În vremea războiului balcanic, vorbind despre sălbătăciile oștilor grecești împotriva Românilor din Macedonia, un prietin îmi povestea cum a cunoscut pe Cuțovlahii¹ Pindului cu mulți ani în urmă, când străbătea călare munții aceștia ai Sudului.
Voiam să cunosc, îmi zicea el, populațiile macedonene și locurile sălbatice pe care de atâta vreme cutreierau bandele grecești, turcești și bulgare, munții unde sălășluiau pașnicii Aromâni și se țin încă Alvaniții² semeți; cetățile de piatră, râpile sângeroase și văile cruntelor lupte ale viteazului și vechiului Scanderbeg…

Înaintam greu din târg în târg. Drumurile erau mai mult niște poteci și-n fiecare zi era pentru mine o problemă înjghebarea unei mici caravane de patru cai. Slujbașul turc, așezat moale și încovoiat din șele³, cu picioarele subt el, pe un covor rupt, într-o odăiță joasă și afumată, la tact, mă primea prietenește; fuma ciubuc⁴ și sorbea cafea dintr-un filigean⁵, mă întreba de una, de alta, aștepta bacșișul și-mi orânduia trecerea mai departe cu o moliciune grozavă. Nici unul nu putea înțelege graba ; pentru ei cuvântul acesta cred că e necunoscut. Caii ceruți pentru răsăritul soarelui soseau domol cam la trei ceasuri după amiază c-un călăuz care îngâna pe gânduri un cântec trăgănat. Îmi trebuiau doi oameni însă : atunci cel venit încăleca și pornea nepăsător să caute un tovarăș undeva, la câmp, la pădure ori la baltă.
Slujbașul Sultanului nu înțelegea de ce mă neliniștesc. Îmi întindea cu prietenie ciubucul și bătea din palme, ca să poruncească și pentru mine cafea. Caii slobozi pășteau singuri o iarbă săracă și cenușie în bătătura autorității și câteodată înaintau până la cerdac și încercau să vâre boturile printre zăbrelele ferestrelor.

— Eu nu înțeleg, efendi⁶, îmi spuse într-o zi funcționarul împărăției⁷, de ce te tulburi. Vrei să pleci : slavă
lui Alah : ai vreme destulă!
— Bine, dar eu mă grăbesc ; acuma trebuia să fiu plecat. Dacă mergeam cum trebuie dintru început,
acuma puteam să fiu acolo, la greci ; puteam ajunge și-n Pelopones⁸.
— Dar după cât văd, faci drum de petrecere, efendi; n-ai vreo afacere mare, nici nu te duci să cauți un
frate prins de clefți.⁹ Ş-apoi ai vrut să pleci azi, astăzi vei pleca.
— Știu, dar trebuia să plec în zori-de-ziuă.
— Nu-i nimic, e bine și mai pe sară, pe răcoare; mai stai să bei o cafea cu mine…

Turcul râdea cu bunătate și era încredințat că ne-am înțeles asupra timpului trebuitor pentru a sorbi un
filigean de cafea : de la răsăritul soarelui până la trei ceasuri după amiază…

Tăcui. Orice raționament ar fi fost o zădărnicie. Priveam din umbra odăii joase la ulița plină de lumina puternică a verii. Târgușorul era adormit de zăpușeală. Arare trecea câte un turc, târându-și imineii prin colb, câte un negustor armean cu ochii adânci, cu nasul mare și serios, câte un țăran macedonean cu ilic scurt, cu nădragi largi și cu fes alb ori roșu… Femei umblau puține, triste și obosite, în straie mohorâte. Fetele nu ies: stau în odăi, păzite și temute, în primăvara vieții lor.

— Vuc Sârbul e om harnic, îmi zise turcul; el are să te slujească repede.

în adevăr, Vuc Sârbul a venit cu Miloș și era vesel că în sfârșit și-a împlinit misiunea. Dar soarele apucase a coborî pe munții albaștri și amândoi oamenii, cu mâinile pe căpestrele cailor, îmi ziseră cu rugăminte, plecându-și capetele pe umeri:

— Eu cred, bre, că nu-i bine să pleci asupra serii… Drumurile la noi sunt primejdioase câteodată.
— Au dreptate, au dreptate… îngână și funcționarul. Plecați mai bine mâine, în zori.
— Da, se grăbi să adaoge Vuc Sîrbul. Noi dormim la pragul tău, te sculăm de cu noapte, și când răsare
soarele, suntem departe.

