au numit „fanatism”, alţii „lipsă de realism”, alţii dragoste desăvârşită de Neam şi Ţară. Iar oamenii obişnuiţi, Românii „de rând”, merg pe aceeaşi linie, fără abatere.
Clasa politică însă…

Marea piedică în înţelegerea clasei politice româneşti vine din vorbele late cu care aceasta îşi acoperă neîncetat răutatea.

Originea clasei politice româneşti este în boierii trufaşi ai secolelor XVI-XVII care, din îngâmfare, au început să se despartă de Neam, au început să se înstrăineze. Unii – asemenea unor înaintaşi trădători – s-au lipit zdravăn de Polonezi, sau de Unguri, sau de Austrieci, sau de Turci, căutând în laşitatea şi nimicnicia lor „ocrotirea puterii”. Destui dintre aceştia – şi alţii – au început să bălească în faţa lăudăroşeniei greceşti; şi au dat Grecilor fanarioţi – adică mafioţilor Istambulului – tot mai multă putere (asupra moşiilor lor, asupra copiilor lor, asupra viitorului). S-au iscat răscoale, căci Poporul a simţit ameninţarea ocupaţiei străine, a văzut răutatea stăpânirii greceşti şi grecizante. Dar în 1711-1715 comploturile fanariote au câştigat şi Principatele Romane Dunărene au intrat sub conducerea unor domnitori zişi ortodocşi, dar de fapt anti-creştini, zişi prieteni, dar de fapt anti-români. Deznaţionalizarea a început cu toţi cei din elita Principatelor. Nu putea să aibă o dregătorie cine nu ştia greaca, sau nu dispunea de un traducător grec (interesant că în vreme traducător a devenit sinonim cu trădător, iar a traduce a devenit sinonim cu a trăda). Nu putea fi bine văzut cel care nu-şi dădea copilul la un „pedagog” sau „institutor” grec; deşi, mai târziu, se acceptau şi „pedagogii” sau „institutorii” austrieci, germani, francezi… oricum, numai români să nu fie!
Şcolile româneşti ce trăiau încă pe lângă biserici şi mânăstiri au fost tot mai dispreţuite. Academia Domnească de la Putna, înfiinţată de Sfântul Domnitor Ştefan cel Mare, dar şi altele asemenea din cele două Ţări Româneşti au căzut în dispreţ, uitare, ruină.

Observa marele Mihai Eminescu, oftăm şi noi cu el: ce simţire, gândire şi cunoaştere românească poate avea un om crescut într-o cultură străină ce nici măcar graiul părintesc nu-l poate vorbi prea bine?

Clasa politică zidită de fanariotism a fost una înstrăinată, deznaţionalizată şi, totodată, coruptă şi incompetentă; dispreţul ei faţă de Popor este consemnat în mii de documente – este gândirea şi trăirea ce a făcut din „Român” sau „Rumân” şi „Ţăran”, din cuvintele de cinste pentru cei ai Neamului şi ai Ţării, cuvinte de ocară şi dispreţ.

Au fost în această clasă politică, în cele peste trei secole de existenţă ale ei, şi oameni care chiar credeau că vor binele Naţiunii şi al Ţării. Dar când eşti străin de moştenirea străbună, când nu cunoşti şi desconsideri această moştenire, nu ai cum să îţi dai seama care este adevăratul bine al Naţiunii şi al Ţării! Şi astfel aceşti idealişti nu au putut niciodată să fie o primejdie cât de cât serioasă pentru planurile anti-româneşti ale celor care controlau din umbră sau făţiş corupta clasă politică.

O dovadă simplă a acestei stări de fapt o vedem în monumentele şi numele de străzi închinate unor monştri extremişti, şovini, anti-români, precum Kiseleff ori Wass, în paralele cu ignorarea sau prigonirea oficială a eroilor români. În vreme ce unor politicieni străini cel puţin discutabili, dacă nu răspicat anti-români, li s-au ridicat şi li se ridică monumente şi li se acordă onoruri, eroii români de la Cotul Donului primesc cutii de carton – la propriu! – în loc de sicrie. Şi în multe locuri în care aceştia au scris pagini nemuritoare de vitejie bate vântul peste spini, ori peste câte o cruce mică, ridicată de un Român fără niciun sprijin din partea clasei politice…

Mulţi cinstesc amintirea zilei de 27 Martie 1918. Pe bună dreptate!

Dar este în această zi o pagină care prevesteşte dezbinarea de astăzi.

Pentru că Unirea a fost cerută nu doar de Basarabeni, ci şi de Transnistreni!

Ţinutul dintre Nistru şi Bug se împărţea, cândva, în două ţări româneşti: Podolia şi Vozia. Ultima denumită şi „Satele hăneşti” (adică satele Moldovei dinspre Hanatul Crimeii), ori, după tătari, Edisan. Şi în Podolia, sub Polonezi, şi în Vozia (Edisan), sub Turci, Românii erau nu doar băştinaşii, dar şi majoritarii. Sub Imperiul Ţarist lucrurile s-au schimbat, mulţi dintre Românii de aici fiind strămutaţi în Sarmaţia (sau Kuban), în Caucaz, în Asia Centrală, în Siberia, în Ţările Baltice… În locul celor plecaţi, dar şi alături de cei rămaşi, au fost aduşi Ruşi, Bulgari, Sârbi, Germani, Ruteni (Ucraineeni), Evrei etc., etc. Cu toate acestea, la 1917 existau între Bug şi Nistru peste 2.000.000 (două milioane) de Români (în 1849, cu 68 de ani mai devreme, doar în Podolia erau peste 500.000 de Români!). Mai mult, Odesiţii – fie că erau Români, Ruşi, Evrei, Ruteni etc. – voiau să fie cu România, în locul alternativelor oferite de ocupaţia germană, Rada Ucraineană sau Uniunea Sovietică. Dacă mai adăugăm că în Sfatul Ţării din Chişinău Transnistria dădea 10 (zece) reprezentanţi, înţelegem şi mai bine că „graniţa pe Nistru” putea să fie o speranţă pentru puterile din Răsărit, dar nu ar fi trebuit să fie o speranţă ori un ţel pentru România.

Să ne aminimt câteva date istorice!

La sfârşitul războiului ruso-austro-turc din 1735-1739 nu doar că Oltenia revine la Ţara Românească a Munteniei, ceea ce era un pas înapoi al imperialismului anti-românesc. Dar tot acum se ceda Rusiei vestul Zaporojiei – majoritar românesc şi pământ strămoşesc românesc, deşi aceasta era inclusă oficial din 1681, conform (şi) tratatelor ruso-turceşti, în alcătuirea Ţării Româneşti a Moldovei! Înţelegerile semnate la Münnich şi Belgrad vor pune hotarul Moldovei doar pe Bug… şi vor fi confirmate prin tratatul încheiat separat între Imperiul Ţarist şi Imperiul Otoman un an mai târziu (12 Septembrie 1740).

