Categorie: Istorie – History

Felurite fapte şi date din istoria României. Different facts and data from Ancient Romania history.

A (nu) ierta

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Acum ceva timp am scris despre Marile boli din Biserica de astăzi. Printre care și cea numită pietism.
Pietismul este rătăcirea (erezia) de a pune simțirile (sentimentele) pe primul loc în Credință, deasupra Învățăturii lui Dumnezeu și a faptelor.
Una dintre formele de pietism care a făcut NESFÂRȘIT de mult rău Neamului Românesc este iertarea nelegiuită.

Iertarea nelegiuită este rătăcita iertare a ceea ce trebuie să nu fie iertat.
Iar aici intră, de departe pe primul loc, iertarea (de către mine a) răului făcut altora.

Iertarea răului făcut altora poate să fie doar în condiții foarte clare, dintre care esențiale sunt:
– pocăința puternică, adevărată, cu sinceră lucrare de reparare sau compensare a răului din partea autorului sau autorilor
– primirea liberă de către victimă/victime a pocăinței

În orice națiune de pe glob, oamenii liberi învață cum să răspundă eficient răului făcut de alții, mai ales asupra celor dragi.
Românii, înrobiți încă din 1848 (dacă nu din 1715) unor gândiri auto-nimicitoare, sunt gata oricând să ierte răul făcut altora, dacă acești alții sunt Români.

Este cel puțin ridicol să vezi cum susțin unii Români acțiunile violente ale Hamasului sau Israelului, cum găsesc îndreptățire pentru o parte sau cealaltă (repet, în privința folosirii violenței).
Este cel puțin ridicol, pentru că aceeași Români sunt gata să accepte pasivi orice mizerii la adresa Țării lor, a Neamului lor, a localității lor, a familiei lor… mai ales dacă acele mizerii vin de la străini!

Această gândire și purtare nu se întâlnește la oamenii liberi. Este o gândire și purtare de sclav resemnat cu sclavia, de slugă lașă.
Iar una dintre consecințele acestei gândiri și purtări la sclavii resemnați cu sclavia și la slugile lașe este… furia față de cei egali care par că greșesc ceva.
Altfel spus, sclavul și sluga lașă care sunt gata să ierte „superiorilor” toate răutățile făcute propriei țări, propriului neam, propriei familii etc., sunt totodată extrem de agresivi dacă un alt sclav, o altă slugă lașă, de pe aceeași treaptă cu ei, pare că greșește ceva. Plata acestora este Iadul (Matei 18.23-35).
Pentru că noi trebuie să iertăm fraților noștri, dar nu dușmanilor Țării noastre, Neamului nostru, familiei noastre etc.
De pildă, cel care vede în faptă un violator, un hoț, un tâlhar, un criminal și nu face nimic, sub cuvânt că „l-am iertat”, mai rău decât aceștia se pedepsește înaintea lui Dumnezeu.

Recitiți aceste lucruri, și gândiți-vă la lipsa de iertare și de milă pe care ați văzut-o în ultimii ani între Ucraina și Rusia, de amândouă părțile.
Aduceți-vă aminte cum Ucraina a profitat de război pentru a măcelări pe Românii din cuprinsul ei, a-și întări stăpânirea pe teritoriile românești ocupate, a continua și mai aprig genocidul anti-românesc. Asta în timp ce România și Românii ajutau și susțineau masiv Ucraina!
Aduceți-vă aminte de atacurile extreme Hamas și de răspunsul nemilos al Israelului.
Și înțelegeți odată:

ACEASTA ESTE REALITATEA!

Lumea în care trăim este plină de răutate. Și dacă nu îi apărăm noi pe ai noștri de rău, nu doar că nu-i va apăra nimeni, dar toți se vor bucura de mai multă pradă. Și repet:

Poți (și trebuie) să-i ierți pe cei care îți greșesc ție.
Poți să îi ierți pe cei care ți-au făcut rău, dar având înțelepciunea să te ferești de cei care vor să îți facă rău și mai departe.
NU ai voie să-i ierți (tu, de la tine) pe cei care fac rău altora.
NU se iartă cei care fac rău Neamului tău, Țării tale, familiei tale etc.
la ultimele două cazuri, eventuala încheiere prin iertare există doar în condițiile amintite mai sus.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. M-a întrebat cineva, demult, despre acest lucru: „Cum se face că Marea Britanie și Germania s-au iertat după Al doilea război mondial?”.
Și mi-am dat seama, iarăși, cât de ușor cad pradă propagandei goale chiar și cei mai inteligenți Români (pentru că sunt victimele pietismului, amintit mai sus, victimele sentimentalismului deșănțat).
I-am răspuns:
„Nu s-au iertat niciodată. Deocamdată s-au schimbat împrejurările, deci războiul continuă cu alte arme. Iar dacă acestea nu vor fi de ajuns, se vor război (clasic) iarăși.”
Cine are urechi de auzit să audă!