Vremea era lină, frumoasă și caldă ; apusul era strălucit, plin de purpură, aur și albastru-adânc ca marea ; vulturi cu aripile neclintite pluteau spre lumina lui și spre munți. Vremea se arăta bună de călătorie, dar satele sunt rare, popasurile îndoielnice și drumurile nesigure în vechea patrie a lui Alexandru Macedon. Și Turcul, și Sârbii erau deci niște oameni cuminți, cu sfaturi prielnice. — Îmi amânai plecarea și mă îndreptai spre gazdă, prin niște ulicioare înguste și întortocheate, printre prăvălioare joase, cu obloanele lăsate de sus în jos la uliță ca niște tarabe, pe care stăteau grămădite toate mărunțișurile cu putință. Deodată avui iluzia vechilor noastre târgușoare, cu pulbere și noroi, cu maghernițe strâmbe și cu dughene cu lulelele întinse pe sfoară. Văzui chiar și vechi cunoștințe: negustori din neamul lui Israel, cu laibăre lungi și cu comanac în cap. Cu priviri iscoditoare mă cercetau, își plecau din praguri capetele și mă petreceau cu ochii o vreme. Tot ovrei era și hangiul meu. Deasupra șandramalei lui cu olane sure, atârna o cunună de fân. În odăița din față stăteau grămădite lânuri, sare, brânzeturi, băutură, măsline, fierării și toate articolele unui bazar, sub colb gros și netulburat. Din bagdadia neagră atârnau perdelele painjenilor. Ca un uriaș painjen sta și negustorul în prag, neclintit, așteptând o pradă… Hanul unde găzduiau călătorii era alcătuit dintr-o singură odaie cu divanuri turcești, îmbâcsite de un miros ciudat: un amestec de răsuflare omenească, mirosuri de mâncări și pulbere. Aici era locuința stăpânului și a întregului său neam. Când cădea vreun mușteriu, îl vârau pe el aici, și ei se strămutau cu toții între drobii de sare, butoaie cu măsline, fierării și pânzele de painjen.

Acolo am dormit și eu foarte rău. Afară, într-o șandrama alăturată de zid, necontenit behăia o capră și bătea din vreme în vreme cu coarnele în părete, drept la capul meu. Am fost fericit când am auzit la fereastră răcnetul lui Vuc. C-o luminare în mână, am ieșit prin dugheniță, pășind peste trupuri întinse în
toate sensurile pe rogojini. Negustorul, îmbrăcat alb, foarte sumar, cu stânga se scărpina în cap și cu dreapta primi căscând adânc plata găzduirii.

În sfârșit, iată-mă pe cal, urmat de oamenii mei, pornind spre munții din zare.

Dintr-un târg nenorocit, fără un pic de verdeață, dintr-o adunătura de șandramale și maghernițe, am ieșit la aer. Soarele, răsărind, lumina câmpii întinse și pustii. Pe munți plutea pâclă, care se destrăma încet-încet, până ce liniile Pindului rămaseră lămurite, aproape negre, pe un cer azuriu. În văile pe care le străbăteam, satele erau destul de rare: ici și colo câte-o adunătură de căsuțe și bordeie sărăcăcioase. Ogoare puține. Imașuri întinse pe care pășteau vite. Pe drumurile de țărână întâlneam câte-un car tras de bivoli ; în chilna¹⁰ de dinainte sta un sătean tăcut, cu prăjina pe umăr. Abia ne privea, c-un ochi obosit; nu ne saluta, nu ne întreba nimic.
La mirarea mea, Vuc îmi dădu lămuriri:
— Aşa-s oamenii pe la noi. Numai la munte sunt altfel. Acolo trăiesc Țințari¹¹: și ei duc viaţă grea, dar
sunt mai fără grijă. Ei umblă ca Țiganii¹², cu oile lor, din loc în loc…

Așa, de la Vuc Sârbul și de la tovarășul său Miloș, am aflat cele dintâi lucruri despre Aromânii păstori. Din văi, încet-încet am suit la munte, înspre un sat care avea un nume foarte frumos: Floreana¹³. Vegetația se făcea tot mai bogată; păduri se înălțau din văile apelor. Poteca era acum pietruită și se ridica lin ; în urmă rămâneau câmpiile în lumină și-n ceață. Din când în când treceam prin albii de puhoaie și căluții pășeau de pe piatră pe piatră. Pe-alocuri pădurea era plină de felurite esențe, de copaci și pomi printre care se împleticeau iederi și vițe sălbatice. În colțuri de acestea minunate, cu frunzișuri de felurite colori, am văzut întâi și smochinul sălbatic.