Rapoartele spionajului rusesc dintre 1735 şi 1792, inclusiv cele ale trupelor ţariste ce trec prin regiune, arată clar că şi Vozia sau Edisanul era locuită, ca populaţie sedentară, doar de Români. Mai existau negustori străini, autorităţile şi trupele turceşti din câteva localităţi şi vara Tătarii nomazi ce veneau uneori din Crimeea – mai ales la vânătoare de cai sălbatici (tarpani), măgari sălbatici şi saigale.

Deci, istoric Moldova – şi, prin ea, Regatul României – avea drepturi clare, strămoşeşti, asupra pământului dintre Nistru şi Bug.
Etnic, acesta fusese majoritar românesc până la ocupaţia rusească apărută în 1792 şi încă avea, în foarte mare parte, caracter majoritar românesc (sau „moldovenesc”, după expresia impusă de ocupaţia rusă).
Etnic şi politic cei mai mulţi dintre locuitori (Români, Ruşi, Germani, Evrei, Găgăuzi, Bulgari etc.) voiau unirea cu România, temându-se (cei care nu erau Români) atât de extremismul Radei de la Kiev – care nu s-a ferit de practica „purificării etnice” – dar şi de nenorocirea bolşevismului ce venea de la Moscova.

Faţă de această situaţie ar trebui să existe măcar încercări ale politicienilor români (români?) de validare a Unirii Transnistriei cu România; cerută, de altfel, şi direct, de reprezentanţii Românilor Transnistreni şi de cei ai altor comunităţi de aici. Nu există! Clasa politică „românească” nu a mişcat un deget în această privinţă, aşa cum nu a mişcat un deget pentru nordul Maramureşului, pentru Pocuţia, pentru Timoc… Mai mult, Brătianu, eroul negocierilor de pace, a fost înlăturat de autorităţile române de la masa tratativelor pentru faptul că a îndrăznit… să lupte pentru păstrarea Banatului ca întreg!

Veşti despre crimele ucraineene împotriva Românilor, Evreilor, Germanilor, Ruşilor etc. dintre Nistru şi Bug – şi nu numai! – au venit în România pe multe canale, inclusiv prin mărturiile refugiaţilor scăpaţi peste Nistru. În 1919 veştile despre masacrele sovietice vin şi ele, împreună cu alte valuri de refugiaţi şi cu numeroasele asasinate săvârşite chiar pe Nistru de unităţile bolşevice. Autorităţile române nu mişcă un deget!

Aşa cum, de altfel, nu mişcau un deget nici împotriva grupărilor mafiote alogene care se întindeau în Ţară ca un păienjeniş – de la „Statusul Catolic” din vestul Carpaţilor până la grupările de o bestialitate inimaginabilă ale Comitagiilor Bulgari.
Luau însă măsuri faţă de Românii ce încercau să oprească ori să împiedice aceste grupări, care se împotriveau Bolşevicilor, care încercau să-şi apere Ţara…

În această stare îngrozitoare a clasei politice zis româneşti, în înstrăinarea ei de Neam şi Ţară, în corupţia şi incompetenţa ei stă toată vina dezbinării româneşti de astăzi. Dincolo de vorbele late, de pretenţiile de „patriotism” şi „grijă pentru interesul naţional” clasa politică este ori trădătoare, ori pur şi simplu anti-românească. Dovadă „Tratatul cu Ucraina”, pentru care toţi responsabilii, fie ei din Guvern, Preşedinţie ori Parlament, ar trebui să primească pedeapsa cea mai aspră cuvenită trădătorilor de Neam şi Ţară. Dovadă indiferenţa clasei politice faţă de suferinţele Românilor din străinătate, faţă de suferinţele Românilor din Ţară, faţă de suferinţele României. Dovadă miliardele de dolari şi euro furate de la Români prin accize, taxe, impozite, amenzi (toate acestea, cel mai adesea total abuzive) „pentru drumuri”, în situaţia în care drumurile sunt într-o stare criminal de proastă. Dovadă… completaţi voi cu ce vreţi din miliardele de nedreptăţi, abuzuri şi crime ale autorităţilor, ale clasei politice. Adevărul, dincolo de vorbele late ale politicienilor, se vede limpede prin fapte! Printre care se numără şi distrugerea culturii române, distrugerea unităţii naţionale, izgonirea din Ţară şi dezbinarea sistematică a Românilor…
Ce ne rămâne?

Rămâne, pe de-o parte, să sărbătorim Unirea, în ciuda clasei politice, aşa cum şi Unirea s-a făcut, acum o sută de ani, în ciuda clasei politice (care dusese România la nimicire).
Să păstrăm bucuria unirii dintre noi în ciuda celor care vor să ne dezbine, să păstrăm bucuria împotriva celor care ne vor întristaţi, deznădăjduiţi. Să ne bucurăm că putem duce mai departe munca şi jertfa înaintaşilor, că pe sudoarea şi sângele lor există încă o Românie, există Republica Moldova, există Românii din Ucraina, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Kazahstan, Grecia, Albania etc. Şi, din nou, rămâne să sărbătorim Unirea!

Rămâne, pe de altă parte, să înţelegem că supunerea faţă de partidele politice şi clasa politică ne distruge, că trebuie să găsim o altă cale pentru ridicarea României; una care să fie legală şi eficientă în acelaşi timp. Există.

Să ne bucurăm de Unirea din 27 Martie 1918, să ne bucurăm de dragostea şi dorul fraţilor de peste Prut, să suspinăm cu cei ce suferă şi să înţelegem că ridicarea Neamului şi a Ţării ţine doar de noi şi de nimeni altcineva. Tot ceea ce este preţios se câştigă, se păstrează şi dă rod doar prin jertfă! Dumnezeu cu noi!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Pagini de cultură şi istorie românească. Untdelemn şi ulei

13, martie, 201829, martie, 2018 Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

În alte pagini am vorbit despre unele din străvechile băuturi ce au însoţit viaţa Românilor încă din timpuri foarte îndepărtate:
– mursă ori mied,
– vin,
– sichera sau vinul de fructe, aici intrând şi cidrul,
– oţetul şi alte acrituri (printre care şi moarea).