Sfinții Români, în uriașă majoritate luptători cu armele, toți luptători cu duhul.
Dacă ei ar fi fost pietiști, de mult s-ar fi stins Neamul Românesc.

Dosar România: Povestea preotului Ciprian Mega (@TVR1)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Ca întregire la Mărturisitorul Ciprian Mega îndemn la urmărirea acestui reportaj:

Să fie cu folos!

Cine uraste Dacii?

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Cine urăște Dacii?

Am amintit în altă parte (click pentru citire) despre deosebirea dintre Dacologie (disciplină istorică) și Dacism ori Dacomanie (ca manie a falsificării adevărurilor despre Daci). Deosebirea este că Dacismul apare involuntar; cei care sunt daciști sunt adesea doar oameni dezinformați. Dacomania cuprinde un fanatism ce se arată prin agresivitatea față de orice contrazicere. Chiar și atunci când dacomanul vorbește politicos, o face silit de împrejurări, în sinea lui fiind plin de ură față de cei care îl contrazic. Ceea ce se vede în izbucnirile pe care le face atunci când „silirea” încetează. (Desigur, „silirea” poate să fie voluntară sau nu.) Izbucniri ce cuprind în primul rând acuzații la adresa preopinenților. Aceștia sunt declarați autoritar (și cu gravă iresponsabilitate) drept „trădători”, „vânduți”, „mincinoși”, „escroci” etc. Ca să nu mai amintim de apelative și mai rele. Printre acuzații, foarte deasă este aceasta: „Îi urâți/urăști pe Daci!”.
Ca urmare, m-am gândit să răspund la întrebarea
Cine urăște Dacii?

Trebuie să înțelegem că a urî presupune a dori răul cuiva (fie pentru răzbunare, sau ca acoperire a propriei vinovății, ba chiar și fără rost etc.).
De asemenea, trebuie să înțelegem că viitorul bun se construiește având ca temelie adevărul.
Orice construcție așezată pe minciună face rău; și mai devreme sau mai târziu se prăbușește.

Din acest punct de vedere, avem datoria să ne cunoaștem istoria!
Căci fără a cunoaște adevărul despre istoria noastră nu ne putem înțelege rosturile și nu ne putem construi un viitor bun.

Dacii sunt unii dintre strămoșii noștri. Ca urmare, este firesc să îi cunoaștem așa cum au fost!
Cunoscând calitățile lor, știm pe ce construim; cunoscând lipsurile și scăderile lor, știm ce trebuie să vindecăm sau îndreptăm, de ce trebuie să ne ferim.

Nenorocirea este că de la Pașoptiști încoace, Dacii au fost sistematic idealizați. Spre deosebire de Romani (tratați tot mai dușmănos, după modelul lui Karl Marx); spre deosebire de Celți (șterși din istoria noastră aproape de tot); spre deosebire de Scito-Sarmați (și ei aproape șterși din istoria Românilor).
Idealizarea Dacilor a fost masiv sprijinită de Rusia – ca mijloc de slavizare a Românilor, prin lepădarea lor de latinitate. Dar și de alte puteri anti-românești.
Mai mult, idealizarea a fost însoțită neîncetat de victimizare; ca și cum de fapt idealizarea în cauză nu era de ajuns, pentru că niște „răi puternici” ar sta împotriva adevărului („și mai spectaculos”).
Asta în timp ce puternicii zilei sprijineau și finanțau idealizarea!
Iar împotrivă erau în primul rând istoricii doritori de cunoaștere a adevărului! Adeseori pedepsiți pentru asta…