La un popas, Vuc, om mai vorbăreț, mi-a povestit cu oarecare dispreț despre viața ciobanilor : cum
umblă cu turmele pe coastele Pindului, cum își lasă satele la vremea iernii și se coboară de cealaltă parte a munților, în țara grecească.

— Acolo nu bate vântul de la miazănoapte… îmi zise Vuc râzând cu gura-i știrbă. Ţințarii se tem de vânt. Ei zic că poate să fie cât de frig, numai vântul să nu bată… — Eu i-am văzut odată, urmă călăuzul meu, când au pornit cu măgarii și cu cânii, cu toți copiii și nevestele și cu toate țoalele… Colibele și le lăsau pustii și se duceau¹⁴; și nici nu le părea rău ; cântau feciorii din fluiere și cimpoaie, și oile sunau din clopote — și se duceau la vale… Dar altfel sunt oameni cumsecade… Dacă n-ar fi ei, n-am avea brânză și cojoace. Numai când vin pe la noi și fac negoț îs răi…
— Răi ? de ce ?
— Așa. Răi și șireți. Grozav înșeală. Înșeală mai tare decât Grecii.
— Și de ce coboară în văile grecești ?
— Eu știu ? Ei zic că acolo-i primăvară. La noi e iarnă, și-acolo bate vânt cald de la Marea…

În afară de această poveste, Vuc și-a mai descleștat gura ca să cânte ceva : un cântec trăgănat, lung și
grozav de trist. Sîrbul îi dădea drumul pe nas și-l tremura din gâtlej : — parcă scotea o îngânare de cimpoi.
După ce a isprăvit, mi-a spus că acela-i cântecul lui Marco, și spune de vitejii din vremea veche.
— Sunt ș-acuma hoți, zise el dând din cap, dar nu mai sunt ca voinicii de odinioară…

Ținutul era liniștit, de hoți n-am dat, ș-am ajuns în scurt, cu bine, la Floreana. Acolo am intrat între Aromâni curați ș-am stat pe loc trei zile. Am văzut satele cu căsuțe mărunte, acoperite cu lespezi de piatră și risipite ici-colo; am văzut sălașele cărbunarilor și stânele păcurarilor… Nu știu de ce, aveam o impresie ciudată când îmi vorbeau Românii aceia râmași stingheri de trupul neamului și împresurați de atâtea limbi deosebite: simțeam cuvântul românesc în ce-mi spuneau, dar parcă-mi vorbeau niște oameni gângavi, ori peltici… Am petrecut o noapte și la o stână, la un foc de larice ș-am adormit într-o tohoarcă¹⁵… Mi-am amintit de zile din copilărie, de cântecul de fluier și de poveștile încete, când focul se stinge, apoi tresare, când înfioară vântul brazii și vine din adâncimi țipătul paserilor de noapte…

În sat, am găzduit la o casă mai cuprinsă, și m-a primit un bătrân nalt și voinic, cu mustața căruntă și cu barba rasă. Bătrâna, îmbrăcată curat, c-un fel de fote și c-un ștergar care-i învăluia părul, umbla cu fereală prin preajma musafirului și-a omului ei. Pregătea cina la cuptorul uriaș și culcușul pe scoarțe de lână și nu rostea nici un cuvânt. Umbla-ncolo și-ncoace, ieșea din casă și se înturna, după vorba stăpânului. Ferindu-se necontenit, umbla în juru-mi ș-o fetișcană oacheșă și sprâncenată, cea din urmă
odraslă din gospodăria bătrânilor.

De toate îmi aduc aminte destul de vag, căci pe atuncea, încă tânăr, eram trecător grăbit prin locurile acelea și voiam să răzbat în Grecia ș-apoi în Creta, unde era răscoală¹⁶. îmi amintesc totuși de impresia de viaţă patriarhală pe care mi-a lăsat-o așezarea aceea a Cuțovlahilor în Munții Pindului. Vedeam în juru-mi oameni voinici și frumoși, violenți în mișcări, sălbatici încă la privire; în case erau atârnate iatagane și puști vechi. — «împotriva fiarelor ș-a oamenilor…» îmi zicea gazda.