Astăzi ne oprim puţin asupra lichidelor cunoscute sub numele de untdelemn şi ulei (sau oloi).

mic dicţionar lămuritor
Facem întâi o mică paranteză filologică, trebuincioasă pentru a nu confunda cele două cuvinte. Deşi astăzi sunt sinonime, în Româna Veche aveau înţelesul lor, după cum vom vedea:

– alun – cuvânt de origine latină denumind arbustul sau lemnul care face alunele.
– alună – cuvânt de origine latină (aluina, allevana, abellana); fructul alunului; este sursa unui untdelemn foarte preţios.
– cânepă – cuvânt de origine latină (cannabis ori canapa în latina populară), denumind o plantă erbacee (Cannabis sativa) înaltă, foarte mult cultivată şi folosită de Românii din vechime, ca şi de Străbunii lor Traco-Iliri, Romani şi Celţi (dintre aceştia, ramura Dacilor s-a distins prin cultivarea unui soi de cânepă local, care dădea fire de cea mai bună calitate, rivalizând cu inul); cânepa era folosită ca plantă textilă, furajeră, alimentară şi medicinală; din seminţele de cânepă se extrăgea uleiul (oloiul) de cânepă ce, alături de acela de in, era cel mai folosit la Români.
– fag – cuvânt de origine latină (fagus); lemnul sau copacul ce dă jirul (din care se scotea cel mai însemnat untdelemn pentru Românii de demult).
– in – cuvânt de origine latină (linum) care denumeşte o plantă ierbacee (Linum flavum) cu flori galbene, având în cultura României Străvechi întrebuinţări textile, medicinale, alimentare şi furajere; din seminţele de in se extrăgea un ulei care, alături de uleiul de cânepă, era printre cele mai folosite de Români; uleiul de in era şi încă este foarte mult folosit în pictura românească, atât în domeniul frescelor şi icoanelor cât şi în culorile folosite în ceramică şi alte meşteşuguri vechi.
– jir – cuvânt de origine traco-iliră prin care se înţelege fructul fagului; din jir se scotea de către Românii din vechime cel mai mult şi cel mai folosit untdelemn.
– măslin – cuvânt presupus de origine bulgară (de la „maslo„, adică „unsoare, ulei„), care denumeşte lemnul/pomul (Olea europaea) care face măsline (a se vedea şi oliv/e).
– măslină – cuvânt presupus de origine bulgară (a se vedea măslin) care denumeşte fructul măslinului sau olivului (Olea europaea), din care se scoate untdelemnul de măsline, al doilea ca răspândire la Românii Vechi după untdelemnul de jir.
– migdal – cuvânt provenit din greaca veche (de unde a fost preluat şi de Slavi), denumind un arbore/arbust din familia prunului (Prunus dulcis ori Prunus amygdalis), care dă migdalele.
– migdală – cuvânt de origine grecească, denumind atât fructul migdalului, cât mai ales sâmburele acestui fruct, sâmbure din care se extrage undelemnul de migdale, foarte preţuit de Românii din vechime.
– nuc – cuvânt de origine latină, ce denumeşte copacul sau lemnul ce dă nuca.
– nuca – cuvânt de origine latină (nux), denumind fructul nucului; din nuci se scotea un untdelemn foarte preţuit de Românii Vechi.
– oliv – nume arhaic, aproape uitat, de origine latină (oliva), pentru lemnul/pomul care face olive, adică măsline (Olea europaea).
– olivă – cuvânt arhaic, aproape uitat, de origine latină (oliva), pentru fructul olivului/măslinului; măslină.
– ridiche – cuvânt de origine latină (radicula), numele unei rădăcinoase (Raphanus sativus) ce era folosită în România Străveche drept mâncare (în salate, tocăniţe, ghiveci etc. – fie rădăcina, fie frunzele tinere), condiment (mai ales seminţele), şi sursă de ulei (seminţele de ridiche); acest ulei era folosit de tămăduitori, fiind socotit foarte bun în bolile de ficat şi în combaterea „racului” (cancerului), proprietăţi despre care nu ştiu să fi fost confirmate sau infirmate de studiile medicale sau/şi farmacologice.
– ulei – cuvânt de origine latină (oleum), prin care se denumesc grăsimi vegetale puţin consistente; aici intră în primul rând strămoşeştile uleiuri de (seminţe de) in şi (seminţe de) cânepă, dar şi uleiul de (seminţe de) rapiţă, uleiul de (seminţe de) dovleac, uleiul de (seminţe de) ridichi, uleiul de (seminţe de) floarea soarelui, chiar şi uleiul de seminţe de struguri (uneori cuprins la untdelemn în vorbirea populară mai veche).
– unt – cuvânt venit din latină (unctum), prin care se înţelegea grăsimea scoasă din lapte, având obişnuit formă solidă, însă uşor de topit la o temperatură doar puţin crescută; acesta, alături de untură, era foarte mult folosit în bucătăria veche românească.
– untură – cuvânt venit din latină (unctura), prin care se înţeleg acele grăsimi animale obţinute prin topire sau fierbere de la porc sau mistreţ, mai rar la Români de la alte animale domestice sau sălbatice, precum viezurele, delfinul sau balena, dar şi de la peşti (untură de peşte, în ultimele secole mai ales din ficat de peşte); alături de unt era foarte mult folosită în bucătăria românească veche.
– untdelemn – cuvânt compus, prin care se înţelege grăsimea obţinută din „lemn„, adică din fructele unor copaci (denumiţi în Româna Veche şi lemne); este o grăsime consistentă care se încheagă uşor, fiind mai groasă – în starea sa firească, brută – decât uleiul; principalele feluri de untdelemn cunoscute de Românii Vechi au fost untdelemnul de jir (mai numit şi „untdelemn de fag„), untdelemnul de nucă (∼ de nuci), untdelemnul de alune, untdelemnul de migdale şi untdelemnul de măsline.

untdelemn şi ulei

După cum se poate vedea şi în micuţul dicţionar pe care l-am înfăţişat, prin untdelemn se înţelegea la Vechii Români grăsimea scoasă din seminţe sau fructe de arbust sau copac (precum olivul sau măslinul, fagul, migdalul, alunul, nucul). Tot la aceştia prin ulei se înţelegea grăsimea scoasă din seminţele unor plante ierbacee, a unor cereale etc. De obicei – deşi nu totdeauna – untdelemnul era mai gros, mai consistent, mai vâscos, iar uleiul (oloiul) mai subţire, mai puţin vâscos.

Am amintit faptul că principalele grăsimi folosite în bucătăria românească veche erau cele animale, primele locuri fiind ocupate de unt şi untură.
Dar atât în posturile uşoare, cât şi în anumite feluri de mâncare, îşi aveau locul lor şi untdelemnurile şi uleiurile. De asemenea, atât untdelemnurile cât şi uleiurile aveau locul lor şi în arta tămăduirii, dar şi în arta îngrijirii părului şi pielii (adică în ceea ce astăzi numim cosmetică).