Revenind la întrebarea noastră, merită văzut că s-a ajuns la minciuni despre Daci care tind către patologic:
– Dacii nu aveau sclavi (de fapt aveau și comercializau masiv sclavi, mai ales Daci și Sciți);
– Dacii au întemeiat Coreea (nu există nicio dovadă că măcar un Dac ar fi ajuns acolo);
– Dacii au întemeiat Japonia (nu există nicio dovadă că măcar un Dac a ajuns acolo);
– Dacii sunt „adevăratul popor ales al lui Dumnezeu” (nu există nici măcar o dovadă în acest sens)
– Dacii erau foarte blânzi (dimpotrivă, erau extrem de războinici) etc., etc.
S-au născocit așa-zise „legi dacice” (belagines) fără nicio bază documentară – ba chiar împotriva mărturiilor istorice despre Daci și rânduielile lor.
S-au născocit „scrieri despre Zamolxe/Zalmoxe” sau „ale acestuia”; desigur, născociri fără nicio legătură cu izvoarele istorice.
Se pretinde că ar fi „dacice” tot felul de obiceiuri/tradiții târzii – inclusiv cele clar preluate de la Slavi, Tătari, Țigani, Evrei etc. în ultimele secole.
Se pretinde că ar fi dacică limba română, cu toate că orice specialist va confirma că este o limbă (neo)latină (iar idiomurile tracice, inclusiv daca, făceau parte din altă ramură a limbilor indo-europene).
Etc., etc., etc.

Față de această avalanșă de minciuni la adresa Dacilor, să regândim întrebarea
Cine urăște Dacii?

Dacologia, sau Dacismul și Dacomania?
Îi urăște pe Daci acela care vrea să îi cunoască așa cum au fost?
Sau îi urăște pe Daci acela care îi disprețuiește așa cum au fost și vrea altfel de Daci, iar în lipsa acestora născocește el alții?

Este adevărat că adevărul doare; dar este o durere ziditoare pentru cel ce rămâne în adevăr.
Minciuna poate să aline pentru o vreme; dar până la urmă adevărul o ajunge și ceea ce e construit pe minciună se nimicește.
Ca urmare, mințindu-l pe cineva asupra a ceea ce este îi faci rău. La fel și mințind despre cineva.

Dacismul și Dacomania cuprind zeci și sute de curente subiective și contradictorii; toate având în comun promovarea de fantezii pe seama Dacilor și a popoarelor, culturilor, țărilor etc. care au avut vreo legătură cu Dacii (sau declarate fals a fi avut o asemenea legătură!).
Acest lucru este o lipsă de respect față de Daci.
Dacii așa cum au fost sunt respinși; în locul lor sunt așezați ”Daci” fantasmagorici.
Iar contrazicerile sunt tratate cu ură; pentru că dacomanii îi urăsc pe Dacii reali.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P. S. A îi declara pe Români drept Daci este o ură față de amândouă popoarelor. Nu doar că este absurd a spune că cel care lasă moștenirea și moștenitorul sunt aceeași persoană. Dar să pretinzi că Dacii sunt totuna cu Românii este o aruncare la gunoi și a ceea ce au fost Dacii și a ceea ce sunt Românii.

Zaporojia – teritoriu de etnogeneză a Poporului Român

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Zaporojia – teritoriu de etnogeneză a Poporului Român

Vozia e azi cunoscută ca Transnistria; i se mai spunea și „satele hăneşti”, pentru că după secolul XV se împărțise autoritatea asupra ținutului între Moldova și Hanatul Crimeii. Partea de sud a ținutului chiar a făcut parte din hanat, sub numele de Edisan. Numele ținutului este legat de Cetatea Vozia, cunoscută astăzi sub numele de Oceacov. În secolul XVII domnitorii Moldovei erau și stăpânitori ai Zaporojiei. Locuitorii Zaporojiei din acea vreme erau numiți de polonezi și daci sau moldoveni sau moldovlahi. Se considerau frați cu moldovenii, numeau Moldova „Țara” și noblețea era dată la ei de înrudirea sau nu cu boierii moldoveni. Au fost deznaționalizați începând cu sfârșitul sec. XVIII de către cotropitorii ruși și propagandiștii chieveni. Ucraina era pe atunci un ținut în jurul Chievului (Kiev).

Zaporojia era un teritoriu aflat între Bug și Marea Azov, de la vest la est și între Peninsula Crimeea și vechiul teritoriu al Kievului de la sud la nord.

În antichitate a fost locuit de triburi traco-scitice și germanice. Din sec. III-IV va cunoaște o serie de migrații care nu se vor termina până prin sec. XVIII. Ultimii veniți în zonă sunt rușii.