Și-mi aduc aminte de o poveste, de lupte cu Turcii în zilele de altădată, pe care o spunea bătrânul și pentru înțelegerea căreia trebuia să se amestece și Vuc. Era o istorie ca și cele pe care le-am auzit de la bunica, pe vremea cinci erau bejenii în Moldova noastră, în partea muntelui. Fata cu ochii negri asculta pierdută, cu gândurile duse, și bătrânul o pândea zâmbind. Iar bătrâna la pământ, lângă vatră, avea gestul bunicelor noastre, cu mina la gură, clătinând din când în când cu tristețe din cap.

Când a venit ceasul hodinei, fata a sărutat mâna bătrânilor și-a dispărut. Gazda m-a poftit la divanul de pământ bătut, ridicat numai de-o palmă de la pământ. Bătrâna grămădise acolo o zestre întreagă de poclăzi, ca să fie moale străinului. — Bătrânul s-a așezat pe un lăvicer, la pământ, lângă cămin. Baba i-a dezlegat încălțările. Apoi s-au închinat în tăcere și solemn amândoi, întorcându-se cu fețele spre răsărit. Femeia, după aceea, pășind încet, a înfățișat cu mâinile întinse soțului un ulcior înflorit în care era apă de izvor. Stăpânul a sorbit o dată, apoi a întins bătrânei amfora. Toate s-au făcut cu gesturi line și regulate, ca și cum s-ar fi îndeplinit prescripțiile unui rit. — Era atâta supunere în mișcările femeii, ș-atâta liniște și siguranță la bătrân, și-n jurul lor o atmosferă de dragoste și blândețe, încât am rămas adânc mișcat, — și tabloul acesta biblic a rămas de-atunci puternic luminat în amintirea mea…