Punându-se anume plante în untdelemn sau ulei, la rece, cu o anume încălzire ori chiar cu fierbere, se treceau felurite principii active din acestea în untdelemn sau ulei. Capacitatea de preluare a unor asemenea principii active era foarte mare şi se completa cu proprietăţile native ale grăsimii vegetale. Se obţineau astfel untdelemn şi ulei aromatice, folosite în bucătărie sau în îngrijirea părului şi a pielii, dar şi în felurite tratamente medicale.
„Frecţiile” – masajele – cu untdelemn, „trasul” cu ulei, se făceau fie cu acestea în forma lor „brută”, firească, fie cu cele „de plante” (gălbenele, muşeţel, roiniţă, mentă, calomfir, usturoi, busuioc etc., etc.).

Untdelemnul era înlocuitorul untului şi unturii atât în posturile uşoare, după cum am amintit, cât şi în anumite reţete, mai ales în cele pentru cei care sufereau de îngrăşare sau anumite boli ale ficatului. De asemenea era folosit în salate, acolo unde nu se potriveau nici untul, nici untura. Pe scurt, orice reţetă în care se foloseau amintitele grăsimi animale putea fi realizată cu untdelemn. Aici intrând şi felurite dulciuri de post – de la turtă dulce la prăjituri şi plăcinte, gogoşi etc.
De asemenea, untdelemnul era foarte preţuit pentru îngrijirea părului, simplu sau după ce preluase principii active din tei, muşeţel şi alte plante. Erau anumite zile în care părul se ungea cu grijă, de la rădăcină la capătul firelor, fiind apoi înfăşurat într-o maramă din lin (pânză de in bine bătută, aproape impermeabilă) sau alt material, şi lăsat aşa până dimineaţa, când se făcea limpezirea (printr-o spălare cu săpun cu ierburi şi ceai de tei sau/şi de muşeţel).
Sunt, desigur, doar câteva pilde ale folosirii untdelemnului în gospodărie, acesta având şi numeroase întrebuinţări tehnice.
Merită să mai amintim şi faptul că untdelemnul putea fi obţinut din aceleaşi seminţe crude sau respectiv prăjite, proprietăţile sale fiind foarte deosebite în funcţie de procedeul de producţie. Multe dintre aceste procedee au fost pierdute în epoca modernă şi (parţial) redescoperite în zilele noastre.

Uleiul, în afară de folosirea sa în facerea vopselelor sau a anumitor leacuri şi cosmeticale, se întrebuinţa şi pentru salate uşoare, dar mai ales pentru unele amestecuri numite prăjeli, prăjituri sau rântaşuri.
Prin prăjeli, prăjituri sau rântaşuri de ulei se înţelegea un amestec de verdeţuri, ceapă (verde sau uscată), praf/bucăţi de ciuperci şi făină ce se rumeneau, fierbeau sau prăjeau la foc domol.
Dintr-un astfel de amestec de prăjitură sau rântaş – cu sau fără ceapă, după gust – cu puţină moare sau oţet, usturoi zdrobit, sare şi, eventual, ceva apă, se obţinea un mujdei gros, foarte apreciat în timpul posturilor (şi foarte consistent).
Un amestec de prăjitură sau prăjeală cu vinete tocate (mai apoi şi cu / sau cu roşii zdrobite) şi usturoi, dădea un fel de sos gros ce se folosea la napii fierţi ori părjiţi sau cartofii fierţi ori prăjiţi. Acelaşi sos gros se turna peste un amestec de ciuperci, ardei şi ridichii – toate proaspete şi tăiate bucăţi -, însoţite de lipie. Iarna sosurile din ulei însoţeau adesea ciupercile murate şi alte „conserve”, cum li se spune astăzi, dar şi peştele afumat sau sărat.

câteva pilde

Untdelemnul de alune, aproape uitat astăzi, era mult preţuit în vechime de Români. Atunci când copiii creşteau prea repede, atunci când oamenii făceau munci grele, atunci când bătrânii se plângeau de dureri în capul pieptului (fie de origine gastrică, fie de origine cardiacă), untdelemnul de alune era socotit ca primul recomandat. (Pentru inimă se mai adăugau şi păstrăvul, lostriţa şi alţi peşti… dar nu numai.) Nefiind medic – şi cu atât mai puţin unul de profil – nu pot spune în ce măsură această tradiţie populară are baze reale. Ca folclorist, mai pot aminti însă şi faptul că, asemenea uleiului de dovleac, era folosit şi împotriva „viermilor” (paraziţilor intestinali). Se credea că alunele sau, respectiv, untdelemnul de alune constituie un ajutor foarte eficient în întărirea copiilor bolnăvicioşi, în recăpătarea puterilor pentru cei aflaţi în convalescenţă, dar şi ca ajutor în tratarea bolilor febrile („friguri”, „răceli”).
Fetele foloseau untdelemnul de alune, simplu sau „cu muşeţel”, „cu gălbenele” etc, în îngrijirea pielii – mai ales în combaterea „coşurilor”.
De asemnea se folosea la dulciuri, adăugând aroma sa specifică, la salate, brânzeturi etc.

Untdelemnul de jir este aproape uitat. Se extrăgea, de preferat, din jir prăjit, mijloc prin care se scădeau taninurile aflate din belşug în seminţele de fag. În ciuda acestor taninuri, pentru unii mai greu de primit, untdelemnul de jir este foarte bogat în vitamine şi enzime, rivalizând calitativ cu untdelemnul de măsline. Turtele de jir rămase după presare erau – sunt – o hrană excepţională pentru vite şi păsări. Untdelemnul de jir se folosea în mai toate domeniile, de la unsul balamalelor sau osiilor până la prăjeli, salate, facerea pâinii etc. Întinderea pădurilor de fagi asigura din belşug pe Români cu jirul trebuincios.

Untdelemnul de migdale era folosit în trecut şi pentru anumite cosmetice („laptele de migdale” era o formă intermediară între „pasta de migdale” şi „untdelemnul de migdale„), dar şi pentru dulciuri, mai ales coapte la cuptor (turtă dulce, cozonac, prăjituri etc.). O serie de creme aromate se realizau tot pe baza untdelemnului de migdale.

Untdelemnul de măsline este atât de binecunoscut încât nu credem că mai are nevoie de prezentare. De la întrebuinţările cosmetice la salate şi unele mâncăruri era şi este mult întrebuinţat.