Revenind la antichitate, trebuie precizat că principalii locuitori ai acestui teritoriu au fost tirageţii şi cimerienii. Mai târziu, în partea de nord, va cunoaște influența slavo-varegă. Mai multe triburi slave păgâne vor trece către apus prin anumite zone ale Zaporojiei în sec. V-XI. Între timp însă, deja creștinismul fusese propovăduit în partea sudică a acestui teritoriu, ca şi în Crimeea, sudul Moldovei, Dobrogea etc de către Sfântul Apostol Andrei și ucenicii acestuia, încă în a doua jumătate a sec. I. Activitatea acestora a dus la formarea primelor comunități creștine în zonă. Teritoriul era în acea vreme sub stăpânire romană, limba latină fiind limba Bisericii creștine în aceste locuri până la începutul sec. VII.

Conform studiilor lui Nicolae Iorga, I. Nistor, Dumitru Stăniloaie acest teritoriu face parte din teritoriul de etnogeneză al românilor ca popor. De altfel populaţia creştină romanică străveche din aceste zone va fi atestată şi de izvoarele bizantine din secolele VIII-IX.

În antichitate foarte importante au fost pentru Zaporojia cetățile-colonie grecești Tyras (de la gura Nistrului), Olbia (de la gura Bugului) și Herson (de la gura Niprului, în amonte de Olbia). Prin intermediul lor se desfășurau și legăturile comerciale cu ținuturile slave din regiunea Moscovei de astăzi și cu teritoriile baltice.

Partea de sud a Zaporojiei, din zona pragurilor Niprului până la Marea Neagră va face parte în sec. XII-XIII din Statul Berladnicilor, întins de la Carpați până dincolo de Nipru și având capitala la Bârlad. Cu acest stat aveau legături și principatul de Suzdali, şi Statul kievean – care a avut de altfel unele conflicte cu berladnicii.

În sec. XIII teritoriul va intra sub dominaţie tătară, iar mai târziu sub cea lituaniană şi implicit polonieză. Cu toate acestea îşi va păstra un caracter distinct, un mare rol avându-l cazacii de pe Nipru, cazacii zaporojeni, numiţi de mai multe ori în izvoarele lituaniene şi poloneze „dacii de la Nipru”. Aceştia au fost în permanenţă foarte legaţi de Moldova, familiile de frunte ale zaporojenilor fiind înrudite cu cele boiereşti din Moldova iar domnitorii Moldovei fiind de multe ori şi protectori sau conducători ai Zaporojiei. Capitala Zaporojiei, nerecunoscută de Polonia, a fost în general la Cremenciug.

Nu se cunoaște exact dacă autoritatea domnitorilor munteni (Basarabii) se întindea şi dincolo de Nistru sau nu (a se vedea Basarabia). Cert este că după preluarea teritoriului deținut de Basarabi la nord de Dunărea de Jos, domnitorii Moldovei vor avea autoritate și dincolo de Nistru, în teritoriul numit astăzi Transnistria (deși nu în hotarele mult micșorate de astăzi) iar în trecut „Satele hăneşti” (adică dinspre Hanatul Crimeii) sau „Vozia” (după revista din Chișinău Literatura și arta).

În 1455 moldovenii vor pune stăpânire pe castelul pe care, fără autorizaţia domnitorilor Moldovei, îl ridicaseră fraţii Senarega la Lerici, la gura Niprului. Încercările făcute sub Petru Aron, Bogdan şi iar Petru Aron de fraţii Senarega de a recupera castelul fură zadarnice, el rămânând sub stăpânirea Moldovei.

Mai târziu, în apropiere se va forma oraşul Oceacov, descris în sec. XVI-XVII de către diplomaţii polonezi ca „cel mai mare târg al Moldovei” sau „cel mai mare târg moldovenesc”.

În sec. XVIII teritoriul va intra sub dominaţie rusească. Recensământul făcut în sudul provinciei, în această perioadă, în regiunea Hersonului istoric va arăta că populaţia creştină era în imensă majoritate românească. Această situaţie demografică va fi schimbată de cololnizările organizate de Rusia, astfel încât în 1900 românii reprezentau doar un procent aflat între 10 şi 25 % (după sursă) din populaţia regiunii. De altfel, ei în general nu apar în izvoarele ruseşti ţariste sub numele de români, ci de „moldoveni” sau „latinofoni”.

Propaganda kieveană din secolul XIX va avea un rol fundamental în ucrainizarea zaporojenilor, ca şi a altor populaţii ne-ucraineene din Podolia, Carpaţi şi alte regiuni.

În sec. XX teritoriul va fi atribuit de Moscova Republicii Socialiste Sovietice Ucraineene, de care ține până astăzi.