Mihail Sadoveanu, Frunze-n furtună, 1920

diortosire și note Mihai-Andrei Aldea

1. Cuțovlah = Denumire dată în bătaie de joc Românilor din Tesalia, Epir, Macedonia de către clerul grecesc și Grecomani (aceștia fiind Români, Slavi sau Albanezi care, prin grecizare, devin mari dușmani ai celor care nu vor să se grecizeze și ei). Limbaj rasist. ↩︎
2. Alvanit = Formă grecizată pentru Albanez. Alte forme sunt Arnăut, Arbănașș ↩︎
3. Șale sau Șele = Denumirea veche românească pentru partea spinării ce acoperă rărunchii (rinichii), aflată între bazin și cutia toracică. ↩︎
4. Ciubuc = Pipă orientală cu coadă lungă. ↩︎
5. Filigean sau felegean = Vas pentru băut cafeaua; este alcătuit dintr-o ceașcă fără toartă și un suport în formă de floare, cupă, coș etc. în care stă ceașca și de care se ridică pentru băut. ↩︎
6. Efendi = O formă turcească echivalentă cu românescul domn(ule), dar numai pentru civili (spre deosebire de militari, la care se folosea forma aga). Efendi se folosea pentru principi, învățați de frunte, medici, funcționari importanți. Pas cu pas, a devenit o formă de politețe universală în limba turcă. ↩︎
7. Imperiului Otoman. ↩︎
8. Pelopones ori Peloponez = În românește Moreea sau Morea, peninsula aflată la sud de Golful Corint, azi în Grecia. În secolul al VII-lea d.Chr. alianța slavo-română a eliberat Moreea de sub dominația grecească. Ramurile (triburile) românești de aici au luptat mult împotriva invaziilor turcești — câteva secole alături de Venețieni, care foloseau Moreea ca bază pentru operațiile maritime din estul Mării Mediterane, din mările Candiei, Egee, Tracică etc. Grecii de la Constantinopole și din Asia Mică au lucrat cu răbdare exemplară, sute și sute de ani, la grecizarea (prin biserică a) Românilor și Slavilor de aici. ↩︎
9. La început prin cleft se înțelegeau haiducii români din Moreea (Pind), Ahaia, Tesalia, Epir, mai rar Macedonia, care luptau împotriva ocupației otomane – de multe ori în alianță cu Venețienii sau alții de prin Italia. Acești Români sunt cei care au luptat pentru eliberarea amintitelor teritorii de sub Turci, în speranța făgăduinței promovate de Greci a unei împărății creștine în care toate neamurile creștine să conlucreze și să se dezvolte. În fapt, Grecii urmăreau asimilarea etnică a tuturor celor de altă limbă. Pe măsură ce grecizarea a înaintat, denumirea a trecut la bandiții genocidari greci care masacrau pe cei care nu acceptau elenizarea (grecizarea). ↩︎
10. Chilnă = Lădiță folosită și ca bancă de căruțași sau vizitii. ↩︎
11. Țințar = Altă denumire batjocoritoare dată de Greci Românilor din Sud, din pricina folosirii de către Români a literei ț. ↩︎
12. Țigan = Endonim (adică nume pe care și-l atribuie natural un popor) folosit de o populație de origine indiană (indo-europeană) tradițional migratoare. Aici Vuc Sârbul face (se va vedea mai jos, intenționat, cu dispreț) confuzie între transhumanța Românilor Pindeni și migrația țigănească (ce este deosebită de migrațiile, de pildă, gotice sau avare prin faptul că acestea aveau un scop de jaf și/sau cucerire, în timp ce migrația țigănească este sau era parte a unei tradiții străvechi). Subliniem faptul că termenul de ”Rom” sau ”Rrom” este un exonim (nume dat de străini unui popor) preluat de la Unguri de către două triburi țigănești și generalizat prin presiuni politice de Extremă-Stânga. ↩︎
13. Floreana este încă una dintre așezările românești al căror nume a fost uitat, fie prin schimbarea numelui, fie prin exterminarea Românilor. Alături de Florina (tot în Pind, însă mult mai la nord) și acest toponim de origine latină arată vechimea antică a așezărilor românești din Pind. ↩︎
14. Colibă înseamnă aici locuința oierului sau locuință ciobănească. Se va vedea mai departe că acest înțeles e străin de acela de cocioabă pe care îl are uneori coliba. ↩︎
15. Tohoarcă = Haină din blană de oaie (inclusiv căciulă, dacă este mai grosolană, mai simplu făcută). Denumirea s-a îndătinat mai ales pentru cojoacele din blană de oaie cu lâna în afară și pielea în lăuntru. Zisă și tihoarcă. ↩︎
16. Acțiunea s-ar petrece, adică, fie între 1866 și 1869 (când are loc Răscoala Cretană sau Marea Revoltă Cretană), fie între 1770 și 1771, în timpul Răscoalei lui Ioan Românul (Ioannis Vlachos). Mari crime împotriva Românilor au făcut Grecii în timpul amândurora, precum și între ele sau după. Mai sunt și acțiunile din 1878, apoi Răscoala din 1897-1898, care devin astfel alte posibile date pentru călătorie. ↩︎

Ca o notă finală, consemnăm aici faptul că descrierea călătoriei (și locurilor) nu îngăduie determinarea exactă a pozițiilor geografice. Se pretinde că acțiunea s-ar petrece în Macedonia, la hotarul cu Grecia, în timpul unor mari tulburări în Insula Candia (Creta). Problema este că Tesalia, care se află între Macedonia și hotarul de la 1821 al Greciei ajunge sub ocupație elenă doar din 1881. Când atât luptele din 1866-1869, cât și cele din 1770-1771, deveniseră istorie. Cea mai probabilă rezolvare este aceea a unei confuzii între Macedonia ca provincie turcească (incluzând Tesalia) și teritoriul istoric al Macedoniei. Dar această soluție este viabilă doar dacă data călătoriei nu este între 1897-1898, când are loc ultima ridicare împotriva ocupației otomane. Atunci frontiera Greciei deja cuprinsese Tesalia. Doar că în acest caz călătoria s-a făcut în Masivul Olimp, nu în Pind. În primele două variante (1866-1869 și 1770-1771) se poate invoca trecerea unei ramuri sud-estice a Pindului.
Se poate ca Mihail Sadoveanu să aducă precizări pe care nu le-am găsit în aceste zile. Și să fie, atunci, inutile aceste încercări de determinare a timpului și locului. Iar cineva să îmi reproșeze că m-am grăbit să prezint această scriere a Zimbrului Moldovei înainte de o cercetare mai serioasă. Voi răspunde înainte de reproș: am simțit nevoia să readuc la lumină aceste rânduri privitoare la strămoșii mei, la frații pe care statul zis român i-a trădat, așa cum ne trădează și pe noi, dar care sunt totdeauna vii în sufletul meu.