Untdelemnul de nuci are o aromă specifică, foarte frumoasă, având şi o culoare pe măsură. În trecut se folosea mai ales undelemnul obţinut după o uşoară „pârlire” a nucilor – care îndepărta o parte din coajă, prin vânturarea lor după pârlire. Românii se fereau de prăjirea propriu-zisă a nucilor, pe care o practicau doar pentru anumite forme de untdelemn de nuci, folosit pentru anumite prăjituri şi cozonacuri (cu aromă puternică de nucă). Untdelemnul de nucă era socotit un adevărat leac sau medicament, dătător de sănătate şi vigoare. Dulciurile de post cu acest untdelemn marcau sărbătorile care cădeau în aceste perioade mai sobre. Amestecul de brânză, caş, ciuperci, untdelemn de nuci, usturoi, busuioc şi alte condimente era socotit ca „înlocuitor de carne” pentru cei care se abţineau de la consumul acesteia. Salatele şi alte mâncăruri cu untdelemn de nuci – aproape totdeauna crud – erau foarte preţuite pentru aroma lor, dar şi pentru energia pe care o dădeau.

Uleiul de cânepă era folosit mult pentru amintitele prăjeli, părjituri sau rântaşuri – mai ales înainte de răspândirea uleiului de floarea soarelui. De asemenea se folosea în salate, în mâncăruri – în loc de untdelemn etc. Multe gospodine preferau ca sosurile cu ulei de cânepă să fie numai „fierte” sau „rumenite”, pentru că acest ulei se arde uşor; altele, dimpotrivă, iubeau gustul prăjelii produsă prin arderea uleiului de cânepă împreună cu celelalte ingrediente.
După ce se puneau în el flori de tei pentru câteva zile, uleiul de cânepă era folosit în hrana copiilor agitaţi, a adulţilor supărăcioşi (iritabili) sau suferind de întristare (depresie).

Uleiul de in era foarte mult folosit în creşterea copiilor în general şi a fetelor în special. Atât ca aliment, cât şi ca mijloc de îngrijire a sănătăţii şi frumuseţii, uleiul de in avea nenumărate întrebuinţări. Cercetările moderne au dovedit adevărate aceste „credinţe populare” – cum erau, cu dispreţ, numite până nu demult. De la echilibrare hormonală până la combaterea cancerului, uleiul de in are un şir de beneficii care pare greu de crezut, mai ales pentru o plantă socotită de astăzi, de cei mai mulţi, în primul rând textilă. Merită amintit aici că adăugarea seminţelor de in în mâncare, ca şi folosirea măcar de 2-3 ori pe săptămână a uleiului de in, s-au dovedit a fi mijloace eficiente de prevenire şi combatere a osteoporozei. Fără a se înţelege de aici că untdelemnul sau seminţele de in ar fi un panaceu, un mijloc de vindecare miraculoasă, rolul lor în prevenirea şi ameliorarea osteoporozei sunt atestate astăzi de medicina modernă.
Alături de untdelemnul de migdale sau cel de măsline, uleiul de in era esenţial în îngrijirea părului. De asemenea era folosit, în lipsa untdelemnului de alune, la combaterea „coşurilor” (acneelor).
Dar, ca orice aliment sau leac puternic, şi uleiul de in are opreliştile sale ori, dacă vreţi, contraindicaţiile sale: consumul de ulei de in (sau seminţe de in!) este cu desăvârşire oprit pentru femeile însărcinate, lăuze, ori care alăptează! Pe de altă parte, este mai mult decât recomandat femeilor aflate la menopauză!

Am trecut aici peste rosturile rituale ale untdelemnului (şi uleiului). Este un fapt ce se poate reproşa, cu dreptate, într-un asemenea context, istorico-etnologic. Dar am socotit că rosturile rituale ale untdelemnului (şi uleiului) sunt prea multe şi complexe, astfel încât o încercare de prezentare fie ar fi încărcat prea mult articolul, fie ar fi fost ceva ciunt – şi implicit falsificator. O să amintim pe scurt de Mirungere, miruit, Sfântul Maslu, Ungerea Domnitorilor, sfinţirea caselor (şi altor construcţii sau locuri), precum şi de ungerile şi tragerile făcute la anumite descântece, ca simplă punctare a unei lumi de rosturi sfinţitoare a materiilor cunoscute ca untdelemn sau ulei.

Desigur, aceste scurte rânduri nu ţin loc de lucrări de specialitate sau prezentări amănunţite! Prin ele am vrut doar să amintesc de o parte din beneficiile – şi limitele – unor produse cândva mult folosite de Străbuni (şi astăzi, adesea, aproape uitate). Cei care au căpătat dorinţa de a cunoaşte mai multe despre ele vor avea de căutat; şi un sfat foarte bun este acela de a întreba specialiştii (medici, dieteticieni, farmacişti etc.) înainte de orice folosire a untdelemnurilor sau uleiurilor.
Ştiu că îndemnul pare ciudat, mai ales că toţi îşi închipuie că se pricep la gătit, ba chiar şi la medicină. Dar împotriva acestei idei stau atât bogăţia noilor informaţii din scurta mea prezentare, cât – mai trist – starea de sănătate a oamenilor de astăzi. Este mai mult decât necesar ca oamenii să studieze în mod sistematic ce şi cum mănâncă, să înveţe să consulte specialiştii pentru orice „amănunt esenţial” al vieţii lor. Nimeni nu se naşte învăţat, dar „în multa sfătuire stă mântuirea”. Atât cea din neştiinţă, cât şi toate celelalte.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV The Way to Vozia…

Pagini de cultură şi istorie românească. Mărţişorul – două tradiţii paralele. sau Între ce am fost şi ce devenim.

3, martie, 201828, februarie, 2023 Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

martisor-martisoare

despre Folclor, falsificarea livrescă a acestuia şi regăsirea de sine

Atunci când vorbesc despre „tradiţiile populare” Românii de astăzi sunt, foarte des, victimele unei complexe manipulări.
Folclorul – termen ce se traduce prin „învăţătura poporului” sau „cultura poporului” – cuprinde, la origine, tot ceea ce ştie, crede şi exprimă poporul, trăirea poporului în cel mai complet sens.
Din păcate, în studierea folclorului intelectualii secolului al XVIII-lea, urmaşii lor din secolul al XIX-lea şi, în multe locuri, şi cei din secolele următoare, au dovedit o aroganţă profundă. Această aroganţă a venit din convingerea nejustificată a „superiorităţii culturale” a culturii livreşti în general şi a intelectualităţii de formaţie livrescă în general. (Prin cultură livrescă înţelegându-se creaţia intelectuală cărturărească a cărei dezvoltare s-a desprins de viaţa poporului; în această desprindere un rol fundamental a fost jucat de mediul elitist occidental şi, mai apoi, oriental, care a creat culturii livreşti o zonă de nişă, stimulată financiar, politic şi social de mediul elitist şi, astfel, desprinsă de popor.)
Ca urmare, şi folclorul a fost privit atât „din afară”, cât mai ales „de sus” de către intelectualii ce l-au studiat. Chiar şi „admiraţia şi uimirea faţă de realizările popopulare” au la bază această aroganţă: nimeni nu ar fi uimit de realizările cuiva pe care îl respectă şi îl cunoaşte, uimirea şi admiraţia apar tocmai ca urmare a faptului că realizările sunt neaşteptate, deci ca efect al confruntării unui dispreţ iniţial cu o realitate ce îl dezminte.