Alexandru Răzeș

articol preluat din ”Foaie Națională”, apărut în 10 August 2009 cu același titlu (link aici)

Cum scăpăm de birocratie

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Cum scăpăm de birocrație

Birocrația sugrumă România.
Este un fapt limpede pentru orice om.
Cum scăpăm de birocrație?

După (Neo)Comuniști, prin birocrație. E nebunie, da, însă aceasta este logica Stângii: folosește soluțiile falimentare pentru a scăpa de faliment.
De pildă, se pretinde că se va scăpa de birocrație prin reducerea numărului de județe. Se minte că dacă vor fi 12-15 județe va fi mai bine. Chiar așa?
DEX 2009 spune că birocrația este Puterea excesivă a administrației.
O cale de scădere a birocrației este, atenție, descentralizarea. Adică revenirea la o putere administrativă mai largă a comunităților locale (obști).
O cale de creștere a birocrației este, dimpotrivă, centralizarea. Cu cât comunitățile locale (obștile) au mai puțină putere, cu atât administrația centrală este mai puternică.
Prin urmare, fiind o formă de centralizare,
Scăderea numărului de județe va duce la creșterea birocrației.
Este un fapt limpede pentru orice om care înțelege definiția birocrației.

Și atunci,
Cum scăpăm de birocrație?

Printr-o adevărată autonomie locală.
În clipa în care satele își pot hotărî soarta, în clipa în care comunele sau orașele își pot hotărî soarta, birocrația a scăzut cu 50%. Cel puțin.
Să vedem mărturia istoriei!

În 1475 Țara Românească a Moldovei avea aproape 400,000 (patru sute de mii) de locuitori. Și era împărțită, „administrativ”, în cel puțin 29 de județe, țărișoare sau ținuturi1. Uneori aceste „despărțiri” erau mai multe, alteori mai puține. Dar! Dar nu era nici urmă de birocrație!
Dările? (Adică „taxe și impozite”.)
Dările se strângeau local, iar pârcălabul, judele sau cine era mai mare le ducea/trimitea „la împărăție”. Simplu și eficient!
Prezumția de nevinovăție – care nu există decât „în vorbă” astăzi – era lege.
Aparatul de stat era minimal. Eficiența, maximă.

Și, atenție, existau foarte puține dări.
De fapt toate dările se reduceau la darea pe venit și taxe de folosință.
De pildă, pentru folosirea drumurilor mari – ce erau întreținute de județ, ținut, Domnie – se plătea vamă (după volumul transportului și nu prea mult, ca să nu renunțe negustorii la folosirea drumurilor). Pentru folosirea târgurilor – de asemenea întreținute de comunitatea locală sau Domnie – iar se plătea ceva (nu prea mult, că nu mai veneau oamenii la târg!).
Nu exista „dare pe proprietate”, căci ar fi însemnat că nu mai există proprietate și că toți sunt chiriași. Darea era pe venit sau producție – și, după felul produselor, se numea oierit, vinărit, stupărit etc. Și în cel mai rău caz era zeciuială (adică cel mult atingea procentul de 10%, deja socotit prea mare de către mulți Români).

Cu o fiscalitate atât de scăzută și un aparat de stat atât de „sărac”, domnitorii Moldovei:

  • construiau enorm
  • purtau războaie grele
  • făceau donații grase Locurilor Sfinte (Rila, Athos, Meteore, Monastir, Prilep, Constantinopol, Antiohia, Ierusalim, Betleem, Sinai, Alexandria etc.)
  • plăteau tributul turcilor și trimiteau daruri către puterile străine favorabile
  • întrețineau drumurile mari, podurile, cetățile, târgurile, vămile
  • aveau o oștire domnească (de 5 până la 10 mii de luptători aleși)

Desigur, și economia Moldovei era altfel decât cea de astăzi. Principalul export erau vitele – boi și oi mai ales –, mierea și ceara, peștele, fructele și alte produse alimentare, lâna, pieile și blănurile. Abia apoi veneau produsele meșteșugărești și plugărești (cereale, legume etc.). Dar acesta este alt lucru – despre care, poate, vom cuvânta altădată.