Una din componentele acestui dispreţ – uneori manifest, dar adesea subtil -, una din componentele acestei arogante premize de superioritate s-a manifestat în schimbarea tradiţiilor populare, schimbare folclorului, de fapt, de către cercetători, în cadrul prezentărilor făcute.
Foarte mulţi culegători – mai toţi, la începuturi – au impus operelor literare culese anumite filtre livreşti. Li s-a părut necesar amintiţilor culegători/cercetători să „îmbogăţească” basmele culese cu figuri de stil şi alte elemente ale literaturii culte (livreşti). Aceleaşi schimbări se regăsesc în „pieptănatele” balade sau legende, în alte asemenea creaţii literare populare – fie că sunt din Germania, Italia, Franţa, Anglia sau România.
Ferite de asemenea schimbări directe, pe text, au fost ferite – cel puţin la nivel academic – doar creaţiile populare consemnate în izvoare scrise vechi – de la pergamente la rune. Spunem „cel puţin la nivel academic”, pentru că adesea culegătorii sau cercetătorii, chiar păstrând materialele folclorice în forma lor iniţială în lucrări destinate specialiştilor, le-au popularizat în forme schimbate profund.
Avem un exemplu clasic în Kalevala lui Elias Lönrot, realizată pe baza culegerii unei cantităţi enorme de rune din Finlanda, asamblate şi completate însă după inspiraţia autorului.

După cum arată Giuseppe Cocchiara în Istoria folcloristicii europene, de foarte multe ori prelucările amintite au avut la bază şi convingerile politice – iluministe şi de altă factură – ale culegătorilor şi cercetătorilor, nu doar pe cele literare.
Acest lucru se poate constata prin eforturile sistematice de raportare a creaţiilor populare contemporane culegătorilor/cercetătorilor la anumite culturi antice venerate sau adorate de aceştia (fie aceste culturi antice mai mult sau mai puţin reale…). Sau prin acelaşi tip de eforturi de a mula tradiţiile populare pe ideologii cărturăreşti, politice, artistice etc.

Îngemănat cu studiul istoriei, studiul folclorului a cuprins şi afectat treptat atât clasa intelectualităţii livreşti, cât şi mediul conducător al întregii lumi. Plecat din Europa, acest tip de studiu, cu toate prejudecăţile şi metodele sale, a fost preluat treptat pretutindeni.
Una dintre urmările modificărilor folclorului – la nivel de formă şi fond, la nivel de prezentare şi interpretare etc. – a fost aceea a creării unor noi linii foclorice. Izvorâte din influenţa uriaşă exercitată de intelectualitatea livrescă şi mediul elitist, ele s-au conturat rapid, având un statut favorizat.

Mioriţa lui Vasile Alecsandri a fost promovată în România prin atâtea canale încât a sufocat toate formele populare ale Mioriţei. Mai mult, prezentată sistematic într-un cadru izolat, ca o creaţie literară de sine stătătoare, ea şi-a pierdut contextul, esenţial pentru folclorul autentic. Parte a ritualului românesc de povestire sau/şi cântare a faptelor de vitejie, aşezată în faţa legendelor, cântecelor haiduceşti sau ostăşeşti şi altor asemenea creaţii închinate eroismului, luptei nobile, jertfei înălţătoare, Mioriţa avea cu totul alt înţeles decât cel obţinut prin „prelucrarea” (distrugătoare) livrescă (a se vedea şi Pagini de cultură şi istorie românească. Despre „Mioriţa”, rost şi luptă la Români).
Însă oricât de străină este de Cultura Română Veche această „Mioriţă” livrescă, oricât de ne-românesc şi de ne-mioritic este „spiritul mioritic” în forma falsificată a creaţiilor cărturăreşti de secol XIX-XX, au devenit, şi această nouă „Mioriţă”, şi acest nou „spirit mioritic”, o tradiţie. O tradiţie nouă, dacă ne raportăm la tradiţia populară anterioară şi la vechimea Neamului Românesc. Dar o tradiţie ce are, deja, peste 150 (o sută cincizeci) de ani. Şi care este crezută, de mulţi, a fi o „tradiţie populară”, în ciuda faptul că este născocirea intelectualităţii livreşti din secolele XIX-XX, fiind, ce-i drept, de inspiraţie populară, dar nu o parte a folclorului României Străvechi.

La fel stau lucrurile şi în alte privinţe, pentru că eforturile (arogante) de modificare a folclorului românesc au fost şi sunt extrem de extinse, iar promovarea acestor modificări s-a făcut şi se face pe toate canalele de care dispun autorităţile din trecut şi prezent.
O să trec aici repede şi peste un aspect cumplit, transformarea culturii populare, adică a folclorului, în „spectacol folcloric”. Este o formă de ucidere a vieţii fireşti, de disoluţie culturală şi spirituală, oricât de nobile ar fi intenţiile multora dintre susţinătorii acestei proceduri. Merită subliniat aici faptul că mulţi dintre promotorii sinceri şi bine intenţionaţi ai spectacolului folcloric au văzut în acesta mijlocul de a salva „bucăţi” din Cultura Românească Străveche (aflată sub permanenta ameninţare a unor regimuri anti-româneşti). Într-un fel, aveau/au dreptate, căci spectacolul folcloric păstrează unele forme ale trăirii populare. Dar pierderea contextului transformă formele amintite în unele lipsite de fond. Ceea ce deschide calea pentru transformarea lor în altceva, după criterii ideologice diverse, pentru că nu mai au susţinerea gândirii populare, credinţelor populare, contextului social popular etc.

În faţa acestei realităţi recuperarea sensurilor pierdute, a valorilor vechi româneşti, este obligatorie la nivelul cerinţelor obiectivităţii ştiinţifice. Şi cu atât mai mult la nivelul muncii sau luptei pentru regăsirea de sine, pentru refacerea identităţii naţionale. Regăsire care ţine de alegerea liberă a fiecăruia – căci fiecare are dreptul de a fi Român, cu adevărat, sau a se topi în turma formelor indefinite ale societăţii globalizate. Doar că alegerea poate să existe doar atunci când se cunoaşte adevărul.
Cunoaşterea adevărului în ceea ce priveşte Mărţişorul este cea pe care încerc, în calitate de folclorist, să o dăruiesc cititorilor în rândurile care urmează; alegerea este a lor.