Aici amintim că multe nevoi ale oamenilor au fost preluate de stat din hoție și tâlhărie.
De pildă, pensiile nu erau o nevoie în Românimea veche: nimeni nu ar fi lăsat fără sprijin pe bătrânii obștii (chiar fără urmași).
Ele apar în secolul al XIX-lea, ca urmare a spargerii familiei și obștii, acolo unde oamenii știau că vor fi singuri și fără sprijin la bătrânețe. Și apar, pensiile, ca serviciu oferit de bănci sau unele firme mari. Pe principiul, „investește acum să primești roadele la bătrânețe”. Cu timpul, tot mai mulți oameni au devenit interesați de serviciul acesta. Ca să nu fie o prea mare greutate pentru copii; sau pentru că știau că vor rămâne cu adevărat singuri. Oricum, în clipa în care afacerea a crescut, statul s-a gândit să „își tragă o felie”. Au apărut, astfel, pensiile de stat – chipurile mai sigure, căci „sunt garantate de stat” (mare garanție!). Doar că, odată cu implicarea în afacere, ba chiar monopolizarea ei, statul… a creat și un aparat de stat dedicat. Adică a crescut birocrația.
Rezultatul?
Pensiile de astăzi sunt mult mai mici decât cele asigurate în trecut de particulari. Și foarte nesigure – statul le poate tăia când are chef, pe ce pretexte vrea. În timpul regimului neo-sovietic Constantinescu-Ciorbea pensiile se plăteau cu multe zile și chiar săptămâni întârziere. Cu cele mai ridicole pretexte. Iar oamenii nu puteau să facă, real, nimic. De asemenea, omul este forțat să dea statului bani pentru pensie, dar nu poate negocia nimic. Ceea ce înseamnă, iar, că nu este „contract social” sau un altfel de contract, ci tâlhărie mascată. În schimb, de pe urma sistemului de pensii beneficiază real numeroși funcționari și politicieni.

Reducerea numărului de județe va fi un proces asemănător.
Va duce la scăderea numărului de prefecți, dar le va crește acestora puterea. În loc de mici dictatori locali, cum sunt astăzi, vor fi mari dictatori locali. În rest, aparatul de stat va trebui să acopere același teritoriu, deci va consuma aceleași resurse. Ori chiar mai multe, sub pretextul acoperirii unei suprafețe mai mari.
Iar pentru oamenii obișnuiți va fi mai greu să ajungă „la centru”. Altfel spus, și pentru ei nu se va ușura cu nimic birocrația, ci va crește.

Măsurile birocratice pentru reducerea birocrației sunt o absurditate.
(Am vrut să scriu „sunt o demență”, dar am vrut să fiu politicos.)

Singura soluție pentru reducerea birocrației este reducerea puterii centrale prin redarea puterii persoanei și comunității locale.
Dacă țăranul (adică omul Țării, adică cetățeanul) are putere adevărată asupra administrației locale și centrale, birocrația moare. Și Țara este liberă.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Aștept cu drag „provocări” (decente!) pe subiect, întrebări sau nedumeriri!

1Prutul și Colomea (părți ale Pocuției); Țara Câmpulugului (împărțită în Țara Ceremușului, la Miazănoapte, Țara Moldovei, la mijloc, și Țara Dornelor, la Miazăzi); Cernăuți (cu părțile sale Siret, Cernăuți și Țețina, toate fiind județe ori ținuturi ale Moldovei într-o vreme sau alta); Suceava (care uneori cuprindea și județul Rădăuți); Hotinul; Dorohoiul (cu Botoșani); Bălți (uneori cuprinsă în județul Soroca); Soroca (cu Piatra, Olacul și alte părți la Răsărit de Nistru); Neamț (cu Piatra); Roman; Hârlău (cu Tomeștii și Călineștii de peste Prut); Cotnari; Iași (cu părțile de peste Prut numite Bran, Ungheni, Nisporeni și Grosești); Orhei (care cuprindea Condrăteștii și alte părți înspre Apus, iar peste Nistru avea Sura, Rezeni, Ocna, Doboșari/Dubăsari etc.); Lăpușna; Bacău (cu Făgetul, Trotușul etc.); Vasluiul; Bârladul; Fălciu sau Huși (cuprinzând peste Prut locuri precum Lăpușna de Jos, Cărpineni, Lărguța, Colești etc.); Țara Tigheciului (zisă și Codrul Tigheciului); Tighina (cu Târna, Sucleia, Ciubărciu, Frunză etc. peste Nistru); Țara Vrancei; Siret sau Tecuci; Galați (cu Vadul lui Isachi și Cahulul, acesta din urmă uneori județ deosebit); Șmilul sau Ialpug (cu Vulcănești și Reni); Chilia (cu Chilia Veche la Sudul Brațului Chilia); Cetatea Albă (cu Sărata în Apus și Grădinița, Baraboi, Cujalnic etc. peste Nistru) și Lerici sau Vozia (la gura Bugului și Niprului).