Mărţişorul, între vechea tradiţie românească şi neo-tradiţia modernă

Există în arhitectura bisericească elemente care se regăsesc în arhitectura templelor păgâne. Coloana, bolta, arcele, absidele şi altele asemenea, sunt forme de exprimare arhitectonică ce pot fi direcţionate către Cer sau Iad, către Dumnezeu sau demoni. Dar la fel sunt şi cuvintele! Cuvintele din Sfintele Scripturi pot fi regăsite în cărţile păgâne. Dar au, bineînţeles, alte rosturi, altă adresă.
Există limite în creaţia umană.
Cele mai simple forme de încălţăminte rămân mereu o „talpă” legată de picior – numită la noi sanda – şi o piele sau alt material înfăşurat pe picior – numite la noi opinci. Sub diferite forme, sandaua şi opinca se regăsesc în toate civilizaţiile umane, deoarece sunt direct legate de anatomia omului şi materialitatea lumii. La fel sunt foarte multe obiceiuri, obiecte şi elemente ale creaţiei artistice – asemănătoare datorită faptului că toţi suntem oameni şi trăim în aceeaşi lume.
Dar dincolo de aceste limitări, există un sens, un rost, o direcţie a fiecărei creaţii umane. Omul obişnuit din Franţa sau Germania medievală, în timpul liber pe care îl avea în iarnă se legăna între măruntele treburi de întreţinere – facerea focului, gătit, mici reparaţii – şi o preocupare asiduă pentru bârfe, sex, mâncare şi beţie. În aceleaşi vremuri ale Evului Mediu, aflat sub ameninţarea neîncetată a unei invazii păgâne tătară sau turcească, ori a uneia „frăţeşti” polonă sau maghiară, ţăranul român făcea clăci şi şezători în care, printre altele, sculpta fluiere şi bote, scaune şi lăzi de zestre, furci de tors, fusuri şi tocuri de fereastră şi câte şi mai câte! Migala dantelelor de lemn sau piatră lucrate de meşterii români de atunci este uluitoare.
Dar, trebuie să o spunem, există asemenea lucrări şi ale meşterilor populari din Franţa sau Germania. Cu o puternică deosebire: sensul! Meşterul apusean realiza cu iscusinţă, din ceramică bună şi chiar porţelan, beţivi clătinându-se şi oameni în fundul gol, burduhănoşi cu halbe în mână minunat gravaţi pe halbe din cositor, imagini pornografice şi nenumărate alte asemenea opere măiestrit executate ce reflectau spiritualitatea occidentală. Acelaşi talent, aceeaşi măiestrie, altă direcţie.
Mulţi, de-a lungul veacurilor, influenţaţi de rasismul apusean – masiv, adesea grobian însă de multe ori atât de natural încât devine subtil – au aplicat automat şi iraţional direcţiile apusene culturii române. Mihai Eminescu, Dumnezeu să-l odihnească, a protestat zadarnic împotriva aceste aberaţii devenită politică de stat (până astăzi). Practicată neîncetat, aberaţia a devenit, adesea, o a doua natură pentru cei mai mulţi dintre Români.
Ca urmare, mulţi oameni foarte buni, şi foarte bine intenţionaţi, preiau tot felul de creaţii aberante şi răstălmăciri absurde puse pe seama vechii culturi româneşti, chiar dacă îi sunt străine.

Un exemplu tipic este Mărţişorul.
Acesta este un străvechi obicei românesc, preluat de unele popoare care au fost în legătură cu Românii multă vreme.
Declarat – ca tot folclorul românesc – drept păgân, a ajuns să fie socotit şi tratat ca atare de toată lumea. Această declaraţie de „păgânătate” a originii tuturor obiceiurilor româneşti ţine atât de un paralelism cu absurde prejudecăţi apusene, cât şi de convingerea neîntemeiată că „păgân” înseamnă „precreştin” adică „foarte, foarte vechi”. De fapt multe tradiţii şi influenţe păgâne sunt de dată foarte recentă, fiind preluate de la ţiganii animişti, tătarii animişti, turcii şi tătarii musulmani, de la felurite grupări de evrei – de la cabalişti la hasidişti – şi din felurite alte surse (persane, indiene, chinezeşti, nipone etc.). Aceasta este însă o paranteză asupra căreia, poate, vom reveni.
Ceea ce ni se pare esenţial este însă faptul că datele existente arată două practici paralele ale Mărţişorului.
Tradiţia cea mai veche şi cea mai răspândită la Români se aşeza în ceea ce putem numi „curăţenia de primăvară”.

Într-adevăr, la sfârşitul iernii şi începutul primăverii toate aşternuturile se scoteau din casă şi se primeneau repetat. Casa se spăla în întregime, coşurile se curăţau, de asemenea fântânile – dacă era nevoie – şi toate cele din curte. Spălatul personal – mult limitat în vremea iernii – se făcea iar şi iar, fetele „cheltuiau” iarăşi grămezi de lemne pe ceaiurile pentru curăţirea şi înfrumuseţarea părului (şi, eventual, pentru „schimbări de nunaţă”). Nu stăm să înşirăm aici toată această înnoire şi înviere a gospodăriei ieşită din somnul iernii. Dar trebuie arătat că ea cuprindea şi curăţirea şi înnoirea sufletească. Printre altele – nu puţine! – se afla şi Sfeştania sau Sfinţirea caselor. Aceasta, săvârşită de obicei în fiecare primă zi a lunii, iar în ianuarie de Bobotează, avea o altă greutate şi cuprindere în luna martie.

Aici s-ar cuveni să lămurim o vorbă veche românească: „nu lipseşte ca martie din Post”. Schimbările sărbătorilor pascale şi a celor legate de ele nu erau uşor de cunoscut de toată lumea. În trecut orice tipăritură era foarte scumpă şi, de aceea, până prin secolul al XVIII-lea manuscrisele încă precumpăneau tipăriturile în multe părţi. Calendarul tipărit anual apare „pentru popor” – adică în număr mare şi la preţ accesibil – doar către sfârşitul secolului al XIX-lea şi se răspândeşte cu adevărat doar în perioada interbelică. Dar ceea ce ştia toată lumea era că luna martie cade totdeauna în Postul Mare, de unde şi vorba mai sus amintită. Ea era, totodată, prima lună de primăvară. Prin urmare era cea mai potrivită lună pentru o curăţenie cât mai profundă, atât materială cât şi spirituală.
De aceea, în foarte multe părţi, în luna martie se sfinţea mai multă apă chiar şi decât la Bobotează. E adevărat că pe alocuri se folosea pentru sfinţirile din martie Aghiasma Mare, ori şi Aghiasma Mare, dar acest obicei nu era foarte răspândit.
Sfinţirea se făcea în curtea bisericii, iar apoi preotul trecea pe la toate casele, stropind cu aghiasmă gospodăriile înnoite, făcând rugăciuni pentru ocrotirea şi sporirea casei, pentru buna rodire a seminţelor, pentru sănătatea şi înmulţirea vitelor şi aşa mai departe. În această „drumeţie de sfinţire”, care ţinea mai multe zile, preotul însă nu putea cuprinde toate hotarele fiecărei moşii a oamenilor. Unul avea o livadă peste deal, unul ceva mai aproape, altul mai departe. Unul avea o grădină pe malul râului, mai jos de sat, altul nişte albine într-o poiană din pădure, alţii oi la o stână mai înspre baltă. Chiar şi pe acolo erau „odăi”, adică un fel de „locuinţe de lucru” în care oamenii stăteau când era mult de muncă pe acea moşie. Pentru toţi era foarte important ca fiecare bucăţică de pământ să fie cuprinsă în binecuvântarea şi sfinţirea lunii martie, chiar dacă preotul nu putea ajunge la ea.
O soluţie „simplă” ar fi fost ca fiecare să ia aghiasmă şi să stropească el însuşi pe aceste „loturi” de pământ – pe atunci numite moşii – mai îndepărtate. Era însă cam peste mână. Trebuia să cari butoaie de aghiasmă sau burdufuri întregi, pe lângă celelalte de trebuinţă – de la unelte la mâncare.
Soluţia românească a acestei probleme era Mărţişorul.
Două fire de lână – mai târziu şi de in, sau cânepă, sau alt material textil – unul alb şi unul roşu, răsucite împreună şi simbolizând viaţa curată întru Dumnezeu (roşu = viaţă; alb = curăţie), se înmuiau în aghiasmă şi se duceau cu uşurinţă acolo unde era nevoie de ele.

Mărţişoarele se legau de pomii de la marginea livezilor – ba chiar şi a pădurilor – se legau la stupi, la tufele de la marginea lanurilor, oriunde se puteau pune. Ele pecetluiau astfel pământul binecuvântat, aflat sub ocrotirea deosebită a harului lui Dumnezeu. Pământul celălalt, nesfinţit, era privit ca un loc în care duhurile necurate bântuiau în voie, neoprite de nimeni. Aici, unde sfinţenia era adusă prin Mărţişor, binecuvântarea lui Dumnezeu punea stavilă răului şi înmulţea tot binele.

Desigur, a devenit firesc pentru flăcăi să dea în primăvară mândruţelor câte o cruciuliţă sau floare legate cu mărţişor, astfel exprimându-se dorinţa ca cea iubită să fie binecuvântată de Dumnezeu, frumoasă şi roditoare. Totodată – evident! – se arăta şi grija flăcăilor pentru partea femeiască, respectul şi responsabilitatea pe care orice bărbat se cuvenea să le aibă faţă de aceasta. În cele mai multe locuri Martie era o lună în care familiile tinere ale Românilor treceau pe la părinţi, ajutându-i cu curăţenia de primăvară şi exprimându-şi dragostea şi recunoştinţa faţă de ei.

Această tradiţie românească străveche a fost preluată şi de alte popoare, dar cu unele schimbări.
De pildă, la Bulgari, s-a socotit ca prea puţin lucru să se dea mărţişorul cu o cruciuliţă din lemn sculptată de băiat sau cu un buchet de flori cules de acesta. Şi a părut mult mai potrivită o monedă, socotită un semn mai concret al preţuirii…
Conlocuirea dintre Români şi Bulgari, întinsă din Câmpia Dunării până în Macedonia şi Tesalia, conlocuirea dintre Bulgari şi Sârbi – în Dardania şi Macedonia -, ca şi alte asemenea confluenţe, au făcut ca, încetul cu încetul, obiceiul bulgăresc să se infiltreze şi la alţii, inclusiv la Români.
„Moneda cu mărţişor” s-a ivit astfel şi prin târgurile şi oraşele munteneşti, iar mai apoi şi în alte părţi româneşti, în paralel cu tradiţia încă păstrată la sate, a Mărţişorului sfinţitor.

Mai târziu, în loc de monedă s-a pus câte o podoabă ieftină, mai ales de când marchidanii au prins a se înmulţi prin satele Carpaţilor şi Balcanilor. Obiceiul a prins, mai ales că şi flăcăii ştiau a sculpta nu doar cruciuliţe, ci şi felurite alte lucruri, de la flori la felurite vietăţi sau chiar lucruri casnice. S-a trecut astfel, pas cu pas, la mărţişorul aşa cum îl ştim astăzi din pieţele noastre.

În acelaşi timp au lucrat mult şi cărturarii paşoptişti şi urmaşii lor, îndoctrinaţi în şcolile apusene să răstălmăcească orice obicei ca fiind de origine păgână şi ignorând toate formele profund creştine ale tradiţiilor româneşti. Giuseppe Cocchiara, în Istoria folcloristicii europene, arată felul în care doctrinele filosofice şi politice apusene deformau grav receptarea şi interpretarea folclorului. Dar acest lucru nu s-a întâmplat doar în vestul Europei, ci şi la noi, unde chiar şi obiceiuri liturgice eminamente creştine au fost răsucite de unii şi alţii în fel şi chip, doar-doar se vor putea înghesui cumva în vreun tipar păgân.
Şi, aşa cum prin răspândirea Mioriţei lui Alecsandri a fost ucisă Mioriţa populară din mai toate părţile Românimii, la fel şi multe dintre tradiţiile creştine au fost ucise şi/sau deformate de re-interpretările şi re-valorizările cărturăreşti, impuse prin forţa mass-mediei şi învăţământului de stat întregului popor.
Neo-mărţişorul, cu simbolistica sa fie materialistă, fie artistică, dar nu sfinţitoare, a fost promovat sistematic, în paralel cu felurite născociri livreşti proclamate „legende populare”. Şi s-a încetăţenit astfel o tradiţie paralelă care, deşi are doar vreo două sute de ani, a ajuns să fie socotită „străveche”, ba chiar „de pe vremea Dacilor” (cu toate că nu există absolut nicio atestare a unui obicei cât de cât asemănător la Daci…).

Totuşi, dincolo de orice minciuni, Adevărul stă neschimbat şi veşnic. Dincolo de măştile păgâne şi tradiţia paralelă formată „de la paşopt încoace” există şi Mărţişorul creştin, aşa cum l-au avut mii de ani străbunii noştri.
Formele sunt asemănătoare, direcţiile diferite. Alegerea liberă.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndem la luptă

România Străveche – Ancient Romania

Categorie: Istorie – History

Îndoctrinarea Comunistă 2018